Nevăzutul vârf al piramidei
Arătam în volumele anterioare că legăturile clanului Rothschild (familie de evrei khazari sionişti ce luptă de secole pentru controlul suprem al finanţelor mondiale) cu George Soros se ţin prin oameni cheie, cum ar fi evreul Richard Katz, care face parte din comitetul director al concernului lui Sörös (Quantum Fund), fiind în acelaşi timp director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano.
În Rusia, prin „terapia de şoc“ promovată de Sörös şi prin „consultanţa la privatizare“ asigurată guvernului Rusiei de către Goldman & Sachs (grup financiar evreiesc american, la rândul său afiliat Rothschildzilor şi lucrând cu Sörös), aceştia au reuşit să pună în braţele lui Marc Rich1, un braţ al caracatiţei stabilit în Elveţia, câteva ramuri ale economiei. Acest americano-israelian era, însă, în acelaşi timp, un important colaborator al serviciilor secrete israeliene externe, Mossad-ul, ceea ce nu face decât să întărească informaţiile conform cărora, serviciul secret israelian este puternic angajat în sprijinirea evreilor de pretutindeni privind dezvoltarea afacerilor şi în preluările economice (aceştia fiind la rândul lor condiţionaţi să sprijine interesele Israelului).
Afacerile dirijate din Elveţia de către magnatul Marc Rich cu rafinăriile şi industria româneşti, au fost conduse ani buni de către doi israelieni, Levy Nissim şi Yoav Shtern (ex-soţul realizatoarei tv Oana Cuzino)2, acesta din urmă acţionând şi pe direcţia Israel3. La vedere Yoav Shtern ar fi fost reprezentantul pentru România al firmei „britanice“ Interlink Overseas (administrată de Levy Nissim) controlată însă de către Marc Rich şi implicată în afacerile petroliere din România până recent cu chiar gigantul S.N. Petrom, ca şi cu Rafo-Oneşti.
În 2004, în timp ce scandalul Rafo fierbea România, grupul petrolier israelian Paz, care alături de familia Ben Shach deţine firma israeliană Pazgas (ce controlează piaţa israeliană de gaz petrolier lichefiat, importând şi furnizând combustibili pentru consumatorii casnici şi industriali din Israel), hotărâse să se extindă în România. Din start, strategia israelienilor nu era de a intra direct, ci prin crearea unor alte firme.
Yael Danieli, oficialul companiei arăta că Pazgas, pentru a intra în România, va forma societăţi mixte în afara Israelului, iar unul dintre proprietari, Ehud Ben-Shach, declara ziarului Globes (în august 2004), că într-o primă fază, firma va achiziţiona companii de gaze sau cu activităţi în domeniu din România, contra 10 - 20 de milioane de dolari. El a adăugat că decizia de extindere pe „pieţele externe“ este motivată de declinul cantitativ al pieţei israeliene de gaze.
Dar România nu este o ţară prea bogată în gaze naturale, aşa că, chiar operând afacerea în/prin România, israelienii trebuie să găsească gazele de undeva. O soluţie a şi fost găsită! Cu prilejul unei vizite fără precedent în România, ministrul Petrolului şi Gazelor Naturale din India, Mani Shankar Aiyar, a semnat un Memorandum de cooperare cu ministrul român al Economiei şi Comerţului, Codruţ Sereş, pentru ca „grupuri de lucru în petrol şi gaze să descopere noi proiecte de colaborare între cele două state“1. Pe urmă au apărut gazele de şist şi cele din mare.
Cum, în 2005-2006 prim-ministrul Tăriceanu anunţa că guvernul român intenţionează să privatizeze 100% piaţa (distribuţiei) gazelor, înghesuiala străinilor în România a fost şi este mare. O simplă trecere în revistă a informaţiilor din presă relevă faptul că o grămadă de companii străine şi-au făcut apariţia: Chevron-ul Rockefellerilor, Gaz de France, Ruhrgas, Wintershalle (pe afacere cu Gazprom, aducând în România gazul rusesc la cel mai scump preţ din Europa), CEZ, PKN Orlen, PGNiG, Occidental, Eni şi lista poate continua cu „societăţi financiare“ şi „firme de consultanţă“. Despre faptul că Wintershalle este firma „elveţiană“ (ruso-germană) de la care România cumpără gazele naturale de la Gazprom, trebuie adăugat că firma (alta decât firma-mamă) a fost înregistrată în oraşul de reşedinţă al lui Marc Rich, Zub.
Agentul israelian Levy Nissim.
Nu a fost niciodată un secret pentru serviciile de informaţii şi pentru media avizată din România, faptul că israelianul Levy Nissim, deşi stabilit în Anglia, lucrează pentru Marc Rich, cunoscut colaborator al Mossad-ului. Datele arată că Nissim a intrat în legătură cu Rich chiar datorită Mossad-ului, iar oameni săi din România fac parte dintr-o reţea economico-informativă semi-privată.
Din informările SIE reiese că unul dintre aceşti oameni a fost un anume Bogdan Petrescu, cetăţean român aparţinând lumii interlope, care, sub atenta îndrumare a lui Nissim şi a „locotenenţilor“ acestuia, doi fraţi israelieni, a introdus în România în perioada 1991-2000 prin mai multe firme off-shore din Anglia, câteva milioane de baxuri de ţigări Assos şi alte mărci cu facturi false ce subevaluau marfa la o zecime din valoarea reală, fapte pentru care nu au fost traşi niciodată la răspundere.
Petrescu îşi începuse cariera de contrabandist în 1990, vânzând maşini uzate aduse din Franţa, după care, fiind racolat, s-a alăturat lui Levy Nissim, care făcea deja contrabandă cu ţigările Assos. În această nouă calitate, Petrescu şi Nuţu Vasile (aghiotantul şi încasatorul său) au introdus în România, până la finele lui 1992, peste un milion de baxuri de Assos. Organizaţia lui Nissim a fost lovită, prima dată, prin confiscarea a patru TIR-uri cu Assos în Vama Târguri şi Expoziţii (din Bucureşti), ţigări ce valorau jumătate de milion de dolari, deşi, pentru a nu fi vămuite, în facturi valorau numai 30 de mii de dolari. Cam de atunci, Petrescu şi Levy Nissim au intrat în atenţia specială a unor servicii de informaţii române, ce au realizat operaţiuni de filaj şi înregistrări.
Dintr-una dintre aceste operaţiuni înregistrate, reieşea că pentru recuperarea a câteva sute de milioane de dolari, Petrescu i-a trimis unuia din „locotenenţii“ lui Levy Nissim recuperatori din mafia ţigănească. La scurt timp, însă, Levy Nissim s-a dat total la fund, părându-se că Petrescu a continuat singur operaţiunile.
Totuşi, în urma cercetărilor efectuate în 1999 şi 2000, ministerul de Interne a strâns laţul în jurul lui Petrescu. Deoarece Petrescu avea depuse actele pentru emigrare în Canada încă din 1996, în august 2000 poliţiştii au sesizat şi ambasada Canadei din Bucureşti că asupra acestuia, cât şi a firmelor sale, se fac cercetări. Acum vine surpriza! La numai trei zile după expedierea scrisorii, Serviciul Român de Informaţii (SRI) informează ministerul de Interne că Bogdan Petrescu este informatorul lor, iar informarea MI către ambasada Canadei este „neavenită şi contraproductivă“. Oricum, Petrescu a părăsit ţara la sfârşitul anului 2001, plecarea sa fiind comandată şi necesară reţelei căreia îi aparţinea.
Contrabanda cu ţigări este însă numai un aspect minor al afacerilor „româneşti“ ale lui Levy Nissim, numele firmelor sale First Leader, Saba Trading, Interlink Overseas fiind implicate în fraudările din industria îngrăşămintelor (ce au culminat cu falimentarea combinatului Turnu Măgurele), ceea ce a dus la retragerea de pe piaţa romanească a firmei Saba, precum şi în afacerile dubioase din industria zahărului, petrolieră (preponderent cu rafinăria Rafo-Oneşti) şi din sectorul energetic (acestea din urmă atrăgând „interzicerea“ accesului lui Nissim la Renel). La toate acestea se adaugă afaceri dubioase în spaţiul ucrainean, rus şi în Grecia, afaceri menţionate în Raportul de investigaţii al firmei internaţionale MCR.
Interlink Overseas Corp Ltd are principalele afaceri în Ucraina, de unde aducea şi petrolul „rusesc“ pentru rafinăriile de la Bacău. Deţine 49,9% din acţiunile uneia dintre cele mai mari întreprinderi de stat, Ukragromashinvest (holding cu acţiuni în 37 de mari companii de stat ucrainene). La rândul său, Frank Timiş (pe care îl vom regăsi în afacerea Rafo) era asociat cu statul ucrainean în firma Regal Petroleum Ukraine, ca şi Interlink Overseas în Ukragromashinvest. Atât Interlinks, cât şi Frank Timiş, prin firma Diamond Corporation, au devenit parteneri de afaceri cu diamante în Sierra Leone, (lăudându-se cu legăturile foarte strânse pe care le au cu preşedintele Sierrei Leone), o afacere controlată de evrei.
Prima privatizare cu dedicaţie.
Privatizarea societăţii comerciale Rafo Oneşti (ce deţinea în patrimoniu o gigantică rafinărie la care lucrau peste 7.000 de oameni) a avut loc spre sfârşitul anului 2001, când firma clientului politic al PSD, Corneliu Iacubov (apropiat de Viorel Hrebenciuc), Imperial Oil Bacău (asociată cu misterioasa firmă portugheză Canion Sericos, eliminată şi înlocuită mai târziu de „englezi“), a cumpărat acţiunile deţinute de statul român, ce construise rafinăria. Suma totală plătită de „consorţiu“ a fost de aproape 19 milioane de dolari (eşalonaţi), dar la privatizare statul a mai şi anulat penalităţile şi majorările de întârziere pe care le avea rafinăria şi, în premieră, şi o parte a datoriei nete. De asemenea, „noul proprietar“ a mai obţinut şi alte trei facilităţi fiscale şi vamale. Firma lui Iacubov, Imperial Oil Bacău, controla şi rafinăria Dărmăneşti din Bacău.
Să dai una din marile rafinării româneşti unui grup ce nu deţine şi o sursă de petrol ieftin, la prima mână (ceea ce le lipseşte rafinăriilor - mai puţin celor ale Petrom - după noua orientare politică a României, de după 1989), înseamnă să condamni această privatizare la moarte sigură, dar până atunci se puteau stoarce bani buni pentru clasa politică coruptă şi clientela privatizării ce administrează rafinăria, în timp ce compania se îneacă în datorii1.
Principalii furnizori de petrol scump ai Rafo erau afaceriştii israelieni grupaţi în jurul firmei Interlink, dar şi firma „austriacă“ Vitol. Un conflict puternic a izbucnit în 2002 între Levy Nissim (Interlink) şi Iacubov (Rafo) legat de aceste livrări, conflict ce s-a stins şi reaprins periodic.
Debite peste debite create din necesarul de materii prime au făcut ca, în scurt timpul, din 2003 acţionariatul Rafo-Oneşti să încapă pe mai multe mâini, precum firma britanică cutie poştală Balkan Petroleum - în spatele căreia stăteau evreul Frank Timiş, evreica Mona de Freitas (pe numele real Sotec, din Iaşi), Gabriel Bivolaru (soţul fraier al Monei), Marian Iancu şi alţii, apropiaţi ai PSD-ului - ce a preluat acţiunile firmei Canion Sericos. Ziarul britanic The Independent scria: „Firma Balkan Petroleum a achiziţionat 48,9% din compania ce controla rafinăria Rafo… Înregistrată într-un apartament din Chesham-Buckingamshire, Balkan Petroleum are doi directori. Nu există acţionari şi aparent nu are birouri, numere de telefon sau persoane împuternicite… Se crede că Balkan Petroleum este controlată efectiv de doi oameni de afaceri controversaţi, dar cu relaţii sus-puse: Frank Timiş, ce a fost condamnat anterior pentru trafic de heroină, şi Ovidiu Tender, legat de un scandal de spălare de bani“. La rândul său Frank Timiş, era cunoscut ca fiind sub comanda lui Marc Rich, ca şi în afacerea Roşia Montană (a se vedea Ofensiva Iudaismului asupra României), iar Tender a fost implicat în albirea banilor mafiei columbiene a drogurilor (bani cu care, alături de gigantul american Halliburton, trebuiau să cumpere marele producător naţional Petrom) dar amândoi aveau să dispară din înceţoşatul acţionariat al Balkam Petroleum.
Surpriză? Avocatul proaspăt înfiinţatei Balkan Petroleum era însă nimeni altul decât Teodor Cuzino, socrul israelianului Yoav Shtern (care lucra şi pentru Levy Nissim), tot aşa cum era şi avocatul rafinăriei Rafo şi al lui Corneliu Iacubov personal (ex-bos al rafinăriei).
De fapt, cu complicitatea autorităţilor române, care prin Agenţia de Privatizare (APAPS) au încuviinţat tranzacţia, acţionariatul Balkan Petroleum nu a fost anunţat oficial niciodată, fiind un adevărat consorţiu al „jucătorilor“ din umbră. S-a descoperit că Balkan Petroleum este formată din Central Europe Petroleum + VGB Invest, iar Central Europe Petroleum era proprietate lui Frank Timiş (partenerul lui Tender la Roşia Montană), în timp ce VGB Invest avea asociat pe sora ex-deputatului pesedist Gabriel Bivolaru (Mihaela Ene), condamnat şi închis pentru devalizarea BRD, sau Marian Iancu (nume important în grupul de firme VGB), care a devenit şi preşedintele Balkan Petroleum1.
Se sparge buboiul cu ţiţei
Scandalul s-a declanşat în toamna lui 2003, când Direcţia Generală a Finanţelor Publice-Constanţa constata dispariţia din depozitul Oil Terminal a 60.000 tone de ţiţei fără ca beneficiarul să-şi fi plătit obligaţiile către stat, în valoare de 3 milioane de dolari. În urma controalelor s-a constatat că ţiţeiul, adus din Rusia în februarie 2003, a ajuns de la Oil Terminal la Rafo Oneşti. S-a descoperit apoi că Rafo nu prezentase nici declaraţia vamală de import pentru cele 60.000 tone de ţiţei.
O anchetă mai largă avea să descopere un întreg sistem fraudulos: era achiziţionat combustibil inferior, apoi procesat, aditivat, după care era vândut ca produs superior, fără să se perceapă taxe.
Evreii ies pe faţă: vor rafinăria băcăuană!
În schimbul importantelor plăţi în conturi elveţiene (prin ING Bank), Interlink Overseas-ul lui Marc Rich şi Levy Nissim a livrat mari cantităţi de petrol rusesc şi nu numai către S.N. Petrom S.A. şi Rafo Oneşti. Înţelegeri la nivel înalt făceau ca rafinăriile româneşti să plătească preţuri bune, umflate chiar, pentru un petrol rusesc sau caspic foarte ieftin de fapt, aceste preţuri acoperind şi comisioanele unor politicieni PSD-işti1, aici primul nominalizat fiind Viorel Hrebenciuc.
În tot acest timp cât lucra cu rafinăriile româneşti, Rich (având în spatele său Rothschildzii) era interesat de privatizarea Petrom, fapt constatat şi de presa din noiembrie 2002: „Controversatul om de afaceri Marc Rich este interesat de compania română de petrol, Petrom“, fără a preciza numele companiei cu care va licita pentru aceasta.
Concentrarea unor interese în care se întâlnesc nume evreieşti din toate părţile lumii, au indicat această firmă ca fiind TNK-British Petroleum, în care ne întâlnim iarăşi cu petrolul rusesc, controlat de oligarhul Mikhail Fridman, furnizor din umbră, prin grupul israelian, şi la Rafo.
Totuşi, pe ultima sută de metri, TNK-BP s-a retras din cursă2, ca şi celebra Halliburton, deşi ambele erau favorite. Se pare că a fost opţiunea finanţatorului privatizării Petrom (şi care a monitorizat această privatizare de la început prin „consorţiul ABN AMRO Rothschild“), clanul Rothschildzilor, ce au lăsat liber astfel companiei „austriece“ OMV3, deja parteneră a lui Dinu Patriciu la exploatarea rafinăriei Petromidia, afacere dezvoltată cu oameni trimişi de la ABN AMRO Rothschild, şi „restructurată“ de personalul român cu specialişti israelieni.
Aşa se face că evreii „ruşi“, împreună cu israelienii „elveţieni“ - comandaţi de Rich, s-au concentrat pentru o preluare, eventual chiar forţată, a singurei mari rafinării româneşti considerată încă „înhăţabilă“, cea de la Oneşti, Rafo, deţinută de „fraierii lui Iacubov“. Sublim pentru ei, portiţa de preluare a rafinăriei era chiar starea în care o adusese pe aceasta Levy Nissim, ca partener de afaceri. „Firma Interlink a fost implicată în ingineriile realizate prin cesiunile de creanţă în lanţ prin care rafinăria a ajuns să fie datoare tuturora şi să semneze certificate de garanţie reală mobiliară pe toate bunurile, atât cu firmele Faber, Vgb ale fraţilor Iancu, cât şi la societatea lui Tatoiu“, scriau la un moment dat analiştii români. Dan Tatoiu era administratorul firmei Interlink Energy, corespondenta firmei elveţiene a lui Nissim.
De aceea, aceeaşi firmă britanică controlată de către Marc Rich, Interlink Overseas Corp.Ltd, a solicitat instanţelor comerciale, în a doua parte a anului 2003, falimentul rafinăriei Rafo-Oneşti, pentru „neplata unei datorii de aproximativ 9 milioane de dolari, reprezentând contravaloarea a 50.000 tone de ţiţei, furnizată rafinăriei în cursul anului 2002 - prin Levy Nissim şi Yoav Shtern - şi neachitată“.
[Este cu atât mai ciudată această solicitare a Interlink (Levy Nissim), cu cât în acelaşi an, ea participase la crearea RAFO INTERLINK GmbH (Viena). Această „Rafo Interlink“ era creată din RAFO GmbH Viena (Iacubov) şi „austriaca“ Agrifeed Handels GmbH (proprietate a Interlink Overseas a israelianului Levy Nissim). Deci, din 2002 (când explodase conflictul Levy Nissim - Iacubov) până în 2003, Rafo părea că o dăduse la pace cu „britanico“-israelianul Nissim.]
Atunci, însă, la finele lui 2003, Interlink Overseas solicita instanţei comerciale băcăuane declanşarea procedurilor prevăzute de Legea falimentului faţă de Rafo Oneşti. Ca şi Fondul Monetar Internaţional mai târziu, evreii cereau declararea stării de insolvenţă a rafinăriei şi executarea silită a acesteia - prin vânzarea ei - pentru recuperarea „prejudiciului“ pe care reprezentantul firmei „engleze“, evreul Efraim Yitsbak, îl ridica la 8.738.720 dolari.
Conducerea română a Rafo nu recunoştea însă creanţa, ameninţând cu instanţele internaţionale. Mai mult, noul director al Rafo, Paul Ivaşcu1 a transmis celor de la Interlink propunerea de a-şi trimite o echipă care să calculeze la faţa locului „punctajul“ care să stabilească datoria certă a rafinăriei, urmând apoi a fi constituite garanţiile pentru datoria stabilită de comun acord, propunerea fiind declinată însă de „englezi“.
Cum de la primul termen de judecată, la începutul lui ianuarie 2004, societatea Rafo a arătat că cererea firmei Interlik Oversease este neîntemeiată, abuzivă şi fără suport probator, la doar o zi după ce a avut loc primul termen de judecată, avocaţii firmei „britanice“ au depus cererea de renunţare la proces. Ce se întâmplase? Intrase în joc şi statul român, faţă de care Rafo Oneşti avea datorii imense, certe însă.
În timp ce companiile petroliere ale lui Dinu Patriciu fuseseră iertate de datoriile la stat de către guvernul Adrian Năstase, în privinţa Rafo Oneşti, la sfârşitul lunii martie 2004 autorităţile române cereau în instanţă reorganizarea judiciară pentru o datorie de peste 7.000 miliarde de lei. Pentru a nu rămâne pe dinafară, aproape concomitent, avocatul Teodor Cuzino (socrul lui Yoav Shtern), cel care reprezenta şi firma „britanică“ Balkan Petroleum, dar şi pe Rafo, a depus cereri de reorganizare şi din partea acţionarului principal, firma Balkan Petroleum, ca şi din partea rafinăriei. Pe 28 aprilie 2004, judecătorii băcăuani au aprobat cererea de reorganizare şi au declarat starea de insolvenţă a rafinăriei băcăuane.
Mingea era acum în mâna „englezilor“ de la Balkan Petroleum (deţinută de un acţionar românesc, ce-l avea în frunte, mai nou, pe „Elefantul“ Marian Iancu), iar ministerul român al Finanţelor „era încântat“, declarând că decizia judecătorilor a fost dată în conformitate cu prevederile Legii de reorganizare judiciară şi faliment, potrivit căreia „adunarea creditorilor este cea care va decide dacă se optează pentru reorganizarea judiciară sau pentru declanşarea falimentului, în funcţie de planul de reorganizare pe care îl vor depune Rafo şi Balkan Petroleum la dosar. Noi suntem mulţumiţi de decizie…“.
Mulţi dintre jucători îşi frecau mâinile de acuma şi îşi făceau calcule. Judecătorii lăsaseră la aprecierea „creditorilor“ să decidă (în toamna lui 2004) între faliment sau reorganizare, dar administratorul judiciar al rafinăriei numit de instanţă (firma Sierra Quadrant) susţinea că există posibilitatea reală de redresare financiară dacă creditorii acceptă ca, în locul datoriilor, să devină acţionari la Rafo (deci reorganizare), ceea ce putea însemna ca rafinăria să se întoarcă (pentru scurt timp) la statul român, cel mai mare păgubit cert. Dar nu acesta era finalul dorit de „elveţieni“, „englezi“ sau „ruşi“ (în realitate evrei, în majoritate). Ei voiau controlul asupra rafinăriei, şi asta cât mai ieftin.
Totuşi, s-a impus reorganizarea, statul român având dreptul de a redeveni acţionar, ceea ce, anticipând, guvernul Năstase chiar întărea în noiembrie 2004 printr-o Ordonanţă ce hotăra preluarea de către statul român (la AVAS) a datoriilor Rafo Oneşti şi Carom către toţi creditorii ce reprezintă statul (îndeosebi Ministerul de Finanţe), transformarea acestora în acţiuni şi scoaterea lor la vânzare. Opoziţia de atunci, puterea din 2005, arăta că prin această soluţie bugetul statului putea fi în continuare păgubit, căci regula (impusă chiar prin legea privatizării de atunci) făcea ca, în momentul vânzării de către stat, preţul acţiunilor să poată fi coborât oricât sub valoarea lor nominală (rezultată din valoarea reală a datoriei). Maşinăria clocită de israelienii lui Marc Rich pentru schimbarea proprietarilor Rafo se pusese în mişcare însă.
Începutul implicării lui Traian Băsescu.
În 2004, în timpul campaniei electorale a lui Traian Băsescu şi a „Alianţei DA“ (PD+PNL+PC), Călin Popescu Tăriceanu se alăturase campaniei „anti-Rafo“ a lui Băsescu, susţinând poziţia FMI: falimentul, nu reorganizarea. El zicea: „Guvernul s-a angajat faţă de FMI şi Banca Mondială că Rafo va intra în faliment şi iată acum rezultatul“, completând că după ce Alianţa va câştiga alegerile, ca prim-ministru va anula „decizia executivului actual referitoare la Rafo“ şi va pune „organele de anchetă să facă lumină în acest caz şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi“.
Chiar în seara zilei de 17 noiembrie 2004, când Tăriceanu făcea declaraţiile de mai sus, în Oneşti, în jurul orei 1900, cerul era luminat de focurile de artificii lansate din faţa Hotelului Sport, proprietatea societăţii Rafo Oneşti, iar localnicii spuneau că patronii Rafo Oneşti „serbează preluarea de către stat a datoriilor de peste 16.000 de miliarde lei“.
Mitingul electoral de la Bacău a fost o mare lovitură mediatică dată de Traian Băsescu, care a câştigat multe voturi atacând dur afacerile derulate la Rafo Oneşti, ca fiind gestionate de „mafia PSD-istă“, adică de firmele Tender şi Iacubov, Ajuns preşedinte, el a vrut să îşi ţină angajamentele, aşa că în 2005 vedeam arestarea lui Corneliu Iacubov, ca şi reţinerea la graniţă a unor personaje mai puţin semnificative, aflate în planul al doilea, ce „voiau să fugă“.
Noul guvern, condus de Călin Tăriceanu, s-a înhămat la susţinerea promisiunilor electorale, aşa că, în 27 decembrie 2004, adopta o decizie (O.U.G. 142/27.12.2004) prin care suspenda 90 de zile O.U.G. 101/ 2004, dată de guvernul Adrian Năstase privind preluarea la stat (prin AVAS) a datoriilor Rafo Oneşti şi Carom. Degeaba, decizia guvernamentală era „neutralizată“ de o hotărâre judecătorească definitivă, susţineau adversarii, care voiau ca statul să primească hârtii (acţiuni) în loc de bani adevăraţi: „Nu are cum să aibă efecte asupra planului de reorganizare, întrucât la data aprobării lui de către creditori şi confirmarea de către judecătorul sindic, ordonanţa Guvernului Tăriceanu nu exista. La noi nu se aplică legile retroactiv“.
Fiind arestat în 3 martie 2005 pentru complicitate la evaziune fiscală, spălare de bani şi delapidare în cazul Rafo, Iacubov nu s-a sfiit să îl ameninţe public pe Traian Băsescu, însă el avea să fie eliberat, în urma unui aranjament între T. Băsescu şi Viorel Hrebenciuc, susţinea Cristian T. Popescu, în schimbul distrugerii redacţiei critice de la Adevărul. În acea vreme, Viorel Hrebenciuc controla indirect ziarul Adevărul, iar fiul său devenise iubitul fiicei preşedintelui, Elena Băsescu (Eba). (Redactorul-şef al Adevărului, C.T. Popescu îi fusese ne-prieten lui Traian Băsescu încă din timpul alegerilor prezidenţiale, iar acesta nu putea uita!)
Dostları ilə paylaş: |