Ethan Frome

Mikhail Fridman, alt exponent evreu al „oligarhiei ruse“.

Administratorul numit de Balkan Petroleum (Iacobov, Iancu & comp) la rafi­nă­­ria Rafo, di­rec­torul Marin Anton (care a trecut însă sub as­cul­­ta­rea israelienilor şi a „ruşilor“) n-a infirmat im­pli­ca­rea Alfa Group în Alfa Oil. „I-am simţit că sunt pu­ter­nici - se rezuma el să precizeze -. Degajă o anu­mită linişte pe care ţi-o dă banul!“. S-a văzut clar, însă, că Alfa Group-ul lui Fridman a finan­ţat preluarea rafinăriei.

În noiembrie 2004, revista ame­ri­ca­nă Forbes arăta că grupul Alfa a avut de câş­ti­gat de pe urma afa­ce­rilor cu petrolul irakian în perioada em­bar­goului internaţional, respectat însă numai de occident. „Alfa a pompat «destul de legal» ţiţei irakian ieftin, vân­zân­du-l apoi la preţ mare printr-o serie de subsidiare şi firme prietene“.

Astfel se dezleagă enigma pre­zen­­ţei grupului Alfa alături de evreii lui Marc Rich (Inter­link Oversease cu Levy Nissim în faţă, fraţii Chernoy şi ceilalţi) care au alimentat ani buni cu petrol scump rafinăria româ­neas­că de la Oneşti. De ce? Pentru că România a pierdut după 1989 ac­ce­­sul la pe­trolul iraki­an sau iranian, raliindu-se odată cu dărâmarea şi li­chi­darea lui Nicolae Cea­uşescu politicii mondiale re­gi­o­nale şi intereselor SUA (in­di­rect Israelului chiar), „condamnând“ regimul lui Sadam Hussein pentru te miri ce şi rupând relaţiile cu acesta, în timp ce pe iranieni îi con­dam­­na ne­­în­te­­meiat că ar fi trimis te­ro­rişti în România la „Revoluţie“.

Într-această nouă ordine mondială embrionară, în care România era aruncată în rolul de slugă, a avea o iden­­titate evreiască precum „rusul“ Fridman şi trăind într-o Rusie în care jocurile începuseră a fi făcute de Sörös, cu a sa tera­pie eco­no­mi­că de şoc, aveai un bilet de liberă intrare la pe­trolul ira­kian, revândut apoi de prietenii israelieni ra­fi­nă­ri­ilor ro­mâ­neşti prin firme elveţiene. De ce să nu încerci la un mo­ment dat să pui chiar mâna pe aceste rafinării? Au vrut să ia mai întâi Petrom-ul, dar s-au retras, reorientându-se spre Rafo.

Născut în 1964, la Lvov (la graniţa vestică a Ucra­i­nei), Mikhail Frid­man figura la începutul mileniului 3 pe locul 60 în topul celor mai bo­gaţi oameni ai lumii, cu o avere es­ti­ma­tă la circa 8 miliarde de dolari. „Sărac“ când a venit în anii ’80 la Moscova, s-a ocupat cu toate activităţile in­ter­zi­se de legile sovietice (interdicţii abolite apoi de către Gor­ba­ci­ov, ce a per­mis folosirea banilor astfel obţinuţi în afa­ce­ri­le la vede­re): spăla geamuri, conducea o discotecă şi vin­dea la negru bilete de teatru şi cinema¹.

Caracterizat ca un tip axat pe preluări ostile, urmate apoi de reor­ga­nizare şi vânzarea spre un „investitor stra­tegic“, Fridman a sem­nat, în 2003, fuziunea dintre com­pa­nia sa pe­tro­lieră, TNK, şi British Pe­tro­le­um - realizarea fi­ind una spec­ta­cu­loa­­să, având în vedere că, în urmă cu 6 ani, B.P. se aflase în­tr-o lup­tă acerbă cu Fridman, care-şi însuşise prin me­to­­de „neor­todoxe“ o parte a câmpurilor pe­tro­li­e­re ale B.P. Numele Alfa Group a mai apărut şi în in­ves­ti­ga­ţia or­ganizaţiei ame­ricane Center for Pu­­blic Integrity (CPI), care arăta că gigantica soci­etate petrolieră Ha­lli­burton (apro­­­pi­a­tă oligarhiei mondiale şi condusă de Dick Che­ney până în 2000) a in­sistat pentru acordarea unui îm­pru­mut în va­loa­re de 292 milioane de dolari pentru finanţarea fir­mei pe­tro­liere a „rusului“ Frid­man, Tyumen Oil, de­ve­nită TNK - BP. Un document obţinut de CPI - redactat de un fost maior KGB - arată că unele firme din grupul Alfa sunt adânc implicate în traficul cu droguri din întreaga lume şi în spălarea ba­ni­lor aparţinând car­telurilor columbiene.

Mikhail Fridman, Al. Bittner, „mafia rusă“ & comp.

Escroacă internaţională, evreica băcăuană Mona So­tec (alias Mo­na de Frei­tas, Mona Brad­ley, Mona Alton, Mona Ot­ford şi Mona Otley) a dat în România tunuri financiare du­pă tunuri, reuşind recordul să rea­li­ze­ze cea mai mare gaură financiară cumulată până în anii 2000, la BRD, de 60 de mili­oane de do­lari, ac­­ţi­o­nând prin Gabriel Bi­vo­laru, soţul ei, pe care l-a sus­ţi­nut, în schimb, în po­li­tică, finanţând PDSR-ul (PSD-ul) şi pe „liderul stân­gii“ Adrian Năstase per­so­nal.

În prezent, Mona de Frei­tas se ascunde şi ac­ţi­o­nea­­ză din spatele unor fir­me înfiinţate în paradisuri fis­cale ce ţin de spaţiul bri­tanic precum insulele Jersey şi Isle of Man¹. În această insulă au fost identificate mai multe firme off-shore ce stau în spatele afacerilor din România. Una din­tre acestea se numeşte Best Associates Limited şi îi avea ca acţionari pe Gabriel Bivo­la­ru (în­chi­s pentru frau­da­rea Băncii Române pentru Dez­vol­­tare-BRD), pe Mona Sotec de Freitas, pe un anume Alexandru C-tin Co­vrig şi pe cetăţeanul britanic John Sze­pie­towski (tot etnic evreu)².

Directoare la Best Associates sunt două cetăţence ale Isle of Man, Gillian Norah Caine şi Susan Christine Cub­bon, ele fiind însă menţionate şi în celebrul dosar Nordex de spă­lare de bani în SUA de către Fridman şi „ma­fia rusă“, pro­ces judecat la Curtea de Justiţie din New York. În acest caz, Caine şi Cubbon au fost acuzate de com­pli­ci­tate în spă­lare de bani şi mituirea unor oficiali ai gu­ver­nu­lui de la Moscova împreună cu Mikhail Fridman - „unul din­tre cei mai puternici oligarhi ruşi“ - şi cu grupul de afa­ceri al aces­­tuia, Alfa Bank. (Amintim că un raport FSB, urmaşul KGB, citat de or­­­ga­ni­za­ţia americană Center for Public Integrity, men­ţi­o­na­ că gru­­pul lui Fridman, Alfa, a fost implicat la înce­pu­tul ani­lor ’90, în spă­la­rea ba­ni­­lor proveniţi din tra­fi­cul de dro­guri din Rusia, Columbia şi din Europa.)

După cum am arătat, în 2005 rafinăria Rafo din Oneşti a fost pre­luată, cu sprijinul preşedinţiei României dar în detrimentul intereselor sta­tu­lui român, de către grup de evrei ruşi finanţat de Alfa Oil, repre­zen­tat atunci de israelianul Uri Bidner. Cea mai impor­tan­tă firmă din acest hol­ding, Calder-A In­ter­­na­ti­onal BV, este sistematic fi­nan­ţa­tă de către gru­pul Alfa al oligarhului Mik­hail Frid­man. Astfel, în 2003, Calder a obţinut un îm­­pru­mut de la Alfa Bank de aproape 125 de milioane de dolari.
Dar „Dosarul Nordex“ (generat de afacerile lui M. Cernoy, în 1997, cu firma Nordex, a israelienilor Grigori Lucianski ş.a.) a scos la iveală şi alţi inculpaţi, legaţi de im­por­­tante afa­ceri din România prin in­ter­mediul unor off-shore-uri din Isle of Man, fir­mele Woodshire şi Shire­wood.

Totul era construit în acte, astfel încât proprietarii acestor firme, Woodshire şi Shirewood, să rămână absolut secreţi. Astfel, ele erau de­ţi­­nu­­te de alte două firme, Reenstone Ltd şi Rake­stone Ltd, care, la rân­dul lor, erau deţinute de altele două: Braddan Ltd şi Harri­son Ltd. După care, ultimele două firme erau de­ţi­nu­te din nou de Reenstone Ltd şi Ra­kes­­to­ne Ltd (ca şi cum tatăl este în acelaşi timp fiul fiului său)

Totuşi, ceva ieşea la iveală: Woodshire şi Shirewood deţin în An­glia firma Heavy Industry, ce deţine 65% din firma româ­nească Piscicola-Tour srl şi concesionase o mare parte din Delta Dunării, aceasta fiind principala afacere administrată de Alexandru Bittner în România (expor­tul icrelor negre şi al peştelui), „evreul de casă“ al lui Adrian Năstase, dar şi al Elenei Udrea. Presa de speciali­ta­te i-a atribuit lui Bittner firma Heavy Industry, dar el susţi­nea că doar îi reprezenta interesele în România.

De proprietarii afacerii ne putem apropia, însă, in­di­rect, dacă ve­dem că directorii firmelor Shirewood şi Wood­shire - acţionarele firmei Hea­vy Industry -, Richard Orton şi Mark William Den­­ton, alături de alţi in­ter­puşi cu nume englezeşti, toţi administratorii Heavy Industry din Anglia, sunt im­plicaţi în Procesul Nordex, adică sunt subordonaţi „ma­fi­ei ruse“ de etnie evreiască şi lui Mikhail Fridman.

Alt individ prezent în mai multe firme britanice alături de mem­brii grupării Nordex, deci aparţinând aceluiaşi grup, este un anume Alastair Matthew Cun­nin­gham, director al firmei londoneze Mastertrade Group Ltd., ce deţine în România 10 fir­me active în diverse domenii, de la in­ves­ti­ţii imobiliare la baruri sau telecomunicaţii. Acest Cun­nin­gham l-a înlo­cu­it, la un moment dat pe unul din administratorii de la Heavy In­dus­try („a lui Bittner“) în câteva alte firme din Luxemburg. De Mastertrade se ocupa în România însuşi Bittner, firma cumpărând pe nimic de la statul român, pe litoralul românesc, Palatul Reginei Maria, transformat în Club Castel din Mamaia, cu tot cu terenul aferent, de 1,5 hectare în inima staţiunii.



Iată, pe scurt, ce a ieşit la iveală din datele de mai sus: prin admi­nis­­­­tra­­torii acestor off-shore-uri britanice se văd legă­tu­rile din­tre prietenii poli­tici ro­­mâni ai lui Alexandru Bittner (pornind de la Adrian Năstase până la an­tu­ra­jul de până în 2014 al preşedintelui Traian Băsescu), „oligarhii ruşi“ şi „mafia rusă“ ce a be­ne­­fi­ci­at de privatizările din România.

Dacă vedem că în gru­­­­pul infracţional din off-shore-urile britanice ale „oli­gar­hi­lor ruşi“, regăsim, ca şi în Hea­­­vy Industry-ul lui Bittner, per­so­­na­je care au toate ca numitor comun celebrul dosar Nordex (pri­vind „sa­­cul de bani al ma­fi­ei ruse“), vedem apoi că această le­gătură există şi la Bu­­­cu­reşti: ace­eaşi casă de avocatură, a Marietei Anastasescu (azi lichidator), i-a servit şi pe Ale­­xandru Bittner şi pe „ruşii“ ce au preluat întreprinderile ro­mâ­neşti, în spatele cărora stau Rich, Chernoy, Mikhail Fridman & comp (oligarhi ruşi legaţi la lu­mea marilor afaceri evreieşti internaţionale).

Şi tot ca un făcut, sediul acestei firme de avocatură, Anas­tasescu şi Asociaţii, era în chiar celebra casă din Zam­bac­cian „a lui Năstase“ (a se vedea şi capitolul Casa de avo­­­catură a lui Bittner şi a „ruşilor“). În Ro­­mâ­nia, toate fir­me­le off-shore reprezentate de Alexandru Bittner au fost con­si­li­ate ju­­­­­ri­dic de acest cabinet de avocatură, ca şi gru­pul Cona­res-Me­chel, în spatele căruia stă tot Fridman, Anas­ta­ses­cu şi Asociaţii, aju­tân­du-i pe „ruşii de la Conares-Mechel“ să cum­pe­­re, prin pri­va­tizare, com­­bi­­natele metalurgice COS Târ­go­viş­te şi cel de sâr­mă de la Câmpia Turzii. În regimul Năstase, Anastasescu şi Aso­ciaţii a par­ti­ci­pat la im­por­tante pri­vatizări: a asigurat „con­­­sul­­tanţă ju­ri­di­că, asistenţă şi repre­zen­ta­re“ la în­che­ie­rea contractelor de vân­zare-cumpărare şi „asistenţa post­­pri­va­ti­za­re“ (printre clienţii casei de avo­ca­tură s-a numărat şi Au­to­ri­ta­tea de Valo­rificare a Acti­ve­lor Bancare - actuala AVAS) pentru Şan­ti­­erul Na­val Con­­stan­ţa, Com­­­bi­na­tul de Oţeluri Spe­ciale Târ­go­viş­te, Industria Sâr­mei Câm­­pia Turzii, Terom Iaşi, Hidrosib Sibiu, Macomb, Lips­ca, Pres­tări Servicii şi Com­prest Bu­cu­­reşti (în fa­voa­­rea lui Bittner sau a oa­me­nilor acestuia), MAT Cra­io­va şi chiar dezastruosul contract cu Apa Nova.

Tot din zona de interese ale lui Bittner, Anas­ta­ses­cu mai repre­zen­ta firmele Midas Construct SA şi Grupul Român de Investiţii, dar avea con­trac­te şi cu firmele Dalli Exim SA şi CTFM SA, con­tro­la­te de cuplul de afaceri Adrian Petrache şi Dorin Co­coş (parteneri ai lui Bittner), pe atunci soţul pri­e­te­nei fostului preşedinte Băsescu, Elena Udrea.

În România, Anastasescu şi Asoc. era şi casa de avo­ca­­tu­­ră a com­pa­ni­ilor off-shore Mas­tertrade Group Ltd. (despre care tocmai am ară­tat că are legături cu dosarul Nordex, deci cu „mafia rusă“ evreiască şi cu oligarhii ruşi), Mel­­wood & Partners, Co­­fi­­gen SA¹ şi SLB Con­­­­sultants Ltd., aproape toate din Marea Bri­­­ta­nie, ce deţin participaţii în firmele în­fi­in­­ţate de Ale­­xan­dru Bittner. (Anas­­­­­tasescu şi Bittner re­pre­zentau în Româ­nia Heav­y Indus­tri­es, off-shore bri­tanic ce deţine controlul la Pis­ci­co­la Tour, fir­mă care, la rândul ei, împreună cu Eco­fish - deţinută de ne­vasta lui Bitt­ner -, con­ce­si­o­nase 70% din Delta Dună­rii. Ana­s­­­tasescu a su­pra­ve­gheat ju­ri­dic în­treg pro­­ce­sul prin care s-a realizat aceas­tă con­ce­siune.)



Povestea casei din Zambaccian (unde etajul al doi­lea e ocupat de Anastasecu şi Asoc, Marieta Anastasescu fiind şi „avocata familiei Năstase“) porneşte din anul 1998, când Cabinetul Individual de Avo­ca­tu­ră Adrian Năstase a cumpărat cu 11.250 de dolari, terenul din apro­pi­erea Tele­vi­ziunii Ro­mâ­ne ce valora de 25 de ori mai mult (va­loa­rea lui de piaţă se ridica la 250.000 de dolari), de la două per­so­naje pa­ra­van: Athena Teodoru, ce tocmai achi­zi­ţi­o­na­se terenul de la Ele­na Sotec („cetă­ţean român cu do­miciliul în SUA“). La rân­dul ei, aceasta, mama Monei de Freitas, do­bân­­di­se pro­pri­e­ta­tea de la fiica sa şi de la so­ţul acesteia, de­pu­tatul PSD Ga­bri­el Bi­vo­laru. De fapt, terenul fusese dăruit lui Năs­ta­se de „cu­plul penal Bivolaru-Frei­tas“ în schimbul susţinerii politice.

O anchetă de presă din 2004 arăta că atât mama Monei de Frei­tas, bătrâna evreică Elena Sotec, cât şi cealaltă vân­zătoare, folosită ca pa­ra­van, „o bătrână misterioasă, trecută de 85 de ani!… sunt de ne­gă­sit, dispărând în străinătate“. Ceea ce nu aflase pre­sa este că în spatele bă­trânei octogenare Athena Teodoru, care nu este alta decât mama cele­brei Roxana Bichel², stăteau în culise tot oa­me­nii lui Alexandru Bittner, pre­cum avo­catul Şerban Lovin.

Athena Teodoru a fost făcută proprietara terenului doar o lună, după care a fost pusă să semneze vânzarea către cabinetul de avo­ca­tu­ră al lui Adrian Năstase. Când ziariştii au căutat-o în 2004 pe bătrână, au gă­sit-o pe nora acesteia, care i-a asigurat că soacră-sa nu ştie nimic des­pre vân­zare: „S-o fi luat [cineva] buletinul soa­crei mele, cum­va?!...“. La a doua întâlnire cu presa, însă, fiind între timp pre­lu­crată, ea îşi schimba poziţia, indicând ziariştilor să ia legă­tu­ra cu „avo­catul fa­miliei, Şerban Lo­vin“, care însă le-a transmis că bă­trâna vânzătoare „nu are nimic de de­cla­rat“. Dar cine este acest Şerban Lo­vin? Este omul lui Bittner, in­tro­dus de aces­ta în 2002, la Hotelul Bucureşti ca avocat, pe lângă pro­pri­e­ta­rii is­raelieni ai aces­tu­ia (ca avocat şi al mamei Roxa­nei Bichel, le-a pro­cu­rat noi relaţii israelienilor în APAPS-ul lui Muşe­­tescu, care s-a implicat în salvarea frauduloaselor privatizări făcute în mandatul lui Radu Sârbu) ³.

Odată cu demararea scandalului „Mătuşii Tamara“ a reieşit că fa­mi­lia Năstase şi-a plătit casa ridicată pe terenul din Zam­bac­cian (primul şi ul­timul nivel din cele trei) cu o parte din banii primiţi de la Bittner (din cei 400.000 de dolari SUA cash depuşi de Sorin Teşu la bancă), în timp ce etajul al doilea al casei a fost ocupat de Anastasescu şi Asoc, casa de avocatu­ră ce apăra atât interesele firmelor administrate de Bittner, cât şi pe cele ale firmelor evreilor „ruşi“, precum Fridman şi alţii.



În aceeaşi zonă a acestor off-shore-uri bri­ta­ni­ce controlate de gru­pul evreiesc descris până acum, îl aflăm şi pe Frank Timiş, „contro­ver­sa­­tul căutător de aur de la Roşia Mon­ta­nă“, cu a sa Central Europe Pe­tro­leum (fostă Regal Petro­­le­um), cu care de­­ţi­nea la un mo­ment dat, îm­preună cu VGB Invest-ul Monei de Freitas & comp, firma Balkan Pe­tro­leum, de­ţi­nă­­toarea, la rân­dul ei, a 97% din ra­fi­nă­ria Rafo-Oneşti, cotă vândută ma­jo­ritar apoi, cum am văzut mai sus, evreilor „ruşi“ şi israelieni din jurul Alfa Oil. Este, însă, notoriu deja faptul că Frank Ti­miş este omul de fa­ţa­dă al lui Marc Rich, personaj în jurul căruia gravitează tot grupul.

Regal Petroleum Services a lui Frank Timiş (transformată mai apoi în Cen­tral European Petroleum), a fost implicată în anul 2000 în­tr-un scan­­­dal legat de gigantul rusesc Gazprom, care a tri­mis o scri­soa­re pri­­­mului ministru Isărescu prin care cerea României să nu mai folo­­sească gazele naturale furnizate de gru­pul Regal, deoa­re­ce „aces­­tea sunt fu­ra­te de ma­fia ucra­ineană din ţevile Gazprom ce tran­zi­tează Ucraina“.

Afacerea cu Regal Petroleum Services fusese semnată de mi­nis­trul industriei Radu Ber­ceanu, prieten al lui Frank Timiş, Berceanu fiind ministrul PD-ist sub care s-au sem­nat con­ce­si­u­nile de exploatare acor­da­te în pe­ri­oa­da 1998-2000 pen­tru toate pe­ri­­me­trele aurifere unde ac­ti­vau firmele lui Timiş (5% din te­ri­to­ri­ul României), cea mai mare fiind afa­­ce­rea ex­plo­a­tării auri­fere de la Roşia Mon­­ta­nă, în spatele căreia stătea ace­­laşi Marc Rich, în timp băgându-se şi alţi miliardari evrei, precum Beny Steinmetz sau chiar George Soros. Cam în aceeaşi perioadă şi 4% din suprafaţa totală a României a fost con­ce­si­o­nată de autorităţi fir­mei Regal Petroleum (su­pra­faţă situată în Moldova, în ju­de­ţele Neamţ, Bacău, Iaşi, Suceava) pentru a căuta ză­că­min­te de gaze naturale şi petrol.

„Dreapta“ finanţată de oligarhii evrei

După transferul de proprietate din 2005-2006, sprijinit de preşe­din­ţia României, acţionariatul Rafo este împăr­ţit între Iakov Goldovsky (pa­ra­vanul co-etnicului său evreu Mihail Cernoy, la rândul lui paravan al lui Marc Rich, până în 2013), care deţine 75,15% prin 3 off-shore-uri (Calder-A-Inter­na­­ti­o­nal-Olanda, Petrochemical Holding-Austria şi Raglam Over­seas Ltd Cipru), res­tul aparţinând Balkan Petroleum Ltd - Marea Britanie a lui Ian­cu, Iacu­bov & comp - 21%, plus alţii precum Ovidiu Tender.

Premier al României în 2009, Emil Boc s-a întâlnit în 23 martie, la se­diul guvernului, cu proprietarii Rafo Oneşti, deţinută de mafia evre­ias­­că prin ruso-israelianul Iakov Goldovsky, finanţatori oficiali ai partidului de gu­vernământ (PDL-ul) în cam­pa­nia electorală din 2008, pentru a le în­toar­­ce sprijinul prin ştergerea penalităţilor calculate de Anaf, ca şi prin amâ­na­rea la plată a obligaţiilor fiscale. Totodată, Iakov Goldovsky a cerut gu­vernului scrisori de garanţie bancară din partea statului român pentru „pro­gramul investiţional“ al Rafo.

„Rafo primeşte de la Traian Băsescu un cadou - spunea apoi pre­sa în octombrie 2009 -. Este vorba de angajamentul guvernului condus de Emil Boc de a oferi rafinăriei băcăuane garanţii de stat în valoare de 330 de milioane de euro“. Creditul pe care îl lua Rafo şi pentru care ga­ranta sta­tu­l român trebuia să plaseze rafinăria într-un „nou lanţ petro­chi­mic Rafo - Oltchim - Arpechim“, spunea Emil Boc ca premier, hotărârea (sa) guvernamentală venind la numai două săptămâni după ce Băsescu s-a aflat în vizită la Rafo, unde s-a întâlnit cu Iakov Goldovsky. „Mi se pare că abordarea pe care a avut-o noul mana­ge­ment de la Rafo este una co­rec­tă“, afirma atunci Băsescu. În realitate, la finele anului urmau să aibă loc alegerile prezidenţiale, iar Traian Băsescu îşi ajuta clienţii politici care tre­bu­iau să îl finanţeze, precum cei de la Alro sau Gold Corporation.

Căci şi Beny Steinmetz, israelianul cel mai important din spatele Gold Corporation, ce vrea aurul de la Roşia Montana, era şi el unul din­tre finanţatorii campaniei prezidenţiale a lui Băsescu, care ţinea legătura cu bogatul israelian prin finul său, „prinţul“ Paul (in­cul­pat, alături de Stein­metz, Tal Silberstein, Agavi Moshe şi Marius Marcovici, în dosarul retrocedării ilegale a fermei Băneasa şi a 47 de hectare din pădurea Snagov).

Axa Washington-Londra-Bucureşti,

o axă sionistă
„Niciodată statul român nu a fost în situaţia să nu aibă interesul să aibă relaţii bune cu statul Israel“.

Traian Băsescu

Opinie personală
Prieten al Israelului şi al americanilor.

Înainte de toamna târzie a anului 2004, nimic din ma­­nifestările sale publice nu per­mitea alegătorilor români să vadă în Traian Băsescu, cel care avea să devină pre­şe­din­­­te­le României, un fanatic partizan, fără re­­­zerve şi ne­mo­ti­­vat sau ar­gumentat politic, al intereselor planetare ale Sta­te­lor Uni­te ale Americii. Mai mult, pe alocuri unii membri mar­­­canţi ai partidului căruia îi era pre­şedinte, Partidul De­mo­crat, opinau atunci pentru re­tragerea trupelor româneşti „de ocu­pa­ţie“ din Irak.

Cu toate acestea, pentru cei atenţi sau informaţi, exis­­tau destule sem­nale că Băsescu, deşi fusese cândva un critic acerb al afacerilor de genul Bittner-Petrache (Bittner, afa­ceristul evreu cu cetăţenie ame­ri­cană şi română, foarte apropiat de „frumoasa“ sa consilieră Elena Udrea, de mai târziu), are o pu­ter­­ni­că apro­piere de americani şi de evrei.

Încă de pe vremea lui Ceauşescu, când comanda cel mai mare pe­trolier românesc, de 157 mii tone, Traian Bă­ses­cu lucra indirect, sub co­­­manda statului român, pen­tru is­ra­e­li­eni. Protejat de Flota a 6-a a SUA, la începutul anilor ’80 co­man­dan­tul Bă­ses­cu ali­men­ta cu petrolierul său, în cel mai mare se­cret, Armata de Sud a Israelului, ce invadase sudul Liba­nu­lui, furnizându-i într-un punct tainic al ţăr­mu­lui Me­di­teranei, mo­to­ri­na nece­sa­ră tan­curilor angajate în con­­flictul mi­litar¹. Participând la o ope­ra­­ţiune specială, orgoliul său ne­­măsurat îl făcea să se creadă o im­por­tan­­tă piesă co­be­li­gerantă împotriva lumii islamului, un „aliat“ al puter­ni­ci­lor lumii, con­fu­zie ce pare a-l fi marcat definitiv.



Şi între cele două tururi de scrutin ale pre­zi­den­ţi­a­le­lor, dar mai ales imediat ce câştigă alegerile cu 51% din vo­turi, pe 13 de­cem­­­brie 2004 Traian Băsescu clama public po­li­ti­ca ce în­ţe­le­gea să o imprime Ro­mâ­ni­ei: Vreau o axă Wa­shing­­­ton-Lon­dra-Bu­cu­­reşti!, precizând că „cel mai im­­por­­­tant ele­­ment în ceea ce priveşte politica externă va rămâne con­so­li­da­rea rela­ţi­ei de parteneriat strategic cu SUA şi Lon­dra“.

De ce a fost inclusă şi Anglia în Axa lui Băsescu, când este evi­den­tă sub­or­do­na­rea exclusivă a României către po­li­ti­ca americanilor? Pentru că ea este un reper european (care a re­fu­zat, însă, să treacă la Euro, mo­ne­da UE), dar mai era, atunci mai mult ca niciodată, al doilea stat pro-si­o­nist din lume, după SUA. Chiar istoric vorbind, traseul cuceririi lumii de către fi­nanţele evreieşti a însemnat in­sta­la­rea Roth­schild­zi­lor (şi a ban­che­ri­lor aliaţi lor) mai întâi la Londra, şi abia mai apoi în SUA. „Poate [că Lon­dra] a fost aleasă [de Băsescu ca punct al axei] pentru că, în Uniunea Eu­­ro­pe­a­nă, Anglia este privită ca un avanpost al Americii, ca un aliat sigur al Ame­ri­cii, care în toate mo­men­te­le importante a stat in­­variabil de par­tea Ame­­­ricii, în de­tri­men­tul Europei. Dacă gu­­­ver­nul ro­mân sau pre­şe­dintele Bă­ses­cu a ales să stea de par­­­tea Statelor Unite, în consecinţă, rapor­tu­rile trebuie să fie bune şi cu Anglia“¹.

Şi pentru a-şi demonstra fermitatea poziţiei de afi­li­e­­re la politica be­licoasă a acestor lideri ai mon­di­a­lizării (fi­­deli ai iudaismului sio­nist tot­­odată), în 30-31 ianuarie Tra­ian Băses­cu efectuează prima sa vizită ofi­­­­ci­a­lă bi­la­te­ra­lă, în calitate de preşedinte al Româ­ni­ei, în Marea Bri­ta­nie, motiv pentru Quinton Quayle, ambasadorul Angliei la Bu­cu­reşti, să afir­­­­me că: „Ideea privind axa Bucureşti-Lon­dra-Wa­shing­ton nu este una re­to­rică, ci este vorba despre un par­te­ne­riat stra­te­gic, o cooperare prac­ti­că, din care vrem să fa­cem un exem­­plu de succes“.

Vizita lui Băsescu la Londra fusese de fapt aranjată de ministrul Ex­ternelor româneşti, de Mihai Răzvan Un­gu­reanu - după cum se lăudase chiar acesta în faţa presei, în 20 ia­nu­a­rie -, Ungureanu fiind de mai mulţi ani mem­­bru al câ­tor­va or­ga­ni­za­ţii evreieşti „de studiu“ din Londra.

În ce a con­­­­­stat „par­te­ne­riatul practic“ al axei, cu ocazia acestei vi­zi­te? În „oa­me­nii de afaceri bri­­ta­nici“ care i-au cerut lui Băsescu con­­­­so­li­da­rea afa­ce­­rilor lor ro­­mâ­neşti, asigurarea pre­mi­e­ru­lui Tony Blair de că­tre Băses­cu privind menţinerea pre­zen­ţei militare ro­mâ­neşti în Irak şi Af­ganistan, ca şi dis­cu­ţia des­pre achi­ziţi­o­narea de către Ma­ri­­na Română a celor două fre­­gate britanice casate. Aspectul incredibil al întâlnirii de la Londra este fap­­­tul că pre­şe­din­te­le român, mai sionisto-american se pare de­cât toată clasa politică en­gleză, prin de­cla­ra­ţiile pe care le făcea pentru angajarea Angliei şi României pe orbita de inte­rese a SUA, inducea im­presia că Marea Bri­ta­nie ar pu­tea fi, într-un fel sau altul, un stat total rupt de po­li­tica euro­pea­nă.

„Blair încerca, măcar în planul declaraţiilor, să pară cât mai euro­pean, iar Băsescu îl trăgea de guler spre Wa­shing­­ton… Dar poate cel mai mare derapaj îl reprezintă noul concept strategic de apărare şi securitate, ce are în vedere in­ter­ven­ţia în forţă a României alături de Statele Unite în cazul «loviturilor pre­ven­tive». Aşa cum arată ana­­­­liştii militari şi experţii în apărare şi securitate, este clar că România va fi expusă, din acest mo­ment, aten­ta­te­­­lor teroriste. Este incredibil cum pentru nişte ambiţii po­litice şi an­ga­ja­mente năucitoare din campania elec­to­ra­lă se poa­te pune în pe­ri­col viaţa a milioane de români.“ - Gardianul 3 martie 2005

„Profilul“ Băsescu în cancelarii

În contextul în care noul preşedinte al României ară­­ta spatele ace­lei Europe nealiniate Americii, alegând fuga înainte alături de alie­na­­­rea mondială con­du­să atunci de SUA, revista germană Der Spiegel pu­blica în aprilie 2005, sub titlul „Cât de pregătite sunt România şi Bul­ga­­ria pen­tru ade­­ra­­rea la Uniunea Euro­pea­nă“. Cum a devenit Băsescu, un pre­zidenţiabil susţinut în 2004 de organizaţiile „societăţii civile“ din sol­da lui George Soros, un devotat filo-sionist, încă din epoca Ceauşescu, dar mai ales ca şef de stat român?

În 1981, Traian Băsescu a susţinut examenul de Co­man­­dant de na­vă, care a fost o simplă formalitate (încă din şcoală era racolat ca in­­for­mator al Securităţii), durând nu­mai cinci minute, după care a primit co­manda navei Argeş. La numai trei ani, în 1984, Traian Băsescu trecea ca in­for­ma­tor, în reţeaua Centrului de Informaţii Externe al Se­cu­­ri­tăţii, în subordinea col. Silvian Ionescu din ca­drul Di­­rec­ţiei a I-a. În această pe­­ri­oa­dă i s-au încredinţat misiuni se­cre­te, co­man­dând transporturile spe­ci­a­le din Marea Me­di­te­ra­nă pentru armata israeliană, la selecţia sa con­­­tri­bu­ind şi legenda originii sale evreieşti (neverificată, neconfirmată).

În 1987, Băsescu era numit şef al Agenţiei Eco­no­mi­ce Navrom din Anvers, Belgia, unde îşi des­făşura ac­ti­­­vi­tatea sub di­rec­ta coordonare a aceluiaşi Sil­vian Iones­cu, care con­du­cea la acea dată Ser­­viciul I (Belgia-Olanda-Lu­xem­­­burg) din Direc­ţia I-a a CIE¹. În vara anu­­lui 1988, el a fost re­tras temporar de la Anvers pentru a par­­­ti­cipa la un „in­struc­taj“ de 2 luni la Şcoala de ofiţeri M.I. de la Bă­nea­sa („şcoala de ofiţeri de Securitate“).

La începutul lui ’89, în ascensiunea pro­fe­si­o­na­lă a co­mandantului Băsescu intervine o „sincopă“. În mar­tie el este re­che­mat în ţară, fiind acu­­zat de grave nereguli în ad­mi­nis­trarea fondurilor Navrom. Ţinând cont de le­gis­la­ţia din acea vreme şi de gravitatea faptelor de care a fost acu­zat, numai sus­ţinerea din partea Securităţii a făcut ca Traian Bă­ses­cu să fie sanc­ţi­o­nat doar administrativ, fără a suporta şi „rigorile legii“. El a fost men­­ţinut ca angajat al Na­­vrom Con­­stanţa, fără să mai primească însă nici o în­săr­cinare până la Revoluţie.



Ca ministeriabil emanat de „revoluţie“.

În 22 decembrie 1989, ofiţerul de Securitate Silvian Io­­nes­cu, care îl avusese în subordine pe Traian Băsescu, „s-a in­filtrat printre re­vo­lu­ţionarii din faţa Comitetului Central“, a intrat în anturajul lui Dan Iosif şi ulterior al lui Gelu Voi­can Voi­culescu, reuşind ca în ianuarie 1990 să fie numit se­cre­tar exe­cutiv al „Frontului Salvării Naţionale“ (FSN). Alegerile de la sfâr­şitul anului 2004, l-au găsit pe Sil­vian Io­nes­cu alături de Traian Băsescu, ca secretar exe­­cu­­tiv al PD.

Imediat după Revoluţie, Traian Băsescu a fost nu­mit director ge­ne­­ral al Inspectoratului de Stat al Navigaţiei Civile din ministerul Trans­por­turilor. Pentru a obţine această im­por­­tantă funcţie, el s-a bucurat de re­co­mandarea şi sus­ţi­ne­rea se­cre­tarului executiv al FSN, Silvian Ionescu, ca şi a ve­chi­ului său pri­eten, Călin Marinescu, zis Şogunul, pe atunci pre­şe­dinte al Con­siliului FSN Constanţa (şi care avea să fie apoi cea mai acu­zată persoană pentru vânzarea frauduloasă a flotei co­mer­ciale ro­mâ­ne, alături de Traian Băsescu).

Angajându-se politic într-un anturaj de evrei mai mult sau mai puţin clandestini din ju­rul lui Petre Ro­man (Radu F. Alexandru, Barto­lo­meu Finiş, Al. Sassu), dar şi cu securiştii săi în spate, în 1990 Băsescu a urcat ra­pid în funcţii, de la director în mi­nister, la subsecretar de stat şi, de la în­ce­pu­tul anului 1991, la cea de ministru al Transporturilor, în care a ră­mas până în 1992, inclusiv, re­ve­nind ministru la finele lui 1996.

În 1992, când s-a produs scindarea FSN în două ta­be­re¹, în jurul lui Ion Iliescu sau a lui Petre Roman, Tr. Bă­­ses­cu a ales tabăra Roman, în care s-a refugiat şi ma­jo­ri­ta­tea evre­i­lor din Frontul Salvării Naţionale, noua gru­pare - nu­mită FSN-PD (Partidul Democrat de mai târziu) - fiind vă­zu­tă de unii ca un partid condus de evreii clandestini.

Cu un guvern pus pe risipă, în cei 3 primi ani ai lui Băsescu la mi­nis­terul Trans­por­tu­ri­lor (1990-1992), nu s-a rezolvat din „pro­­­­ble­me­le trans­­por­tu­ri­lor româneşti“ decât cumpărarea a do­uă ae­ro­nave Airbus de că­tre Petre Roman, într-o afacere din care s-a încasat un comision de 1,3 mi­li­oane dolari SUA.

Totodată, Traian Băsescu a apărut ca ac­ti­vând în această pe­ri­oa­­dă în mijlocul unei vaste reţele al­că­tu­­i­tă din înalţi func­ţi­o­nari din mi­nis­te­rul Trans­­por­tu­lui, în frun­­tea cărora s-a aflat bunul său prieten Călin Ma­­­ri­nes­cu (Şo­­gu­nul), dar şi din firme româneşti şi mai ales străine care au obţinut sute de milioane de dolari din ex­ploatarea şi va­lo­ri­fi­ca­rea flotei ro­mâne. Este perioada în care a dispărut mai mult de ju­mă­tate din flota ma­­­­ri­timă a Ro­mâniei, cealaltă par­te dis­pă­rând şi ea în mi­nis­te­ria­tul lui Aurel Novac (care s-a plâns la ie­şi­rea de la ancheta Par­che­tului AntiCo­rup­ţie că va vorbi cum a fost presat de cineva de sus…, de Adri­an Năs­­­ta­se s-a scris) ca şi în a doua pe­ri­oa­dă de mi­nis­te­riat al lui Traian Bă­ses­cu, cu apor­tul de­ter­mi­nant al Fondului Pro­pri­­etăţii de Stat, condus de ţărănistul clujean Radu Sârbu, care a spus că Băsescu îl trimitea pe Berceanu la el pentru diverse privatizări.

Prima etapă a acestei „uriaşe operaţiuni de spoliere a avuţiei na­ţi­o­nale“, cum a fost numită, a fost afacerea Pe­tro­­min (România) - Kla­ve­ness (Norvegia), prin care 18 dintre cele mai moderne nave ro­mâ­neşti au fost făcute practic ca­dou firmei nor­ve­gi­e­ne, care la data semnării contrac­tu­lui cu Petromin era în pragul fa­li­men­tu­lui, nemaiavând în do­ta­re decât câ­te­va vrachiere şi nave multi­funcţionale¹.

Afacerea cu Torvad Klaveness Group a constat în în­fi­in­ţarea la 11 iunie 1992 de către statul român a „hol­din­gu­lui“ Petromin Over­seas Inc şi a încă 16 „societăţi de navă uni­că“ în Liberia, prin care norvegienii in­trau în posesia drep­tului de proprietate asupra navelor româneşti, la va­loa­rea de 1 $ (un dolar). Confirmarea falsului (privind va­loa­rea na­ve­lor) este re­le­­­­­­vată de rapoartele întocmite în Norvegia pen­tru anii ’92-’93 de „hol­din­gul“ Petromin Over­seas, din care re­zul­tă că na­ve­le vândute cu 1 $ bu­ca­ta apar în bilanţul con­ta­bil anual ca mijloace fixe cu o valoare de 206,4 mi­li­oa­ne $. Ac­­ţi­unile sta­tului român din holding au fost la rândul lor pier­­dute, căci, fiind puse gaj la banca norvegiană Cristiania din Oslo, au fost exe­cu­tate de norvegieni.

Traian Băsescu, pe atunci subsecretar de stat în Mi­nis­terul Trans­­por­­turilor, a fost semnatarul convenţiilor cu par­­­tea nor­vegiană şi a par­ti­ci­­pat ca negociator, din partea sta­­tului ro­mân, la măritişul flotei. Ce ştim e că negociatorul nor­­ve­gi­an, Knut Hartman, a înşfăcat, pentru presta­ţii­le sa­le, 600.000 USD. Traian Băsescu s-a ales numai cu o bursă de studii?

După metode mai mult sau mai puţin ase­mă­nă­toare, din 1990 au dispărut şi celelalte nave româneşti apar­ţi­nând companiilor Romline şi Navrom. Dispariţia flotei Ro­mâ­­­niei a însemnat una din cele mai oneroase afaceri de după 1989, ce s-a soldat cu pre­­ju­di­cii totale estimate între 600 de mi­lioane şi 3 miliarde de dolari pentru statul român.

În sfârşit, în 2005, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus­­ti­ţie a ajuns şi „do­sa­rul Flota“ (4539/2004). Dosarul fu­se­se in­stru­men­tat de PNA şi, ală­turi de Tra­ian Băsescu, care de­ţi­nuse una din cele mai im­por­tan­te poziţii la mo­­men­tul vân­zării flotei, au mai fost inculpate alte 80 de per­­soa­ne, prin­tre care şi alţi doi foşti mi­niştri ai Trans­por­tu­rilor, ca şi Radu Sârbu, fos­tul pre­şe­dinte al FPS, etc. Dosarul a fost res­ti­tuit la Parchetul Na­ţi­o­nal An­ti­corupţie, „având în vedere ne­re­gu­la­ri­ta­tea ac­tului de se­si­­za­re a in­stanţei“, chichiţă ba­za­tă, vezi Doamne!, pe faptul că „pro­cu­ro­rii anti­co­rup­ţie nu aveau com­petenţă în acest do­sar, la care au început să lu­cre­ze într-un moment în care PNA se afla «în afara legii», în­tru­cât nu func­ţiona pe lângă o instanţă de judecată, aşa cum prevede Constituţia şi le­gis­laţia penală“².

„Greşeala“ pro­­cu­ro­rilor s-a remediat automat tot în 2005, când PNA a devenit Departamentul Naţional Anti­co­rup­ţie, în subordinea Par­che­­tului General (de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jus­ti­ţie), însă toţi, absolut toţi pro­cu­rorii care au lucrat la dosar (Gheorghe Suhan, Va­si­le Drăghici, Ioan Hotel, ca şi şeful acestora, Amarie), au fost în­de­păr­taţi din funcţii, iar dosarul nu s-a mai întors la nici o instanţă.

Să nu uităm că Marin Voicu, înalt magistrat la Cur­tea de Casaţie şi Jus­ti­ţie, favorit al numirii pe funcţia de pre­şe­dinte al Curţii, era o mai veche cunoştinţă a „dosarului Flo­ta“ şi al lui Traian Băsescu. Când era şef al Secţiei Penale a Tribunalului Constanţa, Marin Voicu a mai ajutat o dată la blo­carea do­sa­rului penal al „Şogunului“ Călin Marinescu (sub­­altern al lui Bă­ses­cu în ministerul Transportului), în timp ce fiica sa, Da­iana Voicu, era directoare la firma Global Bussi­nes Group a lui Philip Bloom (priete­nul şi colaboratorul de „pro­iec­te“ al dlui Băsescu), care funcţiona în acei ani chiar în mi­­nis­­­te­rul Transporturilor. Academia Caţavencu chiar a pu­bli­cat în 1997 o fotografie (pe care noi i-am oferit-o) cu Traian Bă­ses­cu ală­turi de o delegaţie GBG, stând lipit de Daiana Voicu.

Tot în această perioadă, liniile aeriene ale statului ro­mân, Tarom, au ajuns în pragul fa­li­men­tului nedeclarat, prin în­glo­da­rea în datorii, si­tua­ţie din care nu a ieşit prea bine nici până azi. Căile Fe­ra­te Române au fost divizate în mai multe sub-com­pa­nii, fapt ce nu a dus la efici­en­ti­za­rea acti­vi­tăţii, ci doar la dis­­tri­buirea de funcţii de directori mai multor cli­enţi po­li­tici, com­pania rămânând în toată această peri­oa­dă pe primul loc pe lista da­tornicilor la bugetul statului şi regia cu cele mai mari pier­deri din ex­plo­a­tare. În privinţa Tarom-ului, vom vedea în următorul ca­pi­tol una din afa­ce­rile rea­li­zate de ministrul Traian Băsescu cu Phillip Bloom.

În momentul când Traian Băsescu revenise la mi­nis­ter în 1996, ae­roportul Otopeni era împânzit de free-shop-uri (du­ty-free) con­tro­late din umbră de israelieni. Este vorba, în primul rând, de celebra firmă EDF (East­ern Duty Free Asro SRL) a nu­mi­tului Rick Weil, a cărei pază era asi­­gu­ra­tă în chiar aeroportul românesc de un fost ofiţer is­ra­e­li­an, Marko Ma­ximilian Katz. (După 1990 Marko Maximilian Katz, a func­ţionat ca şef de dis­po­zi­tiv «Secu­rity» la Cazinoul Bucur din Bu­­cureşti (din incinta resta­u­rantului Casa Bucur), unde patrona capitalul is­ra­e­lian. Tot­o­dată, Katz de­venise şef al dis­po­zi­ti­vu­lui «Se­cu­ri­ty» pe reţeaua magazinelor «duty-free» EDF con­­du­se de Weil în aero­por­tul Oto­peni, poziţie strategică. În prezent, Katz este şeful Anti-De­fa­ma­­ti­on Lea­gue (sub-agen­­ţie B’nai B’rith) pentru România, vânând ro­mânii cu atitudini ce de­ran­­jează anumite interese evre­ieşti. Ast­fel, în 2005, el i-a confecţionat un do­sar penal d-lui Şerban Suru, şef al Miş­cării Legionare Arhanghelul Mihail.)

În februarie 1997, Departamentul de Control al Gu­ver­nu­lui (con­dus de Valerian Stan) constată că afacerea EDF-Otopeni nu este le­ga­lă, în frun­tea fraudelor stând aceea că spaţiile comerciale ale Aero­por­tu­lui Otopeni, asociat cu EDF, constând în capital social în natură, au fost sub­­­e­va­lu­a­te la sânge. „Raportul Departamentului de Control a fost îna­in­tat Ministerului Transporturilor şi Ministrului Finan­ţe­­lor, res­pectiv se­cre­tarului de stat Dan Ruşanu, în fe­bru­a­rie ’97, unde n-au avut succes. Mo­ti­vul? În­tre Băsescu şi Weil este o anume legătură, al cărei nume con­spi­ra­tiv este Pte­lia-Tomis, iar între Ruşanu şi Weil este iarăşi o legătură, în­no­­­dată în februarie ’98 la Saint Helier, în Insulele Ca­na­lu­lui, unde este în­re­gis­tra­tă firma EDF.“ Acest pasaj citat din presa din aprilie 1998, indică ca le­gă­tu­ră între Traian Băsescu şi Weil nu­mele „Ptelia-Tomis“. Alu­zia era in­te­­li­gi­bi­lă numai pen­tru cei iniţiaţi în du­bi­­oa­se­le privatizări ale epocii. Legă­tura lui Băsescu cu marea fi­nan­ţă israeliană fu­sese consolidată în pri­mă­vara lui 1997, când, ministru al Trans­porturilor la acea dată, el îi fă­cuse o vizită particulară la Londra ultra-magnatului israelian Sammy Ofer, la re­­şe­din­ţa acestuia, în com­pania lui Philip Bloom. La scurt timp, prin ma­ne­vre ilegale, complexul co­mer­cial Tomis din Con­stan­­ţa era atribuit off-shore-ului Ptelia, creat de Ofer în Cipru, directoare post-privatizare fiind numită de Ofer tâ­nă­ra Daia­na Voicu (directoare şi la firma lui Bloom, GBG, cea cu sediul în ministerul Transporturilor), fiica ma­gis­tra­tu­lui Marin Voicu, pe atunci şef al secţiei pe­nale a Curţii de Apel Constanţa, unde se judeca un do­sar Flota, in­culpat fiind tovarăşul lui Băsescu, celebrul „Şogun“¹.

La Tarom era atunci director Gh. Ră­caru, nu­mit chiar de Băsescu. Acest Răcaru era însă un in­frac­tor „aco­perit“, după cum arăta chiar presa vremii: „Lunile de muncă ale an­che­ta­torilor de la Direcţia de Cercetări Pe­na­le [a Po­li­ţi­ei Capitalei] au fost finalizate în 47 de dosare care au fost blo­­cate, prin ordin de sus“, constata Ultima Oră în 5 mai ’98, referindu-se la activitatea directorilor de la Oto­peni, Gh. Ră­ca­ru şi Ni­co­lae Brutaru, legat de „comisioane şi afaceri ne­cu­ra­te, furturi ale boss-ilor“.

Credincios lui Băsescu, şi Răcaru, la rândul său, va marşa la afa­cerea aces­tu­ia (ca ministru) cu Philip Bloom privind achiziţia celor 5 ae­ro­nave Boeing pentru 110 mi­li­oa­ne de dolari.

Cât despre cum înţelegea în acea epocă Traian Bă­ses­cu să blo­cheze acţiunile penale împotriva oamenilor săi, a reieşit în 2005, când Mugur Ciuvică a făcut publică în­re­gis­tra­rea unei convorbiri telefonice din 1998 dintre minis­trul Băsescu şi consilierul prezidenţial de la Co­tro­ceni Do­rin Ma­rian. Ministrul Băsescu tuna şi fulgera împotriva mi­nis­tru­lui de interne Dudu Ionescu, care nu îl anunţase că Po­li­ţia îl va aresta pe un pre­fect al Partidului Democrat. În realitate, Dudu I. nu avusese nici un ames­tec, afacerea fiind a poliţiei locale. La Bucureşti, însă, altfel stă­tea si­tu­a­ţia, aici, mai ales dosarele penale de la Poliţia Capitalei ce atin­­ge­au oa­me­nii PD-ului, fiind cu perseverenţă blocate cu aju­to­rul Procu­ra­turii.



Hal de politician veros!

Puternicul capital politic şi l-a construit Traian Bă­ses­­cu în 1996, cu câteva luni înaintea alegerilor par­la­men­tare, când fiind acuzat de ad­ver­sarii politici că este prin­ci­pa­lul vi­no­vat pentru dispariţia flotei României, a făcut un gest spec­­ta­cu­los, demisionând din funcţia de de­pu­tat, re­nun­ţând ast­fel la imunitatea par­la­men­ta­ră şi „pu­nân­du-se la dis­po­zi­ţia justiţiei“. („În realitate - s-a scris în Armaghedon Băsescu - acest de­mers po­­li­tic, care i-a atras foarte multă simpatie în rândurile elec­to­ra­tu­lui, a fost foarte bine cal­culat, Tra­ian Băsescu ştiind foarte clar că timpul scurt rămas până la alegeri, nu per­mi­tea organelor de anchetă să de­fi­nitiveze un dosar extrem de amplu cum era şi este dosarul Flota. Mai mult decât atât, Traian Băsescu a obţinut nu­mi­rea ca di­rec­tor de campanie electorală al lui Petre Roman, şi pri­mul loc pe lista de can­didaţi ai PD pentru Camera Deputaţilor în jude­ţul Vaslui. În acest mod Tra­­ian Băses­cu şi-a asigurat o altfel de imunitate, ştiind foarte bine că nici un or­gan de an­che­tă nu va avea curajul să-l aresteze pe directorul campaniei elec­to­ra­le a unuia din primii trei candidaţi la Pre­şe­dinţie, şi pe unul din­tre cei mai me­di­a­ti­zaţi can­di­daţi ai opo­zi­ţi­ei din acea vreme, în condiţiile în care toate son­dajele indicau că PD-ul va participa la guvernare după alegerile din 1996.“)

Ajuns din nou ministru - al Transporturilor, bine­în­ţe­les -, din 1997 Băsescu s-a remarcat rapid ca vârful de lance al PD-ului, în lupta cu co­­le­gii din coaliţia gu­ver­na­mentală. Prima sa victorie importantă a fost schim­­barea prim-ministrului Ciorbea, în primăvara anului 1998, acţiune ce o în­cepuse din decembrie 1997 prin declanşarea crizei gu­­ver­na­men­tale, su­părat că Vale­ri­an Stan (şeful Cor­pu­lui de Control al Pri­mu­lui-Minis­tru) cer­ce­ta oficial afa­ce­ri­le personale ale miniştrilor, in­clusiv pe ale sale.

El a ştiut să exploateze foarte bine această victorie asupra lui Va­­lerian Stan şi Victor Ciorbea, asi­gu­rându-şi o imagine de luptător pe sce­na politică ro­mâ­nească, locul doi în partid, dar mai ales locul doi în noul guvernul con­dus de Radu Vasile, care prin Băsescu a fost mai apropiat de mi­niştrii Partidului Democrat, decât de propriul partid (PNŢ-CD), cu care s-a aflat în scurt timp în război.



La începutul anului 2000, în colimatorul lui Traian Bă­ses­cu ar fi intrat pre­şedintele Partidului Democrat, Petre Ro­man, cu care a avut mai multe dispute publice, ali­men­tând astfel ideea că el este de facto numărul unu în partid. Din acel moment debarcarea lui Petre Roman din fruntea PD a fost o problemă de timp. Între timp, Traian Băsescu, care şi-a făcut o for­­mi­dabilă campanie, a devenit primar al Bucu­reş­tiu­lui, în mai 2000. El îi urma fostului primar ţă­ră­­nist Vio­rel Lis, a cărui imagine de curvar prost (care şi-a distrus o căs­nicie pentru a avea aventuri plătite regeşte cu fe­­mei ce-i puteau fi fiice sau chiar nepoate) de­ter­mi­nase bu­­­cu­­reş­tenii să-l vo­teze pe biciu­i­to­rul de ţărănişti, fostul ministru pedist al Transporturilor, im­pulsivul Băsescu.

Mai trebuie spus că Băsescu a exploatat la ma­xi­mum efectul de surpriză, înscriindu-se în ultimul moment, în 5 mai 2000, în cursa pentru Pri­mărie, apărând astfel ca un can­di­dat sur­priză al PD-ului. La fel avea să pro­cedeze şi cu prima can­di­datură la preşedinţie, în 2004. În acest fel, ad­ver­sa­rii poli­tici nu au avut timp să-şi încarce armele campaniei ne­ga­tive îm­­po­triva sa. Puţini sunt cei care ştiu că Băsescu s-a folo­sit în toată pe­ri­oa­da de la primărie de o echipă de con­sul­tanţi is­ra­e­lieni conduşi de Tal Sil­berstein, care, sondând opinia bu­cu­reş­tenilor, i-a ghidat mişcările.

Totodată, Băsescu aproape s-a autoimpus la sfâr­şi­tul anu­lui 2000 ca director al campaniei electorale a lui Pe­tre Ro­­man pen­tru preşedinţia României, poziţie din care s-a spus că „l-a sabotat pe acesta siste­ma­tic“, Roman ob­ţi­­nând în toamna anului 2000 de 3 ori mai puţine voturi de­cât PD-ul, partid pe care Roman îl reprezenta. „Este de no­torietate fap­tul că mai mulţi şefi de filiale ale partidului au fost sunaţi de Traian Băsescu, care le-a cerut să se con­cen­treze ex­clusiv pe campania par­la­men­tară, în de­tri­men­tul celei pre­zi­den­ţi­a­le a lui Petre Roman“ (Armaghe­don Bă­ses­cu).

Anul 2001 a fost anul în care Băsescu a preluat con­du­­cerea Par­tidului Democrat, sprijinit de liderii PD Ber­­cea­nu, Duvăz, Sassu şi Simo­na Marinescu, căci doar el era un învingător (la Primărie) iar Petrică un învins (la pre­zi­den­ţiale). La scurt timp, aproape toţi susţinătorii săi din con­du­ce­rea partidului (cu singura excepţie a lui Radu Ber­cea­nu) l-au pă­ră­sit, „din cauza stilului dictatorial pe care acesta l-a impus în con­du­ce­rea par­ti­dului“, s-a spus. De fapt, Traian Băsescu însuşi avea să declare: „Mi-e greu să conduc o struc­tură în mod democratic“.

Cu câteva luni înainte de alegerile din ’96 - scria un cotidian în 2000 -, pe când era în vacanţă par­la­men­ta­ră de vară, Băsescu şi-o fi zis să nu stea degeaba la soare. Drept urmare, în iulie 1996, el a înfiinţat firma M.T. Vega Trans­port SRL, cu activitatea transporturi maritime. „Bi­ro­urile fir­mei au fost stabilite în dormitorul viitorului mi­nis­tru, la adresa de aca­să, res­pec­­tiv, Bulevardul Avia­to­ri­lor 57. Traian Bă­ses­cu nu a vrut să se în­cur­­ce cu alţi par­te­neri şi, ca atare, so­ci­e­ta­tea avea un singur asociat şi ad­­mi­nis­­tra­tor [pe soţia Ma­ria Bă­ses­­cu]. După toate aparenţele, nu­­mi­rea în postul de ministru al transporturilor i-a în­cur­cat lui Băsescu afa­ce­ri­le.“ Ori­cum nu se poate şti ce afaceri a efectuat mi­nis­trul Băsescu prin această firmă, deoarece M.T. Vega Trans­port nu a depus niciodată vreun bilanţ la Direc­ţia Finanţelor Bu­­cu­reşti, în ciuda faptului că a funcţionat cu acte în re­gu­­lă câţiva ani, după care Traian Băsescu a abandonat-o. Există o pro­ba­bilitate foarte mare ca parte din şpaga ce a luat-o pentru vân­za­rea pe nimic a flotei comerciale a României să-i fi intrat prin această firmă.

Dar, prin intermediul fratelui său, Mircea Băsescu, Tra­ian Băsescu s-a implicat şi în mai multe afaceri în Constanţa, toate ocazii de a primi darul în schimbul serviciilor făcute străinilor, ca ministru sau preşedinte.

În toamna anului 2000, Valerian Stan (care între de­cem­­brie 1996 şi august 1997 a condus Corpul de Con­trol al Gu­­ver­­nu­lui, ocazie cu care a făcut cercetări asupra trecutului mi­niştrilor din cabinetul Ciorbea) a publi­cat raportul prin care constatase (ceea ce aveau să afle toţi ambasadorii la Bu­cu­reşti ai statelor membre UE) că fostul ministru al Transporturilor, Bă­ses­­­cu, „pen­­tru afa­ce­rile sale private a beneficiat de circa un milion de dolari cre­dite externe destinate sec­­­­torului pri­vat ro­mâ­­nesc“. Astfel, nu­mai la în­ce­putul anilor ’90, şapte so­cietăţi co­­merciale de pe raza ju­deţului Con­­stan­ţa ce apar­ţineau unor apropiaţi şi rude ale lui Traian Băses­cu au be­ne­fi­ciat de cre­di­te pre­ferenţiale în va­lu­tă, suma totală ci­frân­du-se la peste 1,2 mi­li­oa­ne de dolari.

Într-una dintre firme, soţia şi fratele ministrului Bă­ses­cu au luat im­­portante îm­pru­muturi Phare (câteva sute mii de euro) cu do­bân­dă pre­fe­ren­ţială (de două ori mai mică decât cea uzuală) prin Banca Agricolă (îna­­in­te ca aceas­ta să se fi privatizat). În iulie 1997, cel puţin această fir­mă a familiei ar fi bene­fi­ciat de prevederile OUG 43, fără a mai ram­bur­sa în în­­tre­gi­me creditele luate de la bancă.

Băsescu i-a intentat imediat proces penal de ca­lom­nie lui Stan, care a fost condamnat de Judecătoria sector 1 Bu­cu­reşti, deşi aceasta adu­se­se ca probă în timpul pro­ce­su­lui un contract de creditare din partea Băncii Agricole pen­tru o fir­mă ce aparţinea fratelui lui Băsescu, Mircea, în va­loa­re de aproa­­pe 200.000 de dolari. Cu toate că Stan a cerut in­stan­ţei să se solicite Băncii Agricole relaţii despre toate su­me­le de care bene­fi­ci­aseră firmele lui Traian Băsescu şi rudele sale (sau familia), jude­că­toa­rea Dani­e­la Grigore l-a con­dam­nat, re­­fu­zân­­du-i cererea. În recurs i s-a ac­cep­tat ce­re­r­ea privind so­li­ci­­tarea de probe de la sucursala din Con­stan­ţa a băn­cii, iar la 14 noiembrie 2001, la registratura Secţiei a II-a Pe­na­­lă a intrat răs­pun­sul de la Banca Agri­co­lă, dar do­cu­men­tul a dispărut în aceeaşi zi¹.

Conform presei, Traian Băsescu se mai afla în bune relaţii şi cu con­­troversatul om de afaceri Frank Timiş (omul americano-israelianului Marc Rich în România), că­ru­ia i-ar fi pro­mis sprijin în „Pro­iec­tul Ro­şia Monta­na“ încă din perioada în care era nu­mă­­rul doi în guvernul Radu Vasile, aşa ex­pli­cându-se şi ulterioarele sale sus­­­­­­ţineri ale con­tro­­ver­sa­tului pro­iect, ală­turi de sem­­natarul afacerii, prie­te­nul şi co­le­gul său de partid, pe atunci, Radu Berceanu.
Mafia libanezilor „creştini“ şi PD-ul

Schema generală privind „mafia arabă“ din Ro­mâ­nia, aşa cum apa­re din investigaţiile de presă şi de la foştii ofi­ţeri care au lucrat în struc­turile informative, îl arată pe liba­nezul Said Shehade Baaklini, ca fiind un simplu sub­or­do­nat al reţelelor fraţilor Nassar şi Ghadban. Sunt bine­cu­nos­cute din presă afacerile penale ale miliardarului Said Baaklini făcute cu spi­ji­nul Partidului Democrat până în 2012.

Deşi sunt identificaţi cu „mafia arabă“, aruncându-se apropoul că avem de a face nişte musulmani, adevărul este cu totul altul. Majo­ri­ta­tea acestor arabi sunt libanezi creş­tini, care, atât în Liban, cât şi în afa­ra aces­tuia, au ac­ţi­o­nat în interesul Mossad-ului israelian.

Fraţii Mike şi Eli Nassar au fost cei care, la Beirut, fiind coor­do­naţi şi finanţaţi de Mossad, au organizat „mi­li­ţi­ile creş­tine“ li­baneze, cele care în anii ’80, în colaborare cu ge­ne­ra­lul israelian Ariel Sharon (condu­că­to­rul tru­pelor is­ra­e­li­ene ce invadaseră Libanul) au asasinat mii de pa­les­ti­ni­eni mu­sul­mani refugiaţi în Liban.

În aceeaşi situaţie sunt şi fraţii Wael, Thaer şi Samer Ghadban, care îşi aro­gă uneori o origine palestiniană. În re­a­­litate, tot libanezi, ei au fost în anii ’90 subordonaţii fraţilor Nassar în ma­ri­le traficuri clan­des­tine cu ţigări, organizate în România împreună cu serviciile secrete ale ar­­­matei. Unul dintre aceşti fraţi, Samer Ghadban, în timp ce se afla în Ti­mi­­şoara ca student, în 1985, a ucis un student palestinian, membru al Fron­tului Popular pentru Eliberarea Palestinei, pe motiv că „nu-i îm­păr­tă­şea convingerile politice“. A făcut în­chisoare în România iar în pre­zent se află în Danemarca. Fratele acestuia, Wael Ghadban, fost stu­dent „pa­les­ti­ni­an“ la Bucureşti¹, a devenit, cum se va vedea în capitolul ur­­mă­­tor, patro­nul-par­tener al Ioanei Băsescu, fiica fostului preşedinte.

Fraţii Nassar, ca şi toţi ceilalţi asociaţi arabi ai lor, au desfăşurat pe teritoriul României, după 1989, o largă gamă de activităţi ilicite, sol­da­te cu mari prejudicii pentru statul român. Folosind firme fictive şi docu­­men­­te fal­si­fi­ca­te, elu­dând vama şi organele de control financiar, in­frac­to­rii din aceas­­tă zonă au scos din ţară sume imense de bani în va­lu­tă cre­ându-şi tot­o­da­tă imperii comerciale în interior, care în pre­zent par ab­­so­lut legale. Apariţia acestor traficanţi în preaj­­ma unor importante per­so­na­je ale vremii (oficiali sau rudele lor), precum familia lui Băsescu, era strict legată de cointe­re­sa­rea ma­­terială a acestora.

Încă din 1990 cei trei fraţi Ghadban au luat legătura cu fraţii Eli şi Mike Nassar, care abia sosiţi în România pen­tru a demara traficul de ar­ma­ment şi contrabanda cu măr­furi din Orientul Apropiat spre Euro­pa, au avut şansa ca un „unchi“ puternic şi secret din Orientul Apropiat să le şop­­­teas­că cu cine trebuie să lucreze aici. Ei au intrat în legătură şi cu or­ga­ne­le de informaţii ale armatei şi cu Romtehnica, mer­­gând până la vârf. Mari cantităţi de ţigări au început să intre în România prin inter­me­diul fir­melor Palesta, Genah, Be­la Iordania, Samer, Samira, etc., în mai toate ca­zurile elu­dân­du-se vama şi pla­ta ta­xe­­­lor legale.

Marile scandaluri legate de traficul de ţigări, cu­nos­cu­tele Ţigare­ta 1 şi Ţigareta 2 (acestea fiind doar două trans­por­turi din miile realiza­te, de fapt) au scos la iveală im­pli­ca­­rea stru­c­turilor militare române, ca şi, fapt ce a rămas în con­­şti­in­ţa publică românească, a unor „mafioţi arabi“. Dar Ţi­ga­re­ta 1 (ca şi majoritatea transporturilor „speciale“ de la în­ce­putul ani­lor ’90) a fost realizată de fraţii Nassar, recruţi ai Mossad-ului, nicide­cum slujitori ai vreunei cauze islamice.

La momentul când avea loc scandalul Ţigareta 2 (1998), fraţii Nassar îşi mutaseră centrul afacerii în Rusia, dar îşi lăsaseră sub­lo­co­tenenţii să se ocupe de operaţiunile din România. Unul dintre aceştia era şi libanezul Said Ba­a­kli­ni, considerat în acea vreme omul de afaceri al fiului pre­şe­din­­telui, Dragoş Con­stan­tinescu (a se vedea în acest sens şi ziarul Cotidianul din 9 februarie 2000: Mecanismul filierei „Dragoş Con­stan­­tinescu-Cafea“). Dar, cum se ştie, nu­mele lui Dra­goş Con­stan­ti­nes­cu a apărut în or­ga­ni­za­rea Ţigaretei 2, ală­turi de oameni ai SPP-ului de la pre­şe­din­ţie, implicare mu­şa­malizată (deoarece nici col. Truţules­cu, şe­ful SPP-iştilor, nu a vorbit la anchetă, preferând să stea la închisoare).

Şi pentru ca imaginea să fie completă, trebuie să mai com­ple­tăm cu faptul că firma de transport aerian im­pli­cată în afacerea Ţigareta 2, Quick Aero-Service (al cărei co-proprietar şi director, Du­mitru Popes­cu, a şi fost con­dam­nat) era în legătură cu vice-amiralul israelian Shi­mon Nahor, firma aceasta efectuând zbo­ruri de con­tra­bandă cu armament pe dis­tanţa Bucureşti (Oto­peni)-Khar­toum, zboruri pentru care Nahor a or­do­nat plăţi din Gene­va semnate cu nu­me­le Her­­şcovici Simon. (Dumitru Popescu, tran­s­por­ta­to­rul Ţi­ga­re­tei 2, era aso­­ciat în altă firmă, Star Wings Inter­na­ti­onal SA, cu Herşcovici Simon, celălalt nume folosit de Shimon Nahor, şi cu du­biosul off-shore cipriot Ocean Rack Shipping Company.)

După retragerea oarecum fortuită a fraţilor Nassar din România, Nahor-Herşcovici era principalul pion de­sem­­nat de Mossad să conducă aici operaţiunile de trafic cu ar­ma­­­ment, şi, se pare, nu numai. În anturajul său apăreau lt. col. Hary Ene din S.R.I., Kuki Borislavski (le­gă­tură şi con­si­li­er al mi­nistrului PD-ist al apărării Vic­tor Babiuc, şi cum­nat al lui Pe­tre Ro­man), generalul Fl. Popescu, şef al Direc­ţiei de În­zes­tra­­re a Armatei ro­­mâne (implicat şi în afa­ce­rea Ţi­gareta 1). În acea perioadă, Babiuc îl adu­sese la secretariatul M.Ap.N. pe protejatul Partidului Democrat din fruntea structurilor in­for­ma­tive militare româneşti, Sergiu Medar, din 2005 con­si­lier şi mâ­nă dreaptă în probleme de securitate de la CSAT a pre­şe­din­te­lui Bă­ses­cu, la Cotroceni.

Un alt personaj de care depindeau operaţiunile spe­ci­ale de pe ae­ro­portul Otopeni, era directorul ope­ra­ţi­o­nal So­rin Stoicescu, şef al In­spec­­toratului Aviaţiei Civile care, prin intermediul fir­mei de pro­tec­ţie şi pază Valahia, asigura şi paza aero­por­tu­lui, fiind însă, la rân­dul său, un apro­pi­at al Mo­ssad-ului¹. Promovat de la început de Petre Roman, aces­­ta era un fidel al Partidului Democrat, fiind acuma (în 1998) sub­or­do­na­tul direct al ministrului Transporturilor, Traian Bă­­sescu. Atunci când com­­pa­nia is­ra­eliană El-Al in­ten­ţiona să efectueze manevre speciale şi aco­pe­­rite pe ae­-ro­por­tul Oto­peni (până la scoaterea clandestină de per­soa­­ne din Ro­­mâ­nia), i se adresa lui Stoicescu, adresa fiind în­tot­dea­una sem­na­tă de Yair Benor, „director pentru securitate“ al El-Al şi ofiţer al ser­vi­ci­ilor in­­for­mative israeliene. Acest Yair Benor era un apropiat al lui Shi­mon Nahor, ambii agenţi Mossad, ultimul fiind asociatul lui Dumitru Po­pes­cu, a că­rui firmă realizase transportul Ţigareta 2.

În final aducem informaţia că Fabrica de Zahăr Bod de la Braşov a fost privatizată la finele anilor ’90 cu implicarea la greu a numelor oa­me­nilor PD-ului de atunci, respectiv Victor Babiuc şi Vasile Bran (cel care în 2003 a intermediat cu Tra­ian Băsescu întoarcerea lui Babiuc în Par­ti­dul Demo­crat), im­­plicând şi devalizarea Băncii Agricole. Dar privatiza­rea îl avea în spate pe liba­ne­zul Said Baaklini, iar în scandalul legat de pri­va­ti­zarea Fabricii de Zahăr Bod s-a im­plicat total şi Traian Băsescu, în 1999, pentru a-i apăra pe ba­ronii PD împlicaţi penal în du­bi­oa­sa privati­za­re a fa­bricii, asociaţi în secret cu „li­ba­ne­zii“ re­ţe­lei Nassar.

Afacerile familiei Băsescu cu libanezii Mossad-ului

Una din importantele legături din trecut ale lui Traian Bă­ses­cu cu oamenii Mos­sad-ului s-a realizat prin fiica sa cea mare, Ioana, care are afaceri cu doi dintre aceştia, dar care au, însă, ca aco­­­pe­rire, identităţi ară­­­beşti. Se pare că ea i-a cu­noscut chiar prin tatăl său, când aceştia aveau afaceri cu primăria capitalei.

Aceşti arabi au făcut parte din reţeaua instalată şi con­­­dusă în România de către „libanezul“ Mike (Michael) Nas­­­sar şi fratele aces­tu­ia, Eli (Elias), care făcuseră parte din miliţiile creş­­tine li­ba­ne­ze crea­te şi fi­nan­­ţate de către Mossad în Liban. Prenumele acestor doi fraţi, mai ales al ce­lui mai mic, îi arată a fi mai degrabă evrei, decât arabi. În mod cu­ri­os, Eli Nassar vorbea chiar foarte bine româneşte. Mike Nas­sar fu­se­se unul din­tre comandanţii falan­ge­lor creştine li­ba­ne­­ze ce au spri­ji­nit ofen­si­va mi­litară is­ra­­eliană în sudul Liba­­­­nului. El a fost im­plicat direct în asa­si­narea celor 2.000 de pa­­lestinieni din taberele Sabra şi Shatila din Liba­n, la or­di­nul ge­neralului de atunci, Ariel Sha­ron, ajuns mai apoi mi­nistru de Ex­terne şi, până de curând, premier al Israelului¹.

Într-o perioadă, Mike Nassar devenise însă omul lui Vir­gil Mă­gu­reanu, când acesta conducea Serviciul Român de In­for­ma­ţii, fur­ni­zându-i informaţii (sau poate intoxicându-l) des­pre reţe­le­le arăbeşti din România şi activităţile aces­to­ra. A fost re­mar­cată curioasa coincidenţă cum Virgil Mă­gu­­rea­nu, a ajuns mai târziu, ca po­li­tician, omul lui Băsescu (căruia i-a pre­­dat par­tidul ce-l crease, Partidul Noua Românie, intrând în Partidul De­mocrat), tot aşa cum informatorii săi „arabi“ au devenit partenerii de afa­ceri ai fiicei primarului Băsescu.

Fraţii Nassar veniseră în România pentru a face afa­ceri cu ar­ma­ment şi ţigări. Ei au penetrat piaţa românească a ţigărilor, obţinând de la Londra mono­polul mărcilor Kent, Lucky Strike, Pall Mall şi Viceroy. După cum spunea Mike Nas­sar în con­­vorbirea cu Măgureanu, importul de ţigări la ni­ve­lul Ro­mâ­niei, prin toate reţelele, se ridica în 1993 la 30-40 mi­li­oa­ne de dolari pe lună. Firmele fraţilor Nassar acţionau însă sub oblă­­du­irea pro­tecţiei structurilor din armată, cu care efec­­tu­au şi operaţiuni clan­des­ti­ne (zise speciale) de ex­port de ar­ma­ment românesc.



O înregistrare făcută la sfârşitul anului 1993, într-o vilă din Poiana Braşov, redă dis­cu­ţia secretă dintre Virgil Mă­­­gu­reanu şi Mike Nassar. Trans­la­torul discuţiei din­tre di­­rec­­­torul SRI şi libanez era col. Dragoş Carai­man. Cu aceas­­tă ocazie, Mike Nassar încerca să-şi justifice în faţa şe­fu­lui SRI, destul de stângaci, relaţiile cu Mossad-ul, ceea ce pentru Vir­gil Mă­gu­­reanu nu era, oricum, nici un secret:

„Pentru că eu ştiu din Liban, Israel că 20 de ani de război în Liban eu am fost în legătură cu toate ser­vi­ciile de informaţii şi în toate ope­­ra­ţiunile cu armament în ope­ra­ţi­u­nile cu serviciile de inteligenţă, deci am fost în legă­tură cu Mossad-ul... pentru că ştiţi că oriunde nu poţi să faci nimic fără..., este imposibil de făcut astfel de operaţii fără per­mi­si­unea lor, în Israel, în Liban... Sunt de doi ani de zile în Con­stanţa, şi am cum­părat până acuma de mili­oane... am adus mulţi bani lichizi, şi ştiţi cât este de dificil să aduci bani.“

În momentul când plăţile în schimbul ar­ma­men­tu­lui au început să se facă în baxuri cu ţigări, iar acestea să fie comercializate pe piaţa ro­mânească, reţeaua Nassar a intrat în conflict cu celelalte filiere de tra­fi­canţi, infiltrate anterior în România, şi alcătuite din arabi „adevăraţi“, mulţi dintre aceş­tia cunoscând bine România din timpul ultimei pe­ri­oa­de a re­gi­mului Ceauşescu. Până atunci pe piaţa ro­mâ­nească a ţigare­te­lor, re­ţe­lele de tra­fi­canţi arabi îşi sta­bi­li­se­ră o în­ţe­le­gere şi îşi delimitaseră rig­uros te­ri­to­ri­ul, atât la mărcile de ţigări, cât şi pe zone de desfacere. Aşa că, acum, desfacerea mărcilor de ţigări aduse de fraţii Nassar a ajuns să con­­­cu­re­ze mărcile al căror mo­no­pol îl deţinea „Prinţului Banatului“, ce­le­brul Zaher Is­kan­­da­ra­ni, ca şi asociaţii acestuia, Camel şi Mon­te Carlo¹.

Dacă fraţii Nassar se bucurau de protecţia struc­tu­ri­lor infor­ma­ti­ve ale MApN (unde activa Sergiu Medar, pro­mo­vat mai apoi în ierarhia in­for­mativă de către liderii PD, şi nu­mit mai apoi, în 2005, de către Tra­ian Băsescu la se­­cre­ta­ri­atul CSAT şi şef al Departamentului Naţional de Se­cu­ri­ta­te), Zaher Is­kan­da­ra­ni avea pro­tec­tori în sferele po­li­ti­ce înal­te ale re­gimului Iliescu (Florin Ge­or­­gescu, ministru de Fi­nan­ţe, George Dani­e­lescu, pre­şe­din­te Bancorex, sau per­so­naje din Direcţia Generală a Vă­­mi­lor şi Gar­da Financiară, cf. lui Nassar), aceştia de­­clan­şând „hold-up“-ul asu­­pra depo­zi­telor ar­matei, unde au fost descoperite ţigările Kent ale reţelei. Eli Nassar a fost ares­tat, iar în presă a iz­buc­nit scan­dalul cu­nos­cut mai apoi ca Ţiga­reta 1. Cei ce de­clan­şa­seră ac­ţiunea pe­na­­lă nu şti­au însă că aveau de a face şi cu oamenii Mossad-ului.

În faţa instanţei au compărut doar oa­me­nii din „eşa­lonul doi“ al afa­cerii, precum gen. mr. Valeriu Ursu, di­rec­­to­rul general al regiei Rom­teh­ni­ca, şi alţii, con­dam­naţi cu sus­pen­dare, în 1997. Fostul ministru al Apă­ră­rii, gen. Ni­co­lae Spiroiu, a afirmat că Eli Nassar ar fi fost eliberat la in­ter­­ven­ţia directă a lui Virgil Măgureanu, şeful SRI-ului.

Trebuie precizat că la comanda Direcţiei de Înzestrare a Armatei se găsea în acea perioadă gen. mr. Flo­ren­tin Popa, un personaj al cărui nume a mai fost asociat ope­­­­ra­ţiunilor speciale israeliene în România. El apă­rea, ast­fel, în antu­ra­jul celebrului deja Shimon Nahor (fost vice-a­miral al arma­tei is­ra­­eliene, care din 1993 a continuat în Ro­mâ­nia tra­fi­cul de ar­­mament, după trecerea în ador­mire a re­ţe­lei Nassar)¹, ală­turi de lt. col. Hary Ene de la SRI şi Kuki Bo­­ris­lavski (con­si­li­er al minis­trului apă­rării Vic­tor Babiuc, cum­nat al lui Petre Roman). Dealtfel, Babiuc (evreu clan­des­tin la rândul său), fost apropiat al lui Traian Băsescu, a fost un în­ver­şu­nat promotor al intereselor is­ra­e­li­e­ne în România, nu o dată fiind în slujba acestora, numele său fiind asociat direct operaţiunilor lui Nahor.

Căderea unor capete din armată în 1992 nu a făcut decât să în­tă­rească echipa pro-israeliană, căci colo­nelul Toma, fost director de im­por­turi pe «relaţia Israel» la Romtehnica, avansa ca director gene­ral, aceas­ta fiind perioada în care România demara achiziţiile de arma­ment israelian².

În timp ce fraţii Nassar părăseau România în 1993, mutându-se la Mos­cova pentru a desfăşura acelaşi tip de afaceri, lăsau la con­du­ce­rea afacerilor „libaneze“ pe cei doi „aso­ci­aţi“ ai lui Mike Nassar, cu care avea să intre în afa­ceri fiica lui Traian Băsescu, Ioana Băsescu: Wael El Ghad­­ban şi Ka­rim Allan Bandack.

Cum vom vedea, datorită acestor doi „asociaţi“ lă­saţi de Nassar la Bu­cu­­reşti, El Ghad­­ban şi Allan Bandack, a ajuns fiica ex-pre­şe­din­­­telui, Ioa­­na Băsescu, să de­ţină ma­­­ga­zi­nul La Casa del Ha­ba­­no de la parterul hotelului Athénée Pa­la­­ce Hil­ton, in­ves­ti­ţie estimată la 1 milion de do­lari.

Casa del Ha­ba­no e franciza pre­luată de so­­ci­e­ta­tea Brands In­ter­­na­­ti­o­nal srl. Firma face parte din grupul de com­­panii con­tro­late de El Ghad­ban¹. În lu­­na mai 2004, El Ghad­­­­ban călă­to­ri­se cu un pa­şa­port ro­mâ­­nesc în Cuba, unde a par­ticipat la o lici­ta­ţie de ha­vane, or­ga­ni­zată de gu­ver­nul cu­banez. În exact acelaşi interval, Ioana Băsescu a făcut o va­canţă de afa­ceri în Cuba, în compania lui Bandack, pen­tru a pre­lua re­pre­zentanţa La Casa del Habano.

Fiica preşedintelui nu pierdea nici festivalul ha­va­ne­lor din 2005, din Cuba. „Ioana Băsescu, fiica preşedintelui Ro­mâniei - relata presa cuba­neză - ea însăşi proprietara unui magazin La Casa del Habano, des­chis în sistem franciză la Hilton Athénée Palace din Bucureşti, a susţinut în faţa ce­lor­lalţi participanţi valoarea havanelor cubaneze: «Noi în­cer­căm să le ex­pli­căm oamenilor că nu este vorba despre o de­pen­denţă, ci des­­pre un mod de viaţă. Este un lux, ceva re­laxant pentru sfârşitul unei zile aglo­­merate», a spus Ioa­na Bă­sescu. Or­ga­ni­zatorii evenimentului Haba­nos Cigar Fes­ti­val au promis o săp­tămână «de delir» plină de distracţie, con­­cur­su­ri, nopţi de cocktailuri şi vizite pe plantaţiile de tutun şi în fa­bri­cile unde sunt făcute cele mai apreciate trabucuri din lume. Actuala edi­ţie a festivalului, cea de-a şaptea, este de­di­cată împlinirii a 160 de ani a măr­cii Partagas, una din­tre cele mai cunoscute pe piaţa havanelor.“

La această deplasare, ca şi la altele, Ioana Băsescu s-a însoţit în Cuba şi cu Dan Besciu (din „gru­pul Bittner“), unul din patronii fostei câr­­­ciu­mi bucureştene „de familie“ a pre­şe­dintelui, Golden Blitz, unde aces­ta şi-a an­gajat o