James Joyce ulise

Dacă Pirus n-ar fi căzut pe mâna unei vrăjitoare bătrâne la Argos, sau Iuliu Cezar n-ar fi fost ciopârţit cu cuţitele? întrebările astea nu poţi să ţi le scoţi din minte. Timpul le-a însemnat cu fierul roşu şi acum, înlănţuite, s-au instalat în cămara posibilităţilor infinite pe care le-au dat ele la o parte. Dar oare, toate acestea pot să fi îost posibile, ţinând seama că nici n-au existat cu adevărat vreodată? Sau nu e cu putinţă decât ceea ce s-a întâmplat să se întâmple? Ţese mai departe, ţesătorule de vânt.

— Spuneţi-ne o poveste, domnule profesor.

— O, da, domnule, o poveste cu stafii.

— Aici de unde aveţi? întrebă Stephen deschizând altă carte.

— Nu mai plânge, spuse Comyn.

— Spune tu atunci mai departe, Talbot.

— Şi lecţia de istorie, domnule profesor?

— După asta, spuse Stephen. Dă-i drumul, Talbot.

Un băiat negricos deschise cartea şi şi-o propti cu îndemânare de clapa ghiozdanului. Recita versurile în zbucniri aruncând priviri piezişe spre text:

Să nu mai plângi. păstorule-ntristai, să nu mai plângi după Lycidas, suferinţa ta, căci el n~a murit chiar dacă a alunecat sub luciul valurilor adinei… -°

Trebuie să existe deci o mişcare, o actualizare a posi-'bilului ca posibil. Cuvintele lui Aristotel căpătau formă prin versurile învălmăşite şi pluteau prin tăcerea studioasă a bibliotecii Sainte Genevieve, unde el stătuse să citească, la adăpost de păcatele Parisului, noapte după noapte. Alături de el, un siamez firav compulsând un manual de strategie. Creiere îndestulate şi forlpstniânrhi-se în jurul meu; sub „lămpile licăritoare, prinse în ţeapă, cu antenele pulsând fără putere; şi în întunecimea minţii mele o creatură leneşă a lumii subpământene, neîncrezătoare, temătoare de lumină, fremătându-şi cutele solzoase, de balaur. Gândul este gândul gândului. Strălucire liniştită, în fel tot pepn cp există: sufletul este forma formelor. Talbot repeta:

Căci prin puterea înaltă a Celui care-a mers pe valuri, Căci prin puterea înaltă…

— Întoarce pagina, spuse Stephen liniştit. Aici nu mai văd nimic.

— Cum spuneţi, domnule profesor? întrebă simplu Talbot, apleeându-şi trupul înainte.

Mâna îi întorsese pagina. Se lăsă iarăşi pe spate şi continuă să recite, acum că-şi aducea iar aminte. A Celui care a mers pe valuri. Şi aici, asupra inimilor_noastre bipfenjge se aşterne umbra Jm^si. peste inima şi buzele celui care-l iu în derâdere” şi peste alor me”fer~Se~*aşterne şi peste feţele nerăbdătoare atc celor care î-au întins un talant din banii tributului. Cezarului ce-i al Cezarului, lui Durnnez_e_ii_ce-i al lui Durrinpypn O privire lungă din ocru întunecaţi, o spusă enigmatică, să se ţeasă iarăşi şi iarăşi în vârtelniţele bisericii. Mda.

Ghici ghicitoarea, ghicitoarea mea Tata mi-a dat seminţe să am ce semăna.

Talbot îşi strecură cartea închisă în ghiozdan.

— V-am ascultat pe toţi? întrebă Stephen.

— Da, domnule profesor. Avem hockey la zece. dom' profesor.

— Azi e zi scurtă, domnule profesor. E joi.

— Cine-mi ghiceşte o ghicitoare? întrebă Stephen. Îşi strângeau cărţile în teancuri, creioanele rostogolind u-U-se eu zgomot, paginile foşnind.

Înghesuindu-se unii în alţii, îşi închideau ghiozdanele, sporovăind veseli:

— O ghicitoare, domnule profesor? întrebaţi-mă pe mine.

— O, pe mine. dom' profesor.

— Una mai grea, domnule.

— Asta-i ghicitoarea, spuse Stephen:

Cocoşu-a eânUit Cerul s-a înseninat; Clopotele înspre ceruri Au bătut de un'şpce ori^ A sosit vremea ca sufletul Sărmanul, să urce la cer uşor.

— Ce-i asta?

— Ce e, domnule profesor ';

— Încă o dată, domnule profesor. N-am auzit bine. Ochii li se făceau tot mai mari pe măsură ce el le repeta versurile. După o tăcere, Cochrane spuse;

— Ce e. domnule profesor? Noi nu ştim. Stephen, simţându-şi un nod în gât, spuse:

— E vulpea mgropându-şi bunica sub o tufă de vâse. Se ridică în picioare scoţând un hohot de râs nervos care ţipetele lor răspunseră cu ecoul dezamăgirii. Un baston izbi în uşă şi o voce strigă pe coridor

— Hockey!

Grupul li se sparse, cu toţii ţâşniră din bănci, sărind peste ele. Repede de tot pieriră şi din vestiar se mai auzi hirsutul croselor şi vacarmul de ghete şi glasuri. '

Sargent care rămăsese singur în urmă se apropia acum încet cu un caiet deschis în mâna. Părul lui încâlcit şi gâtul subţire purtau mărturie şovăielilor lui şi prin ochelarii la

— Uiise, „ol. f înceţoşaţi ochii miopi i se ridicau rugători. Pe obrazul lui, mort şi fără sânge, era o pată decolorată de cerneală. în formă de curmală, de dată recentă şi umedă ca o urmă de melc.

Ii întinse caietul. Sus în capul rândului se afla scris cuvântul Adunare. Dedesubt, un şir de cifre înclinate şi jos o semnătură întortocheată şi cu funduliţe şi cerculeţe închise şi o pată. Cyril Sargent, numele şi pecetea sa.

— Domnul Deasy mi-a spus să le mai scriu încă o dată, zise, şi să vi le arăt dumneavoastră, domnule profesor.

Stephen atinse cu vârful degetelor marginile caietului. Zădărnicie.

— Ai înţeles acuma cum trebuie să faci adunarea? îl întrebă.

— Numerele de la unsprezece la cincisprezece, răspunse Sargent. Domnul Deasy a spus să le copiez de pe tablă, domnule profesor.

— Poţi s-o faci singur? întrebă Stephen.

— Nu, domnule profesor.

Urât şi zadarnic; gât slăbănog şi păr încâlcit, şi o pată de cerneală, o bală de melc. Şi totuşi, cineva îl iubise şi pe el, îl purtase în braţele ei şi la inima ei. Dacă n-ar fi fost aşa, stirpea omenească l-ar fi călcat în picioare, melc stârcit, fără oase. îi iubise sângele nevolnic, apos, trăgându-se dintr-al ei. Asta era deci adevărul? Singurul lucru adevărat în viaţă? Trupul prosternat la pământ al mamei sale, crâncenul Columbanus cu zel sfânt trecându-i deasupra. Ea nu mai era acum, schelet tremurător al unei crengi arse în foc, mireasmă de lemn de trandafir şi de cenuşă umedă. Ea îl apărase, îl ferise de picioarele care l-ar fi strivit sub tălpi şi apoi pierise, aproape ca şi cum nici n-ar fi fost. Un suflet sărman pornit către ceruri; şi pe landă, sub stelele licăritoare, o vulpe, duhoare roşcată de fiară prădalnică agăţându-i-^se de blană, cu ochi nemiloşi sticlin-du-i, scormonea în ţărână, se oprea să asculte, scormonea iarăşi ţarina, asculta, scormonea mai departe.

Aşezându-se alături de el, Stephen îi rezolvă problema. Dovedeşte prin algebră că fantoma lui Shakespeare este bunicul lui Hamlet. Sargent îl privea pieziş prin ochelarii căzuţi într-o parte. Crosele de hockey se auzeau ciocnindu-se, alături, în vestiar; sunet găunos al mingii şi strigăte dinspre terenul de joc.

Pe întinsul paginii simbolurile se mişcau în dans solemn, în arabescurile tremurătoare ale literelor, purtând tichii stranii de pătrate şi cuiburi. Daţi-vă mâna, călătoriţi mai departe, plecaţi-vă în faţa partenerului: aşa; creaturi ale fanteziei maurilor. S-au dus şi ei de pe lumea asta, Aver-roes şi Moise Maimonide, oameni întunecaţi la faţă şi-n mişcări, fulgerând în oglinzile lor batjocoritoare sufletul obscur al lumii, întunecime licărind în lumina strălucitoare pe care lumina n-a putut-o înţelege.

— Acum înţelegi? Pe a doua poţi s-o faci singur?

— Da, domnule profesor.

Cu trăsături prelungi, umbroase, de peniţă, Sargent îşi copie datele problemei. Aşteptând mereu câte un cuvânt de ajutor, mâna lui mişca fidelă simbolurile nesigure, şi o nuanţă palidă de ruşine îi pâlpâia sub pielea mată. Amor matrâs: genitiv subiectiv şi obiectiv. Cu sângele ei slăbănog şi laptele ei subţiat şi acrit l-a hrănit şi a ascuns de privirile altora scutecele lui învăluitoare.

Asemenea lui am fost şi eu, umerii aceştia căzuţi, făptură disgraţioasă ca şi aceasta. Copilăria mea se apleacă pe fila asta aici, alături de mine. Prea departe s-o mai simt sub mâna mea odată, fie cât de uşor. A mea e departe şi a lui e tainică aşa cum ne sunt şi ochii. Taine, tăcute, ca nişte stane de piatră stau în palatele de piatră ale inimilor noastre arnândouă: taine istovite de tiranie; tirani dornici să fie descăunaţi.

Adunarea era gata.

— E foarte simplu, spuse Stephen ridicându-se în picioare.

— Da, domnule profesor. Mulţumesc, răspunse Sargent. îşi usca pagina cu o foaie subţire de sugativă şi se întoarse cu caietul la loc în banca lui.

— Ia-ţi şi tu crosa şi du-te afară cu ceilalţi, spuse Stephen, urmând înspre uşă silueta lipsită de graţie a băiatului.

— Da, domnule profesor.

Din coridor i se auzea numele strigat dinspre terenul de joc.

— Sargent!

— Dă fuga, spuse Stephen. Te cheamă domnul Deasy. Se opri în portal să-l urmăi'ească din ochi pe elevul întârziat care se grăbea acum spre câmpul neîngrijit de unde veneau glasuri ascuţite ridicate în ceartă. Fuseseră împărţiţi pe echipe şi domnul Deasy se întorcea acum păşind peste tufele rare de iarbă cu picioarele lui încălţate în ghete. Când ajunse în faţa şcolii, glasurile iarăşi certăreţe îl chemară înapoi. îşi întoarse într-acolo mustaţa albă, mâniată.

— Ce mai e acuma? striga mereu fără să-i asculte.

— Cochrane şi Halliday sunt în aceeaşi echipă, domnule director, strigă Stephen.

— Vrei să m-aştepţi un moment în cancelaria mea, spuse domnul Deasy, până restabilesc ordinea aici.

Şi pe când păşea aferat spre terenul de joc glasul lui bătrân striga cu severitate:

— Ce s-a întâmplat? Ce mai e acuma?

Voci ascuţite strigau înspre el din toate părţile; siluetele lor îl înpresurau numeroase aseunzându-l, lumina vie a soarelui îi decolora mierea pe creştetul capului nu prea bine vopsit.

Aerul stătut, fumegos adăsta în cancelarie odată cu mirosul de piele învechită şi roasă a scaunelor. Ca în ziua clintii când s-a târguit cu mine tot aici. Cum a fost dintru început, astfel e şi acum. Pe bufet, tava cu monedele din vremea Stuarţilor, comoară netrebnică din ţinuturi mlăştinoase; şi va fi în vecii vecilor. Şi frumos aşezate, ca linguriţele în cutia lor de catifea purpurie, decolorată, cei doisprezece apostoli după ce şi-au predicat cuvântul în urechile gentililor: viaţă fără de sfârşit.

Un pas grăbit dinspre portalul de piatră şi pe coridor. Înfoindu-şi mustaţa rară domnul Deasy se opri în căpui mesei.

— Întâi, micul nostru aranjament financiar, spuse.

Îşi scoase din haină un portmoneu închis cu o clapă de piele. îl deschise cu zgomot şi scoase din el două bancnote, una din ele din două jumătăţi lipite laolaltă, şi le depuse cu grijă pe masă.

— Două, spuse prinzând la loc portmoneul cu clapa şi punându-l în haină.

Şi acum, casa de fier pentru moneda de aur. Stânjenită, mâna lui Stephen aluneca peste scoicile adunate în mortarul rece al pietrei: scoici drept monede, cochilii şi scoici bălţate; şi asta, învârtejită ca un turban de emir, şi asta încă, scoica Sfântului Iacob. Visteria unui pelerin de odinioară, comoară moartă, scoici găunoase.

O liră de aur căzu, lucitoare şi nouă, pe moliciunea îngroşată a feţei de masă.

— Trei, spuse domnul Deasy, învârtindu-şi în mină puşculiţa micuţă. Sunt lucruri bune, astea, la casa omului. Vezi. Aici e pentru piese de o liră. Asta e pentru şilingi, şase pence, jumătăţi de coroană. Şi aici coroane. Vezi.

Scutură din ea două coroane şi doi şilingi.

— Trei şi doisprezece, spuse. E bine aşa, cred.

— Vă mulţumesc, domnule director, spuse Stephen strângând banii laolaltă cu grabă sfioasă şi punându-i pe toţi în buzunarul pantalonilor.

— Nici o mulţumire, spuse domnul Deasy. I-ai câştigat prin muncă.

Mâna lui Stephen, goală iarăşi, se întoarse spre scoicile găunoase. Simboluri ale frumuseţii şi puterii. O greutate în buzunar. Simboluri pătate de lăcomie şi suferinţă.

— Nu-i ţine aşa, spuse domnul Deasy. Odată-i scoţi din greşeală p. e undeva şi-i pierzi. Cumpără-ţi şi dumneata o chestie din astea. Ai să vezi că-s foarte bune.

Răspunde-i ceva.

— A mea ar fi deseori goală, spuse Stephen.

Aceeaşi cameră la acelaşi ceas, aceeaşi înţelepciune; şi eu, acelaşi. De trei ori acum. Trei laţuri în jurul meu aici. Foarte bine. Pot să le rup chiar în clipa asta, dacă vreau.

— Pentru că nu eşti strângător, spuse domnul Deasy arătând cu degetul. N-ai învăţat încă ce e banul. Banul e puterea, când ai să ajungi la vârsta mea. Ştiu eu, ştiu. Dac-ar şti şi tinerii ăştia. Dar ce ne spune Shakespeare? Tu pune-ţi banul tău în pungă.

— Iago, murmură Stephen.

Îşi ridică privirea de la scoicile vane către ochii ficşi ai bătrânului.

— El ştia ce e banul, spuse domnul Deasy. El a eâştigat bani. Poet, dar şi englez. Dumneata ştii care-i mândria englezului? Ştii care e cuvântul cel mai mândru pe care-ai să-l auzi vreodată din gura unui englez?

Stăpânitorul mărilor. Ochii lui reci ca marea priveau peste golful pustiu; istoria e de condamnat; peste mine şi peste cuvintele mele; fără ură.

— Că în imperiul său, spuse Stephen, soarele nu apune niciodată.

— Ba! strigă domnul Deasy. Asta nu-i de la un englez. Un celt franţuzit a spus asta. îşi lovea unghia degetului gros cu puşculiţa.

— Am să-ţi spun eu. zise solemn, care este cuvântul lui cel mai de mândrie. Mi-am plătit drumul.

Mare om, mare om.

— Mi-am plătit drumul. N-am luat cu împrumut niciodată nici un şiling în viaţa mea. Poţi dumneata să simţi ce simte el? Nu datorez nimănui nimic. Poţi?

Mulligan, nouă lire. trei perechi de ciorapi, o pereche de ghete, cravate. Curran, zece guinee, McCann, o guinee. Fred Ryan, doi şilingi. Temple, două mese de prânz. Russell, o guinee, Cousins, zece şilingi, Bob Reynolds, jumătate de guinee, Kohler, trei guinee, doamna McKernan. chiria pe cinci săptămâni. Grămăjoara asta pe care o am nici n-ajunge,

— Pentru moment, nu, răspunse Stephen.

Domnul Deasy râse cu plăcere aleasă, punându-şi puşculiţa la loc.

— Ştiam că nu poţi, spuse cu bucurie. Dar într-o zi trebuie să poţi şi dumneata. Noi suntem un popor generos, dar trebuie să fim şi drepţi.

— Mie mi-e frică de cuvintele astea mari, spuse Stephen, care ne fac atât de nefericiţi.

Domnul Deasy privi grav câteva clipe deasupra căminului silueta corpolentă a unui bărbat în fustanelă: Albert Edward, prinţ de Wales.

— Mă consideri un bătrân zaharisit şi un conservator învechit, spuse vocea sa gânditoare. De la O'Connell încoace am văzut trei generaţii, una după alta, trecând. îmi aduc aminte de vremea foametei. Dumneata ştii că lojile Oranjiştilor au făcut agitaţie pentru respingerea Uniunii cu douăzeci de ani înainte de O'Connell sau înainte ca prelaţii comunităţii dumneavoastră să-l fi înfierat ca demagog? Dumneavoastră fenianii uitaţi unele lucruri.

De amintire glorioasă, pioasă şi nemuritoare. Loja Diamond în Armagh, splendidă, acoperită cu leşurile papistaşilor. Răguşiţi, mascaţi, înarmaţi, convenţia plantatorilor. Nordul cel negru şi biblia cea adevărată, albastră. Tunşilor, jos armele 2I.

Stephen schiţă un gest scurt.

— Şi eu am sânge de rebel în mine, spuse domnul Deasy. Din partea mamei. Dar mă trag din sir John Blackwood care a votat pentru Uniune. Cu toţii suntem irlandezi, toţi fii de regi.

— Vai da, spuse Stephen.

— Per vias recias, spuse ferm domnul Deasy, asta a fost deviza lui. A votat pentru ea şi şi-a tras cişmele înalte să călărească spre Dublin tocmai din Arzii Doenului ca să facă asta.

Tropa, tropa, în trap lin, Drum slâncos pân-la Dublin.

Senior de ţară, cam grosolan, călare, cu cizme răsfrânte, lucitoare. Zi bine udată, sir John, zi udată, luminăţia voastră… Ziua… Ziua… Două cizme răsfrânte saltă legănân-du-se către Dublin, Tropa-tropa, tropa-tropa. tropa, trap.

— Asta mi-aduce aminte, spuse domnul Deasy. Ai putea să-mi faci un serviciu, domnule Dedalus, pe la unii din prietenii dumitale din lumea literară. Am aici o scrisoare pe care vreau s-o public în presă. Ia loc un moment. Trebuie doar să-i mai copiez sfârşitul.

Merse spre biroul său lingă fereastră, îşi trase în două rânduri scaunul mai aproape şi reciti câteva cuvinte de pe foaia de hârtie petrecută pe sulul maşinii de scris.

— Ia loc, iartă-mă, spuse peste umăr, imperativele bunuluj. simţ. Numai un moment.

Se aplecă să citească pe sub sprâncenele stufoase din manuscrisul de alături şi, mormăind, începu să lovească rar literele ţepene de pe claviatura maşinii, de câteva ori suflând atunci când întorcea sulul să şteargă o greşeală.

Stephen se aşeză fără zgomot în faţa prezentei princiare. Înrămate jur împrejur pe pereţi imaginile unor cai dispăruţi prezentau onorul cu capetele docil suspendate în aer; Războinicul, al lordului Hastings, Zvâcnelul, al ducelui de Westminster. Ceylon, al ducelui de Beaufort, prix de Paris, 1866. Pe fiecare, câte un călăreţ mic ca un elf, încordat în aşteptarea vreunui semn. Le urmărea iuţeala, apărători ai culorilor regelui, şi striga şi el laolaltă cu strigătele mulţimilor dispărute.

— Punct, îşi îndemnă clapele domnul Deasy. Dar o dezbatere neîntârziată a acestei importante chestiuni…

Acolo unde m-a îndemnat Cranly să ne îmbogăţim repede, urmărindu-şi favoriţii printre grăjdarii împroşcaţi de noroi. în zbieretele bookmakerilor cocoţaţi pe scaunele lor înalte şi în aburii mirositori ai troacei, prin noroaiele lunecoase, bălţate. Frumosul Rebel, la paritate; zece contra unul, restul. Zorindu-ne pe lângă jucătorii de zaruri şi de rişca, pe urmele copitelor, şepcilor ascuţite şi jachetelor mereu rotitoare, prin faţa femeii cu faţa ca o fleică, iubita unui măcelar, care-şi sugea însetată o felie de portocală.

Dinspre terenul de joc al băieţilor, răsunau ţipete ascuţite şi şuierul unui fluier.

Iarăşi: un gol. Sunt şi eu printre ei, laolaltă cu trupurile lor încleştate în luptă, în meleu, hi turnirul vieţii. De-acela zici, de copilaşul mamei, ăla împleticitul, pe care parcă mereu îl doare burta? Turniruri. Timpul izbit sare înapoi, zvâcnet cu zvâcnet. încăierări, noroaie, vuietul-bătăliilor, îngheţate balele horcăite în agoniile lor de cei străpunşi, şuier de suliţi spăimoase ispitite de măruntaiele însângerate ale leşurilor.

— Aşa deci, spuse domnul Deasy, ridieându-se.

Se apropie de masă, prinzându~şi laolaltă foile cu un ac. Stephen se ridică în picioare.

— Am fost scurt, dar cuprinzător, spuse domnul Deasy. E vorba despre boala asta de vite, boala botului şi a copitelor. 22 Uită-te şi dumneata peste el. în chestiunea asta nu pot exista mai multe păreri.

Îmi permit să abuzez de spaţiul dumneavoastră. Doctrina asta a laissez-jaire-ului care atât de adesea în istoria noastră. Comerţul nostru de vite. Cum s-a întâmplat cu toate vechile noastre industrii. Clica de la Liverpool care a sabotat proiectul pentru portul Galway. Conflagraţia europeană. Livrările de cereale prin îngusta cale maritimă a Canalului. Mai mult decât perfecta impertur-babilitate a Ministerului Agriculturii. Iertată o figură de stil clasică. Cassandra. De către o femeie care nu era cu nimic mai bună decât se cuvine să fie o femeie. Ca să ajungem la miezul problemei.

— Nu umblu cu menajamente, nu-i aşa? întrebă domnul Deasy în timp ce Stephen citea mai departe.

Boala botului şi a copitelor. Cunoscut sub numele de preparatul lui Koch. Ser şi virus. Pi'ocentajul cailor imunizaţi. Pesta. Caii împăratului, la Miirzsteg, Austria inferioară. Medici veterinari. Domnul Henry Blackwood Price. Amabila fentă de a proceda la o experienţă fără prejudecăţi. Imperativele bunului simţ. Chestiune de importanţă capitală. în adevăratul înţeles al cuvântului să luăm taurul de coarne. Mulţumindu-vă pentru ospitalitatea pe care mi-aţi acordat-o în coloanele dumneavoastră.

— Doresc ca acest text să fie tipărit şi citit, spuse domnul Deasy. Ai să vezi că data viitoare când mai izbucneşte au să pună embargo pe vitele irlandeze. Şi se poate vindeca. E vindecată. Vărul meu, Blackwood Price, îmi scrie că în Austria doctorii de vite de acolo o tratează şi o vindecă regulat. S-au oferit să vină şi aici la noi. Eu încerc să creez un curent influent în Minister. Acuma am să caut să-i fac publicitate. Sunt asaltat de dificultăţi, de.: intrigi, de… maşinaţii de culise, de…

Îşi ridică arătătorul şi bătu bătrâneşte prin aer înainte ca vocea să-i continue.

— Ţine mine cuvintele mele, domnule Dedalus, spuse} Anglia e-n mâinile evreilor. în toate poziţiile cheie: finanţele ei, presa. Şi ăştia sunt semnele decăderii unei naţiuni. Oriunde se strâng ei la un loc, mănâncă forţa vitală a naţiunii. De ani de zile văd cum se pregăteşte asta. Cum te văd şi mă vezi, negustorii ăştia ovrei şi-au şi început opera de distrugere. Vechea Anglie e pe moarte. -3

Făcu grăbit câţiva paşi depărtându-se şi ochii îi căpătară o însufleţire albastră când trecu prmtr-o rază largă de soare. Se întoarse pe călcâie şi reveni spre masă.

8Î

— Pe moarte, spuse, dacă nu moartă de-a binelea de-acum.

Pe străzi, ţipetele târfei, prelungi Ii ţes bătrânei Anglii un giulgi. 21

Ochii lui, larg deschişi urmărindu-şi viziunea, îl priveau gravi din raza de soare în care se oprise.

— Un negustor, spuse Stephen, este unul care cumpără ieftin şi vinde scump, fie el evreu sau gentil, nu-i aşa?

— Au păcătuit împotriva luminii, spuse solemn dom-xiul Deasy. Până şi în ochii lor poţi să vezi întunecimea. Şi din cauza asta sunt rătăcitori pe faţa pământului până în ziua de astăzi.

Pe treptele Bursei din Paris, oameni cu pielea de aur raâcuISnd preţurile pe degetele lor împodobite cu pietre preţioase. Gâgâituri de gâşte. Roiau cu zumzet mare, grosolani, în'jurul templului, urzind planuri întunecoase în capetele lor grotesc acoperite cu jobenuri. Nu ale lor: nici vestmintele acestea, nici vorba, nici gesturile. Ochii opaci, înceţi le dezminţeau cuvintele, gesturile avide şi inofensiye, simţeau însă resentimentele strânse în jurul lor şi-şi dădeau seama că zelul lor era zadarnic. Vană răbdare, să adune, să siringă. Timpul, sigur, avea să risipească totul. Pradă adunată la margine de drum: jefuiau, treceau mai departe. Ochii lor îşi ştiau anii rătăcitori, şi, răbdători, îşi ştiau şi necinstirile trupurilor.

— Şi cine n-a făcut-o? spuse Stephen.

— Ce vrei să spui? întrebă domnul Deasy.

Făcu un pas înainte oprindu-se lângă masă. Falca de jos îi alunecă într-o parte, deschizându-se, nesigură. Asta să fie înţelepciunea bătrână? Stă şi aşteaptă să-l lămuresc eu.

— Istoria, spuse Stephen, este un coşmar din care tot încerc să mă trezesc.25

Dinspre terenul de joc băieţii ridicară ţipăt mare. Un fluier şuierând: gol. Şi ce te faci dacă coşmarul ăsta dă şi el cu piciorul îndărăt în tine?

— Căile Domnului nu sunt şi căile noastre, spuse domnul Deasy. Istoria întreagă merge spre o singură mare ţintă, manifestarea Domnului.

Stephen îşi zvâcni degetul mare către fereastră, spunând:

— Asta e Dumnezeu. Ura! Aiii! Zvâr!

— Ce? întrebă domnul Deasy.

— Un strigăt pe stradă, spuse Stephen, ridicând din umeri.26

Domnul Deasy îşi coborî privirile şi-şi ţinu o vreme nările strânse între degete. Ridicându-şi capul iarăşi, le eliberă.

— Eu sunt mai fericit decât dumneata, spuse. Noi am săvârşit multe erori şi multe păcate. O femeie a adus păcatul pe lume. Pentru o femeie care nu era mai bună decât se cuvine să fie o femeie, Elena, nevasta fugită de acasă a lui Menelaos, zece ani de zile au făcut grecii război împotriva Troiei. O soţie necredincioasă a fost cea dintâi care i-a adus pe străini aici, pe ţărmurile noastre: soaţa lui MacMurrough, şi ibovnicul ei, O'Rourke, prinţul de Breffni2T. Tot o femeie l-a nenorocit şi pe Parnell 2S. Multe greşeli, multe eşecuri, însă nu şi păcatul unic, cel mare. Eu am rămas un luptător acum, în amurgul zilelor mele. Dar am să lupt pentru dreptate până la capăt.

Căci Ulsterul are să se împotrivească Şi Ulsterul are să izbândească 29

Stephen îşi ridică în mână foile de hârtie.

— Mda, domnule, începu.

— Prevăd, spuse domnul Deasy, că dumneata n-ai să rămâi prea mult aici, în munca asta. Nu, eşti născut să fii profesor, după părerea mea. Poate mă înşel.

— Mai degrabă un învăţăcel, spuse Stephen. Şi aici ce mai ai de învăţat?