Ethan Frome

Cum au privatizat BCR-ul pe mâna Rothschildzilor

Izbucnirea scandalului arestării în SUA a lui Philip Bloom s-a răs­frânt ca imagine şi asupra privatizării celei mai mari bănci a statului român, Banca Comercială Română (BCR-ul), una dintre cele două pre­ten­dente finaliste în ne­go­cierile cu statul român fiind banca portugheză Millenium BCP, cealaltă, câştigătoarea… prin calculator, fiind Erste Bank, bancă cu rezidenţă în Austria, stat ce deţinea de la începutul anului 2006, pre­şedinţia Uniunii Europene, şi, care, vezi Doam­ne!, ar fi putut sprijini in­te­gra­rea României, ziceau unii.

Millenium BCP era, însă, consiliată fi­nanciar de fir­ma Bal­tazar, Bloom & Pârvulescu (BB&P). Şi, ca şi când legătu­ri­le din­tre Bă­­ses­cu, Bal­tazar şi Bloom nu erau îndeajuns, BB & P-ul lui Bloom era asociat în „con­sultanţa“ pentru pri­va­­­ti­za­rea BCR în fa­voa­rea băncii Millenium cu compania GMP-Ashley, cea care s-a ocupat de „imaginea pre­şe­din­te­lui Tra­ian Bă­ses­cu“ în unele din campaniile electorale, atunci când în spa­te­le finan­ţă­ri­lor campaniei se afla chiar Philip Bloom. De ce tocmai aceas­tă echipă de consultanţi, s-ar în­tre­ba ori­ce minte ne­as­cul­tătoare? Iar o minte şi mai re­be­­lă ar răs­pun­de că băncii Milenium i s-a sugerat să aibă ca ne­go­ci­a­tori pri­e­teni ai ofi­ci­alilor statului, căci în echipa de ne­go­ciere a BCR se gă­­se­au oamenii noii puteri, inclusiv ai lui Traian Băsescu, pre­cum PD-is­­tul Bodu, de la Anaf - fisc, viitor europarlamentar, care declara public că este sunat permanent de preşedintele Băsescu).

Se pare însă că…, „calculatorul“ s-a speriat de ares­ta­rea lui Bloom de către americani - urmată imediat de dez­vă­luirile din pre­să pe linia Bă­ses­cu-Bloom-Baltazar -, şi nu a mai dat câş­ti­gă­toare banca portu­ghe­ză, ci pe cea cu re­laţii la liberalii Tăriceanu şi Vlădescu. De fapt, Ro­mâ­nia ar fi fost târâtă într-un mare scandal dacă BCR fi fost dată por­tu­ghe­zi­lor, căci austriecii de la Erste spuneau din aprilie 2005, prin vocea preşe­din­telui băncii, Andreas Treichl, că pu­te­rea politică română are aranjată pri­va­ti­za­rea în favoarea alt­cui­va: «Ni s-a indicat clar că nu suntem bine veniţi la pri­­­va­ti­zarea BCR!». Totuşi Erste Bank este austriacă mai mult ca re­zi­denţă, căci ponderea altor rezidenţi austrieci în de­ţi­ne­rea ei era de 40%, restul aparţinând „investitorilor insti­tu­ţi­o­nali“, for­mu­lă în spatele căreia stau rechinii transnaţionali.

Mai mult, toată această privatizare a fost de la în­ce­put în mâna fa­mi­liei bancherilor internaţionali Rothschild (a se citi marea finanţă evre­ias­că), căci Erste Bank a adus la Bu­cu­reşti o mică armată de con­sul­tanţi con­­duşi de Banca Roths­­child, „specialiştii acesteia cu­noscând foarte bine me­diul de afa­ceri din România, unde in­termediaseră nu­me­roa­se tran­zac­­­ţii, modul de lucru al sta­tului, căruia i-au fost con­sul­tanţi cu ani în ur­mă, şi chiar mem­bri ai Executivului, în­tâl­niţi în guvernarea ante­ri­oară“¹.

Totodată, pentru plata sumei de 3,75 miliarde de euro, cât a cos­­­tat cumpărarea BCR-ului de la statul român, Erste Bank a fost ne­vo­i­­tă să facă o majorare de capital con­tro­lată... tot de Banca Rothschild, ceea ce condu­ce şi la apa­ri­ţia unor noi proprietari ai băncii „austriece“. (Walter Brewith, Familia Rothschild. De la Marea Finanţă la crearea Isralului. Rothschildzii şi era globalizării. Cap. Gheşefturi Rothschild româneşti. Editura Car­pathia Rex - Bucureşti.)

Bloom servit şi de SRI şi de PD.

În 1998, una dintre firmele reprezentate în România de Philip Bloom (prin Global Business Group), „americana“ Tri­­ni­­ty Industries - cea care a luat în 1999 marea fabrică de vagoane de la Arad, Astra -, s-a ho­tă­rât să înhaţe şi marele Şan­­­­tier Naval de la Brăila, (numit pe scurt Sanab).

„Întâmplarea“ a făcut ca, la puţin timp după de­cla­ra­rea in­ten­ţiei fir­mei Trinity de a lua şan­ti­erul, adică după trei săp­tă­mâni de la vizita aces­te­ia pe şantierul brăilean, „un val de ares­tări să se abată asupra Sa­nab, «mă­turându-l», prin­tre alţii, pe ex-mana­gerul so­cie­tăţii, Radu Petrescu“, scria Capital în nr.22/1999. Scandalul era fără precedent în Brăila, fiind menit unei mai uşoare privatizări în favoarea oamenilor lui Bloom, odată cu de­ca­pitarea conducerii şantierului, mai fa­vo­­rabilă privatizării cu firma olandeză Gefon­zo, veche co­la­bo­ra­toare ce aducea per­ma­nent lucrări navale pe şantier.

Deşi nu vânduse încă şantierul „ame­ri­ca­ni­lor“, în 1999 statul român, „pentru a-şi arăta serio­zi­ta­tea“, prin Fon­dul Pro­­pri­e­tă­ţii de Stat „a înlocuit un mem­bru în consiliul de ad­mi­nis­traţie al şan­ti­e­ru­lui cu o persoană agre­ată de ame­ri­cani“, tocmai cu un director al GBG-ului (a lui Phil Bloom). Ce bază legală putea avea o asemenea decizie? (La fel a în­cer­cat echi­pa Bloom-Du­mi­traş­cu în 1998 şi la Hotelul Bu­cu­reşti, dar noi ne-am luptat cu ei). Să dai acces liber la datele eco­nomice unui incert viitor proprietar!?

În toată această operaţiune pusă în slujba lui Bloom se im­pli­case, la comandă politică, inclusiv Serviciul Român de Infor­maţii, care îi in­ter­cep­tase intens pe directorii vizaţi a fi înlăturaţi prin dosare penale, tocmai pentru a-i putea acu­za de… sus­tra­ge­re de informaţii economice („tră­da­rea se­cre­tului economic“) în fa­­voarea olandezilor. Aviz celor ce mai cred încă în patriotismul castei ofiţerilor SRI. De fapt, nu o dată acest ser­vi­ciu de informaţii a fost intens fo­lo­sit tocmai pentru a-i înlătura şi distruge pe cei care mai rezistau (pe căi legale) privatizărilor pe nimic în favoarea cli­­en­ţi­lor unui po­litic corupt. A nu vedea aceas­­­tă realitate, înseamnă a ne hră­ni cu speranţe deşarte privind direcţia de unde ar putea veni vreodată sal­varea României.

Astfel s-a aranjat arestarea ex-directorului Sanab de la Brăila, Pe­tres­­cu (prins că se împrumutase cu bani de la Geg Fon­gers, repre­zen­tan­tul Gefon­zo, atunci când, fiind car­­­diac, avusese nevoie de o intervenţie în­tr-un spital din stră­­i­nă­ta­­­te), iar locul său este „luat de Tudorel Dumitraşcu, di­­rec­­tor al firmei Global Bu­si­ness Group, repre­zen­tan­ta în Româ­­nia a com­paniei ame­ri­cane“, scria revis­ta Capital. Par­don! Ce? Păi Dumitraşcu lu­crase până recent la FPS cen­­tral ca di­rec­­tor al Direcţiei Relaţii Inter­na­ţi­o­nale, de unde a făcut toate jo­cu­rile împreună cu Bogdan Bal­tazar (vice­­pre­­şe­din­te­le Fondului Pro­­prietăţii de Stat din partea Par­ti­du­lui De­mo­crat), şi de unde a trebuit să plece în urma unui uriaş scan­dal le­gat de pri­­va­ti­za­rea ilegală a Hotelului Bu­cu­reşti.

C

Cartea de vizită a lui Dumi­traşcu de la Fondul Pro­pri­e­tă­ţii de Stat, când făcea priva­ti­­ză­rile în favoarea clienţilor lui Bloom (sau îl numea

di­rec­­­­­tor al FPS în Israel pe agen­­­tul Mossad Freddy Ro­bin­sohn), pen­­­tru ca de la FPS, odată des­coperit, Dumitraşcu să trea­că în sluj­­ba lui Bloom, la GBG
ă arestările aveau un scop vă­dit mafio­ti­co-economic a ară­tat-o chiar un deputat PD din acea vre­me, Ho­ria Vă­so­iu: „Afacerea [ares­tă­­rilor şi a do­sa­re­lor penale], are în spate per­soa­ne mult mai influente şi in­te­re­se mult mai mari“, care doresc ca Şantierul „Sanab să fie com­­­pro­mis“, pen­tru a scă­dea valoarea ac­ţiunilor şi a fi cum­­­părat, apoi, la un preţ cât mai mic. În plus, ţinta vizată era com­­pro­miterea pri­va­ti­ză­rii cu firma olan­­­deză Ge­fon­zo, cea care cu un an îna­inte se înscrisese în cursa de pri­va­ti­zare a şan­ti­e­ru­lui.

Deputatul PD era un naiv, căci chiar liderii par­ti­dului său îi făceau jocurile lui Bloom. Bogdan Baltazar îl ajuta pe „prietenul Phil“ la FPS Cen­tral, căci Traian Bă­sescu era cel mai bun prieten din Ro­mânia al evre­u­lui ame­­­rican. (Cum am mai arătat, Bloom, Du­mi­­traşc­u şi Băsescu îl şi vi­zi­taseră împreună, în 1997-1998, pe is­ra­e­li­anul Sammy Ofer - ale cărui afaceri în shi­ping şi comerţ portuar aveau să se instaleze mai târziu la Con­stan­ţa - la reşedinţa acestuia de la Londra.)¹

CIA, Mossad, SRI şi un dosar penal cvasi secretizat.

În rândurile ce urmează vor fi prezentate fragmente din­tr-un do­sar care, dacă nu ar fi fost muşamalizat în 1998-1999 (prin cumpărarea con­­şti­inţelor sau prin ame­nin­ţări), ar fi avut toate şansele să arunce în aer două din par­ti­de­le aflate la guvernare: PNŢ-CD-ul şi Partidul De­mo­crat. Este vorba despre dosarul penal al primei pri­va­ti­zări a Hote­lu­lui Bu­cureşti, a căreia Expertiză judiciar con­ta­bi­lă a dis­pă­rut pur-şi-simplu (spre a nu fi văzută de presă vre­odată) ast­fel încât procurorii să poată scrie un uriaş NUP pe dosar. Cu toate acestea, televiziunea Fox din SUA a pre­zen­­tat pu­blicului american câteva ele­men­­te ale afacerii ce pro­bau co­rup­ţia exis­ten­tă la ambasada SUA de la Bucureşti.



Pe 24 august 1997, umăr la umăr, Philip Bloom (din partea GBG) şi Bogdan Baltazar (din partea statului - FPS) organizau o conferinţă de presă pentru a anunţa lumea că ei au privatizat SC Bucureşti-Tu­rism SA (Hotel Bucureşti). De la am­­ba­sa­da SUA se afla lân­gă ei trimisul lui Alfred Moses, Mi­cha­el Einik (cel care mai târziu avea să fie tras de urechi).

De aceea, a do­­ua zi, presa centrală românească scria:

„Hyatt International şi reprezentantul său au­to­­rizat pentru Ro­mâ­nia, Global Business Group Ltd (GBG) au anun­ţat preluarea de către Hyatt a pa­che­tu­lui ma­joritar de ac­ţi­uni, 66,18 la sută, la Hotelul Bucu­­reşti. Philip Bloom a de­cla­rat presei că preluarea pa­che­tului majoritar este doar «în­­ceputul investiţiilor» care vor fi făcute în România, gru­pul Hyatt urmând să joa­ce un rol important în următorii cinci ani…

La conferinţa de presă care a avut loc la sediul Fon­du­lui Pro­pri­etăţii de Stat (FPS) din cadrul World Trade Center, au participat Mi­chael Einiki, însărcinat cu afaceri al SUA în România, Bogdan Baltazar, vice­pre­­şedinte al FPS, Philip Bloom, preşedintele GBG, Mirel Ţariuc, secretar de stat în Minis­terul Turismului, [ca şi] re­pre­zentanţi ai compa­nii­lor Hyatt şi GBG…“.
În realitate, în spatele numelui lanţului hotelier ame­­rican Hyatt, ad­ju­decarea licitaţiei pentru Bucureşti-Tu­rism SA, o privatizare marca Phil Bloom, se afla un off-shore din In­sulele Caymans, înfiinţat cu numai o săp­­­tămână înainte de licitaţie de către doi evrei: israelianul Sammy Ofer şi ame­ri­ca­nul Ray Prytzker (care deţinea, dar nu singur, şi lanţul ho­te­lier Hyatt). O adevărată conspiraţie fusese pusă la cale, prin intermediul amba­sa­dei SUA la Bucureşti, pentru ca aceas­tă pri­­­vatizare să meargă astfel. Principalii actorii erau Alfred Moses, ambasadorul evreu al SUA, şi Wili­am Crawford, ata­şatul comercial la ambasadei, iar victima aran­ja­men­telor de culise era lanţul hotelier americano-european Radisson SAS, cel mai po­tri­vit operator pentru Hotelul Bucureşti¹.

Reprezentanţilor firmei Radisson SAS la Bucureşti, John Mit­chell şi Adam Understein, li s-a declarat făţiş de către Crawford, care îi invita­se la reşedinţa sa, că jocurile sunt deja făcute pentru Hyatt, aşa că să nu îşi mai piardă tim­pul. Şi pentru ca neparticiparea „suedezilor“ să fie si­gu­ră, com­pli­cii românii de la FPS ai ambasadei SUA, mai pun la cale o ti­că­lo­­şie. Transmit o adresă prin care anunţă că li­ci­ta­ţia s-a amânat cu 2 zile (pu­tem face oricând proba cu toate actele). Aşa se face că la lici­ta­ţie nu s-a putut prezenta pre­gă­tit decât Bloom, dar totul era însă o fraudă, ac­tele lui fiind false, dar acceptate ca valabile de funcţionarii FPS.

Ambasada SUA, chiar şi numai prin prezenţa la con­­ferinţa de presă a lui Bloom (GBG) şi Baltazar (FPS) se im­pli­ca­se de partea unei com­pa­nii americane, împotriva altei com­­panii americane. După cum rezultă de mai jos, plân­ge­rea noastră penală, s-a soldat cu o expertiză ce a de­mon­strat fra­udele, ca şi prejudicierea statului român cu suma de 4,2 mi­li­oa­ne do­lari SUA. Dar... am fost în permanenţă hăituiţi, şi noi şi repre­zen­tan­ţii ame­ricani ai Radisson SAS.

Nu sunt importante amănuntele, deci evocăm numai câteva date:

Interesul constant israelian asupra preluării Hote­lu­lui Bucureşti s-a manifestat după ce preşedintele Con­stan­ti­nescu l-a desemnat pe Adrian Costea, consilierul său is­ra­e­­lian de rezidenţă franceză (auto­ri­tă­ţi­le fran­ce­ze îl con­si­de­ră agent Mossad) „să găsească cumpărători“ pentru cca 3.000 de companii româneşti din patrimoniul Fondului Pro­prietăţii de Stat. Aşa că Adrian Costea primeşte toate datele de la FPS.

Era în luna mai 1997, când ne trezim la Hotelul Bu­­cureşti cu Philip Bloom în persoană ţinând în mână o adre­să din partea FPS, cum că are dreptul să se instaleze în so­ci­etate şi să vadă toate actele acesteia. Bine primit de di­rec­toa­rea economică, Bloom organizează un bord ad-hoc al so­­­cietăţii în biroul directorului general Stegaru, aflat în con­ce­diu medi­cal pentru a nu fi prins şi destituit de FPS-ul ce voia să îl înlocuiască (se aranjase chiar şi arestarea sa la în­ceputul anului, pentru ca Bal­ta­zar să-şi poată numi o echi­pă fidelă).

Philip Bloom ne-a vorbit cu o dezinvoltură în­măr­mu­­ritoare despre pri­­etenia sa cu guvernanţii zilei, ceea ce-i va asigura preluarea Hote­lu­lui Bucureşti. Sistematic adu­cea vor­ba despre prietenia cu Traian Bă­ses­cu, ministrul Trans­­­­porturilor, care ar fi fost la rândul său - zicea Bloom -, bun prieten cu Sammy Ofer, israelianul care voia să cumpere Ho­telul Bucureşti, sub umbrela Hyatt, şi pe care Băsescu îl vi­zi­ta­se recent la re­şedinţa acestuia de la Londra, „unde a ad­mi­rat un Picasso de doi metri pe un metru“ (magnatul isra­e­lian „de ori­gine română“ Ofer este un renumit co­lecţionar de artă)¹. Vor­be­le lui Bloom aveau să pară a fi con­fir­ma­te, când am in­trat pe adresa de internet a GBG indicată de cartea de vi­zită ofe­rită de


Scrisoarea ulterioară a senatorului SUA de Minnesota, Rod Grams, în care cere explicaţii ambasadei SUA de la Bucu­reşti, lui Michael Einik personal, despre manipularea unei privatizări în care se implicaseră.

acesta. Traian Bă­sescu apărea în majoritatea ima­ginilor: Băsescu cu Bloom; Băsescu într-o sta­re euforică ală­­turi de Bloom şi de am­ba­sa­dorul SUA Al­fred Mo­ses; Tra­ian Bă­sescu de­pla­sân­du-se în SUA în mijlocul unei delegaţii or­ga­ni­zate de GBG şi având-o lângă sine pe zia­rista Adri­a­na Săf­­to­iu, dar şi îm­preună cu israelianul Sammy Ofer, pe care aveam să-l cu­noaş­­tem curând, când acesta a vizitat hotelul.

Era cea mai proastă prezentare pe care şi-o putea face cineva. Bloom vorbea cu noi ca şi când mi­niş­trii României ar fi nişte stăpâni, în faţa cărora noi, nişte simpli muritori, trebuia să ne închinăm supuşi. Ace­eaşi aro­­ganţă şi trufie permanent manifestă, am mai în­tâl­ni­t-o şi la ceilalţi „investitorii“ israelieni care s-au mai pe­rin­dat pe la Hote­lul Bucureşti. Cu totul altfel se purtau eu­ro­pe­nii de la Radisson SAS (sue­dezi, danezi şi nor­vegieni), ade­văraţi par­te­neri de dialog (directorii com­pa­ni­ei hote­li­e­re, cu care chiar aveam ce vorbi, ne vizitaseră - fără voie de la Îm­pă­ră­ţia FPS), dar pe aceştia autorităţile române îi ex­clu­­se­se­ră din soco­te­li­le privatizării, căci, deh!, nu erau pri­e­teni cu am­ba­sa­do­rul Al­fred Moses şi cu Traian Băsescu. În prezent, după ce a fost devalizat la a două priva­ti­zare isra­liană,

Hotelul Bucureşti a fost deschis sub operarea Ra­di­sson SAS, pu­ternicul lanţ hotelier internaţional fiind nevoit să semneze un con­tract de mana­ge­ment cu proprietarii israelieni, în loc să deţi­nă di­rect proprietatea hotelului sau să opereze o proprietate a statului.

Şi cum prieteniile se plătesc, iată că şi lui Du­mi­traş­cu, director pe atunci al FPS, şi lui Bogdan Baltazar, vice­preşedinte FPS, care i-au făcut plo­ile privatizărilor lui Bloom (la Hotel Bucureşti nu le-a mers atunci, dar câte alte privatizări nelegale, unde nu a avut nimeni curaj să se ridi­ce, nu au aranjat aceştia împreună?), americanul le-a dat câte „o pâi­ne de mâncat“. Primului, luându-l director la GBG, cu cel de al doilea făcându-şi o firmă în anul 2005, BB&P.



Nimeni nu ar fi fost împotrivă ca prof. univ. dr. Bari Ioan (şeful ca­tedrei de Relaţii Economice Internaţionale de la ASE) să fie director ge­ne­ral la SC Bucureşti Turism SA, aşa cum se străduia Bogdan Bal­ta­zar, dar contextul înlă­tu­ră­rii directorului Stegaru, acela de a-i servi pe tavă ho­telul lui Bloom şi israelienilor săi, era unul total nefavorabil pri­mirii unui alt director general. De aceea, prin diverse pro­ce­duri, la bază stând contestarea în instanţă a măsurii, în 1997 s-a blo­cat luni de zile in­sta­la­­rea acestuia, timp necesar dema­ră­rii ac­ţi­u­nii penale împotriva di­rec­to­ri­lor FPS şi efec­tu­ă­rii ex­­per­ti­zei mai sus prezentate în facsimil. Hărţu­i­rea noas­­tră se declanşase însă. Directorul Ste­­ga­ru fuse­se arestat pen­tru fap­te inexistente (după cum reiese din Deci­zia definitivă şi irevoca­bi­lă pro­nun­ţată abia în 2005), în aceas­tă acţiune im­pli­cându-se şi mai mul­te ser­vi­cii secrete româ­neşti. Nici li­de­rii salariaţilor nu o duceau mai bine, ame­nin­ţă­ri­le din­spre FPS curgând gârlă prin anumiţi directori su­puşi aces­­tu­ia. După ce în decembrie 1997 se schimbă totuşi con­du­­cerea, ne trezim cu Tu­dorel Dumitraşcu, mâna dreaptă a lui Bloom ca director în FPS, ca re­pre­zentant al FPS în AGA şi în Consiliul de Administraţie. Şan­ta­jul devenise unul pe faţă: Ori renun­ţăm la a mai ne interesa de dosarul penal al pri­va­ti­ză­rii, ori se vor face masive reduceri de per­so­nal, fiind con­ce­di­aţi cu pri­o­ri­ta­te salariaţii muncitori (ca­me­ris­te, ospătari şi tehnicieni).

În schimb, afaceriştii lui Bloom dispăruseră de la FPS fără să mai dea vreun semn, după ce solicitaseră incredibile înlesniri de la statul ro­mân (inclusiv scutirea de impozitul pe profit pe 5 ani). Şi Baltazar plecase de la FPS ca di­rec­tor de bancă la BRD, să pună de-o privatizare.

Nici cei doi americani ce reprezentaseră interesele companiei Ra­­disson SAS nu mai aveau linişte. Câteva con­troa­le la firmele lor şi per­manentele vizite (total ne­o­biş­nu­ită) ale unei funcţionare de la Bibli­o­te­­ca Americană, despre care toată comunitatea oamenilor de afaceri ame­­ricani din Bucureşti ştia că este ofiţer CIA acoperit, i-au făcut să în­ţe­lea­­gă că trebuie să uite întreaga afacere şi să nu se mai bage la urmă­toa­rea licitaţie, din 1999, aranjată tot pentru israelieni.

Eu (Cornel-Dan Niculae) şi Vasile Bălmău, liderul lo­cal al sin­di­ca­­tu­­lui, ne-am adresat totuşi procuraturii, solicitând să ne co­mu­­nice sta­di­ul an­­chetei, dar aceasta era total sub­or­do­nată politic, şi, sfidând conclu­zi­i­le ex­pertizei judiciar-con­tabile, pro­nunţase un NUP secret (necomunicat).

Nu mai aveam, însă, timp să ne luptăm pentru drep­­tate. FPS-ul de­ma­­rase procedurile unei alte privatizări a Hotelului Bucureşti, priva­ti­za­re şi mai frau­du­loa­să, în be­ne­ficiul infractorului israelian Eliahu Rasin şi a aso­ciaţilor acestuia. Dosarul penal al acestei noi privatizări (în vi­goa­­re), avându-i ca inculpaţi pe Radu Sârbu, preşedintele Fon­dului Pro­pri­e­tă­ţii de Stat, Alin Giurgiu, directorul general al FPS, pe infrac­to­rul is­ra­eli­an Eliahu Rasin şi pe alţii, a fost întors din instanţă, sub regimul politic al lui Traian Băsescu, către Depar­ta­men­tul Naţional Anticorupţie (DNA) şi aran­jat cu zero pre­ju­di­ciu, după ce ambasadorul evreu al SUA la Bucu­reşti Ni­colas Taubman, a avut o discuţie particulară cu procu­ro­rul-şef al DNA, Daniel Morar (care la rândul său se consulta des­­pre dosa­re cu Tra­ian Băses­cu), cum vom vedea. Dosarul a fost apoi plimbat (pierdut, chiar, vreo trei ani) până s-au prescris faptele.

„Actorii“ evrei de la Ambasada SUA.

Arătam câteva pagini mai sus cum, în 12 septembrie 1997, se­natorul SUA de Mi­nne­­sota, Rod Grams, i-a cerut explicaţii adjunc­tu­lui am­­basadorului SUA în România, Michael Einik, despre ma­ni­pularea privatizării Hotelului Bucureşti. Einik era în această funcţie din 1994, dar, evreu ca şi el, am­ba­sa­do­rul SUA la Bucureşti era în ace­eaşi pe­ri­oadă Alfred Mo­ses. Evrei americani asociaţi cu is­rae­li­eni erau şi be­ne­ficiarii privatizării aranjate prin am­ba­sada SUA, familiile Prytzker şi Ofer. Michael Myron Einik a fost prezentat în altă lu­cra­­re alături de Peter Braun, deoarece acest americano-ucra­i­nean (evreu, de fapt, şi el) este principalul său partener de afaceri din România¹. Einik şi-a încheiat mandatul la Bucu­reşti în 1995, dar din anul 2001 s-a stabilit aproape de­­­fi­ni­tiv ca afacerist în România, împreună cu soţia sa Sa­rah, care este aso­ci­­ată în afaceri cu Suzan Taher, fiica mag­na­tu­lui arab pro-ame­ri­can Fathi Taher, ex-proprietarul hotelului Marriott şi al „Şcolii Ro­mâ­­no-Americane“.

Einik ad­mi­nis­trea­ză firma de dezvoltare imobi­li­a­ră Ambas Invest SRL din Turda, al cărei unic proprietar este chiar fostul său şef, Alfred Moses, fostul ambasador al SUA la Bucu­reşti în perioada 1994-1997. Alfred Moses este un important membru al organizaţiilor evreieşti ame­­­ri­ca­ne şi s-a făcut remarcat la Bucureşti prin faptul că a abu­zat de funcţia sa de ambasador al SUA pentru a favoriza di­ver­se afaceri sau interese evreieşti.

O firmă cu un nume apropiat de cea a lui Alfred Moses din Ro­mânia (Ambas), este administrată tot de că­tre Einik, Amgaz SA, fapt ce ne indică prezenţa lui Moses şi în spa­te­le acestei controversate afa­­ceri. Firma „america­nă“ este aso­ci­ată cu trustul de stat românesc Rom­gaz, bene­fi­ci­ind de contracte bănoase pentru stocarea gazele ro­mâ­­neş­ti sau importate din Rusia.

Pentru a beneficia şi direct de banii românilor, Einik poseda şi ad­mi­nistra la un moment dat şi firma Amgaz Fur­ni­zare, ce face parte din gru­pul de companii (Infochem, Am­gaz) înfiinţate de un fos­t consilier (Horia Roşu) al mi­nis­tru­lui PSD al Industriilor Dan Ioan Popescu, şi transferate apoi către americani. Firma este implicată în afaceri de an­ver­gură cu societăţile ro­mâneşti de stat din domeniul gazelor naturale (Romgaz, Dis­trigaz), de­ru­lând contracte de mili­oa­ne de euro.

În această firmă Michael Einik era asociat cu Peter Braun şi cu un alt american, Frank Barton Sidles II, care era asociat, la rândul, său cu preşedintele PLD de atunci, Theodor Stolojan, în Rolast Piteşti SA. Un interesant episod al istoriei aces­tei firme, Amgaz Fur­ni­zare, este acela că, în urmă cu câţiva ani, ea a fost trans­fe­rată de către „americanii“ Peter Braun şi Mi­cha­el Einik pe numele fiului şefului unui serviciu secret ro­mâ­nesc. Este vor­ba de Alin Ardelean, fiul lui Virgil Arde­lean (zis „Vul­pea“), care a con­dus serviciul de in­formaţii al mi­nis­terului de Interne (fostul „Doi ş-Un Sfert“)¹. La Adunarea Parlamentară a NATO din 2008, de la Bucu­reşti, evreul Michael Einik reprezenta la eveniment un ONG american: Project on Ethnic Relations - Bucharest Regional Center (o mini-agentură sub aco­perire), avându-l alături de el pe fostul ministru CDR-ist Dudu Ionescu, viitorul şef, din 2015, al serviciilor secrete în adminis­tra­ţia pre­zi­den­ţială, sub Klaus Iohannis, tot el, Dudu Ionescu, fiind cel care, când era ministru de Interne, la finele anilor ’90, l-a adus pe Virgil Ardelean la con­ducerea serviciului secret.

Dealtfel, el însuşi ofiţer american sub acoperire, Mi­cha­el Einik este asociat cu celebrii generali (r) Decebal Ilina şi Marius Opran în firma Cube Consulting, pri­mul provenind din struc­turile informative ale armatei ro­mâ­ne, al doilea din Secu­ri­ta­te şi transmisiuni speciale (STS).

Un raport al Direcţiei de Supra­ve­ghere Mili­tară (structura de con­tra­spionaj a Direcţiei Generale de Infor­maţii a Armatei) identifica le­gă­tu­ri­le firmei Cube Consulting cu anu­mite cercuri financiare israeliene ce „pre­ju­di­­cia­ză ope­­raţiunile de ex­port/import cu produse speciale (tehnică mili­ta­ră), [şi] im­­pun clauze dezavantajoase pentru Ministerul Apărării, per­­ma­nen­ti­zea­ză le­gă­turi cu ofiţeri ai serviciilor străine de in­for­maţii, sabotează une­l­e ope­ra­ţiuni co­mer­ci­ale ale Rom­teh­nica, fac trafic de influenţă etc.“.¹
Este cel puţin bizar cum, în 1997, Virgil Arde­lean, pe atunci şef al Poliţiei Capitalei, şi-a dat mâna (parcă din în­tâmplare) cu Michael Einik, consulul ambasadei SUA la acea vreme, în privatizarea Hotelului Bucu­reşti (SC Bu­cu­reşti-Turism SA), pentru ca, peste ani, fiul gene­ra­­lului Arde­le­an, Alin, să fie implicat în aceeaşi afacere cu Michael Ei­nik, fir­ma Am­gaz Fur­ni­zare. Astfel, Virgil Ardelean îl ares­­ta în 1997 pe direc­to­­­­rul ge­ne­­ral al societăţii, Corneliu Ste­ga­ru, pen­­tru acte eco­no­mice do­­ve­dite ulte­rior ca ne­fi­ind pe­na­le, dl. Ste­ga­ru fiind însă cunoscut ca par­ti­za­nul unei alte pri­va­ti­zări a societăţii de­cât cea de­ma­rată de Fondul Pro­­prietăţii de Stat, în fa­voarea isra­e­li­e­ni­lor Ofer şi Prytzker. La numai câteva luni de la ares­ta­rea lui Stegaru, pe 24 au­gust 1997, Mi­cha­el Einik participa din par­tea amba­sa­dei SUA la con­fe­rinţa de presă organizată de Fondul Pro­pri­e­tăţii de Stat, re­prezentat de Bog­dan Baltazar, în care se anunţa suc­­ce­sul pri­vatizării SC Bucureşti-Turism SA (a se vedea paginile de mai sus)².


Muşamalizarea politică a fraudei penale

O altă implicare a oficialilor ambasadei SUA în cau­ze­le penale din România o reprezintă, în anul 2007, în­tâl­ni­rea dintre ambasadorul evreu al SUA, Nicholas Taubman, cu şeful DNA-ului, procurorul Daniel Morar, în 15 mai. In­di­ferent de motivele declarate ale întâlnirii, aceasta nu avea un caracter legal, dar a avut ca rezultat blocarea unor dosare penale sen­si­bile, cum este cel al privatizării Hote­lu­lui Bu­cu­reşti, în care erau in­cul­paţi şi doi importanţi israe­li­eni, dosar care de atunci a fost dirijat spre SUP.

Oficial, ambasada SUA anunţa că doreşte să spri­ji­ne conducerea DNA pentru a nu fi schimbată după ana­liza fă­cu­tă asupra activităţii aces­­teia de către Consiliul Su­prem al Magistraturii, dar pentru aceasta nu cu procu­ro­rul Daniel Morar trebuia să se întâlnească Taubman, ci cu fac­to­rii deci­denţi, cum ar fi guvernul sau preşedintele român. Altceva tre­buie să fi vorbit Taubman cu Morar, departe de urechile presei, şi acest altceva nu se poate referi decât la dosarele in­stru­mentate de către DNA.



În anul 2002 Parchetul General al României trimise­se în in­stan­ţa penală un grup de inculpaţi pentru priva­ti­za­rea frauduloasă a SC Bu­cu­reşti-Turism SA, printre care is­ra­elienii Eliahu Rasin şi Robert Bad­ner, ca şi fosta condu­ce­re a Fondului Proprietăţii de Stat în frunte cu Radu Sârbu. Judecătorul Cristian Jipa de la Tribunalul Bucureşti a făcut însă în per­manenţă jocul inculpaţilor, mai ales lui Eli Rasin, re­pre­zentat de avo­catul Marian Nazat, şi, după trei ani de amâ­nări pentru neprezentarea in­culpaţilor, în februarie 2005, hotărăşte să tri­mită dosarul înapoi procu­ra­turii pentru refa­ce­rea exper­ti­zei şi a rechizitoriului. Putea face acest lucru din anul 2002, de la primul termen, dar nu a făcut-o, intrând în jocul ter­gi­versării cauzei.

Motivul acceptat de judecător pentru a trimite îna­­poi Parchetului dosa­rul 3422/2002 era acela că israelianul Elia­hu Rasin nu a avut ocazia de a-şi numi un expert parte pen­tru efec­tu­area expertizei. Existaseră în realitate cel pu­ţin două cită­ri ale israelianului în timpul anchetei penale, dar nici una nu era bună din punctul de vedere al judecătorului care a ter­gi­­­ver­sat cele mai impor­tan­te dosare penale din Tribunalul Bucu­reşti, inclusiv dosarul FNI.

„Pentru ca incul­patul Rasin Eliahu să poată bene­fi­cia de un pro­ces echi­tabil, acesta ar fi trebuit să fie în­cu­noş­ti­inţat cu pri­vire la învi­nu­i­ri­le ce i se aduc“, motiva jude­că­to­rul Cristian Jipa Sentinţa de întoarcere a do­sarului la Par­chet. Evident că sustrăgându-se anchetei nu avea cum să fie încunoştiinţat (deşi prin ceilalţi inculpaţi - precum is­ra­e­li­anul Robert Bad­ner - urmărea mer­sul dosarului), şmeche­rie pe care Rasin a mai fo­lo­sit-o şi în alte dosare penale eco­nomice din România.

Pentru ca mârşăvia de la Tribunalul Bucureşti să fie completă, do­­sarul nici nu a fost de îndată întors către Par­che­tul General, ci a zăcut uitat în Arhiva Tribunalului, deşi personal (Niculae Cornel-Dan) întrebam în mod sistematic şi repetat despre si­tua­ţia sa¹. Tot personal făceam pe­riodice deplasări în tot anul 2006 şi la Parchetul General arătând că do­sarul penal al privatizării Hotelului Bucureşti i-a fost tri­mis înapoi pentru refacerea expertizei, dar procurorii îmi răs­­pundeau că Tribunalul nu i-a transmis acest dosar, deci nu se confirmă cele arătate de mine. Trecuse mai mult de un an de­ când dosarul zăcea ascuns în depozitele Tribuna­lu­lui Bu­cu­reşti, dar mi se răspundea că dosarul a fost trimis Parche­tu­lui, când, în ziua de 17 ianuarie 2007, m-am deplasat îm­pre­ună cu mai mul­te per­soane şi la Tribunal şi la Parchetul Ge­neral, sesizând totodată Poliţia (IGP-Cercetări Penale) des­pre dispariţia dosarului. Abia în această zi, prin curier speci­al, arhiva T.M.B. a binevoit să înainteze dosarul către Parche­tul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, lăsându-se doar cu plân­se­­­te din partea vinovaţilor şi fără sancţiuni.

A mai durat cca două luni pentru ca Parchetul Ge­ne­­ral să observe că dosarul nu este de competenţa DIICOT (un­de l-a trimis iniţial), existând un prejudiciu calculat de peste 1 milion euro (ceea ce indica competenţa DNA), şi să îl tri­mi­tă la Departamentul Naţional Anti­corupţie.

Trimiterea dosarului penal din arhiva TMB către Parchetul ÎCCJ la 17.01.2007 conform Sentinţei penale 114/1.02.2005 s-a făcut numai după presiunile extra­or­di­nare pe care le-am făcut la Tribunal şi la Parchetul General (ca şi la IGP), căci in­frac­torii israelieni şi cei români mituiseră şi per­sonalul TMB (avem indicii că prin­tr-un anumit avocat), ca dosarul să zacă în arhivă, pentru prescripţia faptelor, ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat.

E

…………………
ste bizar cum sistemul este total neorganizat pen­tru ase­­menea situaţii, deşi noi se­si­za­sem în scris toate insti­tu­ţiile res­ponsabile (de la Par­che­tul Ge­ne­ral la Preşe­din­ţia ţării), şi a per­­mis prin simplul său mod de funcţionare să fie tergi­ver­sate cele mai impor­tan­te sau mai gra­ve cauze penale.

În data de 28 martie 2007, procurorul DNA Cristina Fota-Băr­bu­les­­cu, examinând pro­bato­riul din dosar dispune efec­tu­a­rea expertizei fi­nan­ci­ar-con­ta­bi­le, alta decât cea deja existentă la dosar, dar cu ace­leaşi obi­ec­tive. Procurorul citea­ză evident părţile inculpate şi păr­ţile civile, cu in­sis­ten­ţă pe israe­li­anul Eliahu Rasin, direct ca şi prin am­ba­sa­da Isra­e­lu­­lui. Nici de această dată, pe Rasin nu îl inte­re­sea­ză cauza, deşi pen­tru el în­torsese judecătorul Jipa do­sa­­rul la Parchet. În tot acest timp, Rasin, care ştia despre ci­ta­­rea sa la DNA, în­­vâr­tea mari afaceri prin Bu­cu­reşti, asi­gu­rân­du-şi prietenii că totul e O.K., şi că nu va păţi nimic.

?

F

aţă de anul 2002, când fusese finalizată prima an­che­­tă, părţile civile acţionari minoritari ai SC Bucureşti-Tu­rism SA, documentaseră o se­rie de alte fapte penale comise cu ocazia privatizării societăţii, şi au pro­­pus noi obiective ex­per­­tizei penale, care au fost însă res­pin­se de către DNA, deşi reprezentau grave infracţiuni. Acceptă însă in­tro­du­ce­rea punc­tului b.5: „Care a fost provenienţa sumei de 479.064.098.952 ROL cu care s-a plătit şi achiziţionat pache­tul de acţiuni deţinut de Fon­dul Pro­pri­etăţii de Stat la SC Bucu­reşti Turism SA la data de 08.12.2000 şi dacă această sumă de bani a fost obţinută prin garantarea cu titlurile de pro­pri­etate asupra activelor SC Bucureşti-Turism SA sau a acţiunilor ce ur­mau să fie cum­pă­rate.“

Firma deţinută de isra­e­li­eni, acţionar majoritar post-pri­vatizare al SC Bucureşti-Tu­rism SA, Domino International hotels srl, formulase din 21.10.2004, în instanţă, „cererea de con­sti­tu­ire ca parte civilă“ în cauza pe­nală, dar la nivelul DNA s-a ma­nifestat extrem de pasiv, ne­formulând nici o ce­rere şi ne de­sem­nân­du-şi un expert parte. A urmărit însă în­de­a­proape des­fă­şura­rea anchetei prin avo­ca­tul ce-l desem­na­se, Marian Na­zat (fost procuror; am observat cum aces­ta se mişca ca la el aca­să în sediul DNA, plim­bân­du-se din birou în bi­rou, pentru a mai culege im­pre­sii şi informaţii). De­oa­re­ce exista proba­bi­li­tatea firească ca firma Domino (bene­fi­ci­a­ră a pri­va­tizării frauduloase) să fie în­cadrată ca „parte civil­men­te responsabilă“, în perioada 2007-2008 israelienii au tran­sferat pa­chetul majoritar de ac­ţiuni al SC Bucureşti-Tu­rism SA către o altă firmă con­tro­lată de ei, BEA Hotels de re­zidenţă olan­deză. Au realizat totodată o ma­jo­rare de capi­tal, astfel încât pachetul de acţiuni preluat de la stat să de­vi­nă minoritar, ca în cazul în care acesta va fi confiscat în ca­drul acţiunii penale, evreii să păstreze controlul afacerii.

Nu aveau însă de ce se teme. Sforile trase de ei îşi fă­ceau efec­tul. La nu­mai 2 luni de la relu­a­rea an­chetei, amba­sa­dorul SUA, Taub­man, se în­tâlnea cu şeful DNA, cum am vă­zut. A urmat plecarea pro­­cu­ro­rului de caz (Fota-Băr­bu­les­cu) de la DNA Bu­cureşti, care ne preve­ni­se că, dacă vor exis­ta pre­­siuni venite de sus să aran­jeze dosarul, va pleca.

Sfidând con­cluziile pri­mei ex­per­ti­ze, experţii de­semnaţi de DNA, re­fac formal întreaga ex­per­tiză, copiind-o pe prima, dar excluzând tot ceea ce acuza „in­vestitorii“ is­ra­e­lieni şi con­du­ce­rea F.P.S., concluzionând că statul român nu a fost deloc prejudiciat. Pe modelul dosarului Flota, unde, alături de Băsescu, fusese inculpat şi acelaşi preşedinte al FPS ca şi în acest dosar, ţărănistul Radu Sârbu, care declarase că, pe probleme de pri­vatizare, Băsescu îl trimitea la el pe Berceanu în perioada 1997-2000. dar acum, în 2007, Băsescu era preşedinte iar Sârbu inculpat. În 2005, cu ajutorul Freedom House (CIA-Soros), ce descinsese „contractat“ de mi­nisterul Justiţiei (condus de soroşista Monica Macovei), peste Parchetul Na­ţi­­o­nal Anticorupţie, scăpaseră amândoi de dosarul Flota.

Pe acelaşi model se distrugeau, iată, şi alte dosare penale pri­vind privatizările din aceeaşi perioadă.

Dincolo de informaţiile ce le avem privind implica­rea amba­sa­do­ru­lui Taubman în stoparea dosarului, întrea­ga sa conduită, ca şi a pa­tro­nu­lui israelian care beneficiază de privatizarea Hotelului Bucureşti, Mor­dechai Zisser, dar chiar şi a şefului DNA, ne în­dreptăţesc să punem sub semnul întrebării corectitudinea in­strumentării dosarului penal 50/P/2007 din cadrul DNA.

Ambasadorul evreu al SUA la Bucureşti era un sionist care „pre­feră manevrele de culise“, (a se vedea mai departe)¹, motiv pentru care dorise „să servească“ SUA în Israel, nu la Bucureşti (avea să ser­veas­că Israelul la Bucureşti, se pare). În ce îl priveşte pe Motti Zisser, acesta este un afa­ce­rist israelian sionist, la rândul său, strâns legat de lu­mea po­litică din Israel şi de diplomaţia americană. Este de-a dreptul exclus ca o persoană de talia lui Zisser să nu fi avut uşa permanent des­­chisă la un si­o­nist precum Taubman, tot aşa cum este exclus ca Taubman să nu facă tot posibilul de a-i rezolva is­ra­elianului proble­ma pe care o avea la nivelul autorităţilor române (problemă pe care DNA-ul nici nu şi-a dorit-o, ci s-a trezit cu ea în braţe).

Dacă prima expertiză din dosarul penal al priva­ti­ză­rii, din 2002, stabilise un prejudiciu adus statului român de 126.984.193.973 lei (echi­va­len­tul sumei de 4.988.772 USD la data de 08.12.2000) ca urmare a fap­tu­lui că „F.P.S. nu a pro­ce­dat la actualizarea sumei datorate de cum­pă­ră­­tor cu rata inflaţiei din perioada aprilie-noiembrie 2000“ (prin Actul Adi­­­ţi­onal semnat de inculpaţii Radu Sârbu şi Rasin Eliahu), expertiza fi­na­lizată la 7.02.2008 la comanda DNA-ului, elu­dând cu rea credinţă fap­te­le, constată că „nu există nici un pre­ju­di­ciu adus bugetului de stat“ prin „în­cheierea actului adi­ţi­o­nal întocmit la data de 05.12.2000“ la con­trac­tul de vân­zare-cumpărare (privatizare) din 24.12.1999.

În ceea ce priveşte obiectivul de a răspunde despre pro­ve­nienţa sumei cu care s-a plătit şi achiziţionat pachetul de acţiuni de la FPS, „şi dacă această sumă a fost obţinută prin garantarea cu titlurile de pro­­pri­etate asu­pra activelor SC Bu­cureşti Turism sa sau a acţiunilor ce urmau să fie cum­pă­rate“, experţii pur şi simplu au ignorat să răspundă, deşi per­­so­nal am depus o importantă probă la dosar. „Contractul de Garanţie şi Gaj pe Acţiuni“ (în­cheiat la 30.08.2001), ce face referire la un alt con­tract, ante­rior, prin care acţiunile au fost an­ga­jate către banca israeliană Leumi Le cât încă erau în po­se­sia sta­tului român.

Mai obiectiv, ex­pertul parte al Aso­ci­a­ţiei Acţionarilor Hotel Bucu­reşti, con­­­sta­ta corect la acest punct că: „rezultă fără echivoc faptul că îm­pru­mutul a fost acordat în baza unui angajament din data de 8.12.2000 prin care Do­mino a garantat să ia măsuri în sen­sul înregistrării gajului asu­­pra Acţiu­ni­lor Gajate“, ceea ce e o în­călcare a contractului de privatizare - articolele 2.1 şi 3.1.

Boc şi Eba la spa-ul israelian

O plauzibilă explicaţie a modului cum israelienii care au luat Ho­te­­lul Bucureşti (cazul de mai sus) au obţinut colaborarea DNA în mu­şa­ma­lizarea dosarului, poate reieşi din următoarele fapte: Şefa pro­cu­ro­ri­lor din România, Laura Kovesi, a fost colegă la Facultatea de Drept din Cluj cu ex-premierul Emil Boc în promoţia ’91-’95 (Boc fiind la a doua fa­­cul­tate). Tot aceeaşi facultate a absolvit-o şi Daniel Morar, care a activat ca procuror la Cluj apoi, unde Boc a fost primar, până când Morar a ajuns în anul 2005 şeful DNA, adus de partidul lui Emil Boc.

Pe de altă parte, cu neplăcută surprindere a trebuit să aflăm din pre­să (Libertatea din 2.12.2011) că în ultimii ani, atât premierul Emil Boc, cât şi Eba, fiica preşedintelui Băsescu, îşi petreceau timpul liber la ace­eaşi sală de fitness, cea a israelienilor care au beneficiat de priva­ti­za­rea frau­­du­loasă a Hotelului Bucureşti (SC Bucu­reşti-Turism SA). Exact în ace­eaşi perioadă, DNA contesta începerea urmăririi penale împotriva is­ra­eli­e­ni­lor, stabilită în cauză de Tribunalul Bucureşti. Ex-premierul chiar de­clara non­­şalant la televizor (la OTV şi Realitatea Tv) că află „lucruri impor­tan­te“ de la sala de fitness, „chiar unele pe care le pot materializa apoi şi în gu­vern... am mulţi prieteni acolo, mulţi oameni de afaceri“ (evrei!?; or fi fost „pri­e­te­nii“ care l-au filmat în fundul gol şi l-au dat la televizor! - astfel apăruse pe un post tv premierul Boc, atunci).

În ce o priveşte pe Eba, ca europarlamentar, în afară de Bruxelles, ea îşi mai pe­­trece restul timpului şi prin Israel, ca membră a „Delegaţiei Eu­ropene pen­tru relaţiile cu Israelul“ a P.E., unde toată lumea o răsfaţă.

Privatizările şi relaţiile Videanu-Bodu-Baltazar

Fost pri­mar ge­­neral al Bucureştiului (plimbăreţ prin Ierusalim-Isra­­el în 2005, pentru „proiecte în parteneriat“ cu isra­e­li­e­nii¹), el a fost timpul un stâlp al Partidului Democrat, trecut la PNL în 2014. Principala sursă a imen­­­sei sale bo­­găţii şi a po­zi­ţi­ei sale so­ci­ale este o pri­va­­ti­za­re din 1998 a marmurei României, când la guvernarea Ro­mâ­niei se afla partidul său, iar la vice-pre­şe­dinţia Fondului Pro­prietăţii de Stat (agen­ţia de stat a pri­va­­ti­ză­rilor) se afla un coleg al său, pus tot de partid, Bog­dan Bal­­ta­zar.

Se cheamă Adriean Videanu (primar al Bucu­reş­tiu­lui între 2005-2008) şi făcea parte dintre oa­me­nii pre­şe­din­te­lui Băsescu, om de bază, care a băgat bani buni în ul­ti­me­le cam­pa­nii electorale, dar care a fost slujit în trecut de către controversatul Sebastian Bodu.

Marele ajutor, constănţeanul Sebastian Bodu era un tip foarte slab la matematică sau la fizică în liceu, fără a străluci la nimic, de fapt. Mai târziu, prin anii ’90 avea s-o facă pe DJ-ul la radio în Cluj, Con­stan­ţa şi Sibiu, dar se spunea că era un DJ prost, fapt recunoscut chiar de el.

Ştiindu-şi carenţele de pregătire, după revoluţie, la cinci ani după terminarea liceului, alege o facultate unde nu se dădea examen la Ma­te­ma­­tică. Aşa a ajuns la Drept, la Sibiu, crezând că este potrivit ca avocat de­­­oarece ar fi „ar­ţă­gos“. Mai cu moţ ca alţii, în anul II de fa­cul­ta­te, el deja „fă­­cea prac­ti­că“ la firma de avocatură a unor rude, Dănescu, Dă­nes­cu & Aso­­ciaţii. Ce noroc pe Sebastian Bodu că firma de avocatură avea bune relaţii cu firmele americane (lucrând pentru Coca Cola), ca şi cu CIA !

Fără a termina facultatea, în timp ce punea şi mu­zi­că la radio, „fir­ma de avocaţi - zice el - m-a pus să lucrez pen­­tru o firmă de consultanţă americană [Financial Markets Inter­­national] angajată de Usaid [sub­agen­­­tură economică a CIA] că să acorde asis­ten­ţă Co­mi­siei Na­­ţionale a Valo­ri­lor Mo­bi­liare din România… Mă sim­ţeam foar­te important, am re­dac­tat sau modificat efectiv acte nor­mative în domeniul valorilor mobi­li­a­re.“ Aceas­­ta se întâmpla în 1996, perioadă în care re­glementările şi in­struc­­ţi­u­nile CNVM erau de fapt o varză, fiind greu de acor­dat cu ca­drul general al legislaţiei eco­no­mice. Chiar era im­por­tant dl. Bodu, dacă fără ex­­pe­ri­en­­ţă şi fără spe­ci­a­li­zare putea face ce vrea cu re­gle­men­tă­ri­le me­nite so­ci­­e­tă­ţi­lor comerciale!

Pe canale deloc ortodoxe, după 1996, dl. Bodu ajun­ge să facă şi privatizările în România: „Am lucrat apoi pe un alt program cu finanţare americană [Carana Group, Inc.], care acorda Fon­du­lui Proprietăţii de Stat condus de Sorin Dimitriu [ca şi de Bogdan Baltazar] con­sul­tanţă pen­tru pri­­vatizare. Făceam norme de aplicare şi ins­truc­ţiuni de com­ple­tare a do­sarelor de priva­ti­zare.“

La negocierea pentru privatizarea Marmosim, Se­bas­ti­an Bodu îi cunoaşte oficial pe Adriean Videanu şi Fondul Ro­mâ­no-American pentru Investiţii, care reuşesc să ia îm­pre­ună, prin Titanmar srl, cea mai mare exploatare de mar­mu­ră de la statul român, adică de la FPS-ul con­si­liat de dl. Bodu (la FPS, Bodu participă şi la privatizarea Băncii Agri­cole, pre­­luată de Raiffeisen, mai ales pentru reţeaua ei). Cum se ştie, Adrian Videanu nu avea bani să ia Mar­mosin-ul (una din cele mai proaste privatizări ale sta­­tului român), aşa că pri­­meş­te banii de la Fondul Ro­mâno-American, noul său „par­tener“.

Aproape ime­diat după această afacere, din acelaşi an (1998), dl. Bodu este în­ca­drat consilier juridic la Fon­dul Româ­no-Ame­ri­can pentru In­vestiţii, doar merita, căci se do­ve­dise o per­soa­nă capabilă să ser­veas­că Fondul admi­nis­trat de CIA-USAID cât timp lucra pen­tru statul român.

Când, în 1997, a schimbat Consiliile de ad­mi­nis­tra­ţie la Renel, Rom­­gaz şi SN Petrom, ministrul Industriei de­sem­nat de Partidul Demo­crat, Radu Berceanu, motiva că are nevoie acolo de specialişti şi nu de po­liticieni. Însă tocmai membri marcanţi ai PD au ocupat locurile în CA şi AGA ale regiilor sau societăţilor de stat, precum: Radu Berceanu la Peco SA şi Romaero-Băneasa; Victor Babiuc la Navlomar; Traian Bă­ses­­cu la Navrom şi Contrax Impex; Radu Feldman Alexandru (care era la democraţi atunci) la Car­me­­xim şi Mefin Sinaia; Bog­dan Niculescu Du­văz la Agro­ex­port Siloz; Adri­ean Videanu la Prestări Servicii Bucu­reşti şi la Fondul Pro­pri­e­tăţii de Stat ş.a.m.d., ş.a.m.d.

Şi dacă Berceanu şi-a instalat o administraţie PD-istă la Petrom, era momentul unor bune afaceri pentru oa­me­nii de bază ai partidului. Videanu îşi înfiinţase din 1993 firma Secon SA (împreună cu prietenul său Alexandru Moca­nu, de­ve­nit ulterior înlocuitorul lui Videanu în Par­la­men­tul României), ce avea ca obiect de activitate „comerţul cu ridicata al com­bustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi al pro­du­selor derivate“. Cum pentru firma lor cea mai bună afa­ce­re era atragerea SNP Petrom în business, acest lucru avea să se întâmple în 1998. Astfel, Secon-ul lui Videanu, în­­fi­in­ţează în 1998, la acelaşi sediu, societatea mixtă Secon Gaz SA, lu­ând aso­ciat persoană juridică, cu 30%, gi­gan­tica companie de stat SNP Petrom, silită să intre în afacere cu o contribuţie de peste 600.000 do­lari. În noua firmă, ce se ocupa cu „pro­duc­ţia şi dis­tri­bu­ţia ga­ze­lor”, Videa­nu ve­nise cu o „finan­ţa­re externă“. „Afa­­ce­rea n-a avut aparent nici un be­ne­fi­ciu pen­tru Petrom, câtă vre­me bilanţurile ulterioare nu indicau pro­­fituri sem­­­ni­fi­ca­ti­ve, iar firma avea să fie, ulterior, radi­ată. Nu acelaşi lucru se poate spu­ne însă şi din perspectiva lui Videanu pentru care business-ul a fost o «tran­zac­ţie» de suc­ces“ (Bilanţ-2006). În timp ce societatea mix­tă (înfiinţată cu statul) nu înregistra profit, firma-mamă Secon a în­re­gis­trat numai în anul 1999 peste 1 miliard de lei profit.

Iată că Videanu era şi administrator la Fondul Pro­­pri­­etăţii de Stat atunci când prin firma sa a cumpărat de la acesta (de la FPS) ma­re­le pro­ducător de marmură. „Statul a făcut cadou carierele de mar­mu­ră“ titra Ca­pi­­tal în 7.10.’99, adă­­u­gând: „Graţie Legii minelor, Mar­­mo­sin Si­me­ria s-a pri­va­tizat cu tot cu carierele de piatră aflate în pro­pri­­e­tate“¹. Adriean Videanu, beneficiarul priva­ti­zării era deci un mem­bru al Parti­du­­lui De­mo­crat, mai puţin cunoscut la acea dată, deşi de­pu­tat şi stâlp al partidului.

Dar, neavând bani, Adriean Videanu s-a asociat cu un Fond fi­nan­­ciar al guvernului SUA, controlat de CIA prin USAID. Dacă el a iden­ti­fi­cat „fondul“ sau „fondul“ pe el (şef al ti­ne­re­tului democrat din România, la acea dată) este greu de aflat azi, dar e clar că nu prea avea bani, căci a intrat în afa­cere cu numai 30.000 de dolari SUA plus un cre­dit de­vas­tator. Vi­dea­nu însuşi declară: „eram fără per­spec­tiva de a ram­­bursa cre­di­tul pe care îl luasem de la ban­că... Până în momentul în care am reuşit să gă­sesc acest Fond de In­ves­ti­ţii“.¹

„Partenerii mei - spune el în altă par­te - sunt Fon­dul Româno-Ame­ri­can pentru Investiţii şi Fondul Român pen­­tru Investiţii“.

  

Privatizarea Marmosin (liderul naţional în domeniul ro­cilor orna­men­tale) s-a realizat în 1998, acelaşi an în care a apărut noua Lege a Minelor. Să fii angajat la F.P.S. în aceas­tă pri­va­ti­zare, iar până când îţi in­tră efectiv în pro­pri­e­tate fosta întreprindere de stat, să se modifice şi le­gea, astfel în­cât să-ţi pice în braţe şi carierele României, se chea­mă în lu­mea şme­cherilor într-un singur fel: pont.

Pentru a se ajunge la această „fericită situaţie“ Le­gea mi­ne­lor (nr.61) a fost adoptată chiar în acelaşi an, 1998, sub aceeaşi gu­ver­nare Pnţ-Pnl-Pd-Udmr. „Modul în care a fost elaborată [legea] - scria Capital - a asi­gu­rat vad bun şi unor socie­tăţi care au reuşit să-şi dubleze, în scurt timp, producţia destinată exportului şi să realizeze im­por­tante profituri“.

Analiştii economici ai fenomenului generat de pre­ve­de­ri­le art.46 din Legea 61/1998 au remarcat că în cazul mai mul­tor întreprinderi de stat privatizate, datoriile nou­lui acţionar (in­clu­siv banii datoraţi statului român) „au fost de­seori recuperate prin vânzarea unui singur activ patri­mo­nial, după care so­ci­e­ta­tea degrevată de orice debite pu­tea începe o prolifică activitate, mai ales la export“.

Şi întreprinderea extractivă de marmură Marmosin, odată încă­pu­tă pe mâna lui Videanu, a demarat mari ex­por­­­turi. După ce până atunci fur­nizase produse din mar­mu­ră pentru Casa Poporului, acum Mar­mo­sin şi-a dublat ex­trac­ţia de marmură, exportând însă mari blocuri de mar­­mu­ră pentru pieţele occi­den­tale (Germania, Italia şi Un­ga­ria, mai târziu şi în SUA), şi orien­tale (Hong Kong etc.).

Se pare că economiştii de la Capital aveau informaţii despre ex­plo­atarea excesivă şi iraţională a marmurei de­ma­ra­tă de Marmosin du­pă privatizare. „Am vrut - ziceau ei - să aflăm dacă la nivel local şi naţi­o­nal există un control al ac­tivităţii de ex­ploatare a carierelor de marmură, pe fondul anunţatei ten­ta­ti­ve de dezvoltare a exporturilor de marmură în bloc, în even­tualitatea epuizării resurselor minerale. Am încercat la Ins­pec­­to­ra­tul Judeţului Hunedoara, din cadrul Agen­ţiei Naţionale pentru Re­­­­sur­se Minerale. Ne-a surprins faptul că ins­pectorul Adrian Pop, în pre­zenţa unui alt ins­pec­tor, aproa­­pe ne-a brus­cat, utilizând cuvinte in­cri­mi­nante la adre­sa pre­sei, care se face vinovată în viziunea acestora, de de­zas­trul eco­­­nomic actual al României… Scăpaţi ca prin mi­nu­ne de la in­s­pec­torat, am vrut să aflăm unele amănunte pri­vind con­tro­lul pri­va­ti­ză­ri­lor de la FPS Hunedoara. Răs­pun­sul a fost prompt: privatizarea Mar­mo­sin a fost făcută de la Bu­cu­reşti“ (Adică de la FPS central, tocmai unde pu­tea face jocu­ri­le mai uşor Bogdan Baltazar!).

Evident că ziariştii-economişti n-au avut mai multe şan­se nici la se­diul Marmosin, unde conducerea le-a explicat că „ac­ţi­o­na­rul principal (de­pu­tatul PD Videanu) le-a interzis orice declaraţii în presă…“.

„Până în 1997, Videanu a reuşit să pună la punct toa­te iţele afa­ce­rii şi să obţină finanţarea pentru proiectul pre­luă­rii Marmosim. Momentul i-a fost favorabil, după ce a fost numit secretar executiv al Partidului De­mocrat, iar acest par­tid a in­trat la guvernare. «În 1997, cu sprijinul Fondului Româ­no-Ame­rican pentru Investiţii, am achiziţionat, în urma pro­­ce­su­lui de privatizare, 70% din acţiunile Marmosim SA, cea mai ma­re fabrică de prelucrare a pietrei naturale din ţara noas­tră. Restul... e istorie», de­cla­ra, în august 2004, pentru revista Constructiv, Mioriţa Videanu, director ge­ne­ral al Titan Mar-Marmosim.

Înainte de achiziţionarea Mar­­­mo­­sim, Adri­ean Videanu a atras în afa­cere două fonduri de in­­­ves­ti­ţii: RAEF-Romanian American Investmen Fund (Dela­ware - SUA) şi RIF - Ro­ma­nian Investment Fund Ltd (Ni­­co­sia-Cipru). Pentru început, RAIF a in­vestit 1,6 mili­oa­ne dolari în pro­iect. Ul­te­rior, în afacere a intrat şi RIF. Având banii, s-a creat apoi şi cadrul legal de preluare.“ Dar încă de la cre­a­rea Titan Mar (sereleul ce avea să ia Mar­mo­si­nul), Vi­dea­nu mai bene­fi­ciase de un ciudat „ajutor“, este vor­ba de





Numele legate de aceste afaceri sunt cele ale unor israelieni, ale unor etnici evrei „ruşi“ şi „americani“. „În ultima perioadă s-a vehiculat informaţia că în spa­­te­le firmelor amintite s-ar afla de fapt fonduri de investiţii americane“, dar „sin­gurul nume cu greutate care se intersectează cu acest proiect este Peter Braun, par­tenerul guvernului Năstase în negocierile pentru vân­zarea combinatului Alro Slatina, una dintre cele mai controversate privatizări din România, cumpărată pe nimic în 2002 de firma americană Marco International, despre care s-a spus că are acţionari din spaţiul ex-sovietic.“ (Bursa din 8 mai 2006)

Peter Braun (per­so­naj misterios pe piaţa românească) este „cetăţean ame­ri­can“ născut în Ucra­i­na, şi şi-a început afacerile în Europa de Est încă din 1986 ca „reprezentant al unei case de comerţ americane“. După 1990, Braun începe mai multe afaceri în România, fiind potrivit unor surse din piaţa de capital, re­pre­zen­tantul unor fonduri de investiţii (cu activităţi de la comerţul cu tutun şi bău­turi alcoolice, la afaceri cu petrol şi gaze, şi la afaceri imobiliare).

Peter Braun apărea ca reprezentant şi director al firmei Romanian Recon­struc­tion Capital, (off-shore din Insula Man), care controlează casa de brokeraj Capi­tal Securities şi compania Socep, operatorul portuar din Constanţa . În casa de brokeraj, Peter Braun este asociat de mai mulţi ani cu Ale­xan­der Florescu, ban­cher englez de „origine română“, care este şi re­pre­zen­tan­tul fondului de in­ves­ti­ţii Romanian Investment Fund (Fondul Român de In­ves­tiţii), înregistrat în Cipru, fond ce deţinea 10% din importantul combinat Alro Slatina, până la mo­­mentul preluării combinatului de către Marco In­ter­na­ti­o­nal, companie re­pre­zen­ta­tă tot de Peter Braun (la momentul privatizării s-a vorbit de o acţiune con­cer­tată între ac­ţionarii minoritari ai Alro, acţiune care, la un preţ de nimic, să pună pe tavă com­­binatul firmei Marco International; după statul român, cei mai im­por­tanţi ac­ţi­onari minoritari, cu câte 10% erau Conef (re­pre­zen­tată de Peter Braun) şi Ro­ma­ni­an Investment Fund (reprezentată de Alexander Florescu).

Peter Braun şi Al. Florescu au mai fost colegi şi în consiliul de ad­mi­nistraţie al Policolor, în care ca acţionari semnificativi figurează sau au figurat mai multe fon­duri de investiţii: Romanian Investment Fund (RIF), Fondul Ro­mâno-Ame­ri­can de Investiţii (FRAI); fonduri care, de mai mulţi ani, sunt acţionari semni­fi­ca­tivi într-o altă afacere de pe piaţa română de capital, Rolast Piteşti. Aici Ale­xan­der Florescu a fost coleg în consiliul de administraţie cu Mihai Cătuneanu, viitor şef al pri­va­ti­ză­rii din Ministerul Economiei (peste tot ce mai era de pri­va­tizat în România) şi cu Sebastian Bodu, şef la ANAF (care lucra pentru FRAI), iar la Policolor Peter Braun este coleg cu Alin Giurgiu (fost director FPS, in­cul­pat penal pentru pri­va­ti­zările cu israelienii Sorin Beraru şi Eliahu Rasin).



„spri­­ji­nul dezin­te­re­sat“ al lui Dan Pascariu, pre­şe­din­tele de atunci al Băncii Bucu­reşti, de 350.000 de dolari, bani daţi „pe în­cre­de­re“. „La acea vreme, interesul pentru pre­luarea pro­duc­ţiei de mar­mu­ră din România era mare. Cum se face că toc­mai Videanu a fost cel ales pentru această afacere? Expli­ca­ţia să fie «flerul» lui Pascariu şi al celorlalte «proptele» cu nume de fonduri de in­ves­tiţii în­re­gistrate în paradisuri fis­ca­le (Dela­ware-SUA, Cipru) sau a fost or­din pe linie de partid şi de stat? Acesta este unul din­tre marile se­cre­te ale lui Vi­dea­nu. El spune că s-a descurcat singur, a girat cu casa, a mai avut câţiva pri­e­teni, şi aşa a pus mâna pe creditul necesar pen­tru dez­vol­ta­rea afa­cerii cu marmură“¹.

Prezenţa „fondurilor“ americane în afacerea Vi­dea­nu-Mar­mo­sin, este până la urmă un mister, prezenţa lor fiind chiar complet ocultată:

În 2000, acţionariatul Titan Mar arăta astfel: familia Videanu-57,4%, fondurile RAIF-17,912% şi RIF-17,912% (alte mici procente la pri­e­teni). În 2004, însă, cele două fon­duri deţineau, conform Mioriţei Vi­dea­nu, 64,5% din ac­ţi­unile Titan Mar, iar familia Videanu doar 35,2%. În 2005, altă ciu­da­­­tă răsturnare, căci familia Videanu apărea ca deţi­nând con­­­trolul total asu­pra firmei. „Cele două fonduri de in­ves­ti­ţii au dis­pă­rut com­plet, ca şi când n-ar fi existat vre­o­dată“ conchidea, ui­mi­tă, revista Bilanţ.



Ignorând presa, care oricum nu l-a mai de­ran­jat du­pă articolul din 1999, din Capital, de cum a pus mâna pe cari­e­re­le de marmură ro­mâ­neşti, Videanu şi-a văzut de trea­bă (de ex­por­turi), crescând exportul din an în an cu un plus de 70%. El este lăudat că, „cu marmura prelucrată de Marmosin s-au con­­struit cartiere întregi în toată lumea. Ea poate fi în­­tâl­­nită în casele multor personalităţi ale lumii inter­na­ţi­o­nale, cum ar fi cea a cre­­­a­torului de modă Giani Versace sau vila din Ma­llor­ca a pilotului de curse Michael Schumaher“.

Intensificarea extragerii marmurei la carierele din Ruşchiţa, au făcut ca întreprinderea lui Videanu să crească în 2002 faţă de 2001 de la o cifră de afaceri de 18 milioane de dolari SUA pe an la 20 milioane de dolari SUA pe lună.

Pe de altă parte, odată ajuns, cu sprijinul unor fon­du­ri în spatele cărora stau USAID şi CIA, unul dintre primii zece producători mondiali de marmură, deputatul PD Adri­ean Videanu devenise din 2000 secretar al Comisiei de con­trol şi supraveghere a Serviciului Român de Informaţii.

Patronii „demnitarilor“ noştri

Puternica prietenie se sudase între Videa­nu şi Bo­du încă de la pri­va­ti­zarea Titanmar-Mar­mo­sin (în care unul a dat de la statul român, iar celălalt a primit pentru el în­suşi), prietenie care s-a menţinut şi în toţi cei şapte ani cât a stat Bodu la Fondul Ro­mâ­no-American pentru Investiţii, cor­po­ra­ţia SUA ce l-a fi­nan­ţat pe Videanu să cumpere la un preţ de­ri­zoriu Marmosin-ul, şi cu care a împărţit afacerea.

Fondul Ro­mâno-American pentru Investiţii este creat de guver­nul SUA, sub atenta coordonare şi control al Usaid, ceea ce face ca CIA să fie prezentă şi în cadrul aces­tui or­ganism. În timp ce Sebastian Bodu lucra la Fondul Ro­mâno-American, prosperul viitor patron Videanu ajun­­gea vice-pre­şedinte al Partidului Democrat, aşa că l-a chemat şi pe Bodu la partid, în 2002.¹

Având de acum un CV corespunzător, S. Bodu era primit în 2004 cu braţele deschise de „olandezii“ de la ING Baring Bank, această a doua bancă ca mărime din prima pa­trie adoptivă a cla­nu­lui Roths­child­zi­lor², unde primeşte o im­portantă func­ţie, de şef la Juridic (general coun­sel, fi­ind sub­or­donat direct pre­­­şedintelui băncii, Dirk Serbruyns), în ace­laşi timp ocu­pân­­du-se în „con­si­liul de strategii al Alianţei DA“ de „par­tea eco­no­mi­că a pro­­­gramului de guvernare“, care, că veni vorba, a con­­stat în diminua­rea impozitelor pen­tru ma­rii ca­pi­talişti şi îm­po­vă­rarea populaţiei cu taxe.

Oare cât din acest „pro­gram“ era de fapt opera con­du­­ce­rii ING?

În 2005, ajuns vice-prim-ministru al României „pe pro­­ble­me eco­no­mi­ce“, Adriean Videanu, îşi numeşte ali­a­tul, pe Sebastian Bodu, în frun­tea fiscului ţării, ca pre­şe­din­te al ANAF (Agenţia Naţională de Admi­nis­tra­re Fiscală), cu rang de secretar de stat în Ministerul Finanţelor Pu­bli­ce). Dar ... sur­pri­ză! Bodu îşi ţine şi funcţia de la ING. „Am ră­mas ata­şat su­fle­­teş­te de ING - zice Bodu -, mai ales că pos­tul meu este păstrat pe tim­­pul exer­citării demnităţii pu­bli­ce“ (a func­ţiei de şef la Anaf). Şi ca să poa­tă fi găsit la orice oră de şefii săi de la ING, Bodu şi-a păstrat şi te­le­fonul mo­bil de la ban­că, plătit în continuare de aceasta. Mai mult, ING îi acor­dă şi un împrumut de salariat şefului Anaf.

După cum pretindea Sebastian Bodu, nimeni nu se putea băga pes­te ho­tă­rârile sale de la Anaf privind exe­cu­ta­rea răilor con­tri­bu­a­bili, a celor ce nu-şi plăteau taxele sau întârziau. Nici chiar pre­­şedintele Traian Bă­ses­cu!. Videanu însuşi l-a asigurat că are „sprijinul PD“ şi că „atât timp cât este el în partid, mă sprijină şi că ei îmi lasă libertate de miş­care totală“. Şi cum are legături cu lumea bancară, Bodu a mai fost împins de Par­ti­dul Democrat şi în comisiile de pri­va­ti­za­re a BCR şi a CEC-ului, dar cel mai mult îi plăcea rolul de terminator Anaf, care, credea el, îi va creş­te cota pe piaţa mercenarilor financiari („îmi va creşte cota în CV, zicea el despre faptul că se da în spectacolul Anaf“). Din anul 2007, par­tidul l-a tri­mi­s pe Sebastian Bodu în po­ziţia de membru al Parla­men­tu­lui Euro­pe­an, unde s-a remarcat ca făcând jocurile de lobby pentru bani ale co­le­gului Adrian Severin (care provenea tot de la PD şi trecuse la PSD).

Trust financiar şi de investiţii, ING Group N.V., cu se­diul în Olan­­da, are două mari componente: ING Bank şi ING Insurance. După ce în 1995 a înghiţit pur şi simplu ban­ca britanică Baring, numele trus­tului este cel de ING Baring. De fapt, „pedigree“-ul trustului îl arată ca un de­vo­ra­tor de bănci, din secolul 19 el înghiţind peste 30 de alte trusturi fi­nanciare şi bănci. Azi, cei mai mari acţionari ai ING sunt ABN Amro, Aegon şi Fortis Utrecht, ceea ce duce la cla­nu­rile bancherilor evrei (Roth­schild & Comp).

Conducerea trustului e cosmopolită, provenind mai ales din Olan­da (precum Aad Jacobs) şi SUA (precum Luella Gross Goldberg), dar şi din Belgia (precum Michel Tilman) şi provine de la băncile afiliate sau de la cele ce de­ţin trustul (aşa este cazul „olandezului“ Eli Lee­naars, ce pro­­­­vine din conducerea ABN Amro Rothschild).

ING Baring Secu­ri­ties este una din cele mai mari firme de brokeraj din România, poate cea mai mare, întâmplându-se adesea ca toate tran­zacţiile de pe Rasdaq din­tr-o singură zi să fie realizate numai prin ING.

Servind mai ales clienţi din străinătate, ING le aduce acestora în po­sesie întreprinderile româneşti adunând cu per­­severentă acţiunile aces­to­ra de pe piaţă. În general, ro­mâ­nii, care au dobândit în condiţii mai mult sau mai puţin les­ni­cioa­se aceste acţiuni, sfârşesc prin a le vinde pen­tru un profit bănesc cert, în timp ce trusturile occi­den­tale investesc pentru viitor, precum în cazul fabricii de lactate din Cluj, Napolact, pen­­tru care Fries­land Romania, subsidiara gru­pu­lui olandez Friesland Cober­co, a lan­sat în 2001, prin ING Baring, oferta pu­bli­­că de preluare a cca 90% din acţiuni. Pas-ul (salariaţii) de­­ţinea 40%, iar alte acţiuni se găseau la alte persoane civile. În numai câţiva ani Friesland a acumulat 41%, pentru ca în 2004, tot prin ING Baring, să lanseze cumpărarea restului de acţi­uni. În prezent, grupul olandez mai deţine patru în­tre­prin­deri româneşti în Satu Mare, Carei, Deta-Timişoara şi Târgu Mureş, cu o pro­­ducţie destinată pre­­pon­de­rent pie­ţei inter­ne, rea­li­zând vânzări de zeci de mi­li­oa­ne de dolari.

Încă de la intrarea sa în România, grupul ING a avut o activitate controversată, privită nu o dată ca o ofensivă asu­­pra statului şi eco­no­mi­ei româneşti. În 1997, odată România in­trată sub guvernarea co­a­li­ţiei Cdr-PD-Udmr, ea a început să aplice fără crâcnire pro­gra­­mul economic tra­sat de Banca Mon­dială şi de Fondul Mo­­netar Internaţional (după ce fostul prim-ministru Ni­co­lae Văcăroiu le tratase cu maxi­mă distanţă), ceea ce a fă­cut ca până în 1999 economia aces­teia şi rezervele valutare să fie la pă­­mânt. De la început, însă, România primise foar­­te mul­te în­cu­rajări „pri­e­te­neşti“ din stânga şi din dreap­ta lumii fi­nan­ci­are. Aşa era şi declaraţia fă­cu­­tă de Antonius Van der Hej­den, func­ţionar superior la ING Barings, în ca­­­drul unui se­­mi­nar din 1997 sponsorizat de Banca Mon­dială şi FMI, con­­­form căruia, „dacă România va continua pe dru­mul ac­tu­al, ea ar putea de­veni «tigrul economic»¹ al Euro­pei“. În rea­li­ta­te, efectele politicii BM-FMI asu­pra economiei româ­neşti aveau să fie de­zas­tru­oase, ceea ce în 1999 era evident, ţara ajungând (de) „râsul“ Europei, nicidecum „tigrul“.

Iată, în acest sens, alocuţiunea deputatului Nicolae Popa din 7 apri­lie 1999, privind „jocurile obscure de inte­re­se practicate de o bancă olan­de­ză cu reprezentanţă în Ro­mâ­nia, şi anume ING Baring“:

„…Banca olandeză joacă la rupere pe piaţa inter­ban­cară, scu­fun­dând băncile în datorii şi obligând, im­plicit, Guvernul să le jupoaie cu taxe şi impozite... Acuz politica cămătărească promovată de această bancă, care, de fapt, nu este singulară în practicile ei oneroase. Aşadar, iată ex­pli­ca­­ţia de fond a fenomenelor care se petrec în lumea financiar-bancară, acolo unde cursul monedei naţionale se prăbuşeşte pes­te noapte, acolo unde do­bânzile pe piaţa interbancară în­re­gistrează cote de neimaginat, acolo unde băncile nu mai acordă credite, din criză de lichiditate pro­vo­cată artificial de cămătari străini, acolo unde Guvernul însuşi este nevoit, în faţa acestei situaţii, să-şi alimenteze motoarele financiare cu taxe şi impozite noi.

…La urma urmei, sosirea, în România, a unor ban­cheri străini, re­pre­zentanţi ai unor fir­me, altfel de mare re­zo­nanţă internaţională, care să se rezu­me, pur şi simplu, la cămătărie şi câştiguri speculative, ex­por­tând, din Ro­mânia, venit naţional şi avuţie românească, este o aberaţie, o ac­ţi­u­ne pre­me­ditată de subminare a eco­no­miei şi intereselor legi­ti­me ale României.“²



Ca şef al fiscului român, lui Sebastian Bodu nu i părea deloc ile­gal ca ING Baring să-i plătească abonamentul unui telefon mobil „de servici“, păstrându-i-se şi postul de la ban­ca „olandeză“ în timp ce era secretar de stat la Finan­ţe. Nu i se părea nefiresc nici că ING îi acorda un credit în con­­di­ţii pre­ferenţiale, ca unui salariat propriu. Dar ce con­vor­biri legale pot exista pe acest fir scurt din­tre şeful fis­cu­lui ro­mân (Anaf) şi un trust financiar privat trans­na­ţi­o­nal?¹ Ce co­menzi primea acest ins care poza în­tr-un cerber dezlănţuit asupra con­tri­bu­­a­bi­lilor români?