Ethan Frome

Vrând parcă să transforme Partidul Democrat (de­ve­nit şi Liberal, după alipirea facţiunii liberale conduse de Stolojan şi Valeriu Stoica) într-o afacere de familie, Traian Băsescu înţelegea să o aducă la con­du­ce­rea executivă a aces­tuia pe preţioasa sa fidelă în ale politicii, pe Elena Udrea, impusă ca secretar gene­ral al partidului, iar pe fiica sa, Elena (care, ca şi Udrea, îşi etalează cu turpitudine bogăţia şi luxul), o pla­sea­ză în frun­tea organizaţiei de tineret a partidului. Vedem cum o clientelă politi­că asupra că­re­ia a tronat Bitt­ner, cucerea alt partid, după ce profitase mai înainte de pe urma PSD-ului, prin Adrian Năstase, pe care l-a şi abandonat.

„Mossadiuc“ de la PD!

La începutul lui octombrie 2005, Traian Băsescu şi Vic­tor Babiuc se plimbau oficial, braţ la braţ, la deschiderea noi­lor expoziţii de la Rom­ex­po, în Bucureşti. Primul era pre­şe­­­dintele României iar al doilea al Ca­me­rei de Co­merţ, orga­ni­za­toarea „târ­gu­rilor“ (Babiuc îşi plătea de la Ca­me­­­ră pro­pria firmă, pen­tru că este acţionar al Romexpo).

Acelaşi Babiuc a pierdut în 2001 procesele de calomnie îm­po­tri­va lui Valerian Stan, care susţinea că ministrul Babiuc ar fi fost implicat în afa­ceri con­tra­re prevederilor legale, că a mai fost implicat în afaceri dubioase ca mem­bru în consiliul de ad­­mi­nis­tra­ţie al Bankcoop, care a falimentat, şi că, tot când era ministru, Babiuc a acţionat pentru a repartiza, fără lici­ta­ţie, un se­diu, din fondul public, pentru Romcontrol, firmă în care avea in­te­re­se, fiind co-proprietar asociat.

La sfârşitul lui decembrie 2005, asistat în dreapta de Babiuc (pd-ist cu state vechi), Bă­ses­cu înmâna aşa-zisele pre­mii ale „Galei Ex­ce­len­ţei în Afa­ceri 2005“, eveniment organi­zat de Camera de Comerţ al cărei preşe­din­te e Babiuc.
Cei doi erau tovarăşi vechi, cum se va vedea, iar ulti­mul l-a pro­pul­­sat în funcţie pe primul, în care Ba­biuc s-a înconjurat lite­ral­mente de evrei: „consilierii“ Vla­­­­di­mir Pasti şi Radu Feldman Ale­xan­dru sau vice-pre­­­şe­dinţii José Ja­co­bes­cu, Aurel Vai­ner şi Dra­goş Şe­u­lea­nu, punând pe tavă in­­for­mativ Ca­me­ra către Israel.



La aproape 80 de ani (născut în 1938 la Răchiţi-Botoşani, fiind evreu clan­des­tin¹) Victor Babiuc, până acum câţiva ani mem­bru în Biroul Per­ma­nent al Partidului Democrat, a cu­nos­­­cut după 1990 un sinuos tra­seu politic, fiind pro­movat în funcţii de către PD-ul lui Traian Băsescu.

Absolvent al Facultăţii de Drept în 1958, Babiuc are ghi­nionul să nu se bucure sub regimul naţionalisto-co­mu­nist al lui Gheorghiu-Dej de mari perspective sociale, aşa că este până în 1968 consilier juridic la între­prin­de­rea Trac­torul din Braşov, după care, sub „des­chi­de­rea demo­cra­tică“ de la de­bu­tul re­gi­mu­lui lui Nicolae Ceauşescu, avansează con­sultant şi apoi con­­­silier arbitral la Arbitrajul de Stat Central până în 1971, când devine con­­silier juridic şef la Mi­nis­te­rul Co­mer­ţu­lui Ex­te­ri­or. Nu-i place să poves­teas­că motivele pentru care a fost în­de­părtat din această funcţie, în 1978 fiind tras pe dreapta la In­stitutul de Economie Mon­di­a­lă², ca cercetător şti­inţific prin­ci­pal, perioadă de care îşi amin­teşte cu plăcere: cum nu tre­bu­ia să meargă la servici (deşi primea un foarte bun sala­riu) având însă timp să facă orice, să se do­cu­men­teze asu­pra ce voia şi să în­tre­ţină relaţii cu stră­­­inătatea. În aceas­tă pe­ri­oa­dă mai obţine o di­plo­­mă, cea de absolvent al cur­su­rilor post­­uni­ver­si­­tare de drept maritim (în 1979).

Îndepărtarea lui Babiuc de la Ministerul Co­mer­ţu­lui Exterior nu poa­te fi ruptă de contextul epu­ră­ri­lor ce s-au făcut după dezertarea spre Ca­nada a colonelului Marcu de la Direcţia Asia-Oceania, şi mai apoi a ge­ne­ra­lului Pa­ce­pa în SUA. Re­cent, răspunzând unor acuzaţii privind in­te­re­sele sale ma­te­riale meschine asupra Ro­mâ­niei, generalul Pace­pa afir­ma că el nu a fugit din România cu milioane de dolari, „aşa cum a făcut colonelul Marcu, fostul şef al Agen­­ţiei Eco­no­mice a României la Teheran“.

Acest Ion Marcu ne-a fost bună cunoştinţă, şi pu­tem aduce in­for­ma­ţia că este tot evreu, şi că era de fapt chiar omul lui Pacepa, fugind îna­intea acestuia, în Cana­da, unde, cu banii dosiţi din comisioanele afe­rente tran­zac­ţi­ilor făcu­te în numele statului român, şi-a deschis o fabrică de lactate şi brânzeturi¹. Este un fapt cunoscut azi că Mi­nis­terul Co­mer­­­ţului Ex­te­rior era plin de securişti acoperiţi, la toate eşa­loanele. O parte dintre aceştia erau evrei (în anii ’60, majo­ri­ta­tea lucrătorilor din MCE erau evrei, dar mulţi au fost în­lă­turaţi). Aşa era şi ca­zul lui Marcu, care, în cadrul mi­nis­te­ru­lui, se afla în cele mai bune relaţii personale cu Babiuc, la rân­dul său evreu (ge­­ne­ra­lul de Securitate Neagu Cosma îl sesizase din anii ’60 pe Gheor­ghiu-Dej că salariaţii Minis­te­rului Comerţului Ex­te­ri­or, în pro­­porţie de peste 90% evrei la acea dată, se folosesc de aceas­­­tă po­­zi­ţie pentru a face afaceri ce prejudiciază statul român, în fa­voa­­rea unor state terţe sau al unor firme evreieşti din străinătate. Au urmat procese şi con­dam­nări, dar nici­odată ministerul nu a fost supus unei radicale epu­rări, mai ales că sub Ceauşescu nu pu­teau fi apli­cate „cri­te­rii arbitrare“).

„Revoluţia“ din 1989 îl găseşte pe Babiuc printre cei mai odih­ni­ţi şi pregătiţi să sară la ciolan, lipindu-se repede, ca fost „marginalizat“, de aşa zisul Front al Salvării Na­ţi­o­na­le, in­trând tot­o­da­tă în masonerie şi fiind numit ministru de Jus­tiţie, activând apoi şi în Camera De­pu­ta­ţi­lor din par­tea FSN. Tra­­seist politic, a ocupat mult timp fotoliul de de­pu­tat (din par­tea Par­ti­dului Democrat, al PNL mai apoi, şi din nou al PD, din 2004). A funcţi­o­nat şi ca mi­nis­tru de Interne în octom­brie 1991 - noiembrie 1992.

Din 1995, lipit de gruparea lui Petre Roman, el de­vi­­ne vice­pre­şe­din­­te al Partidului Democrat, ceea ce îi fo­lo­seş­te pentru a dobândi func­ţia de ministru al Apărării din 1996 până în martie 2000. Fiind în toată această perioadă un fidel al preşedintelui Constantinescu (pe care în­tot­dea­u­na l-a pus înaintea propriului prim-ministru, oricare ar fi fost aces­­ta) în februarie 2000 el demisionează din PD, su­pă­rat că par­ti­dul nu susţine proiectul ame­ri­ca­no-israelian „Dra­­cula“ ce urma să coste statul român 4,5 miliarde de do­lari, plus ce­da­rea că­tre Bell Helicopters a fa­bri­cii IAR Ghim­bavi-Bra­şov, dar şi în urma scandalului legat de arestarea trafi­can­tului is­­raelian de ar­ma­ment Shimon Nahor (pe numele real Simon Sorin Her­şcovici), fost vice-amiral al Is­ra­e­lu­lui şi agent Mos­sad, în cursul anchetei re­ieşind şi imen­sa implicare în afa­ce­re a lui Babiuc (PD-ul l-a desem­nat atunci în lo­cul său la ministerul Apă­rării pe Sorin Frun­zăverde, ma­son în Supremul Consiliu al MLNUR atunci, ca şi Babiuc).

Din mai 2000, Babiuc migrează la PNL (devenit re­zer­vaţie de ex-ţă­rănişti şi ex-pedişti), ceea ce îi foloseşte să se aleagă încă o dată de­pu­tat în toamnă, dar în 2003 se în­toar­ce la PD, unde Traian Băsescu îl pri­meş­te cu braţele des­chise. Pretindea apoi că întoarcere sa la PD s-a fă­cut toc­mai pen­tru a ci­menta Alianţa DA (PNL-PD), care ar fi opera sa.



Un bun job pentru Babiuc s-a dovedit a fi funcţia de ar­bitru la Cur­tea de Arbitraj, unde se învârte din 1976, şi unde „re­vo­lu­ţia“ avea să îl in­staleze vicepreşedinte din 1990, apoi „pre­şe­din­te al Curţii de Ar­bi­traj Co­­­mer­ci­al Inter­­naţional de pe lângă Camera de Comerţ “, din 1993.

Preşedinte al Asociaţiei Pro Atlanticul de Nord-filiala ro­mâ­nă, mem­bru al Ccir (până în 2007 preşedinte), prof. univ. ASE, acţionar la Rom­con­trol, Romexpo, Libra Bank, cu ceva avere strânsă şi mai multe vile, pen­tru Babiuc Româ­nia era un loc în care să tot trăieşti bine.



Despre afacerile dubioase ale lui Victor Babiuc ca mi­nistru al apă­rării, trebuie precizat că el funcţiona în ace­laşi timp şi ca avocat privat, fie prin intermediul firmei de avo­ca­tură Babiuc, Sulică & Aso­ci­a­ţii, fie in­di­vidual, ca ar­bi­tru la Cur­tea de Arbitraj economic - Bucureşti.

Marea afacere a cabinetului de avocatură Babiuc, Suli­că & Aso­ci­a­ţii, înfiinţată în 1996, chiar anul în care Babiuc avea să devină ministru al Apărării, o reprezintă asistenţa ju­ridică ce a acor­dat-o Fon­du­lui Naţi­o­nal de Investiţii (FNI-ul), firmei Gelsor şi ce­lor­lalte afaceri ale lui Sorin Ovi­­diu Vîntu, afaceri ce se vor do­vedi fra­u­du­loa­se, de­­clan­şând un mare scan­­­­dal. „În epoca sa de glorie, controversatul Sorin Ovidiu Vîntu şi-a în­cre­dinţat consultanţa juridică celor doi par­te­neri, Victor Babiuc şi Dan Su­li­că. «Sunt beton în acte», obiş­nu­ia să spună Vîntu, iar asta înseamnă că Babiuc şi Su­lică şi-au făcut profesionist treaba!“, scria revista Banii Noştrii.

S-a vorbeşte prea puţin des­pre le­gă­turile aces­tui fond cu diverşi is­ra­elieni, ca şi despre legă­tu­rile FNI cu fi­nan­­­ţa­rea unor afaceri cu firme isra­e­li­e­ne pen­tru înzes­tra­rea ar­ma­­tei române, afaceri ale armatei pa­tro­nate, în mare mă­su­­ră, chiar de către mi­nis­trul Victor Babiuc. S-au an­che­­­tat însă abuzurile sale privind terenurile armatei române.

Astfel, pe timpul guvernării CDR-iste (PNL-PD-UDMR-PNŢCD), ca ministru al Apărării, Ba­bi­uc a în­­ca­sat comisioane substanţiale în urma afa­cerilor cu ar­ma­ment şi pământuri ale Armatei Române. Devenind evi­dent că a primit mită de la omul de afaceri Gigi Becali (care i-a „vân­dut“ aproa­pe gratis un teren fiicei lui Babiuc când pri­mea alt teren de la Ministerul Apărării), din anul 2007 Traian Băsescu a avut grijă să nu se mai afi­şe­­ze pu­blic cu Babiuc.
FNI-ul, israelienii şi clasa politică.

Un fost redactor economic al publicaţiei Top Business, dezvăluia într-o amplă lucrare privind serviciile secrete româ­neşti¹, că în spatele afa­ce­rii FNI s-au aflat de la bun început nu numai lu­cră­tori din serviciile se­cre­te româneşti, ci, alături de Sorin Ovi­­­diu Vîn­tu, câţiva evrei străinii, care au preferat să rămână în umbră, dar numai deasupra patronului Vîntu.

El relata cum, în calitatea sa de autor/analist per­ma­nent el rubricii „In­ves­tiţii-Tranzacţii-Plasamente“, a fost con­tactat „de un om de afaceri is­ra­e­lian de origine română, Beno Löbel, cetăţean israelian stabilit în Elve­­ţia, în vârstă de 75 de ani, posesorul unei averi estimate la apro­xi­ma­tiv 7 mi­­li­oa­ne USD care, după 1990, se implică în tran­zac­ţi­o­na­rea titlu­ri­lor şi hâr­­ti­ilor de valoare, ajungând să deţină im­por­tante pro­pri­e­tăţi mo­bi­liare şi imo­­bi­li­are în România“.

Ei bine, acest israelian „elveţian“ se foloseşte de re­la­ţia personală pe care redactorul Cristescu o avea cu patronul de la FNI, pentru a-i propune lui Vîntu ca el să participe la con­ducerea întregii afaceri, însă nu cu Vîntu s-a purtat dis­cuţia în biroul acestuia de la Hotelul Dorobanţi, ci cu… un evreu ame­ri­can „de origine română“ (ni s-a sugerat câteva pa­­gini mai departe că ar fi Dan Fischer, un potentat al acelor vremuri, ală­turi de alt evreu, Dan Pazara, asociat al său la Da­nu­bius Investments Ltd):

„Însoţit de domnul Beno Löbel mă deplasez la Hote­lul Dorobanţi în vizită de lucru la domnul Sorin Ovidiu Vîntu. Dar surpriză! Domnul SOV nu era singur, alături de el se afla un cetăţean american de origine ro­mâ­nă, care într-un mod foarte direct ne-a comunicat că domnul SOV are deja un par­te­ner de afaceri în persoana lui. Personajul respectiv ne-a spe­ci­ficat virarea în conturile SC Bursa Gelsor SA a modestei sume de 750.000 USD pentru a cimenta această co­la­borare a lui cu domnul Sorin Ovidiu Vîntu… Am reţinut faptul că dom­nul SOV stătea liniştit pe un fotoliu, fără să participe di­­rect la aceste tratative. Cu alte cuvinte am fost lăsaţi să în­ţe­le­gem că locul este deja ocupat.“

În toată această nebunie financiară îi aflăm im­pli­caţi pe evreul Dan Fischer, „cetăţean american de origine ro­­mâ­nă“ (şi pe care îl lega de SOV suma de 800.000 de do­lari, con­form unor declaraţii televizate din epocă), alături de şefi ai ser­viciilor se­cre­te, precum Că­tă­lin Harnagea, şeful SIE la acea dată. Atât de tare se implicase Harnagea pentru in­te­re­sele lui Fi­scher în acea perioadă, încât se certase cu alt evreu „ameri­can de ori­gi­ne română“, celebrul deja acu­m, Ale­xan­dru Bittner, căruia îi pretindea să-şi cedeze ac­ţi­u­nile de la postul tv Prima către Fischer¹.

Să luăm în calcul, deci, că Victor Babiuc asigura par­­­­tea ju­ri­di­că a afacerii Gelsor-FNI (prin firma de avo­ca­tu­ră Ba­­biuc & Sulică), în ace­eaşi perioadă în care el a func­ţi­o­nat ani buni şi ca ministru al Apărării, promovând asupra MIG­-urilor româneşti cea mai mare afacere ce a avut-o vreodată în lume firma Elbit Systems din Israel. E drept că afacerea fu­se­se demarată din 1995, dar perfectarea ei s-a făcut sub mi­nis­­te­riatul lui Babiuc. El chiar s-a deplasat în Israel în ace­eaşi perioadă, îm­preună cu pre­­mi­e­rul Radu Vasile.

Ei bine, printre multele alte afaceri du­bi­oa­se ale pa­tro­nilor Fon­du­lui Na­ţional de Investiţii, a fost preocuparea în mod pri­ori­tar a fi­nan­ţă­rii afa­cerii Elbit Systems Ltd - Aero­star Ba­cău privind mo­der­­nizarea pe banii românilor a 110 avi­oane de luptă MIG 21 aflate în dotarea aviaţiei mi­li­ta­re ro­mâ­ne, isra­e­li­e­nii de la Elbit be­neficiind de sute de milioane de euro. Această afacere marca Gelsor a fost gestionată prin so­ci­etatea de ad­mi­nis­trare SOV Invest, oferta publică de obli­ga­ţi­­uni fi­ind derulată de însăşi Ioa­na Maria Vlas, „mama FNI“: „Sunt realistă! În viitorul apropiat Aero­star-ul va încheia contracte de sute de milioane de dolari cu unele so­ci­e­tăţi din Israel pen­tru transformarea cunoscutelor avi­oa­ne MIG 21“.

În acelaşi timp, ea se remarca în cadrul unor „se­­mi­na­rii publice“ or­ga­nizate de către USAID (sub-patronaj CIA) şi ambasada SUA la Bu­cu­reşti, unde vorbea ca spe­­cialist în pia­ţa de capital. Rezultatul: peste 300 de mii de „in­ves­­titori“ ro­mâni trans­formaţi în 300.000 de păgubiţi prin pră­­­buşirea fon­du­ri­lor de investiţii ale grupului în anul 2000.

Întreaga afacere Aerostar-Elbit s-a lăsat cu un dosar pe­­­nal şi cu destituirea a trei cadre de conducere şi a unui sub­ofi­­ţer de la SRI Bacău, în frunte cu şeful secţiei, maiorului Mi­­­hai Cismaru.

S-a spus de la început că, atunci când s-a prăbuşit afa­cerea FNI-FNA-Gelsor, „iniţiaţii“ aparţinând cla­sei po­li­ti­ce au reuşit să-şi retragă de­pu­nerile la fonduri cu tot cu câş­­ti­gu­rile um­flate, înainte de evidenţa de­cli­nului şi de pră­bu­şi­rea fondurilor. Iată lista cea mai secretă, cu­prin­zân­du-i pe unii de­po­nenţi politicieni, ma­jo­ri­ta­tea apropiaţi pe atunci cu Ba­biuc, ju­ris­tul afa­­ce­rii, colegi de par­­tid şi guvernare:

Dudu Ionescu - a retras 160.000 USD;

Dragoş Constantinescu - a retras 140.000 USD;

Ioan Avram Mureşan - a retras 180.000 USD;

Paul Păcuraru - a retras 90.000 USD;

Radu Sârbu - a retras 276.000 USD;

Radu Berceanu - a retras 160.000 USD;

Traian Băsescu - a retras 160.000 USD;

Ulm Spineanu - a retras 110.000 USD;

Valeriu Stoica - a retras 165.000 USD etc.

(dintr-o listă mai mare, după lucrarea lui Cristescu Radu C-tin, op.citat., pag 81. SRI a negat că ar fi sursa dezvăluirii acestei liste.)
Afacerea fondurilor Gelsor-FNI-FNA s-a lăsat cu scan­­dal când a re­ie­şit că a funcţionat ca un joc piramidal şi ca mij­loc de fraudă, ca şi faptul că CEC-ul, in­sti­tu­ţie financiară de stat, garantase depunerile. Aşa se face că Par­la­mentul nu­mea în octombrie 2000 o Comisie de An­che­tă, în frun­­tea că­rei era numit nimeni altul decât PD-is­tul (la acea dată) Ale­xandru Sassu (coleg şi tovarăş de echi­pă cu Ba­biuc şi cu Berceanu), un traseist politic cu asumată iden­ti­ta­te etnică evre­­iască, şi o prezenţă fa­mi­­liară în sediul am­­ba­­sadei is­ra­e­liene de la Bucureşti¹, apoi şef la TVR.

„Comisia are o ac­ti­vi­­ta­te intensă, derulată pe par­cur­sul mai mul­tor săptămâni de lucru“, dar nici o vorbă des­pre vreun israelian sau in­te­re­se israeliene, nici o vorbă despre implicarea lui Babiuc. Vi­no­vă­ţi­ile sunt sta­bi­lite cu duiumul, dar numai pentru unii dintre factorii români. Iarăşi, nici o vorbă despre listele de „retrageri“ preferenţiale. În tot acest timp, Maria Vlas dis­pă­ruse chiar în Israel, stat ce nu a făcut nici un efort pentru a o ex­trăda României, şi nici contul aces­teia de la Banca Ha­po­a­lim din Tel Aviv nu a fost blocat, deşi se ştia că ea îşi făcuse legături aici şi transferase personal în cont suma de 3 mi­li­oa­ne de dolari SUA.

Deşi trimisă de Vîntu în Israel (după ce acesta s-a con­sul­tat cu Sorin Beraru, după cum dezvăluia la OTV prietenul lui Bera­ru, americano-is­ra­e­li­a­nul Chaim Steinberg²), Maria Vlas a fost primită în Israel de Beno Löbel, care s-a îngrijit şi de întoarcerea ei, ceea ce arată faptul că afacerile FNI-Isra­el au fost până la urmă mult mai mari decât s-a ştiut vreodată.

Aşa se face că în 2000, ziarul israelian Viaţa Noastră anun­ţa că Beno Löbel, „speculant“ bursier, „om de afaceri is­ra­elian născut la Cer­nă­uţi, care trăieşte în Elveţia, având nu­meroase acţiuni la bursa română..., cu­noscut al Ma­ri­ei Vlas, cu care s-a întâlnit în Tel Aviv imediat după ce aceas­ta a fugit din ţară“, a condus la Bucureşti un con­sorţiu de investitori care acţiona pentru con­tro­lul FNI-ul.

Ziarul din Tel Aviv îi ia şi un interviu lui Beno Löbel la câteva luni de la sosirea Mariei Vlas în Israel, el declarând că „acum câteva luni Maria Vlas a venit în Isra­el şi a locuit în­­tr-un apartament din Dizzengoff Center, unde a plătit 1.500 de dolari pe lună“, deoarece „ani de zile a avut aici le­gături şi a constatat că este mai mult decât protejată“, bu­cu­rându-se şi de „prietenia“ sa. Mai aflăm de la Beno Löbel că „Maria Vlas a vrut să in­tro­ducă capitaluri mari în Israel… Ea este în tra­ta­ti­ve cu câteva mari societăţi israeliene de asi­gu­rări. La ora actuală, sunt informat că locuieşte într-un apar­­tament, tot de lux, în strada Arzolorov“. Beno Löbel mai spunea că a în­vă­ţat-o cum să se întoarcă în România, „de­oa­rece nu i se va în­tâm­pla ni­mic rău şi nici nu va fi înjosită, voi avea eu grijă de asta!“¹. Au avut grijă, însă, să-i arunce toată vi­no­văţia în spa­te, se pare, păcălind-o cu pro­mi­siuni.

Legăturile strânse ale lui Babiuc cu israelienii exis­tau, în aceeaşi perioadă, şi în calitatea sa de ministru al Apă­rării, dar şi personal. Privind afacerile de contrabandă cu ar­ma­ment pe care is­ra­e­li­a­nul Shimon Nahor le-a realizat în Ro­mâ­nia cu în­căl­carea nor­­­melor Uniunii Europene, este re­mar­­cabil că aces­ta, după ce a fugit în Israel, avea să declare că le­gă­tu­ri­le sale cu Victor Babiuc, ministru al Apărării, au fost vânate de către SRI. El mai declara că faptele sale, fa­ci­litate de oficialii români, „nu pot fi în­vi­nuite de către UE de în­căl­care a em­bargoului, de­oa­rece restricţiile UE nu se refe­ră şi la România, ţară care nu este membră încă în această or­ga­nizaţie“. Ce mai contau pentru agentul israelian şi pen­­tru mi­niştrii români aspiraţiile eu­ro­pe­ne ale României şi obli­ga­ţiile ce apăreau ca atare?

Oricum, aceasta a fost perioada în care s-au promovat de la nivelul ministerului Apărării cele mai multe contracte în favoarea firmelor isra­e­li­e­ne, iar ca secretar al ministerului, adus de Babiuc, era Sergiu Medar, cel care avea să fie pro­movat în 2005 de către Traian Băsescu drept consilier pre­zi­denţial coordonator al serviciilor secrete româneşti.

Ca avocat („arbitru“ la Curtea de Arbitraj), Babiuc şi-a de­monstrat în­că o dată clientela, de aceeaşi origine cu cea pe care, în acelaşi timp, o slu­jea ca ministru al Apărării, re­pre­zen­tative fiind legăturile sale cu Shi­mon Nahor. Este de no­to­ri­etate că, la comanda israelianului Nahor, în 1999, Victor Ba­biuc l-a des­ti­tuit pe generalul Florentin Popa de la con­du­ce­rea în­zestrării Armatei Române din cadrul M.Ap.N..

„La constituirea Tribunalului arbitral au fost respectate Regulile de procedură ale acestei Curţi de Arbitraj aplicabile de la 1 ianuarie 2000, în sensul că re­cla­man­ta [firma controlată de israelianul Eliahu Rasin] a desemnat ca arbitru pe dl. Victor Babiuc, iar pârâtul [FPS-ul, adică statul] pe dl. Octavian Căpă­ţî­nă, şi cei doi arbitri au ales ca supraarbitru pe dl. Radu Leşe.“ (din Hotărâre)

După mai 2000 îl regăsim pe ministrul Victor Babiuc ca angajat în calitate de arbitru comercial în favoarea in­frac­to­ru­lui is­ra­e­li­an Eliahu Rasin. Mai mult, acest arbitraj al lui Ba­bi­uc în fa­voarea lui Rasin va fi primul act din­tr-o serie suc­ce­si­vă ce va conduce la un prejudiciu de câteva milioane de do­lari adus sta­tului român (muşamalizat apoi, la nivelul DNA, în 2008, în re­­gimul Băsescu). Iar acest arbitraj nu este sin­gu­rul pro­­nun­ţat mai me­reu în favoarea israelienilor.

Concret, Babiuc se pronunţa în Sentinţa 192 din 25 iu­lie 2000 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Ca­mera de Comerţ şi In­dus­trie a României (din care Babiuc ori­cum făcea parte, devenind la un mo­ment dat chiar preşe­din­tele Camerei). Pronunţarea s-a dat în fa­voa­rea firmei Noni Voiaj Impex srl, împotriva sta­tu­lui român (FPS), pentru ca fir­ma respectivă (controlată de Elia­hu Rasin şi rebotezată apoi de către isra­e­lieni Domino In­ter­na­ti­o­nal Hotels) să sus­pen­de plata preţului pen­tru cum­părarea marii companii hote­li­ere româneşti Bucureşti-Turism SA (Ho­­telul Bucureşti şi toa­te celelalte active ale companiei).

Ce făcea Victor Babiuc prin această Hotărâre în fa­voa­rea grupului israelian, împreună cu ceilalţi arbitrii pri­e­teni? Deşi firma israeliană nu plă­ti­se banii la timp statului român (altă poveste cu infracţiuni), invocă exis­tenţa unor li­tigii comerciale pe rol privind privatizarea, dar nicăieri arbi­trii nu „reţin“ şi nu impun în Hotă­râ­rea lor consolidarea preţului cu apli­ca­rea do­bânzii asu­pra acestuia (devalorizare leu, inflaţie etc.).

Aşa se face că atunci când în sfârşit au plătit, pes­te un an de la da­ta semnării contractului (cu un credit de 25 mi­lioane USD, gi­rat cu ac­ţi­unile ce urmau să le primească de statul român!), plătind aceeaşi sumă în lei, is­ra­elienii au dat numai 18 milioane dolari SUA în loc de 25 de mi­li­oa­ne cât ştiau că au de plătit. Păgubaşul: satul ro­mân. Asta nu l-a scu­tit însă pe Radu Sârbu, preşedintele FPS, ca şi pe echipa sa, de un do­sar pe­nal (pri­vind mai multe in­frac­ţiuni legate de aceas­tă privatizare), de­oarece, deşi a sem­nat un Act Adi­ţi­onal cu israelianul Rasin pe baza Hotă­rârii sem­­­nate de Victor Babiuc & echipa de arbitrii, avea la rân­dul său o răs­pun­de­re di­rectă privind pro­te­jarea intereselor vân­­ză­toru­lui, sta­tul ro­mân. (Întors însă din in­stan­ţă de către dubiosul judecător Cristian Jipa de la Tribunalul Bu­cu­reşti - care îl făcuse scăpat şi pe Vîntu în do­sa­rul FNI -, în anul 2008 DNA a efectuat o nouă ex­per­ti­ză judiciar-contabilă care, făcând un ser­vi­ciu israe­lie­ni­lor şi fostei conduceri a Fondului Proprietăţii de Stat, anula­ exis­ten­ţa vreunui pre­ju­diciu, căci „pre­ve­derile Codului Civil nu pot fi apli­cate pri­va­tizărilor“, ne zicea procuroarea Dia­na Stăncele.¹)

Dar câte astfel de Hotărâri nu au mai dat dl. Babiuc şi prie­tenii săi, „aplicând Codul Civil“, dacă avem în vedere că în toate contractele de pri­vatizare din România se specifică că diferendele dintre părţi sunt soluţio­na­te la Curtea de Ar­bi­traj In­ter­na­ţi­onal de pe lângă Camera de Co­merţ? Iar Babiuc anga­ja­tul de ieri al israelienilor (numai de ieri?), ajunsese pre­­­şe­din­tele Curţii de Arbitraj (tri­bu­na­lului arbi­tral), avându-l adjunct, ca vice-pre­­şe­din­te arbitru, pe Adri­an Severin, despre care Ba­bi­uc spunea că acesta l-a adus pe el în po­­­litică şi în Partidul Democrat! (a se vedea şi capitolul Ca­­me­­ra de Comerţ a României, pe mâna evreilor.).