Ethan Frome
Pentru ca Hayssam să fie eliberat din penitenciar, pe caz de boală, „
Yüklə 6,27 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Parchetul General român a primit o cerere, sosită
- (de pe cartele egiptene, siriene, libaneze, dar şi israeliene)
- Vizită la nivel înalt la evreii americani şi B’nai B’rith
- Cadavrele din debaraua politică Peste 10 ani de relaţii Băsescu-Bloom
- Cartea de vizită ce o prezenta Philip Bloom în anii ’90. Adresa firmei GBG era chiar în ministerul lui Băsescu: Bucureşti
- Ştirile “ criptate ... şi Democrats Abroad
- Băsescu -Bloom şi interesul asupra Irakului
- Simona Marinescu îi încurca
- Client şi privatizator , Bloom şi Baltazar asociaţi
- Mită, fraudă şi corupţie
Pentru ca Hayssam să fie eliberat din penitenciar, pe caz de boală, „Tzivin - spune procurorul Nastasiu - a cerut, de asemenea, o copie a dosarului medical al lui Omar şi l-a obţinut. El l-a oferit autorităţilor israeliene. Rămâne un mister: la ce ar fi putut fi folosit dosarul medical al lui Omar? Deşi Omar se afla sub supraveghere cât timp era în închisoare (monitorizare electronică şi controlarea corespondenţei şi a tuturor materialelor scrise), această monitorizare a fost efectuată doar în celula în care a fost plasat. Din ceea ce am înţeles, conversaţia se poate să fi avut loc la vorbitor. Când am cerut datele monitorizării din închisoare, mi s-a spus adesea că echipamentul nu funcţionase din cauza umezelii sau pur şi simplu că tehnologia nu a funcţionat. Ideea e că nu există nici o înregistrare a conversaţiilor dintre Omar şi Tzivin. Sau că eu nu aveam dreptul să văd sau să aud astfel de înregistrări “. În acea perioadă - prima parte a anului 2006 -, cu Mossad-ul alături, care de la începutul anului se temea de un eventual atac asupra avocatului Mordechai Tzivin, acesta intra de cel puţin două ori pe săptămână în sediul Interpolului din Israel. Mai mult, el venea şi de câte trei ori pe săptămână în România, iar de mai multe ori s-a întâlnit cu oameni de afaceri sirieni milionari în euro din domeniul imobiliar - ceea ce neliniştea Mossad-ul -, dar şi cu „oficiali de vârf ai serviciilor din România“. „Se pare că israelienii din ţara noastră l-au ajutat [pe Tzivin], între altele, să mărească presiunea asupra autorităţilor româneşti, care au fost «convinse» să-l elibereze, pe motiv de boală pe Omar Hayssam“, scria şi România Liberă, adăugând: „Agenţii Interpolului sunt din ce în ce mai convinşi că Mossad-ul obţine informaţii de la toate comunităţile evreieşti din lume, dar mai ales de la cele din România“. Cu puţin timp înainte ca Omar Hayssam să fie eliberat din închisoarea românească, în 2006, Parchetul General român a primit o cerere, sosită prin cifrul diplomatic la Ministerului Afacerilor Externe. „Intervenţia pe lângă ministrul Ungureanu - spunea procurorul Nastasiu - avea scopul de a facilita eliberarea din închisoare a lui Omar“. Trăgându-se diverse sfori, Hayssam a fost diagnosticat ca având cancer în faza finală, aşa că avocatul israelian a cerut instanţei judecarea lui în stare de liberate, cu obligaţia de a nu părăsi România. Procurorul spune că eliberarea lui Hayssam s-ar fi hotărât în biroul procurorului general Ilie Botoş care, de faţă cu colega sa Adriana Cristescu, i-a spus „E OK, avem acordul!“. Cert este că la termenul de judecată din 26 aprilie 2006, procurorul Nastasiu a intrat în şedinţa de judecată, a împrumutat roba procurorului de şedinţă şi a pledat direct ca reprezentant al procuraturii (procedură în afara regulei), susţinând solicitarea de scoatere a lui Hayssam din regimul de detenţie în baza unei simple adeverinţe medicale eliberate de un medic generalist, pe motiv că sirianul suferă de cancer aflat în stadiul de metastază şi că „starea de arest a inculpatului nu se mai justifică“. Fără a fi fost deloc bolnav, la finele lunii iunie 2006 Hayssam dispare pur şi simplu, deşi avea interdicţia de a părăsi România, fiind dat în consemn la graniţe. S-a spus că a fugit la bordul navei Iman T, condusă de sirianul Mustafa Tartousi, ajungând la Alexandria, în Egipt. Cu toate acestea, în presa israeliană apăreau informaţii cum că operaţiunea de extracţie din ţară ar fi fost una coordonată de Mossad. Perioada în care Hayssam părăsea România coincide cu declanşarea conflictului între Israel şi Liban, în zona de sud a acestuia, controlată de Hezbollah. După SMS-urile trimise de sirian (de pe cartele egiptene, siriene, libaneze, dar şi israeliene), se pare că acesta se stabilise vremelnic în nordul Libanului. Cotidianul evreiesc Yedioth Aharonot din 7 septembrie 2006 „dezvăluia“ că Omar Hayssam a oferit informaţii clasificate Mossad-ului „drept mulţumire pentru eliberarea sa din penitenciarul de la Bucureşti“. Între aceste informaţii sunt date strategice despre Hezbollah, ca şi despre o livrare de armament din Rusia către Siria (stat inamic, suspectat că susţine gruparea paramilitară libaneză Hezbollah şi Hamas-ul), acoperită comercial prin firmele lui Hayssam. Una dintre teoriile ce păreau plauzibile, care circulau chiar atunci despre toată această operaţiune de „eliberare“ a afaceristului-„terorist“ sirian, era că „serviciile secrete româneşti şi Parchetul General au bătut palma cu Mossad-ul“, şi că „«afacerea» a fost perfectată peste capul «şefului»“ (Traian Băsescu); sau că operaţiunea ar fi fost guvernată de „interesele unei politici internaţionale a serviciilor secrete“1. În realitate, Traian Băsescu fusese păpuşarul principal al întregii poveşti, fiind speculată obedienţa lui faţă de capii evreimii. A fost de ajuns să i se ceară ca să dea. „Cum se explică faptul că preşedintele organizaţiilor americano-evreieşti [Malcolm Hoenlein] se interesează de un musulman terorist şi traficant de arme?“ se întreba procurorul Nastasiu. „Şi foarte interesant, un avocat israelian doreşte să îl apere? Omar a spus în timpul conversaţiilor telefonice că exista un interes din partea israelienilor cu privire la lucrurile pe care le ştia. (Evident.) A adăugat că Malcolm Hoenlein şi Traian Băsescu sunt prieteni... Conform lui Motty Tzivin însuşi, citat de Jerusalem Post la 15,04.2007, solicitarea primordială a lui Omar era de a se găsi orice cale de a apela direct la Băsescu pentru a-şi redobândi libertatea.“ (Aşa s-a ajuns la organizaţiile mondiale evreieşti.) A fost sau nu a fost Omar Hayssam implicat în răpirea jurnaliştilor români? În cazul în care a fost, în ce măsură a fost „ajutat“/împins de agenţiile de spionaj neprietene (CIA, Mossad, SIE) să ajungă în această postură, pentru a putea fi apoi şantajat la recrutare? Întrebarea se impune, deoarece a ieşit la iveală că Serviciul Român de Informaţii (SRI), deşi îl supraveghea pe afaceristul sirian din anul 1997, întocmind peste 80 de rapoarte, nu a descoperit niciodată elemente ale activităţii teroriste la acesta. Această situaţie a fost prezentată în septembrie 2006 Comisiei parlamentare pentru controlul SRI de către chiar ofiţerii serviciului. Concluzia: „În documentele trimise de SRI către comisie lipsesc cu desăvârşire probele care să-l acuze pe Omar Hayssam de terorism... Acolo scrie că SRI este prima instituţie care l-a suspectat pe Hayssam de terorism şi mai scrie că SRI a participat la inculparea sirianului la această infracţiune. Adevăratele probleme apar atunci când, în acelaşi document, se recunoaşte că SRI nu deţine nici o probă că Hayssam este terorist.“ - spunea un membru al comisiei1. Ideea că serviciile secrete româneşti sunt implicate în toate operaţiunile „Afacerii răpirii ziariştilor“ a fost acreditată şi în străinătate. Astfel, cotidianul francez Le Figaro scria în iulie 2007 că întreaga poveste - de la răpirea celor trei jurnalişti români în Irak şi până la spectaculoasa fugă a controversatului om de afaceri sirian - ar fi fost pusă la punct de la bun început [de CIA] cu complicitatea serviciilor române de informaţii. Chiar şi nava Iman T, cu care a plecat Hayssam din ţară, este o navă folosită adesea în operaţiunile speciale cum ar fi transportul de armament, fiind citat în acest sens transportul de arme (mortiere de obuze) venite din Serbia în Portul Constanţa, cu destinaţia Egipt (acelaşi traseu folosit de Hayssam), ceea ce nu se poate efectua fără ştirea şi acordul servicii secrete româneşti, respectiv al CSAT-ului2. Care ar fi fost întreaga miză a conspiraţiei scapă însă probabil tuturor analiştilor, dar dacă Hayssam a fost un colaborator al serviciilor secrete româneşti, cum scrie Le Figaro, trebuie reţinut că el a devenit colaboratorul Mossad-ului la sfârşitul operaţiunii. Mai mult, întreaga afacere i-a permis preşedintelui Traian Băsescu să îi schimbe pe şefii serviciilor secrete româneşti. La conducerea SRI-ului l-a înlocuit pe echidistantul Radu Timofte cu filo-americanul George Maior (cerut chiar de SUA în fruntea acestui serviciu), iar în fruntea SIE (spionajul românesc) l-a desemnat finalmente pe Mihai Răzvan Ungureanu, important agent de influenţă israelian şi al iudaismului mondial3. Pe la începutul anului 2008, Omar Hayssam a fost arestat în Siria şi dus într-o închisoare politică, fiind acuzat de două fapte de atingere a siguranţei naţionale, împreună cu protectorul său, Assef Shawkat, fostul şef al serviciilor secrete militare siriene. Hayssam dăduse informaţii militare strategice israelienilor, iar Shawkat a pus la cale răsturnarea preşedintelui Bashar Al-Assad, care a fost prevenit însă de Hezbollah. [A se vedea şi capitolul La război pentru Israel.] Multe pot fi motivele personale ale ex-preşedintelui Traian Băsescu, pentru ca, sfidând opinia publică românească, să târască România într-o condiţie de cvasi-vasalitate directă faţă de SUA, şi indirectă faţă de statul Israel, riscând totodată viaţa şi siguranţa viitoare a compatrioţilor săi prin târârea şi menţinerea trupele româneşti în războaie străine, ce nu privesc România direct, pe termen lung aducându-i chiar răul, ca şi antipatia altor state, chiar şi europene. Dar, comportându-se vulgar şi răspunzând forţat „popular“ (după cum apreciază el poporul român), jignea inteligenţa interlocutorilor săi atunci când răspunde pe această temă. Aşa s-a întâmplat joi, 26 mai 2005, când Traian Băsescu i-a invitat în biroul său de la Cotroceni pe Roşca Stănescu, directorul cotidianului Ziua, pe realizatorul Tv Robert Turcescu şi pe Gabriel Stănescu, redactor-şef la Gardianul. La întrevederea prelungită până spre ziuă în cârciuma Golden Blitz (din parohia Bittner & Comp, cum s-ar zice), şi la care au participat şi două din consilierele de la Cotroceni, au fost discutate şi probleme legate de eliberarea ziariştilor români ostatici în Irak. Întrebat de unul dintre ziarişti de ce ţine atât de mult la „Axa Washington-Londra-Bucureşti“ şi nu este adeptul unor relaţii la fel de apropiate cu partenerii tradiţionali Franţa şi Germania, Traian Băsescu a răspuns zeflemitor: „Decât să sug p…a la mai mulţi licurici mai mici, mai bine sug p…a la un licurici mai mare!“. Acesta era nivelul moral, intelectual şi politic al preşedintelui României! Aceasta era marca de imagine ce o pune României în faţa întregii lumi. El putea să nici nu fi spus aceste vorbe, căci, oricum, întreaga sa atitudine politică exprima aceeaşi poziţie (non)principială. Rezultatul acestei politici personale era reflectat de ştirea transmisă de Reuters în 16.07. 2008: „Pentagonul SUA a anunţat că raza de acţiune a rachetelor iraniene a fost îmbunătăţită, astfel că acestea ar putea lovi ţinte din Europa de Sud-Est, printre care şi România. România este membră a NATO, aliată apropiată a SUA şi susţinătoare a statului Israel.“
Marţi 13 septembrie 2005 Traian Băsescu, însoţit de Elena Udrea, Renate Weber şi Răzvan Ungureanu, sosea din nou la New York, pentru a participa la reuniunea Adunării Generale a ONU (a 60 sesiune, cea mai mare din istoria ONU, de la crearea acesteia). Cu această ocazie avem ocazia să o vedem pe Elena Udrea defilând în zona prezidiului ONU, într-o paradă a decolteurilor şi crăpăturilor rochiilor sale, dar şi pe preşedintele Băsescu perorând de la microfon în susţinerea intereselor SUA, în cea mai proastă engleză posibilă. Omul se simţea pe val, căci în octombrie România urma să deţină preşedinţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Din prima sa zi de şedere la New York, preşedintele Băsescu îşi căuta o tribună, pe care a găsit-o în faţa „jurnaliştilor de expresie română din New York“ (care, adică, nu sunt, de fapt, chiar români!). El se apuca să vorbească despre prezenţa trupelor militare româneşti în Irak şi Afganistan, căci americanii trebuiau să afle că „România va rămâne fidelă angajamentelor iniţiale“. „Nu ne vom retrage pentru că am dat de greu“, „vom merge până la capăt“, se împăuna el. Aceleaşi asigurări, ca şi multe altele, le-a dat atunci Traian Băsescu şi reprezentanţilor principalelor organizaţii evreieşti americane, cu care s-a întâlnit în grabă de la bun început, căci acestea sunt cel mai gras licurici al lumii, nu? Iar el, conform propriei declaraţii de credinţă, trebuie să îl pupe cu nesaţ în fund. Că agenda acestei întâlniri a fost aranjată de ministrul Ungureanu nu mai contează. Traian Băsescu chiar a vrut să se gudure pe lângă Anti-defamation League, American Jewish Committee, B’nai B’rith International, World Jewish Congress, Conference of the Presidents of Major American Jewish Organizations, Appeal for Conscience Foundation şi Council of Orthodox Jewish Organizations, marcându-şi deplasarea la ONU prin întâlnirea cu reprezentanţii tuturor acestor organizaţii. „Întâlnirea a constituit un bun prilej pentru preşedintele Băsescu de a mulţumi pentru colaborarea constantă a acestor organizaţii - anunţa un comunicat al preşedinţiei -, precum şi pentru sprijinul acordat în Statele Unite şi în relaţiile cu Israelul. Preşedintele a arătat, de asemenea, că România este extrem de satisfăcută de colaborarea avută cu prilejul lucrărilor Comisiei Internaţionale de Studiere a Holocaustului şi şi-a exprimat speranţa că aceasta va continua, în vederea asigurării succesului Institutului de Studiere a Holocaustului, creat în luna august a.c.“. Cum am văzut în capitolul anterior, în prima parte a anului 2006, Traian Băsescu şi Mihai Răzvan Ungureanu răspundeau apelului lui Malcolm Hoenlein, vicepreşedintele executiv al „Conferinţei Preşedinţilor Principalelor Organizaţii Americane Evreieşti“ (Conference of the Presidents of Major American Jewish Organizations) pentru ca Omar Hayssam să fie eliberat cu ajutorul unui avocat israelian (care acţiona pentru Mossad). Adică făceau un serviciu pentru cei ce îi primiseră în SUA. Ceea ce a atras în mod deosebit atenţia presei româneşti de la Bucureşti, a fost că din cele peste 180 de state participante la reuniunea de la New York, nici un şef de stat important sau măcar european (în afară de cel al Turciei) nu l-a băgat în seamă pe Traian Băsescu, neînscriindu-şi pe agendele de lucru vreo întâlnire cu acesta. Băsescu a trebuit să se consoleze cu o întâlnire cu câţiva reprezentanţi ai statelor ex-sovietice recent instalaţi de revoluţiile Soros („trandafirii“, „portocalii“ sau cum s-au mai numit ele), şi aceştia adunaţi mai mult cu arcanul de către Răzvan Ungureanu, ca şi cu finanţatorii americani ai acestora. Au participat, deci, la „cina informală“ a lui Băsescu pe tema „democratizării şi securizării regiunii Mării Negre“, preşedintele Georgiei, Mihail Saakashvili, ministrul de externe al Ucrainei, preşedintele US-German Marshall Fund, Craig Kennedy, preşedintele Proiectului pentru Democraţii în Tranziţie, Bruce Jackson (plătit din greu de România cu sute de mii de dolarii pentru „lobby“) şi asistentul secretarului de stat al SUA pentru Europa şi Eurasia, Daniel Fried. Fiind un bun subiect în campania electorală, afacerea autostrăzii Braşov-Borş, atribuită cu cca 6 miliarde dolari firmei americane Bechtel de către guvernul Năstase, nu scăpase nesancţionată de Băsescu şi de Alianţa DA. Traseul autostrăzii nu se încadra în proiectele europene şi nu era finanţat de instituţiile europene, ceea ce punea România într-o dificultate totală, neavând resurse. De aceea, cu numai un an înainte de a deveni preşedinte, Băsescu acuza public contractul Bechtel. (Proiectul ce presupunea şi o finanţare europeană este coridorul paneuropean IV: Nădlac - Timişoara - Deva - Sibiu - Piteşti - Bucureşti - Constanţa, numit şi „în oglindă cu Bechtel“, urmând a fi legat la autostrăzile europene.) În 2004, fiind în opoziţie şi-n campanie electorală, el tuna şi fulgera chiar împotriva marilor contracte externe ale României încheiate fără licitaţie, dar îi acuza şi jignea cu precădere pe europeni, nu şi pe americani sau pe israelieni (beneficiari şi ei ai unei bucăţi din proiectul autostrăzii Bucureşti-Braşov, alături de europeni). Premierului Franţei, Jean Pierre Raffarin, care venise în România în timp ce se semna contractul autostrăzii Bucureşti-Braşov, dl. Băsescu îi arunca acuza că „a venit să-şi ia tainul“ de la români. Calculat, Traian Băsescu creştea astfel în ochii populaţiei, care vedea în el pe cel care ar fi putut să pună pe primul plan interesul naţional, în contradicţie cu Adrian Năstase, care făcea plăţi peste plăţi străinilor, din SUA până în Israel. Evident, noul guvern român avea dreptate când acuza încheierea contractului ca fiind oneroasă şi nelegală. Astfel, în 2005, premierul Tăriceanu califica contractul Bechtel ca „un jaf pe banii publici“. În acelaşi timp, deoarece aristocraţiei engleze nu îi convenea autostrada americană din Transilvania (prinţul Charles manifestându-şi îngrijorarea privind stricarea satelor săseşti - saşii fiind saxoni, ca şi el - şi pentru protecţia mediului), Băsescu îi cânta în strună în vizita din aprilie de la Londra: „Ineficienţa proiectului autostrăzii Braşov-Borş este arhicunoscută… Acest risc poate aduce daune conservării localităţilor săseşti şi ar putea să distrugă chiar o parte din istoria habitatului românesc… Braşov-Borş e un proiect ineficient, nu se justifică din punct de vedere economic, pentru că va prelua maximum 15% din traficul Est-Vest şi Vest-Est“. După ce devine preşedinte, însă, Băsescu nu numai că formează guvernul cu „clica de politicieni unguri“, pe care îi acuzase că au forţat afacerea autostrăzii Transilvania (Bechtel), dar s-a şi dus în SUA şi a bătut palma cu directorii de la Bechtel. Şi, totodată, ipocrit, în august 2005, Traian Băsescu, „plin de mândria de a fi român“, declara că România nu face cadouri de contracte în politica externă, iar demnitarii români erau sfătuiţi să nu stea la discuţii cu firmele ce vânează contractele chilipir1. Traian Băsescu şi-a schimbat însă atitudinea odată cu vizita din septembrie 2005 în SUA, (unde nu a fost invitat personal, ci a condus delegaţia României la ONU), şi, explicabil numai printr-o puternică presiune politică ocultă (după ce chiar el ceruse demnitarilor români să nu stea la discuţii cu firmele ce au interese asupra României), după întâlnirea cu organizaţiile evreieşti, face o „vizită“ şi la reprezentanţa firmei Bechtel International, de unde declară public, cu subiect şi predicat, că „acest contract nu îl vom anula“, vom pune la punct doar „problema de legalitate“. Şi parcă pentru a pune capac problemei, Băsescu mai afirma că în întâlnirea de la San Francisco cu Bechtel-ul „au bătut palma“, înţelegându-se. „Deci - scria Gândul a doua zi - mai uşor cu mândria de a fi român prin Washington, sorry sate săseşti, pardon habitat, proiectul e curat ineficient, da’ executaţi-l!“. Cadavrele din debaraua politică 
Peste 10 ani de relaţii Băsescu-Bloom Era miezul nopţii dinspre 1 iulie 2005. România trecea la o nouă monedă, „leul greu“. Preşedintele ţării, Traian Băsescu, primul ministru Tăriceanu şi guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, stăteau umăr la umăr spre a fi priviţi de toţi românii în transmisia televizată în direct cum scot din bancomat primele bancnote ale leului nou. Unii au remarcat că suma valorii tuturor noilor bancnote RON corespunde „numărului biblic al Fiarei“, 666 (500 + 100 + 50 + 10 + 5 + 1 „lei noi“), speculând că văd aici din nou mâna masoneriei, căreia Isărescu i-ar fi tributar. Dar altceva venea să atragă atenţia celor avizaţi despre subteranele afacerilor politicii româneşti. Lângă triumviratul de ocazie se afla, nejustificat, Bogdan Baltazar, membru al lumii bancare bucureştene şi al Partidului Democrat. Ce semnifica prezenţa acestui personaj, care se mişca dezinvolt şi familial în preajma preşedintelui Băsescu? Pentru a da răspunsul corect va trebui să vedem cine era, mai nou, asociatul în afaceri al lui Baltazar. Era vorba de un evreu american care a construit baza militară americană de la Kogălniceanu, în România, cu vechi relaţii de prietenie (afişate şi prin fotografii postate pe Internet) cu Traian Băsescu: Philip Bloom. Aceste relaţii datează cel puţin din 1991, dacă nu sunt chiar mai vechi. M Şi pentru că trebuia să fie cât mai aproape de borcanul cu miere, încă de la începutul mandatului de ministrul al Transporturilor al marinarului Băsescu, Bloom a fost ajutat să-şi instaleze firma, Global Bussines Group (firmă ale cărei sedii preconizau încă din anii ’90, axa lui Băsescu), chiar în sediul Ministerului Transporturilor din Bucureşti. T 
Cartea de vizită ce o prezenta Philip Bloom în anii ’90. Adresa firmei GBG era chiar în ministerul lui Băsescu: Bucureşti, Bd. Dinicu Golescu nr. 38 andemul Bloom-Băsescu (pe site-ul de Internet al GBG de până în 1999 ei apăreau fie împreună, fie singuri, fie alături de ambasadorul SUA la Bucureşti de la acea dată, Alfred Moses, sau de senatorul SUA Tom Lantos, ambii lideri ai organizaţiilor evreieşti americane) a derulat mai multe „proiecte“ de afaceri. Una din fotografiile de pe Internet (publicată şi de Academia Caţavencu în 1998) îl prezintă pe Traian Băsescu în mijlocul unei echipe a GBG în vizita în SUA finanţată de această firmă. Comentariul acestei imagini, făcut de firma GBG, era: „Noi suntem descurcăreţi, cunoaştem principalii jucători şi ştim cum să deschidem uşile miniştrilor într-un mod constructiv!“. Acelaşi tip de slogan îl adresează azi ambasada Israelului la Bucureşti afaceriştilor israelieni: „Pentru dumneavoastră noi ştim să deschidem uşile oficialilor români! “, dar chiar şi Bloom s-a dovedit a lucra împreună cu Israelul, mai ales în Irak, unde a prestat acelaşi tip de afaceri experimentate în România, traficul de influenţă şi şpaga, fapt pentru care a şi fost arestat în noiembrie 2005 de către FBI (singurul serviciu american ce nu are reţineri în a aresta agenţi Mossad sau recruţi CIA). Încă din 1996, GBG-ul lui Bloom propusese ministerului Transporturilor „organizarea unei conferinţe pentru restructurarea SNCFR [Căile Ferate Române, aflate în proprietatea statului] împreună cu cele mai mari companii americane“, organizând în acest sens chiar un „Forum“ la care au participat „nume grele ale industriei americane“, cărora Bloom le promisese achiziţii uşoare şi ieftine în România, precum General Motors, IBM, Caterpillar, şi OmniTRAX. „Rezultatul a fost un număr considerabil de contracte pentru GBG“, constata presa. Oricum, adevăratul succes al lui Philip Bloom a venit abia din 1997, când Traian Băsescu avea să revină ministru al Transporturilor. Imaginea fotografică în care ministrul Băsescu, foarte fericit, apare lângă două dudui (Adriana Săftoiu şi Daiana Voicu, fiica înaltului magistrat Marin Voicu de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, angajată de către Philip Bloom ca directoare la Global Bussines Group, la acea dată) este din primul voiaj (al noului mandat al ministrului Băsescu la începutul anului 1997) peste Ocean, în Statele Unite, organizat la invitaţia şi cu finanţarea GBG şi a patronului firmei, Philip Bloom. Cu această ocazie s-a pus la cale şi cumpărarea unor avioane Boeing de către statul român. Din respectiva delegaţie, „şi în aceleaşi condiţii financiare“ s-a zis, a făcut parte ca „reprezentant al mass-media româneşti, redactorul Mediafax“ Adriana Săftoiu, care astfel, prin meritul lui Bloom, avea să devină o apropiată a lui Băsescu, iar în 2005, atât ea cât şi soţul ei, Claudiu Săftoiu, importanţi consilieri prezidenţiali. Băsescu apărea la un moment dat şi ca negociator al României pentru obţinerea a diferite finanţări sau credite, de la Banca Mondială până la BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare)1, servicii pe care şi le oferea şi Bloom însă. Până şi creditul extern, garantat de statul român în 1997, pentru achiziţionarea celor cinci aeronave Boeing 737-300 pentru compania românească de stat Tarom a fost intermediat tot de către Bloom, dar… implicat în „negocierea“ creditului, ca reprezentant al statului român a fost Traian Băsescu, care s-a deplasat în SUA în acest scop. Presa din 20 mai 1997 relata declaraţiile lui Dan Vulcan, director general al Tarom, ce protesta că, „deşi în urma vizitei ministrului Băsescu în SUA s-a negociat acordarea finanţării pentru achiziţionarea de avioane Boeing, reprezentanţii Ministerului Finanţelor tărăgănează garantarea creditului“. Evident, însă, că Traian Băsescu a reuşit finalmente, făcând scandal, să deblocheze finanţarea. Pe site-ul GBG, Bloom se mai lăuda încă în momentul arestării sale din 2005 cu afacerea Boeing-urilor, ca aparţinându-i. În anul 2000, însă, la sosirea primelor trei aparate, pe aeroportul Aurel Vlaicu (Băneasa), ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, tot ca părinte al afacerii, se afla în salonul de protocol împreună cu directorii numiţi de el la Tarom, Răcaru şi Brutaru, alături de Philip Bloom, căruia îi revenise un consistent comision din creditul de 110 milioane USD, împărţit de GBG, s-a zis, şi cu oficialii români. Modul în care delegaţia românească finanţată de Bloom în 1997 şi-a petrecut timpul în SUA a rămas un secret pentru presă, dar tot s-a aflat câte ceva: protocoale cu multă băutură, seri pe yahturi, nopţi nedormite la hotel şi în afara acestuia, o adevărată vacanţă pe bani mulţi, în timp ce ziua, scurt, se încheiau acordurile cu firmele private americane. Dar nu acest fapt este cel mai important pentru destinul viitor comun al participanţilor. Ci câteva detalii cu semnificaţii în timp. Acum s-a legat o strânsă prietenie între Traian Băsescu şi familia Săftoiu. Soţul Adrianei Săftoiu, Claudiu, era şi el ziarist, şi avea o foarte bună intrare la Evenimentul Zilei în acea vreme. Aşa ajunge Traian Băsescu s-o pună de un mare interviu-bombă la sfârşitul lui 1997, interviu îndelung aranjat cu Claudiu Săftoiu şi care va duce la decapitarea premierului Victor Ciorbea, ceea ce-l va consacra pe Traian Băsescu ca cel mai puternic politician român al acelor zile (un fel de mic Ariel Sharon al epocii guvernării CeDeRiste; în acelaşi an, deplasându-se în SUA pe banii lui Bloom, Băsescu se apropiase de soţia ziaristului, Adriana Săftoiu.). După publicarea celebrului interviu cu Traian Băsescu în 29 decembrie 1997 (atenţie, dispărut din arhiva electronică a ziarului!), din 1998 Claudiu Săftoiu devine corespondent al Evenimentului Zilei în SUA, beneficiind mai apoi, în 2000, tot aici, şi de o bursă a German Marshall Fund (principal co-finanţator de la bugetul SUA a „proiectelor“ Soros pentru Europa de Est), administraţia fondului fiind strâns legată de activitatea CIA. Dealtfel, odată ajuns preşedinte al României la finele lui 2004, Traian Băsescu îi numeşte consilieri prezidenţiali pe ambii soţi Săftoiu, care din 1997 îi rămăseseră tot timpul alături (în 2000, ca şi mai târziu, prin videoclipuri şi contacte cu presa, Claudiu Săftoiu îi realiza campania electorală lui Băsescu pentru primăria Bucureştiului), iar prima vizită oficială ce o primea Băsescu ca preşedinte la Palatul Cotroceni era cea a preşedintelui German Marshall Fund1 pentru Europa, mai vechiul sponsor al lui Săftoiu. Şi tot în 2005, abia ajuns la şefia ţării, stăteau alături, într-un cadru oficial şi ceremonios: Radu Ioanid (activist evreu „american“ privind acuzarea României de crima de Holocaust), Claudiu Săftoiu (consilier prezidenţial), Rodica Radian-Gordon (ambasador al Israelului la Bucureşti) şi preşedintele Traian Băsescu (fotografie larg mediatizată). Claudiu Săftoiu aparţinuse şi el faunei „societăţii civile“ fiind „trainer expert“, atât la Fundaţia pentru Pluralism, cât şi la Centrul pentru Jurnalism independent, două ONG cu „programe“ finanţate de Soros sau de USAID. În 2001, el se specializase în centrul lui Soros, la Budapesta (Ungaria), în „Police and Media“, după care, întors în România, susţine cursuri dintre cele mai bizare, precum cursul de „jurnalism pentru tinerii evrei“. În septembrie 2001, una din fundaţiile lui Săftoiu, Fundaţia pentru Pluralism, primea chiar şi un premiu (în bani), pentru „cel mai bun proiect de colaborare în reţea“ din partea „Târgului regional pentru democraţie“ (un fel de piaţă unde se vinde democraţie!), adică a finanţatorilor USAID, German Marshall Fund, Fundaţia pentru o Societate Deschisă (Soros) şi Cooperative Housing Foundation. Considerându-se poate cel mai autorizat să vorbească despre manipularea politică prin presă, după loviturile date alături de Traian Băsescu, Claudiu Săftoiu publică chiar şi o lucrare-tratat pe această temă: Jurnalismul politic. Manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către politicieni1. Acestea ar fi calităţile, poate, pentru care, Traian Băsescu l-a numit, în anul 2006, şef al spionajului românesc (SIE) pe Claudiu Săftoiu. El avea însă să îşi dea demisia din acest post, deconspirând ascultările nelegale. Philip Bloom se autoprezenta ca pe un „adevărat magnet” pentru oportunităţile de afaceri, care nu face prea multe eforturi pentru a veni în întâmpinarea acestora. Afirmaţia ascunde de fapt sprijinul ce îl avea Bloom de la CIA, pentru care a lucrat de la începutul carierei sale, ca şi cu Mossad-ul, până de curând, dar ascunde mai ales mecanismul infailibil la corupţiei. În anii ’60, ca şi majoritatea evreilor americani interesaţi de politică, şi tânărul Phil s-a alăturat Partidului Democrat. În 1963 şi-a început activitatea ca „ofiţer de teren“ pentru Organizaţia Umanitară CARE şi Global Relief Aid Organization, calitate în care „a supravegheat distribuirea de fonduri în fosta Iugoslavie şi a identificat noi oportunităţi pentru programele de suport ale Statelor Unite în regiune“, activitate de acoperire a CIA. „Traiectoria europeană“ a activităţii sale a continuat în 1964-1972 ca manager de zonă al intereselor Pepsi-Cola. În această calitate el ar fi introdus franciza Pepsi-Cola în România, Ungaria, Iugoslavia şi Polonia, ca şi în Rusia (URSS), mai târziu. Această situaţie i-a permis să călătorească intens în zonă, în plină perioadă a războiului rece. Lucrând tot pentru guvernul SUA, între 1972-1983 Bloom a deţinut firma Cadeco Inc., companie specializată în subansamble electronice, dar el consideră că vârful carierei sale constă în înfiinţarea firmei Global Business Group Ltd., în 1991, la Bucureşti. Astfel, el ar fi devenit „un specialist în privatizare şi consultanţă în domeniul băncilor de investiţii“, în timp ce „experienţa sa în industria aeronautică“ (ce a constat în colaborarea cu câteva companii minore din SUA sau de aiurea, soldate chiar cu eşecuri) a continuat cu liniile aeriene româneşti de stat Tarom „pentru care a intermediat finanţarea externă pentru achiziţia a 5 aeronave Boeing 737“. De asemenea, mai zice el, „a acordat consultanţă Romaero-Băneasa, pentru obţinerea unui împrumut de 65 milioane de dolari“, după care s-a dezvoltat spre activitatea în domeniul transporturilor, „acordând consultanţă Ministerului Transporturilor“ în realizarea mai multor privatizări şi „joint ventures“ (asocieri, societăţi mixte etc.). De fapt, Bloom este groparul acestei companii româneşti, Romaero SA, care azi mai activează la limita supravieţuirii, efectuând importante componente (prost plătite însă) pentru companiile israeliene. Povestea milionului de dolari furat în 1993 de la Romaero-Băneasa de către Philip Bloom şi complicii săi, pleacă de la începutul anilor ’90, când producţia BAC-urilor româneşti trebuia relansată la fabrica de avioane de la Băneasa. Cel ce s-a oferit s-o facă, Bloom, a pus fabrica pe butuci, pentru a încerca mai apoi să o acapareze. El l-a avut complice pe directorul fabricii, Tudorel Dumitraşcu, şi pe subalternii acestuia, toţi răsplătiţi, mai apoi, în guvernarea cederisto-pedisto-udemeristă (1997-2000) cu funcţii de răspundere în privatizarea centrală românească, numiri care, din informaţiile noastre îi aveau în spate pe Bogdan Baltazar şi Radu Berceanu (care îşi instalase unele interesele la Romaero). Tudorel Dumitraşcu a „acceptat“ serviciile lui Bloom de „salvare a fabricii“ întorcând spatele ofertelor unor companii prestigioase ce doreau să achiziţioneze avionul românesc BAC precum British Aerospace, Rolls Royce, Alenia, B. Chemicals, Collins Rockwell, Honeywell şi alţii1. Pentru a-şi pune schema-cacealma în funcţiune, Bloom înfiinţase în 1992, în SUA, firma Kiwi International Airlines Inc., iar imediat după aceea conducerea de la Romaero-Băneasa semnează cu această „firmă americană“, prin Tudorel Dumitraşcu (director al Romaero la acea dată; abia mai târziu Bloom avea să îl aducă director la Fondul Proprietăţii de Stat, şi apoi la firma sa, GBG, pentru ca azi să lucreze la Rompetrol), un „contract de colaborare“ în vederea vânzării pe piaţa americană a 11 avioane BAC 1-11 seria 2500, deşi finanţarea producţiei acestora nu era asigurată, iar fabrica nu avea nici un avion de vânzare. „Părţile“ semnează şi un „Amendament“ prin care Kiwi International nu mai era obligată să vândă 11 avioane BAC, ci numai 5, în acelaşi timp stipulându-se şi obligaţia Romaero-Băneasa de a plăti „partenerului american“ suma de 1 milion de dolari SUA necesară „promovării pe piaţa americană“ a avionului românesc. Totul a fost o cacealma. Banii au fost daţi şi pierduţi de fabrica românească, ceea ce a împins-o pe aceasta pe marginea falimentului, reuşind cu greu să supravieţuiască (toată afacerea şi concluziile Raportului Curţii de Conturi ce-i încriminează pe Bloom şi Dumitraşcu, este prezentată în Ofensiva Iudaismului asupra României). Trebuie să mai amintim că tot cu ajutorul lui Dumitraşcu, Bloom a blocat privatizarea Roamero cu puternica firmă canadiană Bombardier, FPS-ul favorizând lanţul hotelier (?!) Hyatt (al familiei evreieşti Prytzker, din SUA), care, marcat de scandalul subteran al participării frauduloase la privatizarea Hotelului Bucureşti, şi-a abandonat intenţiile de a pune mâna pe terenurile fabricii. Ulterior, pentru a-şi repune producţia pe picioare, dar nu de avioane, ci de subansamble pentru industria aviatică israeliană, Romaero a trebuit să contracteze credite externe ce o sufocă şi azi. „Între timp GBG şi-a extins activitatea şi în alte domenii din sectorul transporturilor - afirma site-ul firmei BB&P, deţinută de Bloom şi de Baltazar -, acordând consultanţă Ministerului Transporturilor [adică prietenului Traian Băsescu] în realizarea unora dintre cele mai reuşite privatizări şi joint ventures. Această activitate a condus la încheierea unor tranzacţii de succes în domeniul privatizării, cum ar fi: intermedierea privatizării SC Astra Vagoane, achiziţionată de către Trinity Industries; intermedierea privatizării ICPV Arad; intermedierea privatizării societăţilor Apromat SA şi Meva Drobeta Turnu Severin; intermediere în vânzarea fabricii de metale neferoase Phoenix-Baia Mare către Allied Deals (ce a mai luat apoi şi Elcond Zalău). GBG şi-a făcut, de asemenea, un renume, fiind primul consultant al investitorilor străini în societăţile cu capital de stat, ceea ce constituie şi astăzi unul dintre punctele forte ale societăţii.“ Era într-adevăr o mare privatizare cea derulată de Bloom între 1998-1999 a fabricii arădene Astra Vagoane (specializată în proiectarea, producerea şi comercializarea de „material rulant“ pe căile ferate, în special vagoane de marfă şi de metrou, ca şi de utilaje specifice transportului) în favoarea firmei americane Trinity Industries Inc. (Trinity Industries nu şi-a ascuns satisfacţia de a fi pus mâna pe Astra Vagoane şi nici intenţia de a o exploata la maximum, transformându-o efectiv în „cel mai mare producător de vagoane de marfă din Europa“. A cerut de aceea FPS-ului să-i accepte fuziunea post-privatizare - ne-menţionată în contract - a Astra Vagoane cu mai multe dintre societăţile luate de la statul român: Institutul de Cercetare şi Proiectare Vagoane Arad, Meva Drobeta Turnu Severin şi Apromad Arad. În prezent afacerea este deţinută asumat - prin off-shore-uri cu acţionariat secret - de un afacerist român, cunoscut mason în cadrul MLNR, Cristian Burci (care este / a fost asociat la Prima Tv cu evrei precum Dan Fischer sau Alexandru Bittner), dar la data privatizării Astra Vagoane Arad, beneficiara preluării, adică firma Trinity, era prezentată public ca o afacere de familie a texanului Tim Wallace, ce a devenit de câteva o decenii companie publică americană cu un acţionariat pestriţ dintre capitaliştii americani, ce avea, însă, în România un management evreiesc. Fabrica de vagoane românească, un colos în domeniu în Europa, după privatizare a intrat imediat pe pierderi: „Astra Vagoane Arad a încheiat primele nouă luni ale anului curent cu o pierdere de aproape 234 miliarde lei faţă de un profit net de 5,9 miliarde lei obţinut în perioada similară a anului precedent“, scria revista Capital în nr 50/2000. Alte afaceri „româneşti“ cu care se lăuda GBG-ul lui Bloom în urmă cu câţiva ani, în domeniile „consultanţei în afaceri, audit, servicii juridice, afaceri imobiliare şi proiecte IT“, erau furnizarea de reţele de comunicaţii pentru reţeaua naţională de căi ferate, „proiectul logistic pentru îmbunătăţirea capacităţii de shipping a Portului Constanţa“ (unde opera intens patronul său în afaceri, israelianul Sammy Ofer, prin Zodiac Maritime Shipping); sau vânzarea către Renel a unor capacităţi energetice de multe milioane dolari USD, încasaţi de „un client american“. Apoi, în 1999 ar fi efectuat rapoartele de evaluare pentru privatizarea Pomicola SA, Fruvimed Medgidia, RA Medical, SANAB, IUG Basarabi ş.a.m.d.; în 2000 ar fi reprezentat SPAR Aerospace Ltd. pentru „dezvoltarea unui program“ al ministerului Apărării (aflat în mâna PD-ului). Finanţator din umbră al Partidului Democrat al lui Băsescu, din 2001, sub guvernarea PSD-istă, GBG-ul lui Bloom nu s-a mai putut apropia cu aceeaşi fostă uşurinţă de fondurile statului român, sau de privatizările acestuia, aşa că se îndreaptă spre macro-afacerile imobiliare. În 2001, devine principalul „consultant“ al Casarom Holding, care construia la Arad şi Cluj, şi totodată organizează, împreună cu Global Valori Mobiliare, achiziţia publică a 99% din acţiunile Fortuna SA, cea mai mare companie bucureşteană de retailing (comerţ cu amănuntul), posesoare a importante spaţii comerciale.
Dovadă a mai vechii încrederi şi colaborări între CIA şi Bloom, în 2003 GBG finaliza un mare număr de proiecte de construcţii în România ale armatei americane, inclusiv în cadrul US Air Force Military Base de pe aeroportul Kogălniceanu. Dincolo de activitatea de cumpărare exclusiv pentru străini (evrei americani sau israelieni, de regulă) a economiei româneşti de stat, în numai câţiva ani, GBG-ul lui Bloom a mai reuşit şi să ocupe locul trei în România pe piaţa „consultanţei financiare“ pentru plasamentele românilor. Adică să dirijeze scoaterea banilor din România. „Investitorii români pot alege calea plasamentelor valutare în străinătate“, titra pe temă Capitalul la începutul lui 2001, explicând că un număr tot mai mare de români, persoane fizice (atât rezidente, cât şi nerezidente), posesoare de valută, manifestau o tendinţă crescândă de a-şi plasa banii în străinătate, fiind îndrumaţi şi ajutaţi în acest sens de câteva firme, în fruntea cărora stă Global Business Group, prezidată de Philip Bloom. Cu ajutorul acestor „consultanţi financiari“ banii ajungeau din România în „segmentul off-shore al pieţelor de capital şi paradisurile fiscale…, în jurisdicţii financiar-bancare din perimetrul Caraibelor, din Channel Islands, Cipru, Gibraltar, Insulele Seychelles sau din unele state ale SUA (Utah, Wyoming, Nevada, New York, Delaware“. Atunci când banii nu puteau fi altfel scoşi, se respecta legea privind limitele maxime ale sumelor în numerar ce pot fi scoase din România per călătorie şi persoană, 10.000 USD, folosindu-se ajutorul celor ce organizează ieşiri „turistice“ peste graniţă. „Ştirile“ criptate... şi Democrats Abroad În anul 2002, în cadrul publicaţiei on-line GBG Speed News, suplimentul Romanian Speed, postată pe Internet (www.speednews.ro) de oamenii lui Philip Bloom în scopul „informării economice“ au fost plasate şi câteva pagini zise de amuzament, care prezentau fapte pretins imaginare, ce criptau însă realitatea nevăzută a sforăriilor politice de la Bucureşti: Scena politică de stânga din România era reprezentată de două partide: PDSR, controlat de Ion Iliescu şi Adrian Năstase, şi Partidul Democrat, controlat de Traian Băsescu. Aceste două grupări „democrate“ ar fi susţinute de două „birouri“ americane instalate la Bucureşti, dar aflate într-o puternică rivalitate. În timp ce Adrian Năstase este susţinut de „biroul“ condus de Mark Meyer (acesta este tot un evreu american, ca şi Bloom, extrem de activ în lumea finanţelor, lucrând pentru firma Herzfeld & Rubin de pe Wall Street şi reprezentată în România de Rubin, Meyer, Herzfeld & Trandafir, ce acţionează în Europa de Est pentru corporaţiile din SUA şi Israel1), Traian Băsescu este susţinut de „biroul“ Philip Bloom şi de oamenii acestuia, iar un anume Gerald Guterman, la rândul său vechi membru fondator al DRD, ar înclina mai mult spre partida lui Bloom. Deşi rivali, şi Meyer şi Bloom apăreau ca membri ai aceleiaşi organizaţii, numită Dîmbovita Reform Democrats, luptându-se pentru preşedinţia acesteia în România. Mai mult, în timp ce Meyer urmărea aducerea lui Adrian Năstase la preşedinţia României, Philip Bloom era un bine-cunoscut susţinător din umbră al lui Traian Băsescu şi al „şcolii lipsei de respect politic“ a acestuia1. În toată această poveste apărea şi numele lui Theodor Stolojan, noul lider al Partidului Democrat (?!!, la acea dată Stolojan era liberal, venind la democraţi abia în 2008), care, deşi era o mai veche cunoştinţă a lui Mark Meyer, acum se situa pe o poziţie echidistantă, înclinând totuşi spre „elementele reformiste“ reprezentate de Bloom. Organizaţia nu era, însă, chiar aşa de fictivă cum voia să pară la prima vedere. Ea există şi funcţiona sub numele de Democrats Abroad - Romania («Asociaţia Democraţilor de peste graniţe»), condusă de Philip Bloom din funcţia de „chairpersons“, secondat de alt evreu american, Amy Goldstein (din conducerea ABN Amro Rothschild la Bucureşti). Tot aici îl regăseam şi pe libanezul american Hassan Awdi, beneficiarul privatizării distribuirii de presă românească (Rodipet). Fictive sau reale, în conducerea „organizaţiei de Dîmboviţa“ din „ştirile“ lui Bloom, apar şi numele altor evrei americani „expaţi din România“, precum Morris Greensburg, Haim Goldwasser, Gerald Guterman, Moishe Sprinkle sau Kenny Blatt, fapt remarcat cu uimire şi de presă2. Referindu-se la Partidul România Mare şi la C. Vadim Tudor, paginile electronice ale lui Bloom spuneau că acesta se situa în tabăra duşmanilor lui Mark Meyer, publicând în acest sens anumite articole (ceea ce este chiar adevărat, în 2001-2002 apărând articolele semnate de noi în cotidianul România Mare despre Herzfeld & Rubin şi despre faptul că Meyer o angajase la reprezentanţa din România a acestei firme pe sora lui Adrian Năstase, Dana Barb - numărul României Mari din 2 noiembrie 2001 -, dar aceste articole nu au fost comandate de nimeni, ci acceptate şi găzduite de revistă, care ne-a şi respins ulterior colaborarea dezinteresată, la cererea mai noului peremist israelian Nati Meir, nemulţumit de dezvăluirile despre privatizarea israeliană a Hotelului Bucureşti, pretinzând că „deranjează Mossad-ul“). Că toate aceste „ştiri glumeţe“ mascau transmiterea unor informaţii reale, dar camuflate, o dovedeşte postarea din 30 iulie 2002, despre „Investigaţiile serviciilor româneşti de informaţii asupra DRD“. Probabil că Bloom chiar nu se simţea bine în România regimului pesederist, care ştia bine despre strânsele sale legături cu Traian Băsescu. Pe de altă parte, acţiunile lui Bloom s-au bucurat întotdeauna de suportul CIA la Bucureşti (în 1997 o agentă a CIA de la ambasada americană, acoperită de funcţia de bibliotecară a Bibliotecii Americane, s-a implicat deosebit de activ în a-l sprijini pe Bloom în anumite privatizări). Conform „ştirilor“ GBG Speed News, din 2002 unii „lideri“ ai organizaţiei democraţilor americani de la Bucureşti au început a fi urmăriţi de „fantomele“ serviciilor secrete, în timp ce au fost instalate microfoane secrete (bugs) până şi în dormitorul lui Bloom. Guvernanţii de la Palatul Victoria ar fi spus că „aceşti americani se implică direct în viaţa noastră politică şi ne deturnează votanţii; este timpul ca românii să se trezească şi să se ridice împotriva acestor interferenţe din străinătate“. Chiar dacă şi Philip Bloom era un apropiat al Partidului Democrat din SUA, ca şi George Soros, vorbele de mai sus se potriveau mai degrabă celui din urmă, care tocmai venise, luase legătura cu „opoziţia democrată“, apoi atacase şi criticase guvernul Năstase.
„Experienţa deosebită şi succesul GBG [din România] au fost transferate şi în Orientul Mijlociu - susţinea Bloom -. Aşa a apărut forma curentă de prezentare a societăţii sub numele de GBG Logistics Ltd, Bloom şi angajaţii săi... fiind în mijlocul efortului de reconstrucţie a Irakului şi prestând servicii de calitate în contractarea, crearea şi dezvoltarea de proiecte pentru elite… Printre clienţi se numără guvernul SUA, prin contractele directe încheiate cu acesta şi câţiva dintre primii săi contractori, Autoritatea de Coaliţie Provizorie şi ulterior Guvernul Provizoriu Irakian care i-a succedat, precum şi numeroşi prestatori de servicii şi organizaţii din Irak, Turcia, precum şi alte ţări din aceste zone“. Cu sedii la New York, unul la Londra şi unul la Bucureşti, dar trecând drept firmă românească, Global Business Group (GBG), a devenit în Irak „partenerul oficial“ al Autorităţii Provizorii a Coaliţiei în regiunea Al-Hillah, ocupându-se de ridicarea unei Academii de Poliţie irakiene, şi, după cum îl cunoaştem pe Bloom (partener favorit al administraţiei de ocupaţie), de privatizarea economiei şi industriei irakiene, naţionalizată în trecut de Sadam Hussein. În acest scop „Autoritatea“, şi mai apoi guvernul irakian, au creat şi menţinut în funcţiune o foarte importantă „Direcţie pentru privatizare“. În Irak, clienţii GBG ar fi fost constituiţi totuşi, în primul rând, „de marile companii americane: KBR, Bechtel, instituţiile guvernamentale ale SUA, precum US Air Force sau OSA... Cum şi noi suntem un investitor activ în Irak, ne înţelegem foarte bine clienţii şi ne situăm în poziţia perfectă de a-i duce la atingerea obiectivelor lor strategice… Echipa noastră locală de ingineri, arhitecţi, consultanţi juridici şi de marketing, găsesc şi propun strategii funcţionale în contextul condiţiilor din Irak. Logistica GBG conţine de 250 de angajaţi permanent.“ Sediile GBG în Irak erau răspândite la Bagdad, Kirkuk, Al Hillah, Kerbala şi Basra, la care lucrau peste o mie de localnici şi străini. Este bizar că Phil Bloom, deşi evreu, nu se simţea un străin în Irak, el credea chiar că este acasă, recurgând în acest scop la propaganda argumentelor religioase, ca orice fanatic sionist. Chiar scria negru pe alb în prezentarea firmei sale: „Să ne amintim că Irakul este leagănul civilizaţiei. Este locul unde s-a scris Biblia şi unde profetul Ezekiel este înmormântat. Este casa creştinilor, arabilor şi evreilor.“ Ce frumos ştia el, deschizătorul cu, capul al uşilor oficialilor, să prezinte năvala armată internaţională asupra resurselor unui popor! GBG-ul lui Bloom se considera „un ghid inteligibil şi cuprinzător al sistemului licitaţiilor irakiene“ (petrol, construcţii, telecomunicaţii, transporturi şi proiectare/arhitectură; o mare plăcintă după distrugerea acestei ţări pentru corbii şi vulturii transnaţionali, permanent flămânzi). „Suntem la dispoziţia clienţilor noştri 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, şi avem totală mobilitate în întregul Irak, fără a fi împiedicaţi de restricţiile Forţei de Protecţie - adăuga Bloom -, căci GBG ştie cum să aranjeze lucrurile şi să le facă să se întâmple.“ (cam la fel cum a făcut şi în România, în nenumărate afaceri şi privatizări!)
Datorită decesului unui român, dar mai ales datorită reprezentantului României în Irak, Simona Marinesu, s-a aflat că în afara celor câteva mii de angajaţi, Bloom mai dispune în Irak şi de adevărate trupe armate, organizate împreună cu Israelul, folosind în acest scop mercenari români. Concret, s-a descoperit că românii, angajaţi ca „bodyguarzi“ preluaţi de la firma românească Bidepa, au ajuns în Irak prin firma Global Security International cu sediul în Israel, firmă ce activează în România ca „instructor militar“ al personalului firmelor româneşti de protecţie şi pază, care la rândul ei era angajată de Philip Bloom, prin firma sa Global Business Group. Aici este vorba de sugerea fondurilor SUA alocate funcţionării „Autorităţii“, dar după ce israelienii şi Bloom luau caimacul, trupelor de români li se aruncau cele mai proaste plăţi posibile. Bodyguardul român ce a scăpat cu viaţă în 2004 din ambuscada rebelilor irakieni asupra şefului Autorităţii Coaliţiei (lângă care se afla chiar Bloom), deşi rănit, a declarat ulterior că Global Business Group le-a dat românilor dotarea tehnică militară şi hrana, această firmă fiind de fapt beneficiara contractului, şi nu firma românească de pază şi protecţie. În momentul când românii au fost împuşcaţi de rezistenţa irakiană, ei îndeplineau misiunea asigurării pazei şi protecţiei şefului Autorităţii Provizorii a Coaliţiei din Al-Hillah, Mike Gfoeller, care îndeplinea în sudul Irakului funcţia similară de la Bagdad a lui Paul Bremer (neo-con evreu clandestin). Conform Simonei Marinescu, care s-a implicat cu mult suflet pentru a-i ajuta pe românii prinşi în Irak, „firma GBG are un sediu în Bagdad, iar băieţii (bodyguardzii) dormiseră în prima seară a sosirii lor la Phil Bloom acasă şi au discutat despre ce urmează ei să facă“. Dacă Bloom n-a avut ce-i face Simonei Marinescu în 2004, alta a fost situaţia în 2005, când Traian Băsescu a cerut expres retragerea acesteia din Irak, deoarece începuse să furnizeze informaţii reale despre răpirea celor trei jurnalişti români, ceea ce dădea peste cap scenariul oficial.
În aceeaşi perioadă a ministeriatului la Transporturi a lui Traian Băsescu, lui Bloom i-au reuşit în România câteva privatizări, unele ştiute azi, altele nu, deoarece contractele nu erau semnate finalmente de către el sau de către firma lui, aceasta fiind doar intermediară! Succesul său la privatizările din România, Bloom îl explica prin ’97-’98 capitaliştilor americani şi israelieni prin aceea că el ştie „să deschidă uşa oficialilor români“, iar una dintre uşile principale se afla la Fondul Proprietăţii de Stat, unde vicepreşedinte era Bogdan Baltazar, coleg de partid şi apropiat cu Traian Băsescu, acelaşi Baltazar care s-a asociat în 2004 cu Bloom în firma BB&P: Baltazar, Bloom & Pârvulescu, deţinută majoritar de Bogdan Baltazar şi Philip Bloom. Când Bogdan Baltazar s-a instalat ca vicepreşedinte la FPS, el fusese desemnat de Partidul Democrat, secondându-l pe preşedintele Sorin Dimitriu, desemnat de ţărănişti. Bogdan Baltazar a făcut parte înainte de 1990 şi din „gaşca spionilor“ de la Externe, din care făcea parte şi viitorul ministru de Externe Lazăr Comănescu şi pe mâna cărora a intrat Klaus Iohannis după 2014, cum arătăm în capitolul final, Axa Washington-Berlin-Bucureşti... Baltazar îl cunoscuse pe Bloom prin ’93-’94 când el era „senior“ la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)1 la Londra, iar Philip Bloom era consultant-reprezentant al guvernului român pentru obţinerea de finanţări. Paradoxal, ambii evrei, un cetăţean american reprezenta România, în timp ce un cetăţean român reprezenta banca „europeană“. De atunci, pretindeau ei, au devenit prieteni apropiaţi, Baltazar evitând însă să amintească de colaborarea cu Bloom când el avea să devină vicepreşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat cu susţinerea PD, iar americanul samsar de întreprinderi româneşti.
Mai vechiul prieten al ex-preşedintelui României Traian Băsescu, Philip Bloom (care în 2014 încerca să mai privatizeze şi CFR Marfă), a ajuns la închisoare în SUA după ce a fost primul inculpat dintr-o serie de antreprenori care i-au mituit pe oficialii din Autoritatea Provizorie a Coaliţiei pentru a putea face afaceri în Irak. Conform Departamentului de Justiţie al SUA, arestat în SUA la începutul lui noiembrie 2005, Philip H. Bloom, alături de doi complici ai său, reprezentanţi ai Autorităţii Provizorii a Coaliţiei (administraţia americană ce a guvernat Irakul după invazia şi ocuparea acestuia) a comis în Irak faptele de fraudă în tranzacţii electronice, conspiraţie în vederea spălării de bani şi transport interstatal de bunuri furate. Arestarea lui Philip Bloom a fost una strict externă, autorităţile române (inclusiv pe linie de servicii) fiind excluse. Un oficial din guvernul american l-a indicat pe unul dintre complici ca fiind Bob Stein. Procurorii americani arată că Bloom şi Stein, oficialul coaliţiei americane din Irak, au complotat în scopul obţinerii ilegale de contracte în valoare de mai multe milioane de dolari, contracte ce trebuiau să asigure, în mod transparent, realizarea unei părţi din proiectul de reconstrucţie a Irakului1. Mita primită de Stein de la Bloom era de 200-700 de mii de dolari SUA lunar. Conform Washington Post, Stein era acuzat că primit aceste „plăţi ilegale“ (şpăgi) pentru contractele în valoare de peste 13 milioane de dolari ce i-au fost acordate lui Bloom în 2004, împreună cu care „a conspirat“ de la finele lui 2003. Contractele „obţinute“ de Bloom erau destinate lucrărilor precum „renovarea Bibliotecii publice din Karbala, lucrări de demolare şi construcţie pentru Academia de Poliţie din Al Hillah (ca şi de modernizarea sistemului de securitate al acestei Academii) sau construcţia Centrului Regional Tribal pentru Democraţie“. După ce Stein îi acorda însă contractele lui Bloom, lucrările nu mai erau executate, în cele mai multe cazuri, sau erau executate de proastă calitate. Mecanismul fraudelor a fost unul intens practicat şi la Bucureşti: falsificarea licitaţiilor prin prezenţa „mâinii moarte“ (adică cel puţin o altă firmă, care face figuraţia că ar licita). Cu asistenţa complicilor şi a altor persoane, Bloom depunea mai multe oferte pentru aceleaşi contracte, folosind însă denumirile unor companii diferite, fie controlate de el (având trei companii instalate în Irak), fie inexistente. După depunerea unui număr suficient de oferte pentru a satisface criteriile cerute de guvernul SUA, complicii lui Bloom urmau să se asigure că una dintre companii câştigă contractul. „Valoarea acestor contracte ajungea până la 498. mii de dolari. Primul dintre complici avea autoritatea de a aproba contracte cu valoare mai mică de 500.000 de dolari“, precizează rechizitoriul. Într-unul dintre cazuri, Bloom a determinat „transferuri de fonduri în valoare de peste 267 mii de dolari din conturi aflate în bănci străine în conturi din Statele Unite, de regulă transferurile provenind din bănci din Kuweit (Bank Iraqvia şi Banca Naţională a Kuweitului), Elveţia (Banca Hoffman AG din Zurich), Olanda (Garantibank International N.V. din Amsterdam) şi România (!?) către conturi controlate de complicii săi. Unele transferuri au fost direcţionate către bijutieri, dealeri de maşini şi o firmă imobiliară, complicii primind astfel bijuterii, maşini şi proprietăţi imobiliare în Carolina de Nord. Potrivit New York Times, a existat şi un martor irakian care confirmă că Bloom a dat lunar o parte din mită oficialilor coaliţiei, căci Bloom a făcut şi plăţi directe.
Yüklə 6,27 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
ulte sunt afacerile pe care Bloom le-a făcut în România după 1991 şi în care şi-a asociat numele lui Traian Băsescu (de care, în anii ’90, susţinea public că este puternic legat, fapt niciodată negat de fostul preşedinte), aceasta şi pentru că evreul american a fost de la început preocupat cu precădere de afacerile şi de industria din domeniul transporturilor româneşti: maritim, aviatic şi pe căile ferate, dar şi de orice alte privatizări.