Ethan Frome


Nevăzutul vârf al piramidei



Yüklə 6,27 Mb.
səhifə5/32
tarix26.08.2018
ölçüsü6,27 Mb.
#74679
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32

Nevăzutul vârf al piramidei


Arătam în volumele anterioare că le­gă­tu­ri­le cla­nu­lui Rothschild (fa­mi­lie de evrei khazari sionişti ce luptă de se­co­­­le pentru controlul suprem al finanţelor mondiale) cu George Soros se ţin prin oa­meni che­ie, cum ar fi evreul Ri­­chard Katz, care face parte din comitetul director al con­cer­nu­lui lui Sörös (Quantum Fund), fiind în acelaşi timp direc­tor al Roth­schild Italia S.P.A. din Milano.

În Rusia, prin „terapia de şoc“ pro­mo­va­­­tă de Sörös şi prin „con­sul­­tan­­ţa la pri­va­ti­­zare“ asigurată gu­vernului Rusi­ei de către Goldman & Sachs (grup financiar evreiesc ame­ri­can, la rândul său afiliat Roth­schild­zilor şi lucrând cu Sörös), aceştia au reuşit să pună în braţele lui Marc Rich1, un braţ al ca­ra­catiţei stabilit în Elveţia, câteva ramuri ale eco­no­mi­ei. Acest americano-israelian era, însă, în acelaşi timp, un im­por­tant co­­la­­bo­ra­tor al serviciilor secrete israeliene externe, Mossad-ul, ceea ce nu face decât să întărească informaţiile conform căro­ra, serviciul secret is­ra­elian este puternic angajat în spri­ji­ni­rea evreilor de pretutindeni privind dez­voltarea afacerilor şi în pre­luările economice (aceştia fiind la rândul lor con­di­ţi­o­naţi să sprijine interesele Israelului).

Afacerile dirijate din Elveţia de către magnatul Marc Rich cu ra­fi­năriile şi industria româneşti, au fost con­du­se ani buni de către doi is­ra­e­lieni, Levy Nissim şi Yoav Sh­tern (ex-so­ţul realizatoarei tv Oana Cuzi­no)2, acesta din urmă ac­­­ţi­o­nând şi pe direcţia Israel3. La vedere Yoav Shtern ar fi fost re­pre­zen­tan­tul pen­tru România al firmei „britanice“ In­ter­link Over­­­seas (ad­ministrată de Levy Ni­ssim) con­­tro­­lată însă de către Marc Rich şi impli­cată în afa­ce­ri­le pe­tro­­li­ere din Româ­nia până recent cu chiar gi­gan­tul S.N. Petrom, ca şi cu Rafo-Oneşti.

În 2004, în timp ce scandalul Rafo fierbea România, grupul pe­tro­li­er israelian Paz, care alături de familia Ben Shach deţine firma is­ra­e­liană Paz­gas (ce controlează pia­ţa is­ra­e­liană de gaz petrolier lichefiat, im­por­tând şi fur­ni­zând com­bus­ti­bili pentru consumatorii casnici şi indus­triali din Israel), ho­tă­râse să se extindă în România. Din start, strategia is­ra­e­li­e­ni­lor nu era de a intra direct, ci prin crearea unor alte firme.



Yael Danieli, oficialul companiei arăta că Pazgas, pen­tru a intra în România, va forma societăţi mixte în afara Isra­elului, iar unul dintre pro­prietari, Ehud Ben-Shach, de­cla­ra ziarului Globes (în august 2004), că în­tr-o primă fază, firma va achi­zi­ţiona companii de gaze sau cu acti­vi­tăţi în domeniu din România, contra 10 - 20 de mi­li­oa­ne de dolari. El a adă­ugat că decizia de extindere pe „pieţele externe“ este motivată de de­­cli­nul can­titativ al pieţei is­ra­e­li­ene de gaze.

Dar România nu este o ţară prea bogată în gaze na­tu­rale, aşa că, chiar operând afacerea în/prin România, is­ra­e­li­e­nii tre­bu­ie să găsească gazele de undeva. O so­lu­ţie a şi fost găsită! Cu pri­le­jul unei vizite fără pre­ce­dent în România, ministrul Pe­tro­lu­lui şi Gazelor Naturale din India, Mani Shankar Aiyar, a sem­­nat un Me­mo­ran­dum de cooperare cu minis­trul ro­mân al Eco­no­miei şi Comerţului, Codruţ Sereş, pentru ca „grupuri de lu­cru în petrol şi gaze să descopere noi proiecte de colaborare între cele două state“1. Pe urmă au apărut gazele de şist şi cele din mare.

Cum, în 2005-2006 prim-ministrul Tăriceanu anunţa că guvernul român in­ten­ţi­onează să privatizeze 100% piaţa (dis­tri­buţiei) gazelor, în­ghe­suiala stră­inilor în România a fost şi este mare. O sim­plă trecere în re­vistă a infor­ma­ţii­lor din presă relevă faptul că o grămadă de com­panii străine şi-au fă­cut apa­­­ri­ţia: Chevron-ul Rockefellerilor, Gaz de France, Ruhrgas, Wintershalle (pe afacere cu Gaz­prom, adu­când în România ga­zul rusesc la cel mai scump preţ din Eu­ropa), CEZ, PKN Or­len, PGNiG, Occidental, Eni şi lista poate continua cu „so­ci­­etăţi financiare“ şi „firme de consul­tan­ţă“. Despre faptul că Winter­shalle este firma „elveţiană“ (ruso-germană) de la care România cum­pă­ră ga­ze­le naturale de la Gazprom, trebuie adăugat că firma (alta decât firma-mamă) a fost înre­gis­­trată în oraşul de reşedinţă al lui Marc Rich, Zub.

Agentul israelian Levy Nissim.


Nu a fost niciodată un secret pentru serviciile de in­for­­maţii şi pentru media avizată din România, faptul că is­ra­e­li­anul Levy Nissim, deşi stabilit în Anglia, lucrează pen­tru Marc Rich, cunoscut co­la­bo­ra­tor al Mos­sad-ului. Datele arată că Nissim a intrat în le­gă­tu­ră cu Rich chiar datorită Mo­s­sad-ului, iar oameni săi din România fac parte dintr-o reţea economico-in­formativă semi-privată.

Din informările SIE reiese că unul dintre aceşti oa­meni a fost un anu­me Bogdan Pe­tres­cu, cetăţean român apar­ţi­nând lumii interlope, care, sub atenta îndrumare a lui Nis­sim şi a „locotenenţilor“ acestuia, doi fraţi isra­e­lieni, a in­tro­dus în România în perioada 1991-2000 prin mai multe firme off-shore din Anglia, câteva milioane de baxuri de ţigări Assos şi alte mărci cu facturi false ce sub­evaluau marfa la o zecime din valoarea reală, fap­te pen­tru care nu au fost traşi niciodată la răspundere.

Petrescu îşi începuse cariera de contrabandist în 1990, vânzând maşini uzate aduse din Franţa, după care, fiind ra­co­lat, s-a alăturat lui Levy Nissim, care făcea deja con­tra­ban­dă cu ţigările Assos. În această nouă ca­litate, Petrescu şi Nuţu Vasile (aghiotantul şi încasatorul său) au in­tro­dus în Ro­mâ­nia, până la finele lui 1992, peste un milion de baxuri de Assos. Organizaţia lui Nissim a fost lovită, prima dată, prin con­fis­carea a patru TIR-uri cu Assos în Vama Târguri şi Ex­po­ziţii (din Bucureşti), ţigări ce valorau jumătate de milion de dolari, deşi, pentru a nu fi vămuite, în facturi valorau nu­mai 30 de mii de dolari. Cam de atunci, Petrescu şi Levy Nissim au in­trat în atenţia specială a unor servicii de in­for­ma­ţii ro­mâ­ne, ce au realizat operaţiuni de filaj şi în­re­gis­tră­ri.

Dintr-una dintre aceste operaţiuni înregistrate, re­ie­şea că pentru recuperarea a câteva sute de milioane de do­lari, Petrescu i-a trimis unu­ia din „locotenenţii“ lui Levy Nis­sim re­­cuperatori din mafia ţigănească. La scurt timp, însă, Levy Nis­sim s-a dat total la fund, părându-se că Pe­tres­cu a con­­ti­nuat singur operaţiunile.

Totuşi, în urma cercetărilor efectuate în 1999 şi 2000, ministerul de Interne a strâns laţul în jurul lui Petrescu. De­oa­rece Petrescu avea de­puse actele pentru emigrare în Cana­da încă din 1996, în august 2000 poliţiştii au sesizat şi am­ba­sa­da Canadei din Bucureşti că asupra aces­tu­ia, cât şi a firmelor sale, se fac cercetări. Acum vine surpriza! La nu­mai trei zile după ex­pe­di­erea scri­sorii, Serviciul Român de Informaţii (SRI) in­­for­mea­ză ministerul de Interne că Bogdan Petrescu este in­for­ma­to­rul lor, iar informarea MI către ambasada Canadei este „neavenită şi contra­pro­duc­tivă“. Oricum, Petrescu a pă­­­­ră­sit ţara la sfârşitul anului 2001, pleca­­rea sa fiind co­man­dată şi necesară reţelei căreia îi aparţinea.

Contrabanda cu ţigări este însă numai un aspect mi­nor al afa­ce­ri­lor „româneşti“ ale lui Levy Nissim, numele fir­­melor sale First Leader, Saba Trading, Interlink Overseas fi­ind im­plicate în fraudările din industria în­gră­şămintelor (ce au cul­minat cu fa­li­men­tarea combinatului Turnu Măgu­re­le), ceea ce a dus la retragerea de pe piaţa romanească a firmei Saba, pre­­­cum şi în afacerile dubioase din industria za­hă­ru­lui, pe­tro­lieră (pre­pon­de­rent cu rafinăria Rafo-Oneşti) şi din sec­to­rul ener­getic (acestea din urmă atrăgând „inter­zi­ce­rea“ ac­ce­su­lui lui Nissim la Renel). La toate acestea se ada­u­gă afaceri du­bi­oa­se în spaţiul ucrainean, rus şi în Grecia, afa­­ceri men­ţi­o­nate în Raportul de investigaţii al fir­mei in­ter­na­ţi­onale MCR.



Interlink Overseas Corp Ltd are principalele afaceri în Ucraina, de unde aducea şi petrolul „rusesc“ pentru ra­fi­nă­ri­i­le de la Bacău. Deţine 49,9% din acţiunile uneia dintre cele mai mari întreprinderi de stat, Ukra­gro­mashinvest (hol­ding cu acţiuni în 37 de mari companii de stat ucra­i­ne­ne). La rân­dul său, Frank Timiş (pe care îl vom regăsi în afa­ce­rea Rafo) era asociat cu statul ucrainean în firma Re­gal Pe­tro­le­um Ukra­ine, ca şi Interlink Overseas în Ukra­gro­mashinvest. Atât Inter­links, cât şi Frank Timiş, prin firma Diamond Corporation, au de­venit parteneri de afaceri cu diamante în Sierra Leone, (lă­u­dându-se cu legăturile foarte strânse pe care le au cu pre­şe­din­tele Sierrei Leone), o afa­cere controlată de evrei.
Prima privatizare cu dedicaţie.

Privatizarea societăţii comerciale Rafo Oneşti (ce deţinea în pa­tri­moniu o gigantică rafinărie la care lucrau peste 7.000 de oameni) a avut loc spre sfârşitul anului 2001, când firma clientului politic al PSD, Corneliu Ia­cu­bov (apro­pi­at de Viorel Hrebenciuc), Imperial Oil Bacău (aso­ci­a­tă cu mis­­te­ri­oa­sa firmă portugheză Canion Sericos, eliminată şi înlocuită mai târ­­ziu de „en­­glezi“), a cum­pă­­­rat acţiunile deţinute de sta­tul ro­mân, ce con­­struise rafinăria. Suma totală plătită de „con­sorţiu“ a fost de aproape 19 milioane de dolari (eşalonaţi), dar la pri­­va­ti­za­re sta­tul a mai şi anulat pe­nalităţile şi majorările de în­târz­iere pe care le avea rafinăria şi, în pre­mi­eră, şi o parte a da­toriei nete. De ase­­me­nea, „noul proprietar“ a mai ob­­ţi­nut şi alte trei fa­ci­li­tăţi fiscale şi vamale. Firma lui Iacubov, Imperial Oil Bacău, con­trola şi rafinăria Dărmăneşti din Bacău.

Să dai una din marile rafinării româneşti unui grup ce nu deţine şi o sur­să de petrol ieftin, la prima mână (ceea ce le lipseşte ra­fi­nă­riilor - mai puţin celor ale Petrom - după noua orientare politică a Româ­ni­ei, de după 1989), înseamnă să condamni această privatizare la moarte si­­­gu­ră, dar până atunci se puteau stoarce bani buni pen­tru cla­sa politică co­rup­tă şi clientela privatizării ce ad­mi­­nis­trea­ză ra­fi­nă­ria, în timp ce com­pa­nia se înea­că în datorii1.

Principalii furnizori de petrol scump ai Rafo erau afa­ceriştii isra­e­li­eni grupaţi în jurul firmei Interlink, dar şi firma „austriacă“ Vitol. Un con­flict puternic a izbucnit în 2002 între Levy Nissim (Interlink) şi Iacubov (Rafo) legat de aces­te livrări, conflict ce s-a stins şi reaprins periodic.

Debite peste debite create din necesarul de materii prime au făcut ca, în scurt timpul, din 2003 acţionariatul Rafo-Oneşti să în­capă pe mai multe mâini, precum firma britanică cutie poş­tală Balkan Pe­tro­le­um - în spatele că­­reia stăteau evreul Frank Timiş, evreica Mona de Freitas (pe numele real Sotec, din Iaşi), Gabriel Bi­vo­la­ru (soţul fraier al Monei), Ma­ri­an Iancu şi alţii, apropiaţi ai PSD-ului - ce a preluat ac­ţi­u­nile firmei Ca­ni­on Sericos. Ziarul britanic The Indepen­dent scria: „Firma Balkan Pe­tro­leum a achi­­­­­­­­zi­­ţionat 48,9% din com­pa­nia ce con­tro­­la rafinăria Rafo În­re­­gis­­­­trată într-un apar­ta­ment din Chesham-Bu­ckin­gam­shire, Balkan Pe­tro­­le­um are doi di­­rec­tori. Nu există acţionari şi apa­­­rent nu are bi­ro­uri, nu­me­re de tele­fon sau persoane îm­pu­ter­ni­cite… Se cre­de că Balkan Pe­­­tro­­le­um este con­trolată efectiv de doi oa­meni de afa­ceri con­­­tro­ver­saţi, dar cu relaţii sus-pu­se: Frank Timiş, ce a fost con­damnat an­terior pen­tru trafic de heroină, şi Ovi­­diu Tender, legat de un scan­dal de spă­la­re de bani“. La rân­dul său Frank Timiş, era cunoscut ca fiind sub co­man­­da lui Marc Rich, ca şi în afa­cerea Roşia Mon­tană (a se vedea Ofen­si­va Iu­da­is­mu­lui asupra Româ­­niei), iar Tender a fost implicat în al­bi­­rea ba­nilor mafiei co­­lum­bi­ene a drogurilor (bani cu care, alături de gi­gan­­tul ame­­­ri­can Halliburton, tre­bu­iau să cum­pere ma­re­le pro­du­­­că­tor na­ţi­o­nal Petrom) dar amândoi aveau să dis­pa­ră din în­ce­ţo­şa­tul acţi­o­na­ri­at al Balkam Petroleum.

Surpriză? Avocatul proaspăt înfiinţatei Balkan Pe­tro­­le­um era însă ni­meni altul decât Teodor Cuzino, socrul is­ra­e­li­a­nu­lui Yoav Shtern (care lu­cra şi pentru Levy Nissim), tot aşa cum era şi avocatul ra­fi­nă­riei Rafo şi al lui Cor­ne­liu Iacu­bov personal (ex-bos al rafinăriei).

De fapt, cu complicitatea autorităţilor române, care prin Agenţia de Privatizare (APAPS) au încuviinţat tran­zac­ţia, acţionariatul Balkan Petro­leum nu a fost anunţat oficial nici­odată, fiind un adevărat consorţiu al „ju­că­torilor“ din um­­bră. S-a descoperit că Balkan Petroleum este formată din Central Europe Pe­tro­leum + VGB Invest, iar Central Europe Petro­leum era pro­pri­etate lui Frank Timiş (partenerul lui Tender la Roşia Mon­­tană), în timp ce VGB Invest avea asociat pe sora ex-de­pu­ta­tului pesedist Ga­bri­el Bivolaru (Miha­e­la Ene), con­­dam­nat şi închis pentru devalizarea BRD, sau Marian Iancu (nu­me important în grupul de firme VGB), care a de­ve­nit şi preşedintele Balkan Petroleum1.

Se sparge buboiul cu ţiţei

Scandalul s-a declanşat în toamna lui 2003, când Di­rec­ţia Gene­ra­lă a Finanţelor Publice-Constanţa constata dis­pa­ri­ţia din depozitul Oil Ter­minal a 60.000 tone de ţiţei fără ca be­ne­ficiarul să-şi fi plătit obli­ga­ţii­le către stat, în valoare de 3 mi­­lioane de dolari. În urma controalelor s-a con­sta­tat că ţi­ţe­iul, adus din Rusia în februarie 2003, a ajuns de la Oil Ter­­mi­nal la Rafo Oneşti. S-a descoperit apoi că Rafo nu prezentase nici declaraţia vamală de import pentru cele 60.000 tone de ţiţei.

O anchetă mai largă avea să descopere un întreg sistem fraudu­los: era achiziţionat combustibil inferior, apoi procesat, aditivat, după care era vândut ca produs su­pe­rior, fără să se perceapă taxe.
Evreii ies pe faţă: vor rafinăria băcăuană!

În schimbul importantelor plăţi în conturi elveţiene (prin ING Bank), Inter­link Over­seas-ul lui Marc Rich şi Levy Nissim a li­vrat mari can­ti­tăţi de pe­­trol rusesc şi nu numai către S.N. Pe­trom S.A. şi Rafo Oneşti. În­ţe­le­geri la nivel înalt făceau ca rafinăriile ro­mâ­neş­ti să plătească pre­ţuri bune, um­­­­­­fla­­te chiar, pentru un petrol ru­sesc sau caspic foarte ieftin de fapt, aceste preţuri aco­­­pe­rind şi comisioanele unor po­li­ti­ci­eni PSD-işti1, aici pri­mul no­mi­nalizat fiind Viorel Hrebenciuc.

În tot acest timp cât lucra cu rafinăriile româneşti, Rich (având în spatele său Rothschildzii) era in­te­resat de pri­­vatizarea Petrom, fapt con­sta­tat şi de presa din noiembrie 2002: „Con­troversatul om de afa­ceri Marc Rich este in­te­re­sat de com­pa­nia română de petrol, Petrom“, fără a pre­ci­za numele companiei cu care va licita pentru aceasta.

Concentrarea unor interese în care se întâlnesc nume evreieşti din toate părţile lumii, au indicat această firmă ca fiind TNK-British Petro­leum, în care ne întâlnim iarăşi cu pe­tro­lul rusesc, controlat de oligarhul Mik­ha­il Fridman, fur­ni­zor din umbră, prin grupul israelian, şi la Rafo.

Totuşi, pe ultima sută de metri, TNK-BP s-a retras din cur­să2, ca şi celebra Halliburton, deşi ambele erau favo­ri­te. Se pare că a fost opţi­u­nea finanţatorului pri­va­­ti­ză­rii Petrom (şi care a monitorizat această pri­va­tizare de la în­ce­put prin „con­sor­ţiul ABN AM­RO Rothschild“), clanul Roths­child­zilor, ce au lă­sat liber astfel companiei „aus­tri­e­ce“ OMV3, deja parteneră a lui Dinu Patriciu la exploatarea ra­fi­năriei Petromidia, afa­ce­re dez­voltată cu oameni trimişi de la ABN AM­RO Rothschild, şi „res­truc­tu­ra­tă“ de personalul român cu specialişti israelieni.

Aşa se face că evreii „ruşi“, împreună cu israelienii „elveţi­eni“ - co­man­daţi de Rich, s-au concentrat pentru o preluare, eventual chiar for­ţa­tă, a sin­gurei mari rafi­nă­rii româneşti considerată încă „în­hă­­ţa­bilă“, cea de la Oneşti, Rafo, de­ţi­nută de „fraierii lui Ia­cu­bov“. Sublim pentru ei, portiţa de preluare a ra­fi­nă­riei era chiar starea în care o adusese pe aceasta Levy Nissim, ca par­­­­tener de afaceri. „Firma Interlink a fost implicată în in­gi­ne­­riile realizate prin cesiunile de creanţă în lanţ prin care ra­finăria a ajuns să fie datoare tu­tu­rora şi să semneze cer­ti­fi­cate de garanţie reală mobiliară pe toate bu­nu­rile, atât cu firmele Faber, Vgb ale fraţilor Iancu, cât şi la societatea lui Tatoiu“, scriau la un moment dat analiştii români. Dan Tatoiu era administratorul firmei Interlink Energy, co­res­pondenta fir­mei el­veţiene a lui Nissim.

De aceea, aceeaşi firmă britanică controlată de către Marc Rich, Interlink Overseas Corp.Ltd, a solicitat in­stan­ţe­lor co­mer­ciale, în a doua parte a anului 2003, falimentul rafină­ri­ei Rafo-Oneşti, pentru „neplata unei datorii de apro­xi­ma­tiv 9 milioane de dolari, reprezentând con­tra­va­loa­rea a 50.000 tone de ţiţei, furnizată rafinăriei în cursul anului 2002 - prin Levy Nissim şi Yoav Shtern - şi neachi­ta­tă“.

[Este cu atât mai ciudată această solicitare a Interlink (Levy Nissim), cu cât în acelaşi an, ea participase la crearea RAFO INTER­LINK GmbH (Vie­na). Această „Rafo Inter­link era cre­a­tă din RAFO GmbH Viena (Iacu­bov) şi „aus­­tri­aca“ Agrifeed Handels GmbH (pro­pri­e­tate a Inter­link Over­seas a is­­ra­e­li­anului Levy Nis­sim). Deci, din 2002 (când ex­plo­dase con­flic­tul Levy Nissim - Ia­cu­bov) până în 2003, Rafo părea că o dăduse la pace cu „bri­ta­ni­co“-is­ra­elianul Nissim.]


Atunci, însă, la finele lui 2003, Interlink Overseas soli­ci­ta instanţei co­­merciale băcăuane de­clan­şarea procedurilor pre­­văzute de Legea fa­li­­men­­tului faţă de Rafo Oneşti. Ca şi Fon­dul Monetar Internaţional mai târ­ziu, evreii cereau de­cla­ra­rea stă­­rii de insolvenţă a rafinăriei şi exe­­cu­ta­­­rea sili­tă a aces­teia - prin vânzarea ei - pentru re­cu­pe­ra­rea „pre­ju­di­ciu­lui“ pe care reprezentantul firmei „en­gle­ze“, evreul Efra­im Yitsbak, îl ridi­ca la 8.738.720 dolari.

Con­­du­ce­rea ro­mâ­nă a Rafo nu recunoştea însă crean­ţa, ame­­ninţând cu instanţele internaţionale. Mai mult, noul director al Rafo, Paul Ivaşcu1 a trans­mis celor de la Interlink pro­pu­nerea de a-şi trimite o echi­pă care să cal­cu­le­ze la faţa locului „punc­ta­jul“ care să stabilească da­to­ria certă a ra­fi­nă­ri­ei, urmând apoi a fi constituite ga­ran­ţiile pen­­tru datoria sta­bi­lită de co­mun acord, propunerea fiind de­clinată însă de „en­glezi“.

Cum de la primul termen de judecată, la începutul lui ianuarie 2004, societatea Rafo a arătat că cererea firmei Interlik Oversease este ne­în­temeiată, abuzivă şi fără suport probator, la doar o zi după ce a avut loc primul termen de ju­decată, avocaţii firmei „britanice“ au depus ce­re­rea de renun­ţa­re la proces. Ce se întâmplase? Intrase în joc şi statul ro­mân, faţă de care Rafo Oneşti avea datorii imense, certe însă.

În timp ce com­paniile petroliere ale lui Dinu Pa­tri­ciu fuseseră iertate de datoriile la stat de către guvernul Adrian Năs­­ta­se, în privinţa Rafo Oneşti, la sfârşitul lunii martie 2004 au­to­ri­tă­ţile române cereau în instanţă reorganizarea ju­di­ci­ară pentru o datorie de peste 7.000 miliarde de lei. Pen­tru a nu rămâne pe dinafară, apro­a­pe con­comitent, avocatul Teodor Cu­zino (socrul lui Yo­av Shtern), cel care reprezenta şi firma „bri­tanică“ Bal­kan Petroleum, dar şi pe Rafo, a depus cereri de reor­ga­ni­za­re şi din par­tea ac­ţi­o­na­rului prin­cipal, firma Balkan Petro­leum, ca şi din partea ra­fi­nă­riei. Pe 28 aprilie 2004, jude­că­to­rii băcă­uani au aprobat cererea de re­or­ga­nizare şi au de­cla­rat starea de insol­ven­ţă a rafinăriei băcăuane.

Mingea era acum în mâna „englezilor“ de la Balkan Petroleum (de­ţinută de un acţionar românesc, ce-l avea în frun­te, mai nou, pe „Elefantul“ Marian Iancu), iar ministerul ro­mân al Finan­ţe­lor „era încântat“, de­clarând că decizia jude­că­torilor a fost dată în con­for­mi­ta­te cu prevederile Legii de re­or­ga­ni­zare judiciară şi fa­li­ment, potrivit căreia „adunarea cre­di­to­ri­lor este cea care va decide dacă se optează pentru reor­ga­ni­zarea ju­di­ci­ară sau pentru declanşarea fa­li­men­tu­lui, în funcţie de planul de re­or­­ganizare pe care îl vor de­pu­ne Rafo şi Balkan Petroleum la dosar. Noi suntem mul­ţu­miţi de decizie…“.

Mulţi dintre jucători îşi frecau mâinile de acuma şi îşi făceau cal­cu­le. Judecătorii lăsaseră la aprecierea „cre­di­to­­ri­lor“ să decidă (în toam­na lui 2004) între faliment sau re­or­ganizare, dar administratorul judiciar al rafinăriei nu­mit de instanţă (firma Sierra Qua­drant) susţinea că există po­si­bi­­litatea reală de redresare fi­nan­ciară dacă cre­di­torii accep­tă ca, în locul da­to­rii­lor, să devină acţionari la Rafo (deci reor­ga­nizare), ceea ce putea însemna ca ra­fi­nă­ria să se în­­toar­că (pentru scurt timp) la statul român, cel mai mare pă­gu­­bit cert. Dar nu acesta era finalul dorit de „el­ve­­ţi­eni“, „en­gle­zi“ sau „ruşi“ (în realitate evrei, în majoritate). Ei voiau con­tro­lul asupra ra­fi­nă­riei, şi asta cât mai ieftin.

Totuşi, s-a impus reorgani­za­rea, sta­­­tul român având dreptul de a re­de­veni acţionar, ceea ce, anticipând, gu­­­vernul Năs­­tase chiar în­tă­rea în no­­iem­brie 2004 printr-o Or­do­­nan­ţă ce hotăra pre­lu­a­rea de către statul român (la AVAS) a da­­to­ri­ilor Rafo Oneşti şi Ca­rom către toţi creditorii ce re­pre­zin­tă statul (îndeosebi Ministerul de Finan­ţe), trans­formarea aces­­tora în acţiuni şi scoaterea lor la vân­za­re. Opo­zi­ţia de atunci, puterea din 2005, arăta că prin această so­lu­ţie bu­ge­tul statului pu­tea fi în con­­tinuare pă­­gu­bit, căci re­gu­la (im­pusă chiar prin legea pri­va­ti­ză­rii de atunci) făcea ca, în mo­men­tul vân­zării de către stat, preţul acţi­unilor să poată fi co­bo­rât ori­cât sub va­loa­rea lor no­mi­na­lă (rezultată din valoarea reală a da­to­riei). Maşi­năria clocită de israelienii lui Marc Rich pentru schimbarea pro­­pri­e­tarilor Rafo se pusese în mişcare însă.
Începutul implicării lui Traian Băsescu.

În 2004, în timpul campaniei electorale a lui Tra­ian Bă­ses­cu şi a „Alianţei DA“ (PD+PNL+PC), Călin Popescu Tăriceanu se ală­tu­rase cam­pa­niei „anti-Rafo“ a lui Băsescu, susţinând poziţia FMI: fa­li­mentul, nu re­or­ganizarea. El zi­cea: „Guvernul s-a angajat faţă de FMI şi Banca Mon­di­a­lă că Rafo va intra în faliment şi iată acum rezultatul“, com­ple­tând că du­pă ce Alianţa va câştiga alegerile, ca prim-mi­nis­tru va anula „decizia exe­­cutivului actual re­fe­ri­toa­re la Rafo“ şi va pune „or­ga­nele de anchetă să facă lumină în acest caz şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi“.

Chiar în seara zilei de 17 noiembrie 2004, când Tări­cea­­nu făcea de­claraţiile de mai sus, în Oneşti, în jurul orei 1900, cerul era luminat de focurile de artificii lansate din faţa Hote­lului Sport, proprietatea soci­e­tăţii Rafo Oneşti, iar localnicii spuneau că patronii Rafo Oneşti „serbează preluarea de către stat a datoriilor de peste 16.000 de miliarde lei“.
Mitingul electoral de la Bacău a fost o mare lo­vitură media­ti­că dată de Traian Băsescu, care a câştigat mul­te voturi atacând dur afa­ce­ri­le de­­ru­­­late la Rafo Oneşti, ca fiind ges­tio­na­te de „mafia PSD-istă“, adi­că de fir­mele Tender şi Iacubov, Ajuns pre­­şe­dinte, el a vrut să îşi ţină an­ga­­ja­men­te­le, aşa că în 2005 ve­deam arestarea lui Corneliu Iacubov, ca şi re­ţi­ne­rea la graniţă a unor personaje mai puţin sem­­ni­fi­ca­tive, afla­te în pla­nul al do­i­lea, ce „vo­iau să fugă“.

Noul guvern, condus de Călin Tăriceanu, s-a înhă­mat la susţi­ne­rea promisiunilor elec­to­rale, aşa că, în 27 de­cem­brie 2004, adopta o de­cizie (O.U.G. 142/27.12.2004) prin care sus­pen­da 90 de zile O.U.G. 101/ 2004, dată de gu­ver­nul Adri­an Năs­ta­se privind preluarea la stat (prin AVAS) a dato­ri­i­lor Rafo Oneşti şi Carom. Degeaba, de­ci­­zia gu­­ver­na­men­­ta­lă era „neu­tra­li­za­tă“ de o hotărâre ju­de­că­to­reas­că defi­ni­ti­vă, susţineau ad­ver­sarii, care voiau ca statul să pri­meas­că hârtii (acţiuni) în loc de bani ade­vă­raţi: „Nu are cum să aibă efec­te asupra pla­nu­lui de re­or­ga­ni­za­re, în­tru­cât la data apro­bării lui de către creditori şi confirmarea de către ju­de­­că­to­rul sindic, or­do­nan­ţa Guvernului Tăriceanu nu exista. La noi nu se apli­­­că le­gile retroactiv“.



Fiind arestat în 3 martie 2005 pentru complicitate la eva­zi­u­ne fis­cală, spă­la­re de bani şi delapidare în cazul Rafo, Iacubov nu s-a sfiit să îl ameninţe pu­­blic pe Traian Băsescu, însă el avea să fie eli­be­rat, în urma unui aran­ja­ment între T. Băses­cu şi Viorel Hrebenciuc, susţinea Cristian T. Po­pes­cu, în schim­bul dis­tru­ge­rii redacţiei critice de la Ade­vărul. În acea vre­me, Viorel Hrebenciuc controla indirect ziarul Adevărul, iar fiul său de­venise iubitul fiicei preşedintelui, Elena Băsescu (Eba). (Redactorul-şef al Adevărului, C.T. Popescu îi fusese ne-prieten lui Traian Băsescu încă din timpul alegerilor prezidenţiale, iar acesta nu putea uita!)


Yüklə 6,27 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin