Ethan Frome

politica filo-SionistĂ

România pro-Israel în „Consiliul de Securitate“

„Consiliul de Securitate“ al Organizaţiei Naţiunilor Uni­­te înseam­nă o putere efectivă, el permite justificarea in­ter­­venţiilor militare ori­unde în lume (numite pompos „de men­ţinere a păcii şi se­cu­ri­tă­ţii internaţionale“), de aceea SUA, care au manipulat naţiunile după al doilea răz­boi mon­di­al pentru crearea acestui organism menit de la în­ce­put con­tro­lului asu­­pra în­tre­gii lumi, şi-au păstrat aici un drept de veto asu­pra oricăror deci­zii, dar acest lucru nu a fost în­tot­­dea­una de ajuns pentru a-şi impune voin­ţa, cu tot spri­ji­nul ocult sau făţiş al evreilor de pretutindeni, pen­tru in­te­re­se­le că­ro­ra SUA au fost aproape întotdeauna un vârf de lan­ce.

Acest Consiliu de Securitate îşi are greii săi, „mem­brii per­ma­nen­ţi“, dintre care Germania sau Japonia (în­vin­şii răz­­bo­iului) au fost excluşi de la bun început. Aceşti grei permanenţi sunt învingătorii din al II-lea război mon­di­al: SUA, Anglia, Franţa, Rusia şi China. Altor naţiuni li s-a per­­­mis ca, din când în când, să func­ţi­o­ne­ze în Con­si­liu ca „mem­bri ne­per­­manenţi“, până la completarea unui nu­­măr de 15 membri (cele 5 state per­ma­nente + alte 10, ale­se pe o peri­oa­dă de doi ani de către Adu­na­­rea ge­ne­rală a ONU). Pre­şe­dinţia Consiliului revine lunar câte unuia din cele 15 state mem­bre, conform „principiului rota­ţiei alfa­betice“. Româ­nia a fost „alea­­să“ de patru ori să deţină un „man­dat“ ne­per­ma­nent în acest con­si­liul de securitate: în 1962, în 1976-1977, în 1990-1991 şi în 2004-2005¹.

Chiar dacă România mai deţinuse preşedinţia tem­po­rară a Con­si­li­ului de Securitate şi în iulie 2004, i-a mai ve­nit o dată rândul la această pre­şedinţie şi în al doilea an al ul­ti­mu­lui mandat de membru al Con­si­liu­lui, în oc­tombrie 2005, ceea ce interesa peste măsură Isra­e­lul.



Trebuie să amintim, înainte de a prezenta anumite fap­te, că Or­ga­nizaţia Naţiunilor Unite (ONU), şi mai ales acest Consiliu de Secu­ri­ta­te, au devenit încă o dată necesare sioniştilor şi pentru că, după re­tra­ge­­rea isra­e­li­e­ni­lor în 2005 din te­ri­to­ri­ile ocupate în 1967, (planul Sharon-Olmert de „se­pa­rare uni­la­te­rală de pa­les­­ti­ni­eni“), apărea necesitatea unui „acor­d israelian cu o au­to­ritate internaţională sau cu forţe mi­litare mul­ti­­na­ţi­o­nale ca­pa­­bile să preia gestiunea Gazei“ (mai târziu se va miza chiar şi pe ministrul român Ungureanu, pentru ca aceste tru­pe, sub egi­da ONU, să fie româneşti, dar aplicarea efectivă a unui asemenea plan întârzie încă). Cum vom vedea în capitolul La război pentru Israel, aceeaşi strate­gie a fost aplicată de Israel şi în cazul sudului Libanului în anul 2006, cu to­­talul concurs al preşedintelui Băsescu, care a vrut să trimită trupele ro­mâ­neşti la luptă cu Hezbollah-ul.



Principalele „teme“ din agenda Consiliului în tim­pul pre­şe­din­ţiei Ro­mâniei din octombrie 2005, erau în ge­ne­ral ştiute încă de la începutul anu­lui: „dosarele“ Kosovo şi Irak, gestionarea etapei post-retragere israe­li­a­nă din Gaza (ce ar putea implica şi „mi­si­uni“ ale Consiliului de Securitate pe te­ren), „dosarul Liba­nu­lui“ (înlăturarea ad­ver­sa­ri­lor Isra­e­lu­lui din Liban, trupele de pace siriene) şi altele, nu în ultimul rând „misiunile de pace ale ONU“ (care au în componenţa lor ob­ser­vatori mili­tari, trupe şi poliţie civilă din România).

Bine instruit din timp de „prietenii“ săi, ministrul Un­­gureanu îşi pro­pu­sese să impună Consiliului de Se­cu­ri­ta­te „reanalizarea rolului ONU în Irak“, doar-doar va reuşi im­pli­carea ONU în „perioada post-tranziţie“ din Irak, adi­că să uşureze situaţia administraţiei Bush, căreia îi era din ce în ce mai greu să se descurce după ce a declanşat răz­bo­iul fără acor­dul ONU, dar cu „aliaţi“ precum România.

După ce, în iunie, fusese la prietenii săi din Israel timp de o săp­tă­mână, Răzvan Ungureanu ştia ce are de fă­cut la Consiliul de Secu­ri­ta­te şi în „dosarul Orientului Mij­lo­ciu“, în „problema pales­tiniană“: „Urmare re­tragerii din Gaza - zicea el -, este necesară evaluarea capacităţii au­to­ri­tă­ţi­lor pa­lestiniene de a asigura securitatea şi alte aspecte esen­­ţiale ale vieţii în fostele teritorii ocupate“. Concluzia trebuia să fie ne­fa­vorabilă acestora.

Dosarul libanez era, sub pre­­şedinţia Ro­mâniei, altă sarcină a Con­si­liului, constând în „punerea în aplicare a re­zoluţiei 1559“, adică re­tra­ge­rea trupelor străine (siriene) din Liban, aflate sub egida ONU, ca şi des­fi­in­ţarea „miliţiilor“ liba­ne­ze. S-a în­tâm­plat (!?) ca tot în octombrie să apară şi raportul preliminar al co­mi­si­­ei de anchetă a asasinării premierului libanez Ha­­riri, cu acuze asupra Siriei, infirmate apoi, prea târziu însă¹.

Premoniţiile ministrului de Externe Ungureanu erau absolut uimi­toa­re: „Deşi nu sunt înscrise pe agenda Con­si­li­u­lui de Securitate - zicea el prin septembrie -, nu poate fi ex­clu­să posibilitatea apa­ri­ţi­ei unor noi teme com­plexe în func­ţie de evoluţiile în teren sau discuţiile în alte orga­ni­zaţii. Am în vedere în principal dosarul nuclear iranian. Deşi recenta re­zoluţie adoptată de Agenţia Internaţională pen­tru Energie Ato­mi­că nu face tri­mi­tere în mod clar la o acţiune a Con­si­li­u­lui de Securitate, o astfel de opţiune nu poa­­te fi ex­clusă în cazul în care se va considera că acest dosar poate evolua către o ame­ninţare la adresa pă­cii şi securităţii.“ Şi, ca un făcut, în oc­tom­­brie 2005 apă­rea şi „do­sa­rul ira­nian“ pe masa Con­siliului, ca ur­ma­re a di­ferendului atomic isra­e­li­a­no-iranian.

Israelul, diplomaţia românească şi „Dosarul iranian“.

Israelul are spaima constantă că ve­ci­nii săi islamici ar putea dis­pu­ne vreodată de arme puternice, capabile să îl lovească. Şi atât de pu­­ternică este această obsesie, încât nu o dată a acţionat preventiv dis­tru­gând direct sau îm­pin­­gând din spate SUA să acţioneze astfel, obiective me­­nite sco­pu­rilor eco­­­nomice paşnice. Este cazul Irakului (ale cărui arme, des­pre care vorbeau CIA-ul şi Mossad-ul, şi pentru care această ţară a fost distrusă, s-au dovedit a fi închipuiri) dar nu numai al lui. Din 2005 era luat la ochi şi Iranul.

La 11 august 2005 se adopta rezoluţia Agenţiei Inter­na­ţionale pen­tru Energie Atomică (controlată de SUA şi evrei. AIEA e o instituţie spe­cia­li­za­tă a ONU,) care ex­pri­ma „se­rioase îngrijorări ale comu­ni­tă­ţii inter­na­­ţi­o­nale“ faţă de reluarea pro­cesării uraniului la uzi­na iraniană de la Isfa­han, cerând încetarea aces­tei acti­vi­tăţi. Marii sforari ai politicii ONU („onu­siene“, cum zicea mi­nis­trul Mi­hai Răzvan Un­gureanu, în delirul său verbal) ar fi vrut chiar ata­ca­rea Ira­nu­lui prin re­zo­luţie a Consiliului de Securitate.


Nu era prima dată când „comunitatea inter­na­ţi­o­na­lă“ cerea Iranului să renunţe la o energie ieftină, energia ato­mi­că, din cauza temerii că de la o tehnologie economică ar pu­tea trece la una militară. Se întâmpla de vreo doi ani. Nesupus şi de această dată, având în fruntea sa un pre­şe­din­te cu­rajos, Iranul declara că „indiferent de ob­sta­­­co­le, Iranul va deveni un pro­ducător de com­bus­ti­bil nu­cle­ar în zece ani“, arătând că „îmbogă­ţi­rea uraniului nu con­tra­vi­ne Tratatului de Neproliferare Nucleară, dar, cu toa­­te aces­tea, [acestui stat islamic] i se interzice această activitate paş­ni­că de peste 20 de ani“.

Ministerul de Externe de la Teheran a respins prin urmare rezo­lu­­ţia AIEA, catalogând-o ca „fără fundament ju­ridic, ilogică şi inac­cep­ta­bi­lă, adoptată la presiunea SUA“. Şi totuşi, „serviciile secrete americane şi israeliene sunt con­vin­se că, înainte de sfârşitul decadei, prin 2008-2012, Iranul ar pu­tea obţine bomba nucleară, având deja mijloacele ne­ce­sare care îi permit să atingă orice instalaţii militare ame­ri­ca­­­ne din Golf, precum şi teritoriul Israelului“, scria presa străină manipulatorie.

Pe moment, George W. Bush nu avea ce face, decât să mimeze mul­ţumirea pentru noua rezo­luţie AIEA, deşi nu era atât de radicală pe cât ar fi dorit-o americanii. Ţări ca India, Brazilia şi Indonezia, care au re­prezentanţi în AIEA, n-au vrut să condamne Iranul pentru activităţi pe care ele însele erau decise să le înceapă. Mai grav pentru ea, SUA se temea că, în Consiliul de Securitate, refuzul Chinei şi al Rusiei de a sanc­­ţiona Ira­nul ar face imposibilă găsirea unei justificări ju­ri­­dice a unui even­tual atac militar aupra teritoriului iranian.

Se apela de aceea la presiunile prin presă. Într-un articol apă­rut în Daily Telegraph, se arăta că Israelul, ce a bombardat în 1981 reactorul nu­clear irakian de la Osirak, era gata să facă acelaşi lucru şi în Iran.

Totul pare să fi fost, însă, o lucrătură de tipul CIA-Mossad, căci iată ce anun­ţa o ştire de presă:

„Urmele de ura­niu îm­­bogă­ţit descoperite acum doi ani în Iran, ce con­sti­tu­ie prin­ci­pala probă a SUA în acu­za­ţi­ile că Tehe­ra­­nul are un pro­­gram de înarmare nucleară, s-au dovedit a pro­veni din Pa­­kistan. Experţi din SUA, Franţa, Japonia, Marea Bri­ta­nie şi Rusia au de­monstrat că echi­pa­mentele con­taminate im­por­tate din Pakis­tan nu au legătură cu even­tu­ale arme nu­­cle­a­re iraniene. Ele provin ex­clu­siv de la centrifuge care ser­vesc la îmbogăţirea uraniului pentru trans­­for­ma­rea lui în combus­ti­bil pentru cen­tra­le­le atomoelectrice... În lipsa altor do­vezi, Agenţia (AIEA) nu va mai avea pe ce bază să re­cla­me Iranul la Con­siliul de Securitate al ONU, spre nemul­ţu­mirea administraţiei Bush. După 3 ani de inspecţii în Iran, aceste urme de contaminare fuse­se­ră cele mai solide pro­be des­co­perite de in­spe­ctori, des invocate de ame­ri­cani“ (Daily Telegraph - 2005) .

Dar era abia sfârşitul lui august şi nu mai era mult până când, în oc­­­tombrie, României îi revenea pre­şe­din­ţia Consiliului de Securitate. Is­ra­­elul nu putea dezarma, tre­­bu­ia să găsească ceva, mai ales că iubitul său fiu adop­tiv, Răz­van Ungureanu, reprezenta România la pre­şe­din­ţia Con­­­­si­li­u­lui. În definitiv el nu trebuia să obţină o rezoluţie de ata­ca­re a Ira­nu­lui (Rusia s-ar fi împotrivit, ca şi China), ci nu­­mai una de condamnare, care să folosească mai apoi unei mi­­ni­me jus­tificări pentru un eventual atac isra­e­li­ano-ame­ri­can (sau chiar şi numai Israelian).

Omul personal al preşedintelui SUA se ocupase de manipulările inculpării Iranului. Acesta era ambasadorul SUA la ONU, John Bolton, fost subsecretar de Stat pentru controlul armamentelor. Cu numai un an îna­in­te, Bolton de­cla­­rase în faţa Congresului american, fără nici o probă, că Iranul se pre­gă­teş­te să realizeze arma nucleară¹.

Acum se dovedise că iranienii au avut dreptate, fiind rândul lui Bolton să se apere, fie că a indus în eroare pe congressmeni cu bună-şti­inţă, fie neintenţionat. În ciuda suspiciunilor americane, inspectorii AIEA nu putuseră să găsească nici un fel de probe materiale că Iranul şi-a procurat din Pa­kistan şi altceva decât centrifuge. Iranul cum­­părase mai demult de la Abdul Qadeer Khan, părintele tehnologiei nu­cle­­are pa­kis­ta­neze, mai mul­te componente nucleare, dar s-a do­vedit că nici una nu avea caracter mili­tar². Faptul că Bol­ton delira cu scop s-a dovedit şi de către rapoartele ser­vi­ci­ilor de informaţii americane, ce arătau clar că Iranul este de­par­te de a fi în stare să creeze bomba nucleară. Mai mult, sur­se diplo­matice de­cla­raseră pentru Washington Post că SUA nu au temei să ceară sancţiuni ONU îm­po­tri­va Iranului.

Cea mai mare lovitură pentru administraţia SUA şi pentru Israel a venit tocmai de la iranieni, care, neavând ce ascunde, au permis ac­ce­sul neîngrădit inspectorilor în Iran, regimul is­la­mic de la Teheran do­ve­din­du-se mult mai răb­dă­tor şi mai bine­voi­tor decât Saddam Hussein. Inspectorii tre­bu­iau atunci să gă­seas­că şi altceva pentru a-şi putea moti­va o lovitură îm­po­tri­va Iranului­. Şi au găsit!
Mai întâi au încercat să-i convingă pe ruşi, motiv pen­tru care se­cre­tarul de stat american Condoleezza Rice a efectuat în octombrie, în timp ce prietenul Ungureanu pre­zi­da deja Consiliul de Securitate, o vizită ful­ger la Mos­co­va, spre a-şi convinge omologul rus că „este vital un con­­­sens internaţional pentru a determina Iranul să revină la masa ne­go­ci­erilor diplomatice în dosarul nuclear“.

Ministrul de Externe rus Serghei Lavrov, o trimitea însă la plim­ba­re pe Condoleezza: „Toţi semnatarii Acor­du­lui de Neproliferare au drep­tul de a desfăşura activităţi de îm­bogăţire a uraniului“, îi răspundea el. SUA şi Israelul vo­iau însă, cu orice preţ, ca „dosarul iranian“ să ajungă în faţa Consiliul de Securitate, ceea ce Mihai Răzvan Ungureanu a şi exe­­­cutat prompt, fără a mai ţine cont de părerea ruşilor sau a altor membri. În tot acest timp continua şi campania me­di­atică anti-ira­nia­nă, în fruntea aces­teia situ­ân­du-se re­pre­zen­tan­tul SUA la ONU, John Bolton.

Într-un interviu la postul de radio BBC, Bolton acu­za Iranul că de 18 ani este angajat în programul de dez­vol­ta­re a armelor nucleare. El se mai agita că există pe­ri­co­lul ca teroriştii să aibă acces la aceste arme, spu­nând că Ira­nul „este hotărât să obţină arme nucleare pe care să le poa­tă fo­losi nu doar pentru a intimida statele din regiune, ci şi pentru a-i apro­vi­zi­ona, probabil, pe terorişti“.

Deloc întâmplător, ci parte a unei campaniei me­di­a­ti­ce menite a for­ţa mâna ruşilor, la o zi după descinderea gră­bi­tă a secretarei de stat ame­­­­­ricane la Moscova, ziarul bri­ta­nic Sunday Telegraph pu­blica un ar­ti­col exploziv despre am­bi­­ţi­i­le militare ale Ira­nu­lui şi implicarea Rusiei în aces­­te in­ten­­ţii. Foşti militari ruşi ar fi ajutat în secret Iranul să obţină teh­­no­logia necesară fabri­că­rii de rachete capabile să atingă ca­pi­­tale eu­ro­pe­ne, cla­ma alarmist ziarul britanic, citând, chi­pu­­­rile, „responsabili ai ser­­vi­ci­i­lor de in­for­­maţii occi­den­tale“.

Pe aceeaşi linie, ziarul britanic pretindea că Iranul ar fi capabil să utilizeze propria tehnologie pen­tru con­stru­irea unei rachete cu o rază de acţiune de 3.500 de km, că programul iranian „este ela­bo­rat, ia am­ploare şi câş­tigă în precizie“ şi că Teheranul in­ten­ţi­­o­nea­­ză să se doteze cu arma nucleară. „Cred că pre­şe­din­tele rus, Vladimir Putin, ştie ce fac ira­ni­e­nii“, ar fi de­clarat pen­­tru Sunday Tele­graph „un înalt res­­­pon­sa­bil ame­rican“, şi acesta anonim.



În luna de vârf al ata­cu­rilor politico-mediatice ame­ri­cane şi a celor­lal­ţi aliaţi ai Israelului asupra Tehe­ra­nu­lui (lu­na octombrie 2005), în 28 oc­tom­brie Iranul celebra ziua „anti­sio­nismului“ sau „ziua al-Qods“ („a Ieru­sa­li­mu­lui“, in­sti­­­tuită de ayatollahul Kho­me­­iny, fonda­to­rul Republicii Isla­mi­ce Iran), mar­cată de ample de­mon­straţii în toa­tă ţara, în timpul că­rora au fost arse dra­pe­le israeliene, ame­ricane şi bri­ta­ni­­ce stri­gându-se: „Moarte Is­ra­e­lu­lui!“, „Moar­te Ame­ricii!“.

Pentru Israel a fost un excelent motiv spre a cere re­u­nirea de ur­gen­ţă a Consiliului de Se­cu­ri­tate pentru sanc­­­ţionarea Iranului, apre­ci­ind că „apelul“ ira­nian re­pre­zin­tă o cri­mă contra umanităţii, un apel la geno­cid, deşi slo­ganurile strigate erau obişnuite de ani de zile, ca răspuns la poli­ti­ca anti islamistă israeliano-americană, şi nu incitau la exter­mi­narea evreilor, ci la des­fiin­ţarea statului lor din Palestina.

Premierul britanic Tony Blair se ralia Israelului: „ati­tu­dinea irani­e­ni­lor faţă de Israel, faţă de terorism, faţă de ar­me­le nucleare este de ne­con­­ceput... Ima­ginaţi-vă un stat cu ase­menea atitudine, dacă ar avea ar­ma­ment nuclear“. Dar zi­lele României la preşedinţia Consiliul erau nu­mă­rate, de la 1 noiembrie aceasta re­ve­nin­du-i Rusiei, aşa că, oricât s-a străduit, Mihai Răzvan Un­gu­­­rea­nu n-a mai putut acţiona împotriva Iranului. Sin­gurul do­sar pe care a re­uşit să îl deschidă, în chiar ultima sa zi de pre­­­zi­denţiat, pe 31 oc­tom­­brie 2005, a fost cel de retragere a forţelor de pace siriene din Liban, mandatate de ONU, fă­când măcar acest joc al Israelului, care, odată retrase trupele siriene, avea să atace militar Libanul.

România la război pentru Israel? (1)

Poziţia obedientă a preşedintelui, pe atunci, Traian Băsescu faţă de politica filo-sionistă a SUA în Orientul Mijlociu a ieşit încă o dată spec­taculos la iveală, în timpul războiului isra­e­li­a­no-libanez din anul 2006. Cu 4 luni îna­intea debutului eve­ni­mentelor militare, la începutul lui mar­tie avea loc o vizită a ministrului Armatei isra­eliene la Bucureşti, Shaul Mofaz, pri­mit la vârf chiar de către Traian Băsescu şi obţinând de la România o mis­terioasă „cola­bo­ra­re“ cu armata română şi „sprijin politic“ pentru Israel îna­in­tea ofen­si­ve­lor sale (începând cu cea din Liban, din 2006).

Shaul Mofaz şi Ehud Olmert (premier al Israelului după intrarea în comă a fostului premier Ariel Sharon) erau consideraţi a fi amândoi copiii politici ai lui Ariel Sharon. Militar de carieră şi politician, Mofaz a fost şeful Statului Ma­jor al armatei israeliene, Ţahalul (Tzahal), şi tovarăş de ar­me cu mai vârstnicul Sharon în campaniile împotriva ve­ci­nilor arabi, a pa­­les­ti­ni­enilor cu precădere. Dintr-o dată el era, vedem, prietenul lui Băsescu.

„Istoria mea este cea a Israelului“, se laudă Shaul Mo­faz, deoarece s-a născut în Iran la 4 noiembrie 1948 (primul an al statului evreu) şi a emi­grat în Israel împreună cu familia. El este bine-cunoscut ca un sus­ţinător al abor­dării dure faţă de pa­les­­ti­ni­eni şi al unei campanii militare împotriva Iranului, ţara natală. Deasemenea, el vede Ierusalimul, ca toţi radicalii evrei, drept capitala Israelului şi vrea să acţioneze pentru „integritatea Oraşului Sfânt“ adi­că pentru alungarea palestinienilor din oraşul istoric.

Încă din 2002, când era şeful armatei israeliene, pen­tru a explica asa­sinarea li­derului spiritual al mişcării pales­tiniene Hamas, şeicul Ah­mad Ya­ssin, de către ser­vi­ci­ile spe­ciale israeliene, Shaul Mofaz de­cla­ra, ca or­ga­nizator al ac­ţi­u­nii, că gru­parea palestiniană este „inamic strategic al Isra­e­lu­lui“. În aceeaşi perioadă, sub comanda lui forţele isra­e­li­ene uci­deau zeci de palestinieni lunar, cu încălcarea elemen­tară a drepturilor omu­lui (cum remarca raportorul onu John Dugard), mulţi dintre morţi fiind copii.

Shaul Mofaz fusese promovat din 2 noiembrie 2002 ministru al „Apă­­rării“ israeliene de către Ariel Sharon, iar ace­­­eaşi atitudine ce o avu­se­se faţă de Hamas, o avea în 2006 şi faţă de Hez­bo­llah-ul din Liban, când, sub orga­ni­za­rea sa, Israelul a pregătit în secret o nouă incur­si­une mi­litară în te­ri­to­riile libaneze.



Despre vizita lui Shaul Mofaz la Bucureşti din 8-9 iu­lie 2006, presa israeliană scria că ministrul evreu al Apă­ră­rii va discuta despre situ­a­ţia „de securitate“ din Orientul Mij­lo­ciu, cola­bo­rarea militară dintre Româ­nia şi Israel şi des­pre „com­ba­te­rea terorismului internaţional“. Dincolo de alte pu­­­neri la cale, Mofaz a vorbit concret cu Traian Băsescu des­pre „par­ti­ci­parea la operaţiunile de susţinere a păcii şi de com­batere a tero­ris­mu­lui“ cu trupe româneşti, sem­­nând tot­odată şi „Acordul în­tre România şi Israel pri­­vind cooperarea militară“.

Cum am văzut în cap. Recrut pentru Mossad, cu spri­ji­nul ocult al unor organe şi servicii secrete ale statului român, agentul siri­an Omar Hay­ssam a fost scos în iunie 2006 din în­chi­soare şi din Româ­nia pentru a fi predat Mossad-ului (te­ză acreditată de ziarele israeliene Yedioth Ah­ro­noth, Ma’ariv şi Yom L’Yom) chiar înaintea declanşării con­flic­tului din­­tre Israel şi Liban, în zona de sud libaneză, con­trolată de Hez­bollah. Con­form presei israeliene, Hay­ssam a fost stors de către is­ra­e­li­eni de in­for­maţii despre grupă­ri­le Hezbollah şi Hamas.



Planul israelian era acela de a forţa o nouă rezoluţie a ONU, care, după succesul retragerii forţelor siriene de pace din Liban (aflate în acest stat după războiul civil din 1975-1976, când miliţiile palestiniene s-au con­fruntat cu cele sus­ţinu­te de Israel, armata israeliană condusă ulterior de ge­ne­ra­­lul Ariel Sharon intervenind direct în spri­ji­nul „pro­te­ja­ţi­lor“ săi, creş­ti­­nii maroniţi, şi comiţând masacrele din tabe­rele de refugiaţi de la Sabra şi Shatila („Israelul i-a susţinut pe creştinii grupaţi în organizaţiile para-mi­li­tare, numite «miliţiile falangiste». Am avut ocazia să cunosc o familie de ase­menea creştini maroniţi care locuiau în sudul Liba­nului, chiar lângă frontieră, şi veneau zilnic în Israel... Însoţitorii mei mi-au spus, în 1993, că ei erau sprijiniţi material şi militar de Isra­el, ca un fel de tampon de secu­ritate, aşa-numită Armată a Liba­nului de Sud.“ - Corneliu Filip, Ce se în­tâmplă între Israel, Liban şi palestinieni?).

Noua rezoluţie ONU dorită de Is­ra­el trebuia să aducă în Liban alte forţe de pace (în locul ce­lor siriene), forţe care să îi fie favorabile. Tru­pe­le dorite de evrei erau europene favorabile lor, preferabil româneşti.

Chiar şi retragerea forţelor siriene de pace din Liban, în anul 2005 pare să fi fost rezultatul unei „operaţiuni spe­ci­a­le“, îndelung plănuite, ştiut fiind că acestea reprezentau ga­ran­ţia neinvadării Libanului de către ar­ma­ta israeliană. Pen­tru a se forţa plecarea sirienilor, aceştia au fost acu­zaţi de asa­­sinarea premierului libanez Rafiq Hariri la 14 februarie 2005, ceea ce dat prilejul unor ample manifestări de stradă libaneze anti-siriene şi a „presiunilor internaţionale“, astfel în­cât prezenţa siriană de 29 de ani din Liban s-a încheiat. Ul­te­ri­or, ancheta internaţională demarată de ONU a ex­clus par­ti­ciparea Siriei în asasinarea premierului libanez.

Israelul îşi mai dorea acum şi „de­zar­marea miliţiei Hezbollah“ for­mată însă din cetăţeni libanezi şi refugiaţi pa­lestinieni, mai greu de scos din ţară. Făcând totodată pre­si­u­ni pentru ca ONU să trimită alte trupe in­ter­naţionale, care să dezarmeze miliţiile din sudul Libanului, în iulie 2006 Is­ra­elul cam­pa zeci de mii de soldaţi la graniţa libaneză şi o se­rie de tan­­curi ce aşteptau ordine.

Pe 12 iulie, însă, răspunzănd provocării, Hezbollah-ul din Liban lansa rachete asu­pra pozi­ţiilor israeliene. În acelaşi timp, un comando Hez­bo­llah tre­cea graniţa în Isra­el, omora 3 soldaţi israelieni şi răpea alţi 2. Alţi 5 sol­daţi israelieni erau ucişi în timpul unei încer­cări de salvare. Ar­mata isra­e­liană invadează su­dul Libanului, urmând o serie de ample devastări de către evrei a ora­şe­­lor din zona graniţei, în timp ce Hezbollah-ul conti­nua să lan­se­ze ra­che­­te artizanale asupra nordului statului Israel.



În vara lui 2006 Israelul a distrus efectiv oraşele liba­neze de lângă graniţa sa, acolo unde se concentraseră forţele Hezbollah-ului, în timp ce acestea trimiteau în Israel doar ra­che­te arti­za­na­le aproape total inefi­ci­en­­te. În aceste condi­ţii, România a fost asaltată de refugiaţii libanezi de ori­­gi­ne română (de re­gu­lă românce căsătorite cu libanezi şi copiii aces­­tora), dar nu aceştia îl emoţionaseră pe preşedintele Traian Băsescu, ci soarta evre­ilor plecaţi din Româ­nia, pentru care, aşa cum se pronunţa, el se simţea da­tor să trimită tru­pe româ­neşti în Liban, spre a „dezarma miliţiile locale“ şi a apă­ra Israelul.

Astfel, Traian Băsescu, care se afla în ultima zi a vizitei sale din iulie 2006 în SUA, fiind primit la Washington de pre­şe­din­tele Bush Jr., de­clara presei, neîntrebat:

„Comu­ni­ta­tea internaţională poate conta pe spri­ji­nul României în res­ta­bilirea păcii în Liban şi pentru a garanta se­cu­ri­tatea Isra­e­lu­lui“. Şi, la întoarcerea în România, pe 29 iulie, el reitera „dis­po­nibilitatea României pen­­tru asumarea unor noi anga­ja­men­te militare în străinătate“.

Vizita de 3 zile a pre­şedintelui Băsescu la Wa­shing­ton se des­fă­şu­­ra la scurt timp după con­tro­ver­sele politice de la Bu­cu­­reşti dintre acesta şi miniştrii liberali, care sus­ţi­ne­au retra­ge­rea trupelor româneşti din Irak. Traian Băses­cu se dusese să asigure cabinetul ame­ri­can că poate con­tro­la si­tu­a­ţia, fiind însoţit la Pentagon de fidelul minis­tru de Ex­ter­ne, filo-sionistul Mihai Un­gu­reanu, şi de şeful Sta­tu­lui Major al ar­ma­tei române, g-­ralul mason Eugen Bădă­lan, dar şi de ambasadorul Nicolas Taubman.

Este semnificativ faptul că din componenţa delegaţiei nu făcea par­­­te şi ministrul Apărării, liberalul Teodor Ata­na­­siu, care so­licitase retra­ge­rea tru­pe­lor româneşti din Irak, fi­ind man­datat în acest sens de con­du­cerea partidului său, PNL. Atunci, la Wa­shing­ton, s-a hotărât, cel mai pro­ba­bil, în­lăturarea minis­tru­lui Atanasiu, căruia i s-a fabricat ul­te­ri­or un do­sar penal, pretext pentru Băsescu să îl suspende din funcţie, deşi ulterior s-a dovedit a fi nevinovat.

Traian Băsescu s-a întâlnit la Washington şi cu liderii „Camerei de Comerţ Româno-Americane“, evreii americani Elias Wezler şi Mark Meyer, ca şi cu vice-preşedintele „Camerei“, Armand Scala (dreapta).

Cu numai o săptămână înainte de deplasarea lui Bă­sescu la Wa­shington, preşedintele american susţinuse public ofensiva Israelului în Liban, declarându-se îm­po­tri­va stabilirii unui acord imediat de înce­ta­re a focului şi „ofe­rind încă o săptămână Tzahal-ului [armatei israeliene] pen­­tru raidurile din Liban“.

„Mutarea ame­ricană“ venea ca un re­fuz ex­pli­cit de a susţine în­ce­tarea imediată a focului ce­ru­tă de Uniunea Eu­ro­pea­nă şi de ONU, G.W. Bush sus­ţi­nând continuarea raidurilor israeliene asupra miliţiilor Hez­­bo­llah pâ­nă la înfrângerea acestora, deoarece „exis­tă sus­pi­ci­uni ca insta­bi­li­ta­tea creată de atacurile Hezbollahului asu­pra Isra­e­lului îi va provoca pe unii să invite Siria să se re­în­toarcă în Liban“, zicea el.

Cum spuneam, întors în România, preşedintele Bă­ses­­cu îşi întă­reş­te atitudinea pro-israeliană, insistând asu­pra „necesităţii asigurării secu­rităţii Israelului, în care România este direct interesată datorită comunităţii româneşti care tră­ieşte acolo“, referire evidentă la evreii originari din Ro­mâ­­­nia (şi nu la românii care muncesc în Israel), căci Traian Bă­ses­cu a re­pe­tat grija sa pentru „securitatea israelienilor ori­gi­nari din România“.

Şi el cerea o „rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU“ în cazul „conflictului dintre Israel şi Hez­bollah“, pre­cizând că „poziţia României în ceea ce priveşte conflic­tul ar­mat dintre forţele israeliene şi miliţiile Hez­bo­­llah este de a recunoaşte fără echivoc dreptul Israelului la securitate“.

„România are trupe pregătite pentru a fi trimise în Liban - spunea Băsescu -, în cazul în care comu­ni­ta­tea internaţională ne va cere acest lu­cru“. „Avem un batali­on în rezerva Nato, când se va hotărî să ple­ce, va pleca“, adă­uga el. Ministrul liberal al Apărării, însă, Teodor Ata­na­siu, atră­gea atenţia că trimiterea trupelor în Orientul Mijlo­ciu depinde de Parla­men­tul român, şi nu de preşedinte, că „o ase­menea hotărâre tre­buie să treacă [mai întâi] pe la CSAT“.

„Respon­sa­bilitatea nu aparţine doar părţilor afla­te în conflict [Isra­e­lul şi miliţiile libaneze], ci şi comunităţii in­ter­­na­­ţionale“¹, insista Băsescu asu­pra unei rezoluţii ONU, ce este finalmente adoptată la 11 august 2006, cu nr.1701. Aceas­ta prevedea încheierea ar­mis­­tiţiului între Israel şi Hez­­bo­llah, re­ve­ni­rea întregului teritoriu libanez sub con­du­ce­rea Beiru­tu­lui, re­tragerea trupelor israeliene, preluarea con­tro­lu­lui în sudul Libanului de către armata libaneză. Sleită şi fără rezultate notabile într-un război ur­ban de uzu­ră, arma­ta israeliană era oricum dispusă să iasă din război, dar Isra­e­lul reuşise să modifice în ultimul moment textul rezo­lu­ţi­ei, astfel ca în sudul Libanului să acţioneze o forţă armată in­­ter­na­ţională puter­nică (nu­mită UNIFIL, de 15.000 de sol­daţi), care să asigure dezarmarea Hez­bo­­llah-ului şi elibe­ra­rea sol­daţilor israelieni capturaţi.

În ciuda rezoluţiei ONU, atât Israelul cât şi Libanul şi-au continuat acţiunile, de abia pe 14 august 2006 armis­ti­ţiul devenind efectiv. De înda­tă, preşedintele român a de­ma­rat procedurile pentru a putea trimite tru­pe­le româneşti în Liban, aşa cum voiseră israelienii.

Aşa se face că pe 28.08.2006 preşe­din­tele Băsescu pre­­zida CSAT-ul pentru a se hotărî trimi­te­rea de trupe în Liban, în cadrul forţei inter­na­ţi­o­na­le a ONU. Libe­ra­lii (PNL) anunţau în acelaşi timp, prin­tr-un comu­ni­cat, că reprezen­tan­ţii săi în CSAT (miniştrii liberali) se opun trimiterii de trupe. Finalmente CSAT-ul a hotărât să aştepte mai întâi o cerere ex­pre­să a ONU - adică finanţare - înainte de a tri­mi­te trupele româneşti, tăin­du-i elanul lui Traian Băsescu.
Pro-israelian în fruntea spionajului românesc.

În anul 2007, Serviciul de Informaţii Externe avea un loc vacant de director general, în urma gestului preşedin­te­lui Traian Băsescu, care i-a cerut demisia omului instalat tot de către el în fruntea serviciului de spionaj ro­mâ­nesc, Cla­u­diu Săftoiu, jignind-o totodată şi pe soţia aces­tu­ia, con­si­li­e­ra sa prezidenţială Adriana Săftoiu, demi­si­onară la rândul ei.

Preşedintele Băsescu îi pregătea astfel, la ce­re­rea unor puteri stră­ine, un loc demi­su­lui ministru de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, ve­ni­tă mai ales prin ambasadorul SUA, Nicholas Taubman, care a tras şi sforile, sprijinit de agenţii de influenţă israelieni, pentru ca Parlamentul ro­mân să voteze această nominalizare.

Chiar dacă premierul liberal Tăriceanu îl destituise în acelaşi an pe Ungureanu din funcţia de ministru de Ex­ter­­ne, spatele său politic inter­na­ţi­o­nal avea să îi asi­gu­re vii­to­rul politico-profesional. Tăriceanu fusese ne­voit să îl des­ti­tu­ie în urma scandalului ce izbucnise urmare dez­vă­luirii că Un­gureanu, ca ministru de Externe, îl informa nu­mai pe Băsescu despre cele mai delicate pro­ble­me ex­terne, cum a fost despre arestarea şi în­chi­de­rea de către ar­mata ameri­ca­nă a doi români nevinovaţi în Irak şi doar spar­­gerea se­cre­­tului instituit de Ungureanu a dus la eliberarea acestora.

Liberalii însă, şi nici Tăriceanu, nu aveau să îl lase din mână pe săr­manul „şomer“ Ungureanu, căci tatăl acestuia dădea de­claraţii lacrimo­ge­ne pre­sei că „bietul Răzvan“, deşi conti­nua să lucreze pentru ministerul de Externe şi preda totodată ca profesor universitar, fără salariul de mi­nis­tru nu mai avea cum să îşi achite uriaşele rate bancare pen­tru căsuţa pe care şi-a ri­dicat-o, în realitate o somp­tu­oa­să vilă.

Aşa se face că, dirijat din mai multe direcţii, pre­şe­dintele Băsescu l-a destituit pe Săftoiu şi l-a nominalizat pe Ungureanu la şefia SIE, ocazie cu care s-a văzut încă o dată că un alt „partid“ controla Par­la­mentul Româ­ni­ei şi nu partidele politice ce îşi aveau reprezentanţii aici, iar acest partid ocult era acela al intereselor israeliano-ameri­ca­ne (SUA). Numai astfel se poate explica cum un Parlament ostil lui Băsescu, care vo­­tase suspen­da­rea acestuia în acelaşi an (2007), avea să vo­teze cu o majoritate covâr­şi­­toa­re pe omul acestuia, nomi­na­lizat la conducerea SIE, pe Mihai Răzvan Ungu­rea­nu: Ungu­rea­nu nu era şi omul lui Băsescu, ci amândoi erau mari­o­netele ace­leiaşi oculte internaţionale, reprezentată atunci, la vârf, de am­ba­­sa­dorul SUA Taub­man, ocultă ai cărei agenţi de in­flu­enţă con­tro­lea­ză în mare măsură politicienii români.

Rezultatul acestei situaţii a fost acela că în decembrie 2007 „Mihai Răzvan Ungureanu a fost votat de Parlament la şefia SIE în «una­ni­mi­ta­te», aproape ca Nicolae Cea­u­şes­cu... Camerele reunite ale Parla­men­tu­lui au validat numi­rea lui Răzvan Ungureanu la conducerea Serviciului de In­for­maţii Externe, cu 295 de voturi pentru, de la cei 318 par­la­men­tari prezenţi...“ (notă de presă).

Votul i-a fost favorabil lui Ungureanu, chiar şi în urma inter­pe­lă­rii sale de către senatorul Gheorghe Funar, înainte de începerea pro­ce­durii de vot, care l-a întrebat pe Ungureanu cum de posedă şi paşa­port israelian şi dacă va urmări din noua poziţie de şef al spionajului ro­mânesc pro­mo­varea intereselor Ungariei în România, după cum a fă­cut în cazul Fundaţiei Gojdu (afacere în care, cum am vă­zut mai sus, sunt pre­zente şi interesele israeliene).

Întrebările au plecat de la faptul că, „conform zvo­nu­­­rilor care cir­cu­lau la alegerea sa pe sălile Parlamentului, cu trimi­te­re la surse israeliene, în timpul pe care Mihai Răz­­van Ungureanu l-a petrecut la studii în Israel, pe tema Ha­ram­ba­sha, el a primit şi statutul de Ezrah Medina, după ce a pre­­­­­zentat dovezi privind un bunic haham. De asemenea, tot din familie ar avea şi unele „origini maghiare“, se afirma la Par­la­ment, ofe­rin­du-se drept do­va­dă faptul că tânărul şef al SIE a în­văţat maghiara în casă. Tot în ace­laşi context s-a vorbit şi despre apartenenţa sa la Hashahar“¹ (lojă ma­so­nică din Isra­el des­ti­na­tă evreilor originari din România; sub acelaşi nume a cir­­cu­lat şi o publicaţie sionistă). [Acest capitol este întregit de cel de la paginile 220-234.]
Preşedintele român „îşi ia lecţiile“ în Israel

Traian Băsescu declara în martie 2012 că toate ieşirile sale din România, în calitate de preşedinte al ţării, au fost bine pregătite şi aran­jate de şeful SIE, adică de M. Răzvan Ungureanu. Aşa au stat lucrurile şi cu ocazia vizitei sale în Israel de la începutul lui iunie 2009.

Ce căuta Băsescu în Israel s-a văzut abia la finele anului, când Ro­mâ­nia era acuzată în Financial Times că face politica internaţională a mi­nis­terului de Externe al Israelului, sau în anul următor, când în România s-a pră­buşit un elicopter de luptă israelian, căci forţele aeriene israeliene se an­tre­nează de ani buni aici pentru a putea ataca Iranul prin zona mun­toa­să a acestuia (similară, chipurile, cu a României).

Oficial, însă - dinspre România sau dinspre Israel -, nu se spunea mai nimic, decât că Traian Băsescu a venit „să îşi ia lecţia de istorie“, căci din prima zi a sosirii a fost dus la „Memorialul Holo­ca­us­tului Yad Va­shem“, unde „a mărturisit că a fost pri­vat de adevărul istoric [privind vinovăţia ro­­mânilor faţă de evrei], aşa cum au fost private două generaţii de ro­mâni, timp de 50 de ani“.

De cum a ajuns, însă, Băsescu a intrat la preşedintele israelian Shi­mon Peres, însoţit de Elena Udrea şi de ministrul de Externe român, Cristi­an Diaconescu. Dând dovadă de „servilism“, s-a spus, cei trei români erau îmbrăcaţi în alb-albastru, culorile dra­pelului israelian (Băsescu şi Dia­co­nes­cu aveau cămăşi albe şi cravate albastre, iar Udrea bluză alb-al­bas­tră, fustiţă albastră şi pantofi albi). Preşe­din­tele Peres i-a solicitat lui Bă­ses­cu ca România să se implice în con­frun­tarea cu „tirania iraniană şi ten­dinţa ei de hegemonie“ şi totodată a amin­tit apreciativ că recent, la o în­tru­ni­re ONU, delegaţia României a părăsit ostentativ sala în timpul dis­cur­su­lui preşedintelui iranian.

Pentru a fi întărit mesajul israelian către oficialii români, chiar în timpul discuţiilor bila­terale a fost declanşat un aşa-zis „gigantic exerci­ţiu de apărare civilă“, cu alarme şi sirene, simulând-se atacuri con­ven­ţi­o­nale, chimice şi bacteriologice, pornite din Iran, Liban, Gaza şi Siria.

În replică, Băsescu a spus că România susţine, atât ca membru al UE, cât şi în mod direct, demersurile politice şi de securitate din Orien­tul Mijlociu ale Israelului. El le-a dat aceste asigurări, pe rând, tuturor ofi­cialităţilor gazdă, de la premierul Netanyahu până la parlamentarii din Kneset. Întâlnindu-se şi cu oamenii de afa­ceri israelieni cu legături cu Româ­nia, Traian Băsescu le-a mulţumit pentru faptul că Israelul este al 3-lea partener economic al României, ca volum de schimburi eco­­no­mi­ce.

Presa israeliană susţinea că Băsescu şi Peres au purtat şi o serie de discuţii „de culise“, adică secrete, printre altele Traian Băsescu trans­mi­ţându-i lui Peres că şeful statului sirian, Bashar al-Assad, este inte­re­sat să revină la masa negocierilor cu Israelul şi că Damascul nu doreşte să fie identificat cu Iranul. Aceste declaraţii ar fi fost făcute cu ocazia în­tâl­nirii pe care Băsescu şi Assad au avut-o înaintea alegerilor din Isra­el. Peres i-a replicat lui Băsescu că nu crede că Assad este dispus să se desprindă de Iran.

Un moment picant al vizitei în Israel a venit când Traian Băsescu s-a revăzut cu foştii lui colegi evrei din şcoală şi liceu. „Rosina - se adre­sa Bă­sescu unei asemenea foste colege -, mă bucur aşa de mult. Fra­te­le tău ce mai face? Salutările mele lui Genu. El era mai mare decât noi cu un an, ne ţinea de mici. Da, a fost ca ieri. Ieri, în ’66!

Un alt fost asemenea coleg, Mundi Braunstein, spunea atunci că patru dintre foştii colegi evrei din clasele a şaptea şi a opta ai preşe­din­te­lui român au emigrat în Israel, iar doi, în Franţa. Şi a scos o fotografie de grup în josul căreia scria: „Absolvenţii clasei a VIII-a B promoţia 1965-1969 a şcolii generale nr.5 Bacău“. Ca totul să se încheie cât mai cor­di­al, Traian Băsescu a decorat mai mulţi israelieni (politicieni, ra­bini diplo­maţi şi istorici), precum Colette Avital (pe care unii o vedeau ca pe un po­si­bil preşedinte al Românei, deoarece are cetăţenie dublă), Meir Rosenne (diplomat conectat la Mossad, care pretinde că Israelul a băgat Româ­nia în Uniunea Europeană), rabinul Menachem Hacohen, Liviu Rotman sau Michael Shafir, un profesor româno-israelian ce predă şi în Româ­nia, la Universitatea clujeană Babeş-Bolyai.

Un episod oarecum ridicol al acestei vizite în Israel, este acela în care Traian Băsescu, ajungând la Zidul Plângerii (Templul lui Solomon), cu o tichiuţă evreiască pe cap, a introdus în crăpăturile zidurilor o hârti­u­ţă cu rugăciunile-dorinţele sale personale, amidah în ebraică, ca un ve­ri­tabil evreu, căci obiceiul este numai al evreilor. Oricum, dacă s-a rugat să fie reales preşedinte la sfârşitul anului, când în România au avut loc alegeri prezidenţiale, şi-a văzut îndeplinită dorinţa, tocmai voturile venite din străinătate salvându-l, căci în ţară pierduse la limită alegerile.