James Joyce ulise



Yüklə 3,4 Mb.
səhifə2/73
tarix17.01.2019
ölçüsü3,4 Mb.
#99768
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   73

— Cât, domnu”? întrebă femeia.

Doi litri, spuse Stephen.

O urmări cum toarnă în măsură şi de acolo în urcior,” lapte gras, alb, nu al ei. Sâni bătrâni, ofiliţi. Mai turnă o dată o măsură şi încă puţin pe deasupra. Bătrână şi tainică, pătrunsese aici venind dintr-o lume a dimineţii, poate o mesageră. Aducea laude puterii plină de bunătate a laptelui, turnându-l acum pentru ei. Chircită pe vine lingă o vacă răbdătoare, în zori, pe un câmp bogat, vrăjitoare pe ciuperca ei aşezată, şi degetele-i încărcate de riduri gră-bindu-i-se pe ugerul umflat. Mugeau înspre ea, cea lor cunoscută, ele, turma mătăsoasă de rouă. Fruntea mătăsoasă a turmelor, sărmană femeie bătrână, nume ei dăruite din timpuri străvechi. Cântăreaţă rătăcitoare, formă prea plecată a unei nemuritoare slujindu-şi cuceritorul şi pe vasalul ei trădător, încornorată de amândoi deopotrivă, emisară venind din tainica dimineaţă. Pentru a sluji, pentru a certa, nici el n-ar fi ştiut să spună; dar nici n-ar fi vrut să-i cerşească ei mila.

— Este, într-adevăr, doamnă, spuse Buck Mulligan turnând lapte în ceştile lor.

— Gustaţi-l, domnu', spuse ea. Bău la îndemnul ei.

— Dac-am putea să ne hrănim numai cu hrană din asta, îi spuse vorbind cam prea tare, n-ar mai fi ţara plină de-alde ăia cu dinţii stricaţi şi maţe putrede. Trăiesc în mlaştini ca porcii, băga-n ei mâncare proastă şi străzile-s pavate cu praf, balegă de cal şi scuipături de ofticoşi.

— Sunteţi student la medicină, domnu'? întrebă bătrână.

— Sunt, doamnă, răspunse Buck Mulligan.

Stephen îi asculta într-o tăcere dispreţuitoare. îşi pleacă acum capul bătrân la un glas care-i vorbeşte răstit, omul care-i drege oasele, omul-medicament; pe mine nu mă ia în seamă. Către glasul care are să o spovedească, şi să-i ungă pentru mormânt tot ce mai rămâne din ea, mai puţin pântecele ei necurat de femeie, trup omenesc făcut nu după asemănarea Domnului, pradă a şarpelui. Şi către glasul răstit care acum îi porunceşte să stea tăcută, cu ochi uimiţi, nesiguri.

— Înţelegi ce-ţi spune? o întrebă Stephen.

— Pe franţuzeşte vorbiţi, domnu'? îi spuse bătrâns lui Haines.

Haines îi vorbi iarăşi, mai îndelung, plin de încredere

— Irlandeză, spuse Buck Mulligan. Nu ştiţi deloc gaelica?

— Mă gândeam eu c-o fi irlandeză, spuse ea, după cum sună. Sunteţi din vest, domnu'?

Eu sunt englez, spuse Haines.

— E englez, spuse Buck Mulligan, şi crede că noi s-ar cuveni să vorbim irlandeza în Irlanda.

— Sigur că aşa s-ar cuveni, spuse bătrână, şi mi-e şi ruşine că eu nu ştiu. Mi-au spus ăi de ştiu că-i o limbă tare frumoasă.

— Frumoasă nu-i cuvântul, spuse Buck Mulligan. Cu totul şi cu totul minunată. Mai umple-ne cu nişte ceai, Kinch. Aţi vrea şi dumneavoastră o ceaşcă, doamnă?

— Nu, vă mulţumesc, domnu', spuse bătrână petrecân-du-şi toarta canistrei cu lapte pe după braţ şi pregătindu-se de plecare.

Haines îi spuse:

— V-aţi luat banii? Mai bine să-i plătim acuma, Mulligan, nu crezi?

Stephen umplu cele trei căni.

— Plata, domnu'? spuse ea, oprindu-se. Păi, sunt şapte dimineţi câte-o jum'ate la două pence face şapte şj doi face un şiling şi două pence ţinute şi astea trei dimineţi doi litri la patru pence este trei ori doi face un şiling şi unu şi cu doi face doi şi doi, domnu'.

Buck Mulligan oftă şi după ce-şi umplu gura cu o coajă de pâine gros unsă cu unt pe ambele părţi, îşi întinse picioarele şi începu să se caute în buzunarele pantalonilor.

— Plăteşte şi fă mină bună, îi spuse Haines surâzând. Stephen umplu o a treia cană, o linguriţă de ceai colorând palid laptele gras, gros. Buck Mulligan scoase la iveală un florin, îl învârti între degete şi strigă:

— Miracol!

ÎHmpinse pe masă către bătrână spunând:

— Mai mult să nu ceri de la mine, iubito. Tot ce pot eu să-ţi dau, îţi dau.

Stephen depuse moneda în palma întinsă fără grabă.:- Vă rămânem datori două pence, spuse.

— Toată vremea să ne achităm, domnu', spuse ea luând moneda. Toată vremea. Bună dimineaţa, domnu'.

Se înclină şi ieşi, urmată de cântarea tandră a lui Buck Mulligan.

Iubită a inimii mele, dac-ar fi mai mult, Mai mult ţi s-ar aşterne la picioare.

Se întoarse către Stephen spunând:

— Serios, Dedalus. Sunt pe geantă. Aleargă să-ţi iei năimirea de la şcoală şi adu-ne ceva bani. Astăzi barzii trebuie să bea şi să chefuiască. Irlanda aşteaptă ca fiecare om să-şi facă azi datoria.

— Asta-mi aduce aminte, spuse Haines ridicându-se, că trebuie să trec pe la biblioteca voastră naţională astăzi.

— Întâi baia, spuse Buck Mulligan.

Se întoarse către Stephen întrebându-l cu naivitate:

— Azi e ziua când îţi faci baia lunară, Kinch? Pe urmă îi spuse lui Haines:

— Bardul cel necurat îşi face un punct de onoare să se spele o dată pe lună.

— Toată Irlanda e spălată de gulfstream, spuse Stephen lăsând să picure miere pe o felie de pâine.

Haines vorbi din colţul unde-şi înnoda larg un batic pe după gulerul cămăşii de sport:

— Intenţionez să fac o culegere cu zicale de-ale voastre, dacă-mi daţi voie.

Cu mine vorbeşte. Ei se spală, fac baie în cadă, se freacă. Remuşcăturile duhului lăuntric.12 Conştiinţa. Şi totuşi mai e aici o pată.

— Aia cu oglinda crăpată a unei slujnice, ca simbolul artei irlandeze e teribilă.

Buck Mulligan îl pocni pe Stephen pe sub masă şi spuse cu multă căldură:

— Stai să-l auzi şi despre Hamlet, Haines.

— Chiar, vorbesc serios, spuse Haines, încă adre-sându-i-se lui Stephen. Tocmai mă gândeam la asta când a intrat bătrânica aia, sărăcuţa.

— Aş putea face ceva bani din asta? întrebă Stephen. Haines râse, şi luându-şi pălăria moale, cenuşie, din cârligul hamacului, spuse:

— Asta nu mai ştiu, să-ţi spun drept.

Ieşi cu pas nonşalant. Buck Mulligan se aplecă peste masă spre Stephen şi spuse cu vigoare aspră:

— Acuma ai făcut-o de oaie. Ce ţi-a venit să-i spui asta?

— Adică? spuse Stephen. Problema este să facem rost de bani, nu? De la cine? De la lăptăreasă, sau de la el. Să dăm cu banul.

— Eu ţi-1 pregătesc cum e mai bine, spuse Buck Mulligan, şi pe yrmă vii tu cu rânjetul tău scârbos şi glumele tale lugubre de iezuit.

— Slabă nădejde, spuse Stephen, şi de la ea şi de la el. Buck Mulligan suspină tragic şi-şi lăsă mâna pe braţul lui Stephen.

— De la mine, Kinch, spuse.

Cu voce deodată schimbată adăugă:

— Ca să-ţi spun adevărul adevărat, cred că ai dreptate.” La dracu', că de altceva nu-s buni. De ce nu-i joci, aşa cum fac eu? Dă-i dracului pe toţi. Hai să ieşim de aici.

Se ridică, se descheie şi ieşi grav din halat; spuse resemnat:

— Mulligan e despuiat de straiele sale. îşi goli buzunarele pe masă.

— Uite-ţi cârpa de nas, spuse.

Şi, în vreme ce-şi potrivea gulerul tare şi cravata nesupusă, le vorbea lor, certându-le, precum şi lanţului său de ceas atârnându-i în legănare. Mâinile i se înfundaseră cotrobăind prin cufăr şi tot timpul cerea o batistă curată. Remuşcătura duhului lăuntric. Doamne, va trebui să ne îmbrăcăm, şi noi personajul, din cap până-n picioare. Vreau mănuşi purpurii şi ghete verzi. 13 Contradicţie. Mă contrazic? Foarte bine, atunci mă contrazic. Mercurialul Mala-chi. Un proiectil moale, negru, ţâşni din manile sale sporovăitoare.

— Şi uite-ţi şi pălăria ta de cartier latin.

Stephen o ridică şi şi-o puse pe cap. Haines le strigă, din uşă:

— Veniţi odată, băieţi?

— Sunt gata, răspunse Buck Mulligan, îndreptându-se către uşă. Haide, Kinch. Ai mâncat tot ce-am lăsat noi, presupun. Resemnat ieşi cu vorbe şi mers solemn, spunând, aproape covârşit de îndurerare:

— Şi ieşind el de acolo îl întâlni pe Butterly. u Luându-şi bastonul de lemn de frasin de unde-l lăsase sprijinit de perete, Stephen îi urmă şi, pe când ei coborau scările, trase de uşa înceată de fier şi o încuie. îşi puse cheia uriaşă în buzunarul de la piept.

În josul treptelor Buck Mulligan întrebă:

— Ai adus cheia?

— E la mine, spuse Stephen precedându-i.

Mergea înaintea lor. în spate îl auzea pe Buck Mulligan izbind cu prosopul greu de baie tulpinele înalte ale ferigilor, ierburilor.

— Capu' jos, domnule. Cum îndrăzneşti, domnule? Haines întrebă:

— Plătiţi chirie pentru turnul ăsta?

— Douăsprezece lire, spuse Buck Mulligan.

— Secretarului de stat de la Departamentul Războiului, adăugă Stephen peste umăr.

Se opriră în vreme ce Haines contempla turnul şi spuse în cele din urmă:

— Cam posomorit iarna, aş zice. Martello îi spuneţi?

— Billy Pitt le-a înălţat, spuse Buck Mulligan, pe vremea când francezii bântuiau mările. însă al nostru este omphalos-ul.

— Care-i ideea asta a dumitale cu Hamlet? îl întrebă Haines pe Stephen.

— Nu, nu, strigă cu suferinţă în voce Buck Mulligan. Nu sunt în stare acuma să-l suport pe Toma d'Aquino şi cele cincizeci şi cinci de raţiuni pe care le-a născocit ca să-şi sprijine teoria. Aşteaptă să bag câteva halbe în mine mai întâi.

Se întoarse către Stephen spunând, pe când îşi trăgea în jos cu grijă vârfurile vestei trandafirii:

— Nici tu n-ai putea, la mai puţin de trei halbe, nu, Kinch?

— Am lăsat toată chestia asta în aer atâta timp, spuse Stephen ne-n largul său, că poate să mai aştepte o vreme,

— Îmi stârneşti curiozitatea, spuse Haines amabil.

E vreun paradox?

— Bah! spuse Buck Mulligan. Noi am depăşit chestiile astea, Wilde şi paradoxurile. E ceva foarte simplu. Stephen dovedeşte prin algebră că nepotul lui Hamlet este bunicul lui Shakespeare şi că el este fantoma tatălui său.

— Ce? spuse Haines, ridicându-şi mina să arate spre Stephen. Adică el?

Buck Mulligan îşi petrecu prosopul ca o etolă în jurul gâtului, şi cocoşându-se de râs larg, spuse în urechea lui Stephen.

— O, umbră a lui Kinch bătrânul! Iafet în căutarea unui părinte!

— Noi suntem întotdeauna obosiţi dimineaţa, îi spuse Stephen lui Haines. Şi ia mult timp s-o povesteşti.

Pornind din nou, Buck Muliigan îşi ridică amândouă mâinile.

— Doar halba cea sacră poate deslegă limba lui Dedalus, spuse.

— Vreau să spun, îi explică Haines lui Stephen înce-pând să-l urmeze, turnul şi stmeile astea de aici îmi adus în minte, într-un fel, de Eâsinore. Care-şi moţăie asupra mării capul, nu? 13

Buck Mulligan se întoarse brusc, o clipă, spre Stephen, dar nu spuse nimic. în clipa aceea strălucitoare, tăcută, Stephen îşi văzu propria imagine în haine ieftine, prăfuite, îndoliat între vestmintele lor vesele.

— E o poveste minunată, spuse Haines, f ăeându-i să se oprească din nou.

Ochii, palizi ca marea pe care vântul a înviorat-o, mai palizi, fermi şi prudenţi. Stăpânitorul mărilor, privind către miazăzi pe deasupra golfului, pustiu în afara penei de fum a vasului poştal, abia vizibilă pe zarea luminată, şi o pânză trudind pe lângă Muglins.

— Am citit undeva o interpretare teologică, spuse' îngândurat. Ideea Tatălui şi Fiului. Fiul străduindu-se să se unească Tatălui.

Buck Mulligan arboră de îndată o faţă veselă, larg surâzătoare. îi privi, cu gura lui frumos conturată deschisă de bună dispoziţie, cu ochii, din care-şi retrăsese brusc orice înţelesuri viclene, clipind de o veselie nebunatecă. îşi mişca, precum o păpuşă, capul încolo şi încoace şi borurile pălăriei de Panama îi tremurau, apoi începu sa cânte cu glas liniştit, fericit, prostesc:

Dintre toţi tipii-aiuriţi eu sunt cel mai de soi. Mama mea-i ovreică, tata – păsăroi. Nu-s de acord cu Iosif, bătrânul tâmplar, Aşa că beau pentru apostoli, şi pentru Calvar.

Îşi ridică arătătorul în aer cerându-le atenţie:

Dacă eineva-şi închipuie că nu sunt divin nu-i mai dau de băut când am să fac vin, Apă să bea, dar să ştie că nu-i apă chioară, Cî-i apa pe care o fac eu când dă vinul din mine afară.

Trase grăbit de_ bastonul lui Stephen, ca un semn de bună despărţire, şi alergând spre marginea stâncii îşi flutură braţele pe lângă trup ca nişte aripioare de peşte sau aripile unei păsări pregătindu-se să-şi ia zborul, intonând mai departe:

Adio, acuma, adio. Scrieţi atent toi ce v-am spus. Spuneţi-le la toţi că am înviat dintre cei ce s-au dus. Ce-i trupesc în mine acum nu mă poate opri să zbor La Olivet briza adie… adio, adio, cu spor.

Alerga prin faţa lor în jos către groapa adâncă de patruzeci de picioare, fhiturându-şi braţele ca nişte aripi. ţopăind sprinten, pălăria de Mercur tresăltându-i în vântul răcoros care-i purta îndărăt spre ei ţipetele scurte, păsăreşti.

Hain. es, care râsese reţinut, păşea acum alături de Stephen spunând:

— N-ar trebui să râdem, îmi închipui. E mai degrabă o blasfemie. Nu că eu însumi aş fi credincios. Pe de altă parte, jovialitatea asta a lui parcă o face, într-un fel, inofensivă, nu? Cum i-a zis, Iosif Tâmplarul?

— Balada lui Isus Glumeţul, răspunse Stephen.

— O, spuse Haines, dumneata ai mai auzit-o?

— De trei ori pe zi, după mesele, spuse Stephen uscat.

— Dumneata nu crezi, nu-i aşa? întrebă Haines. Vreau să spun, nu eşti credincios în înţelesul strict al cuvântului. Creaţiunea din nimic, şi miracolele şi un Dumnezeu personal.

— Mie mi se pare că nu există decât un singur înţeles al cuvântului, spuse Stephen.

Haines se opri să scoată din buzunar o tabacheră plată de argint pe care sclipea o piatră verde. îi zvâcni capacul apăsând-o cu degetul mare şi i-o oferi.

— Mulţumesc, spuse Stephen luând o ţigară.

Haines se servi şi el şi închise cu pocnet tabachera. O puse la loc în buzunarul hainei şi scoase din buzunarul vestei o cutie de chibrituri de nichel, o deschise şi pe aceasta cu zvâcnet şi, după ce-şi aprinse propria ţigară, întinse beţigaşul spre Stephen protejându-i flacăra în căuşul palmelor.

— Da, sigur, spuse când porniră iarăşi. Sau crezi sau nu crezi, nu? Personal eu nu am putut să înghit niciodată ideea asta a unui Dumnezeu personal. Cred că nici dumneata nu tolerezi asta, nu?

— Vezi în mine, spuse Stephen cu o neplăcere posomorită, un oribil exemplu de liber cugetător.

Mergea înainte, aşteptând să i se mai spună ceva, târân-du-şi pe lângă el bastonul de frasin. Vâri'ul de fier îl urma uşor pe cărare, scrijelind pietrişul la picioarele lui. Acesta, mie familiar, după mine, strigându-mă Steeeee-phen. O linie şerpuită de-a lungul cărării. Au să păşească peste ea la noapte, când se întorc pe aici prin întuneric. Vrea cheia. E a mea. Eu am plătit chiria. Acum eu mănânc punea lui sărată. Să-i mai dau şi cheia. Totul. Are să mi-o ceară. I-am văzut privirea.

— În fond, începu Haines…

Stephen se întoarse şi constată că privirea rece care îl măsurase până atunci nu era deloc neprietenoasă.

— În fond, aş crede că eşti în stare să te eliberezi. Dumneata eşti propriul dumitale stăpân, aşa mi se pare mie.

— Eu slujesc la doi stăpâni, spuse Stephen, unul englez şi unul italian.

— Italian? spuse Haines.

O regină nebună, bătrână, geloasă. Îngenunche în faţa mea.

— Şi un al treilea, spuse Stephen, mai este care are nevoie de mine pentru tot felul de lucruri mărunte.

— Italian? spuse Haines iarăşi. Ce vrei să spui?

— Statul imperial britanic, răspunse Stephen, simţind cum i se urcă sângele în obraji, şi sfânta biserică romană catolică şi apostolică.

Haines îşi desprinse de pe buze câteva fire de tutun înainte de a vorbi iarăşi.

— Asta pot s-o înţeleg foarte bine, spuse calm. înţeleg că un irlandez trebuie să gândească astfel. Noi în Anglia ne dăm seama că v-am tratat foarte nedrept. Se pare că istoria e de condamnat.

Titlurile mândre, pline de superbie, îşi bolteau peste memoria lui Stephen triumful clopotelor de bronz: et unam sanctam catholicam et apostolicam ecclesiam; înceată maturizare şi schimbare a ritului şi dogmei asemenea propriilor lor gânduri alese, chimie stelară. Crezul apostolic în liturghie pentru papa Marcellus, glasurile îmbinate, cântând o unică, puternică afirmaţie: şi dincolo de cântul lor, îngerul mereu treaz al bisericii militante dezarmându-i şi ameninţându-i pe ereziarhi. Hoardă de eretici fugind cu mitrele alunecându-le, Photius şi ceata batjocoritorilor, dintre care Mulligan făcea şi el parte, şi Arrius războindu-se toată viaţa despre consubstanţialitatea Fiului şi Tatăl, şi Valentin, negând trupul pământean al lui Crist, şi subtitlul eretic african Sabellius care susţinea că Tatăl este el însuşi propriul său Fiu. Vorbe pe care Mulligan le rostise acum o clipă, cu ironie către acest străin. Batjocură fără rost. Hăul îi aşteaptă cu siguranţă pe toţi cei care ţes din vânt: ameninţarea, dezarmarea şi înfrângerea în faţa armiilor războinice ale îngerilor bisericii, cetele arhanghelului Mihail, care o apără pentru totdeauna în ceasurile de vrajbă cu lăncile şi scuturile lor. Ascultaţi, ascultaţi. Aplauze prelungite. Zut! Nora de Dien!

— Sigur, eu sunt englez, spunea vocea lui Haines, şi simt ca un englez. Nici eu nu vreau ca ţara mea să cadă pe mâinile evreilor germani. Asta, mi-e teamă, este problema noastră naţională în momentul de faţă.

Doi bărbaţi se opriseră la marginea stâncii, privind; un om de afaceri, un barcagiu.

— O ia spre portul Bullock.

Barcagiul arătă cu bărbia spre nordul golfului, cu oarecare dispreţ.

— Acolo are cinci coţi adâncime, spuse. Are să-l împingă-ncoace când vine fluxul pe la ceasurile unu. Astăzi sunt nouă zile.

Cel care s-a înecat. O pânză rotindu-se prin golful pustiu, aşteptând să iasă la suprafaţă o mogâldeaţă umflată, rostogolindu-şi în soare faţa buhăită, albă ca sarea. Iată-mă.

Urmau poteca întortocheată în jos spre golf. Buck Mulligan stătea în picioare pe o piatră, în cămaşă, şi cravata desfăcută îi zvâcnea peste umăr. Un tânăr, agă-ţându-se de un pinten de stâncă alături îşi mişca încet, ca o broască, picioarele verzi în gelatina adâncă a apei.

— E şi fratele tău cu tine, Malachi?

— E la Westmeath. Cu alde Bannon.

— Tot acolo? Am primit o ilustrată de la Bannon. Zice c-a dat acolo peste o adevărată minune de fată. Una ca-n poze, zice.

— Un instantaneu, mda? Cu expunere scurtă. Buck Mulâigan se aşeză să-şi dezlege şireturile. Un bărbat mai în vârstă îşi ţâşni lângă colţul de stâncă faţa roşie, congestionată. Se caţără pe pietre, cu apa sticlindu-i pe chelie şi pe ghirlanda de păr cărunt, apă lunecându-i peste piept şi pântece şi împroşeând picuri mari din pantalonii de baie, lăbărţaţi, negri.

Buck Mulligan îi făcu loc să treacă şi, privind către Haines şi Stephen, îşi făcu pios semnul crucii cu unghia degetului mare peste frunte, buze şi stern.

— Seymour s-a întors în oraş, spunea tânărul, agăţân-du-se iar de pintenul de stâncă. S-a lăsat de medicină şi vrea să se înroleze.

— O, dă-mă dracului, spuse Buck Mulligan.

— Pleacă săptămâna viitoare să intre la jug. O ştii pe fata aia roşcată din Carlisle, Lily?

— Da.

— Se fâţâia cu el azi-noapte pe dig. Taică-su-i putred de bogat.



— A pus baza cu el?

— Întreabă-l pe Seymour.

— Seymour şi ofiţer, dracului, spuse Buck Mulligan. Dădea din cap pentru sine în timp ce-şi scotea pantalonii şi se ridică spunând deodată grosolan:

— Roşcatele astea se dau la ţapi ca nişte capre.

Se întrerupse alarmat, pipăindu-se într-o parte pe sub cămaşa umflată de vânt.

— Mi-a pierit coasta a douăsprezecea, strigă. Eu sunt Vbermensch-ul. Kinck-cel-fără-dinţi şi cu mine, supraoamenii.

Se smuci să iasă din cămaşă şi şi-o aruncă în spate peste hainele lepădate pe piatră.

— Intri aici, Malaehi?

— Da. Fă-mi şi mie loc în pat.

Tânărul se împinse pe spate prin apă şi ajunse la jumătatea golfuleţului din două mişcări lungi ale braţelor. Haines se aşeză pe o piatră fumând.

— Nu intri şi tu? întrebă Buck Mulligan.

— Mai târziu, spuse Haines. Nu imediat după masă. Stephen se întoarse să plece.

— Eu mă duc, Mulligan, spuse.

— Dă-ne cheia aia, Kinch, spuse Buck Mulligan, să-m! ţină cămaşa.

Stephen îi înmână cheia. Buck Mulligan o aşeză peste hainele făcute grămadă.

— Şi două pence, spuse, pentru o halbă. Aruncă-le acolo.

Stephen aruncă doi penny peste grămada moale de straie. Se îmbracă, se dezbracă. Buck Mulligan drept şi ţeapăn, cu mâinile împreunate în faţă, spuse solemn:

— Cel care fură de la sărac îl împrumută pe Domnul. Aşa grăit-a Zarathustra.

Trupul durduliu îi plescăi în apă.

— Ne mai vedem, spuse Haines, întorcându-şi capul când Stephen porni în sus pe cărare şi-i surise acestui irlandez sălbatic.

Cornul taurului, copita calului, surâsul saxonului. 1G

— La Vaporul, strigă Buck Mulâigan. Douăsprezece şi jumătate.

— Bine, spuse Stephen.

Mergea pe cărarea întortochindu-se în sus.

Liliata rutilantium. Turma circumdet., Iubilanlium te virginum.

Nimbul cenuşiu al preotului în nişe, acolo unde se îmbrăca, discret. N-am să dorm aici la noapte. Şi nici acasă nu pot să mă duc.

Un glas în tonuri dulci, susţinute, îl chema dinspre mare. întorcându-se la cotitură, făcu un semn cu mâna. îl chemă iarăşi. Un cap cafeniu, lucios, ca de focă, departe în apă, rotund.

Uzurpator.

— Tu, Cochrane, care cetate a trimis să-l cheme? 1T – Tarentum, domnule profesor.

— Foarte bine. Şi?

— A fost o bătălie, domnule profesor.

— Foarte bine. Unde?

Faţa goală de gânduri a băiatului întreba fereastra pustie.

Fabulate de fiicele memoriei. Şi totuşi a fost într-un fel, chiar dacă nu aşa cum o fabulase memoria. O expresie, atunci, a nerăbdării, bufnetul înnăbuşit al aripilor excesului^, ca în Blake. Aud cum spaţiul întreg se năruie în ruină, geamuri sparte, zidiri prăbu'şindu-se, şi timpul doar o singură flacără lividă, întru sfârşit. Ce ne mai rămâne nouă atunci? 18

— Am uitat unde, domnule profesor. La 279 înainte de Cristos.

— Asculum, spuse Stephen, aruncând o privire spre nume şi dată în cartea cu colţurile paginilor îndoite.

— Da, domnule profesor. Şi a spus: încă o victorie ca asta şi s-a zis cu noi.

Fraza aceasta pe care lumea întreagă a ţinut-o minte. Toropeală plăcută a minţii. De pe o colină dominând câmpul presărat cu leşuri un general vorbindu-le ofiţerilor, sprijinit în lance. Oricare căpetenie oricăror ofiţeri. Ei plecân-du-şi urechea.

— Tu, Armstrong, spuse Stephen. Care a fost sfârşitul lui Pirus?

— Sfârşitul lui Pirus, domnule profesor?

— Ştiu eu, domnule. întrebaţi-mă pe mine, dom' profesor, spuse Comyn.

— Aşteaptă. Pe tine te-ntreb, Armstrong. Ce ştii tu despre Pirus?

În ghiozdanul lui Armstrong era ascunsă la-ndemână o pungă cu smochine. Şi le stârcea în palme din când în când şi le înghiţea binişor. Cojiţele i se atârnaseră de buze. Suflare dulceagă de adolescent. Oameni cu stare, mândri că băiatul lor mai mare e în marină. Pe Calea Vico, Dalkey.

— Pirus, domnule profesor? Un debarcader.19

Toţi râseră. Râs fără veselie, ascuţit, răutăcios. Armstrong îşi privi în jur colegii, veselie prostească în profil. Acuma, într-o clipă au să râdă mai tare, ştiindu-mă bine că n-am stofă de profesor, şi siguri pe taxele pe care le plătesc părinţii lor.

Spune-mi atunci, spuse Stephen, împingându-l pe băiat în umăr cu cartea, ce e un debarcader.

— Un debarcader, domnule profesor, spuse Armstrong. Ceva care iese din valuri. Un fel de pod. Cum ar fi debarcaderul de la Kingstown, domnule profesor.

Câţiva râseră iarăşi: fără veselie, dar cu subînţeles. Doi din banca din fund şopteau între ei. Da. Ştiau; nu învăţaseră niciodată dar nici nu fuseseră vreodată cu totul inocenţi. Toţi. Cu invidie le cercetă feţele. Edith, Ethel, Gerty, Lily. Semenele lor: şi la ele suflarea îndulcită cu ceai şi marmeladă, brăţările lor clinchetind când se zbat.

— Debarcaderul de la Kingstown, spuse Stephen. Da, un pod dezamăgit.

Cuvintele acestea le tulburară privirile.

— Cum aşa, domnule profesor? întrebă Comyn. Un pod este peste un râu.

Asta pentru caietul de citate al lui Haines. Nimeni aici să-l audă. La noapte, cu îndemânare, prin vorbăria înfier-bântată, printre pahare, să-i străpung armura bine lustruită a minţii. Şi atunci? Un bufon la curtea stăpânului, tolerat şi dispreţuit, câştigându-şi lauda” stăpânului clement. De ce şi-au ales cu toţii rolul acesta? Nu doar pentru o astfel de mângâiere, molatecă. Şi pentru ei istoria era o poveste ca oricare alta, prea deseori ascultată, şi ţara lor doar o prăvălie de amaneturi.


Yüklə 3,4 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   73




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin