MDM + Russky Alyuminiy Oleg Deripaska +
Andrei Melnichenko
   Roman Abramovici
TMK
Artrom-Slatina
Alor-Oradea
(Alumina Oradea)
„Mafia rusă“
(dosarul Nordex)
Marc Rich,
fraţii Chernoy etc.
Combinatul Siderurgic Reşita
Combinatul de la
Câmpia Turzii
Combinatul de la
Târgovişte
Conares-Mechel
Alfa Oil Mikhail Fridman     
Rafinăria
RAFO Oneşti
Uri Bider
Levy Nissim
Marc Rich
(MOSSAD)
   
Igor Zyuzin
 
Bogdan Buzăianu Privatizarea Sistemului Energetic Român 
O parte a schemei privind controlul „ruso“-israelian asupra unor
mari companii româneşti (schemei i se adaugă şi Alro-Slatina)
Deşi legătura MDM cu fabrica de la Slatina este şi azi ocultată, în urmă cu câţiva ani a apărut confirmarea că în spatele afacerii Derutra Romania srl (ce deţine fabrica de oţeluri Artrom-Slatina) se ascunde mafia rusă de la MDM (sau „interese majore... care conduc direct la marile oligarhii ale Rusiei contemporane“, cum zicea Ev.Z.). Astfel, în februarie 2002, Sergei Popov, director al grupului MDM (Mezhregionalny Delevoi MIR), declara agenţiei ruse Interfax că „achiziţia unui bun industrial în România (fabrica Artrom-Slatina) a fost finalizată în acord cu strategia grupului MDM de dezvoltare a producţiei de ţevi în Rusia şi în afara ei“. Această declaraţie, ca şi interviul acordat publicaţiei Russian Business Monitor (în 19 august 2002) de către un alt reprezentant al grupului, răspundeau unei serii întregi de articole apărute în presa internaţională referitoare la achiziţionarea Artrom SA de la statul român de către grupul MDM. Schema deţinerii indirecte este aceasta: Sinara GmbH (fosta Derutra GmbH), care controlează Artrom-Slatina, este membră a TMK, subdiviziunea metalurgică a grupului MDM.
Andrei Melnichenko (patronul grupului mafioto-oligarhic MDM), Oleg Deripaska (patronul Russky Alyuminiy), şi Roman Abramovici (ex-patronul gigantului Sibneft), fac parte dintre „cei mai puternici oameni de afaceri“ din Rusia. Primii doi nu au în comun doar procesul intentat în New York (dosarul Nordex) pentru activitate de tip mafiot, dar toţi trei au afaceri în România. Intrând la Rafo Oneşti alături de un grup israelian, li s-a alăturat şi „oligarhul rus“ Mikhail Fridman, ucrainean tot etnic evreu.
Dacă grupul MDM este implicat în România în afacerea Artrom-Slatina, Oleg Deripaska, prin Russky Alyuminiy (din care grupul MDM deţine 20%), a mai înhăţat şi fabrica de alumină Alor din Oradea, iar o altă serie de afaceri româneşti, derulate prin C-tin Iavorski, îi aparţin magnatului Roman Abramovici.
Potrivit presei ruseşti, legătura celor trei „descălecători“ în România apare şi din faptul că firmele-mamut conduse de Deripaska şi de Abramovici îşi ţin conturile în banca grupului MDM, al lui Melnichenko.
„Această alianţă a oligarhilor ruşi care şi-au îndreptat privirile spre România lasă să se întrevadă o acţiune concertată de acaparare a unor bunuri industriale strategice în ţara noastră - credea Evenimentul Zilei -. Astfel, în timp ce MDM este implicat în producţia românească de ţevi, Iavorski, şcolit la Runicom-ul lui Abramovici, deţine monopolul pe combustibili lichizi şi pe transporturile de pe graniţa de est a României, iar Russky Alyuminiy a cumpărat firma Alor şi a tatonat sau tatonează şi alte firme producătoare de aluminiu, cum ar fi Alro Slatina. Toate aceste investiţii creează imaginea unei ofensive economice ruseşti în România, ofensivă sprijinită de serviciile secrete ruseşti şi finanţată cu sume de bani fabuloase obţinute pe căi, de multe ori, ilegale.“
Roman Abramovici controla până recent compania Sibneft (Compania Siberiană de Petrol), un mega-colos în lumea afacerilor cu combustibili. Americanul Jeffrey Robinson, în lucrarea The Merger, ce detaliază „conglomeratul internaţional al crimei organizate“, arată că Abramovici fusese un apropiat al lui Boris Elţîn, fiind consilierul financiar al fiicei fostului preşedinte rus, Tatyana Diacenko, şi asociat cu soţul acesteia1.
Documentând istoria „crimei organizate ruseşti“, Robinson scria ca, la mijlocul anilor ’90, când Kremlinul (în treacăt fie vorba, intoxicat de agentul lui Sörös, Jefrey Sacs, cu teza „terapiei de şoc“) s-a hotărât să vândă rafinăria OMSK Oil, patronată până atunci de stat, Sibneft-ul lui Abramovici a fost implicat într-o „poveste sinistră“:
Directorul general al rafinăriei OMSK se opunea înstrăinării proprietăţii statului rus, aşa că a sfârşit „plutind cu faţa în jos” într-un râu. După acest deces, Sibneft a cumpărat pachetul majoritar al rafinăriei OMSK, iar vânzările de petrol s-au făcut printr-o firmă din New York, numită Belka Energy, şi compania rusească Runicom, aceeaşi companie la care a lucrat şi Constantin Iavorski, actualul patron al holdingului Unicom, „deţinătorul monopolului pe combustibili lichizi şi pe transporturile industriale pe calea ferată de pe graniţa de est a României“.
Mikhail Fridman. Concernul Russky Alyuminiy, finanţat de grupul rusesc Alfa, este condus de Oleg Deripaska, „unul dintre cei mai importanţi oligarhi ruşi ai momentului“. Deripaska este permanentul prieten şi partener de afaceri al celebrilor Boris Berezovski, Anatoli Chiubais şi Roman Abramovici, dar este finanţat de Fridman (Alfa Bank).
Compania Cemtrade, o subsidiară a concernului rus Russky Alyuminiy, deţine în prezent toate activele la firma Alor Oradea, pe care le-a luat de la statul român în mai 2000, în timpul guvernării CeDeR-iste. [Alor-Oradea este singurul producător de alumină tubulară din Europa, pe plan mondial existând un singur alt producător, Alcoa-SUA. Deţinătorul Cemtrade este off-shore-ul din Insulele Virgine Britanice, Dilcor International Ltd, iar noua societate creată pe baza vechii fabrici de aluminiu din Oradea a fost denumită simplu Alumina Oradea.]
Mikhail Fridman stă şi în spatele companiei ruse Conares-Mechel, beneficiara mai multor privatizări în România, dar şi în spatele preluării rafinăriei băcăuane Rafo-Oneşti, cum se va vedea din capitolul următor.
Cele două combinate româneşti privatizate de „ruşii de la Conares-Mechel“, sunt de fapt cumpărate prin off-shore-uri înregistrate în orăşelul de munte elveţian Zug. Aceşti „ruşi“ nu au de gând să raporteze contabil profit în România, şi nici în Rusia, deci ei nu plătesc impozite. Oficial, afacerile lor merg pe pierdere: combinatul de la Câmpia Turzii a înregistrat pierderi halucinante (163 de miliarde de lei vechi pe anul 2003, şi 67 de miliarde de lei vechi în 2004), ca şi combinatul de la Târgovişte (ce a înregistrat pierderi de 760 de miliarde de lei vechi în 2003, şi de 545 de miliarde în 2004, fiind, finalmente, aproape falimentat).
Totul este o cacealma pentru înşelarea statului român. Combinatele funcţionează. Datoriile acumulate sunt, de fapt, credite acordate de către off-shore-ul Conares din Elveţia, credite ce au fost operate în contabilitate ca investiţii. Profitul revine firmei din Elveţia, ce încasează ratele împrumutului de la combinatele din România. O altă schemă contabilă este contractul de consultanţă economică: în 2003, Mechel Câmpia Turzii a plătit către compania Mechel din Rusia circa 78 de miliarde de lei drept consultanţă, în timp ce, tot în 2003, aceeaşi firmă, conform obligaţiilor de privatizare, virase 100 de miliarde în conturile combinatului.
Alte avantaje de care a beneficiat „grupul Conares-Mechel“ din partea statului român constau în ştergerea şi reeşalonarea datoriilor de zeci de milioane de euro, precum şi în clauzele financiare extrem de lejere din contractele de privatizare. Pentru combinatul de la Câmpia Turzii, ruşii de la Conares-Mechel au plătit APAPS numai 2,5 milioane de euro, restul fiind investiţii formale. De fapt, s-a văzut că taie secţii întregi şi apoi le topeşte1.
Pentru a înţelege fenomenul expansiunii afacerilor oligarhilor din spaţiul ex-sovietic spre Europa, Ziua de Cluj a realizat un interviu, la Budapesta, la finele lui 2005 cu jurnalistul de investigaţie Jurgen Roth (cel care a consacrat expresia de „oligarhi ruşi“). Acesta spunea că, după 1999 grupările economico-criminale „ruse“ s-au orientat spre Europa Centrală şi de Est, odată cu semnalul integrării acestora în UE. Acum îşi investesc banii în ţări precum România, Croaţia sau Bulgaria. Ele lucrează printr-un sistem de firme off-shore pentru a se ascunde şi pentru a reuşi să spele bani. „De exemplu, în Israel nu există legislaţie împotriva spălării banilor şi nici în unele zone din Elveţia. Acolo veţi găsi centrele multora din afacerile acestor «oligarhi».“ (pentru că majoritatea oligarhilor „ruşi“, cât şi a şefilor „mafiei ruse“ sunt evrei cu cetăţenie israeliană).
Arestările de la Bucureşti din anul 2006, în „dosarul spionilor“, au dezvăluit că orice este important de preluat din economia românească s-a aflat în permanenta atenţie a oamenilor mafiei „ruso“-evreieşti conectată la Marc Rich. Grupul era condus de evreul rus Vadim Benyatov si de bulgarul Stamen Stantchev, care are o biografie controversată: La începutul anilor ’90, Stantchev a fost implicat în devalizarea unor bănci bulgare şi în intermedierea vânzării de petrol la rafinăria bulgară Neftochim. Spre sfârşitul anilor ’90 a intrat în lumea interlopă mondială, fiind asociat lui Ilia Pavlov. Miliardarul bulgar Pavlov a fost asasinat în 2003 de către „mafia ucraineană“, a doua zi după ce a depus mărturie într-un proces privind asasinarea fostului premier bulgar Andrei Lukianov. Pavlov era partener de afaceri cu controversatul afacerist „american“ Robert Maxwell (evreu acuzat în SUA de spălare de bani) şi cu şeful „mafiei ruse“, evreul Semion Mogiletvici. În afacerile petroliere, Stantchev a lucrat pentru evreul Marc Rich şi compania acestuia, Glencore, implicată în toate scandalurile petroliere din Bulgaria. Şi banca Credit Suisse First Boston pentru care lucra Stancev în momentul arestării, funcţionează ca agent de achiziţii pentru Glencore, firma lui Marc Rich.
Dar, deşi au fost arestaţi, inculpaţii din echipa Benyatov-Stantchev care acţionau pentru trustul Marco Internaţional (controlat de Marc Rich), au beneficiat de sprijinul ministrului de Externe în 2007, adică al lui Mihai Răzvan Ungureanu, care a cerut eliberarea lor, acţionând la comanda unui congresmen evreu din SUA, Robert Wexler, a fostului ambasador al Statelor Unite în România, Alfred Moses (şef al mai multor organizaţii evreieşti internaţionale), al lui Joe Biden (vicepreşedinte al SUA, mai târziu) ca şi al altor oficiali americani. Odată eliberaţi, aceştia au părăsit România, iar procesul şi anchetarea lor în alte cauze de trafic de influenţă au încetat practic (amănunte în capitolele despre Mihai Răzvan Ungureanu).
Surse din serviciile secrete susţin că Mogilevitchi / Moghilevici este apropiat şi de un cerc de putere de la Moscova, motiv pentru care, după arestarea sa în Rusia, în ianuarie 2008, sub acuzaţia „eludării taxelor în SUA“ şi alte fapte, autorităţile ruse l-au eliberat relativ repede pe motiv că „acţiunile sale nu sunt în mod particular grave şi periculoase. Avocatul lui, evreul Zeev Gordon, a zburat într-un suflet din Israel la Moscova când Moghilevici a fost arestat, declarând apoi că „termenele în baza căruia fusese arestat au expirat“ şi că „instanţa a trimis dosarul pentru evaziune fiscală înapoi procurorilor, pentru noi dovezi“. Mogilevitchi a scăpat!
Mossad-ul şi „Oligarhii ruşi“ Evrei, înscrişi
pentru rafinăriile româneşti
Rafinăria băcăuană Rafo revenea la privatizarea din 2001 (ca şi mai mica rafinărie Dărmăneşti) firmei româneşti Imperial Oil, deci grupului pesedist de la Bacău condus de Corneliu Iacubov, dar astăzi „noii săi proprietari“ evrei (israelieni chiar) sunt ascunşi în spatele unor off-shore-uri elveţiene şi de aiurea, vom vedea. Proprietatea a fost disputată cu „grupul românesc“ Balkan Petroleum, reprezentat de Marian Iancu. Fiind de fapt două rafinării într-una singură, Rafo are capacitatea de prelucrare de 3,5 milioane tone/an ţiţei sulfuros şi nesulfuros, ceea ce o face foarte valoroasă, datorită acestei capacităţii de a prelucra şi cel mai prost ţiţei.
Dostları ilə paylaş: |
