Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go

— Iţi place de Miss Geraldine?

Poate că atunci a fost prima dată cînd m-am gîndit cu-adevărat dacă îmi place un paznic. în cele din urmă am spus:

— Sigur că-mi place de ea.

— Dar îţi place cu adevărat de ea ? Adică eşti de părere că are ceva special? Că e preferata ta?

— Da, aşa cred. E preferata mea.

Ruth a continuat să mă privească vreme înde­lungată. Apoi, într-un final, mi-a spus:

— Bine. Atunci o să-ţi dau voie să fii unul din paznicii ei secreţi.

Am pornit spre clădirea principală şi am aşteptat să-mi explice ce-a vrut să spună, însă nu a făcut-o. Dar am aflat totuşi într-una din zilele următoare.

62

}<¥■ ■

CAPITOLUL CINCI

Nu mai ştiu precis cît timp a durat povestea cu „paznicii secreţi". Atunci cînd am discutat despre ea cu Ruth în timp ce o îngrijeam la Dover, ea era de părere că a fost vorba doar de două sau trei săptămîni, dar mai mult ca sigur se înşela. Probabil că se simţea destul de stînjenită, aşa că în amintirile ei totul se micşorase. După părerea mea, situaţia durase cam nouă luni, poate chiar un an, cam pînă pe la vîrsta cînd aveam şapte spre opt ani.

N-am ştiut niciodată dacă Ruth inventase povestea asta cu paznicii secreţi, dar nu există nici o îndoială că ea era liderul. Eram între şase şi zece paznici, numărul variind ori de cîte ori Ruth permitea intra­rea unui nou membru sau dădea afară pe cineva. După părerea noastră, Miss Geraldine era cel mai bun paznic de la Hailsham şi lucram împreună la cadourile pe care să i le dăm - îmi vine în minte un cearşaf mare, cu flori lipite cu fierul de călcat. însă motivul principal pentru care exista grupul nostru era acela de a o proteja.

în momentul în care m-am alăturat grupului, Ruth şi celelalte erau deja de secole la curent cu ameninţarea legată de răpirea lui Miss Geraldine. N-am ştiut niciodată cine se află în spatele acestei răpiri. Uneori îi bănuiam pe anumiţi băieţi de la Seniori, alteori pe băieţii din anul nostru. Exista un paznic care nu ne prea plăcea - o anume Miss Eileen - şi pe care am suspectat-o o vreme că ar

63

putea fi creierul din spatele acestei ameninţări. Nu ştiam cînd urma să aibă loc răpirea, dar lucrul de care eram convinse era ca, în mod categoric, pădurea avea să joace un rol important.

Pădurea se afla în virful dealului ce se ridica în spatele reşedinţei Hailsham. Tot ce vedeam noi era un şir întunecat de copaci, dar în mod sigur eu nu eram singura de vîrsta mea care le simţea prezenţa zi şi noapte. Cel mai tare te apăsau cînd îşi aruncau umbra asupra întregului Hailsham. Nu trebuia decît să întorci capul sau să te îndrepţi spre o fereastră şi îi vedeai acolo, în faţa ta, tronînd ameninţători în depărtare. Locul cel mai sigur era intrarea în clădirea principală, fiindcă aici nu se vedeau de la nici o fereastră. Chiar şi aşa însă, nu scăpai nici­odată cu adevărat de imaginea lor.

Existau tot felul de poveşti îngrozitoare despre pădure. Odată, nu cu mult timp înainte de venirea noastră, a tuturor, la Hailsham, un băiat se certase rău cu prietenii lui şi fugise din perimetrul reşedinţei. Trupul îi fusese găsit două zile mai tîrziu sus, în pădure, legat de un copac, cu mîinile şi picioarele tăiate. Alt zvon spunea că printre copaci se plimbă stafia unei fete. Fusese elevă la Hailsham pînă într-o zi, cînd sărise gardul, pur şi simplu pentru a vedea ce se află dincolo. Asta a fost cu mult timp înainte de noi, cînd paznicii erau mult mai stricţi, chiar cruzi, şi atunci cînd fata voise să vină înapoi, nu i se permisese. Rămăsese afară, pe lîngă garduri, implorînd să fie lăsată să intre, însă fără succes. In cele din urmă plecase, bîntuise prin zonă, i se întîm-plase ceva şi murise. Dar stafia ei rătăcea neobosită prin pădure, privind spre Hailsham şi tînjind să fie primită înapoi.

Paznicii insistau mereu pe ideea că toate aceste poveşti sînt nişte prostii. Dar apoi elevii mai vechi ne ziceau că exact asta le spuseseră şi lor paznicii cînd erau mai mici şi că înspăimîntătorul adevăr ne

64

va fi dezvâkut destul de eurînd, aşa cum le fusese dezvăluit şi lor.

Gîndurile legate de pădure ne stăpîneau imagi­naţia mai cu seama după căderea întunericului, în dormitoare, cînd încercam să adormim. Atunci aproape că auzeai vîntul foşnind printre crengi, iar discuţiile despre aceste zgomote nu făceau decît să înrăutăţească lucrurile. îmi aduc aminte că într-o noapte, cînd eram foarte enervate pe Marge K. -căci ne făcuse să ne simţim extrem de prost în timpul zilei —, am hotărît să ne răzbunăm pe ea trăgînd-o cu forţa afară din pat, lipindu-i faţa de geam şi obligind-o să se uite la pădure. La început şi-a ţinut ochii închişi, dar i-am răsucit braţele şi am obligat-o să deschidă pleoapele, pînă cînd a văzut în depărtare linia copacilor profilată pe cerul luminat de lună, iar asta a fost de ajuns ca să-i asigure o noapte de spaimă cumplită şi de plîns

înfricoşat.

Nu vreau să zic că la vîrsta respectivă n-aveam altceva de făcut decît să ne temem de pădure. In ce mă priveşte, puteau să treacă şi cîteva săptămîni fără să mă gîndesc aproape deloc la ea şi erau zile cînd o bruscă tresărire sfidătoare de curaj mă făcea să mă gîndesc: „Cum putem crede asemenea prostii?" Dar apoi ajungea un lucru cît de mic - una dintre aceste istorii, povestită de cineva, un pasaj înspăimîn-tător dintr-o carte, poate chiar şi o remarcă întîm-plătoare care îţi amintea de existenţa pădurii — şi urma o altă perioadă în care te aflai sub imperiul spaimei. Astfel încît nu e deloc de mirare că, după părerea noastră, pădurea urma să joace un rol central în răpirea lui Miss Geraldine.

Dar, la o adică, nu-mi amintesc să fi făcut prea multe lucruri concrete pentru a o apăra pe Miss Geraldine. Activităţile noastre se învîrteau în jurul strîngerii a cît mai multor dovezi privind planul de răpire în sine. Din nu ştiu ce motiv, aveam sentimen­tul că, făcînd asta, ţinem pericolul la distanţă.

65

Cele mai multe „dovezi" erau reprezentate de mărturiile privind întîlnirile conspiratorilor. într-o dimineaţă, de pildă, i-am urmărit dintr-o sală de clasă de la etajul al doilea pe Miss Eileen şi pe domnul Roger vorbind cu Miss Geraldine jo.s, în curte. După un timp Miss Geraldine şi-a luat la revedere şi s-a îndreptat spre Orangerie, însă noi am rămas la posturi şi i-am văzut pe Miss Eileen şi pe domnul Roger apropiindu-şi capetele pentru a complota pe ascuns, cu privirile fixate asupra siluetei lui Miss Geraldine, ce dispăi-ea în depărtare.

— Domnul Roger, a oftat atunci Ruth, clătinînd din cap. Cine ar fi bănuit că e şi el implicat?

In acest fel ne făcuserăm o listă cu oameni despre care ştiam că fac parte din complot - paznici şi elevi pe care ni i-am declarat duşmani de moarte. Şi totuşi cred că am bănuit întotdeauna că funda­mentele fanteziei noastre sînt extrem de precare, fiindcă făceam tot posibilul să evităm confruntările directe. După discuţii aprinse, puteam să hotărîm că un anume elev e membru al complotului, dar apoi găseam de fiecare dată un motiv să nu-1 abordăm pe tema aceasta - deocamdată - şi să aşteptăm pînă cînd „deţinem toate dovezile". De asemenea, întotdeauna ajungeam la concluzia că nici lui Miss Geraldine nu ar trebui să-i fie spusă nici o vorbă despre descoperirile noastre, fiindcă s-ar alarma fără rost.

Ar fi prea simplu să spun că Ruth a fost cea care a întreţinut toată povestea cu paznicii secreţi mult după ce crescuserăm şi depăşiserăm această perioadă. Evident, ideea de paznic era foarte importantă pentru ea. Ştia de complot cu mult înaintea noastră, a celorlalte, iar asta îi dădea o autoritate enormă. Prin aluzii la faptul că adevărata dovadă provenea dintr-o perioadă de dinaintea momentului în care veniseră cele ca mine - deci că există lucruri pe care încă nu ni le-a spus nici nouă -, putea justifica

aproape orice decizie pe care o lua în numele grupului. De exemplu, dacă hotăra să elimine din grup o persoană şi simţea că i se opune rezistenţă, se mulţu­mea să facă aluzii sinistre la lucruri pe care le ştia „de dinainte". Fără îndoială, Ruth îşi dădea toată silinţa ca situaţia să continue. Dar adevărul e că fiecare dintre cele care-i deveniserăm apropiate îşi juca propriul rol în întreţinerea fanteziei şi în a o face să dureze cît se poate de mult. Ce s-a întîmplat după cearta noastră, iscată de jocul de şah, ilustrează destul de bine ce vreau să spun.

Plecasem de la premisa că Ruth e mare expertă în şah şi că va putea să mă-nveţe să joc. Nu era o idee atît de nebunească: trecuserăm pe lîngă atîţia elevi aplecaţi asupra tablelor de şah, pe laviţele de lîngă fereastră sau afară, pe iarbă, iar Ruth se oprea adeseori pentru a studia o partidă. Şi cînd porneam iar, îmi spunea despre nu ştiu ce mutare la care se gîndise şi pe care nu o avusese în vedere nici unul dintre jucători. „Incredibil de proşti", mur­mura ea, clătinînd din cap. Toate astea mă fascinaseră şi abia aşteptam să vină ziua în care voi jongla şi eu cu acele piese frumos sculptate. Aşa că atunci cînd am găsit o tablă de şah la Solduri şi m-am hotărît să o cumpăr - în ciuda faptului că m-a costat o groază de jetoane —, am contat pe ajutorul lui Ruth.

Cu toate acestea, în următoarele zile Ruth ofta sau se făcea că are ceva extrem de urgent de lucru ori de cîte ori aduceam în discuţie subiectul. Cînd am prins-o într-un sfîrşit la înghesuială, într-o după-amiază ploioasă, şi am aşezat tabla în sala de biliard, a început să-mi arate un joc care semăna vag cu damele. După spusele ei, la şah fiecare piesă se muta în formă de L — bănuiesc că rămăsese cu ideea asta uitîndu-se la cal —, spre deosebire de dame, care se deplasau doar în salturi înainte. N-am

66

67

crezut-o şi am fost destul de dezamăgită, dar am avut grijă să nu-i spun nimic şj să o las să zică orice vrea ea. Cîteva minute întregi ne-am tot eliminat una alteia piesele de po tablă, făcînd întotdeauna ca figurina cu care atacam să alunece într-un L. Am continuat aşa pînă cînd eu am încercat sâ-i iau regele şi ea mi-a zis că nu se pune, fiindcă mi-am mutat piesa într-o linie prea dreaptă.

Atunci ra-am ridicat, am strîns tabla şi am plecat. Nu i-am zis niciodată nimănui cu voce tare că Ruth nu ştie să joace şah - oricît de dezamăgită eram, îmi dădeam seama că n-ar trebui să merg atît de departe -, dar bănuiesc că ieşirea mea furtunoasă a fost destul de elocventă.

O zi mai tîrziu, cred, am intrat în Sala 20, la mansardă, unde domnul George îşi ţinea ora de poezie. Nu-mi amintesc dacă era înainte sau după oră şi nici cît de multe eleve se aflau acolo. Mi-aduc aminte că aveam braţele pline de cărţi, că am pornit spre locul în care Ruth şi celelalte vorbeau şi că o imensă rază de soare cădea chiar pe băncile pe care stăteau ele.

Vedeam foarte clar, după modul în care îşi ţineau capetele lipite unul de altul, că vorbesc despre ceva legat de paznicii secreţi şi, deşi - aşa cum am mai spus — momentul de tensiune dintre mine şi Ruth avusese loc doar cu o zi în urmă, din nu ştiu ce motiv, am pornit fără să mă gîndesc direct spre ele. Abia în clipa cînd am ajuns, practic, foarte aproape -probabil după un schimb rapid de priviri -, am înţeles brusc ce urmează să se întîmple. A fost ca atunci cînd îţi dai seama, cu doar o fracţiune de secundă înainte de a intra într-o baltă, că ea e acolo, în faţa ta, însă nu mai ai ce face. Am simţit o împunsătură în inimă chiar înainte ca fetele să amuţească toate şi să se uite la mine, chiar înainte ca Ruth să spună :

— O, Kathy, ce mai faci? Dacă nu te superi, acum avem ceva de discutat. Terminăm imediat. Scuze.

Nici n-a apucat să-şi termine bine propoziţia, că eu mă şi răsucisem pe călcîie şi eram lîngă uşă, enervată mai mult pe mine - fiindcă m-am băgat singură în situaţia asta penibilă - decît pe Ruth şi pe celelalte. Evident, am fost foarte supărată, deşi nu-mi mai amintesc dacă am şi plîns. Şi în urmă­toarele zile, ori de cîte ori vedeam paznicii secreţi strînşi ciorchine într-un colţ sau traversînd un teren de sport, simţeam că mi se urcă tot sîngele în obraji. Apoi, cam la două zile după umilirea mea publică din Sala 20, tocmai coboram scările clădirii principale, cînd m-am întîlnit cu Moira B., care era chiar în spatele meu. Am început să vorbim — nişte chestii nesemnificative - şi am ieşit din casă împreună. Trebuie să fi fost pauza de prînz, fiindcă în curte erau vreo douăzeci de elevi care pălăvrăgeau în grupuleţe. Ochii mi s-au îndreptat automat spre partea cea mai îndepărtată a curţii, unde Ruth stătea împreună cu trei paznici secreţi, cu spatele la noi şi cu privirea fixată asupra Terenului de Sud. încercam să văd ce anume le captează atenţia atît de tare, cînd mi-am dat seama că şi Moira se uită în aceeaşi direcţie cu mine. Atunci mi-am dat seama că pînă acum o lună şi ea fusese paznic secret şi că fusese dată afară. Următoarele cîteva clipe am simţit o jenă acută, pentru că acum stăteam amîndouă singure, una lîngă alta, legate de umilirile noastre recente şi, practic, confruntîndu-ne cu propria noastră repudiere. Poate că şi Moira trăia aceleaşi sen­timente ca şi mine. Oricum, ea a rupt tăcerea,

spunînd:

— Toată chestia asta cu paznicii secreţi e o mare prostie. Cum de mai pot încă să creadă în aşa ceva? Parcă ar fi tot la grupa mică.

Chiar şi azi sînt uimită de forţa emoţiei care a pus stăpînire pe mine cînd am auzit-o pe Moira spunînd asta. M-am întors spre ea, scăpărînd de furie:

68

69

— Ce poţi să ştii tu despre asta? Nu ştii absolut m'mie, fiindcă nu mai faci parte din grup de o mie de ani! Dacă ai şti ce-am aflat, n-ai mai îndrăzni să spui asemenea tîmpenii !

— Vorbeşti prostii.

Moira nu era genul care să se lase cu una, cu două.

— E doar una dintre invenţiile alea idioate ale lui Ruth, atîta tot.

— Atunci cum se face că i-am auzit cu urechile mele vorbind despre asta? Despre cum or s-o ducă pe Miss Geraldine în pădure cu o furgonetă de la lăptărie ? Cum se face că i-am auzit chiar eu plănuind asta, fără nici o legătură cu Ruth sau cu altcineva?

Moira m-a privit, de data asta uşor nesigură.

— Ai auzit tu cu urechile tale? Cum? Unde?

— I-am auzit vorbind cît se poate de clar. Am auzit fiecare cuvinţel fără ca ei să ştie că sînt acolo. Jos, lîngă iaz. Şi nu îşi dădeau seama că pot fi auziţi. Asta dovedeşte că nu ştii absolut nimic!

Am trecut nervoasă pe lîngă ea şi mi-am croit drum prin curtea aglomerată, aruncînd în urma mea o privire spre Ruth şi spre celelalte, care stăteau încă întoarse către Terenul de Sud, fără să aibă habar de ceea ce tocmai se întîmplase între mine şi Moira. Şi mi-am dat brusc seama că nu mai sînt deloc furioasă pe ele, ci doar extrem de enervată pe Moira.

Chiar şi acum, cînd conduc pe un drum lung, cenuşiu, şi gîndurile mele nu au nici o ţintă precisă, mă trezesc adesea rememorînd iar şi iar toate aceste întîmplări. De ce m-am purtat atît de ostil cu Moira B. în ziua aia, cînd ea era de fapt de partea mea ? Cred c-a fost vorba de faptul că Moira îmi sugera să facem un fel de echipă amîndouă, iar eu încă nu eram pregătită pentru una ca asta. Cred c-am simţit că sînt pe punctul de a trece împreună cu ea un anume prag, dincolo de care se afla ceva mai dificil

70

şi mai întunecat, şi nu voiam aşa ceva. Nici pentru mine şi nici pentru vreuna dintre noi.

însă alteori mă gîndesc că greşesc, că toate astea n-au avut de-a face decît cu mine, cu Ruth şi cu genul de loialitate pe care mi-o inspira pe vremea aceea. Şi poate acesta este şi motivul pentru care, în ciuda faptului că în mai multe ocazii am simţit foarte puternic nevoia de a o face, nu am adus niciodată vorba despre asta - despre ce s-a întîmplat în ziua aia cu Moira — în tot timpul cît am îngrijit-o pe Ruth la centrul din Dover.

Toate lucrurile astea legate de Miss Geraldine îmi amintesc de altceva, de ceva ce s-a întîmplat trei ani mai tîrziu, mult după ce ideea cu paznicii secreţi şi-a pierdut atractivitatea.

Ne aflam în Sala 5 de la parter, în partea din spate a casei, aşteptînd să înceapă ora. Sala 5 era cea mai mică dintre sălile de curs şi mai cu seamă într-o dimineaţă de iarnă ca aceea, cînd caloriferele erau date la maximum şi abureau ferestrele, era destul de înăbuşitoare. Probabil că exagerez, dar, din cîte îmi amintesc, pentru ca întreaga clasă să aibă loc în încăperea respectivă, elevii trebuiau să stea efectiv claie peste grămadă.

în acea dimineaţă Ruth apucase un scaun de la o bancă, eu mă aşezasem chiar pe pupitru, iar două sau trei fete din grupul nostru se cocoţaseră pe unde mai era loc sau stăteau rezemate prin apro­piere. De fapt cred că abia în momentul în care tocmai mă strîngeam mai bine, ca să-i fac loc altcuiva, am remarcat pentru prima oară penarul.

îl văd şi acum, de parcă l-aş avea în faţa ochilor. Lucea ca un pantof lustruit. Era de un cafeniu închis, cu rotocoale din punctişoare roşii pe întreaga suprafaţă. în partea de sus fermoarul avea unpompon din blăniţă, de care apucai ca să-1 tragi. In timp ce-mi schimbam poziţia, aproape că m-am aşezat pe

71

el, iar Ruth 1-a mutat repede, ferindu-1. Dar îl văzu­sem, cum, de altfel, şi fusese intenţia ei, şi am zis :

— Vai! De unde îl ai? De la Solduri?

In încăpere era foarte mare gălăgie, dar fetele din apropiere au auzit şi ele, aşa că foarte curînd patru sau cinci dintre noi ne uitam admirativ la penar. Ruth n-a spus nimic preţ de cîteva secunde, timp în care a examinat atentă feţele din jurul ei. In cele din urmă a declarat foarte hotărîtă:

— Să rămînă aşa. Să rărnlnă că mi l-am luat de la Solduri.

După ce a zis asta, ne-a privit cu un zîmbet atotştiutor.

Ştiu că răspunsul ei poate părea destul de nevi­novat, dar adevărul e că a fost ca şi cum s-ar fi ridicat brusc în picioare şi mi-ar fi tras o palmă, iar în următoarele clipe am simţit că mă ia efectiv cu frisoane. înţelegeam exact ce vrea să spună cu răs­punsul şi cu zîmbetul ei: pretindea că penarul e un cadou de la Miss Geraldine.

Nu putea exista nici urmă de îndoială, pentru că dezvoltase tema săptămîni întregi. Ori de cîte ori voia să facă aluzie la un mic semn sau la o favoare pe care i le făcuse Miss Geraldine, Ruth surîdea şi vorbea pe un ton anume, uneori însoţindu-şi gestul sau vorbele cu un deget dus la buze ori cu o mînă ridicată şi o şoaptă teatrală : la ora patru, în timpul saptămînii, Miss Geraldine îi permisese lui Ruth să asculte o melodie la casetofon în sala de biliard; Miss Geraldine ceruse să nu se vorbească în timpul unei plimbări, dar cînd Ruth ajunsese lîngă ea, începuse să îi vorbească, apoi îi lăsase şi pe ceilalţi din grup să discute. întotdeauna era vorba de lucruri de felul ăsta, niciodată afirmate în mod explicit, ci doar implicate de surîsul ei sau de expresia de genul „să ne oprim aici cu discuţia".

Fireşte, în mod oficial paznicii nu aveau voie să favorizeze pe nimeni, dar între anumite limite existau

întotdeauna mici semne de afecţiune, iar ceea ce sugera Ruth se încadra fără nici o problemă între aceste limite. Şi totuşi o uram atunci cînd făcea asemenea aluzii. Fireşte, nu ştiam niciodată sigur dacă spune adevărul, dar pentru că nu „spunea" de fapt nimic, ci doar făcea aluzii, niciodată nu puteai să-i pui cuvintele la îndoială. Aşa că, ori de cîte ori se întîmpla, trebuia să nu spun nimic, să-mi muşc buzele şi să aştept ca respectivul moment să treacă. Uneori vedeam după direcţia în care se îndrepta o conversaţie că va veni un astfel de moment şi mă pregăteam mental pentru el. Dar chiar şi aşa, de fiecare dată mă lovea cu aceeaşi forţă şi minute întregi nu eram în stare să mă concentrez la nimic din ce se întîmpla în jurul meu. Insă în acea dimineaţă de iarnă din Sala 5, replica ei, complet neaşteptată, mă lovise în moalele capului. Chiar şi după ce văzu­sem penarul, ideea că un paznic putea să facă un astfel de cadou era atît de ieşită din comun, încît pur şi simplu nu eram deloc pregătită să aud una ca asta. Aşa că, în clipa în care Ruth a rostit acele cuvinte, nu am fost în stare să ignor valul de emoţie puternică ce a pus stăpînire pe mine, aşa cum făceam de obicei. Am rămas pur şi simplu cu ochii la ea, fără să fac nici cel mai mic efort să îmi ascund mînia. Ruth, sesizînd probabil pericolul, mi-a zis repede, cu o şoaptă teatrală, „Să nu spui nimic!" şi mi-a zîmbit iar. Dar eu nu am reuşit să îi răspund tot cu un surîs şi am continuat să mă uit la ea cu ochii scoşi din orbite. Apoi, din fericire, a venit paznicul şi a început lecţia.

Nu am fost niciodată genul de copil care se gîn-deşte ore întregi la aceleaşi lucruri. Am început s-o fac mai mult în ultimul timp, dar asta din cauza muncii mele şi a lungilor ore de linişte absolută, cînd îmi conduc maşina pe lîngă toate acele terenuri pustii. Nu eram deloc, să zicem, ca Laura, care, în ciuda clovneriilor sale, era în stare să se perpelească

72

73

zile - ba chiar săptămîni - întregi în legătură cu nu ştiu ce lucru minor pe care i-1 spusese cineva. Insă după dimineaţa aceea din Sala 5 am început să fiu din ce în ce mai absorbită de gînduri. Mi se întîmpla destul de des să mă întrerup în mijlocul conversaţiilor. Treceau lecţii întregi fără să fiu cîtuşi de puţin atentă la ce se întîmpla în jurul meu. Eram hotărîtă ca de data asta să n-o mai las pe Ruth să scape atît de uşor. îmi imaginam scene dramatice, în care o dădeam în vileag şi o obligam să recunoască faptul că totul este invenţia ei. Am avut chiar şi o fantezie destul de dubioasă, cu Miss Geraldine, care aude aşa ceva şi o face de ocară pe Ruth în ultimul hal, în faţa tuturor.

După zile întregi petrecute astfel, am început să gîndesc ceva mai aplicat. Dacă penarul nu era de la Miss Geraldine, atunci de unde era? Putea să-1 aibă de la un alt elev, însă era destul de puţin probabil. Dacă înainte de ea i-ar fi aparţinut altcuiva - chiar cuiva mult mai în vîrstă ca noi -, un lucru atît de senzaţional cu siguranţă nu ar fi trecut neobservat. Ruth n-ar fi riscat niciodată să mizeze pe o asemenea poveste, fiindcă ştia că penarul ar fi putut fi văzut înainte în Hailsham. Aproape sigur îl găsise la Sol­duri. Dar şi aici exista riscul ca alţii sâ-1 fi văzut înainte de a-1 cumpăra ea. Dar dacă auzise că penarul urmează să vină şi şi-1 rezervase cu ajutorul unuia dintre monitori înainte de ziua Soldurilor - aşa cum se întîmpla uneori, deşi nu era permis -, atunci putea să fie relativ sigură că e posibil să nu fi apucat să-1 vadă nimeni.

Din păcate pentru Ruth, existau însă registre cu toate lucrurile cumpărate la Solduri şi, de aseme­nea, cu toţi cumpărătorii lor. Ele nu erau uşor de obţinut - monitorii le duceau înapoi în biroul lui Miss Emily după fiecare zi de Solduri —, dar nu erau nici secrete păzite cu străşnicie. Dacă la urmă­toarele Solduri îmi făceam de lucru pe lîngă un

74

monitor, nu putea sâ-mi fie prea greu să frunzăresc respectivele pagini.

Aşadar, mi-am schiţat un plan şi cred că am tot lucrat în detaliu la el mai multe zile, pînă cînd mi-am dat seama că nu era neapărată nevoie să trec prin toate acele etape. Dacă era adevărat că penarul provenea de la Solduri, nu trebuia decît să

blufez.

Aşa am ajuns să am acea conversaţie cu Ruth sub streaşină casei. Toată ziua fusese ceaţă şi burniţă. Veneam împreună dinspre barăcile cu dormitoare şi cred că ne îndreptam spre pavilion. Nu ştiu precis. Oricum, în timp ce traversam curtea, ploaia s-a înteţit brusc şi, pentru că nu ne grăbeam nicăieri, ne-am adăpostit repede sub streaşină clădirii prin­cipale, un pic mai departe de intrare.

Ne-am adăpostit acolo o vreme. Din cînd în cînd din ceaţă apărea în fugă cîte un elev care intra repede pe uşă, dar ploaia nu se oprea deloc. Şi cu cît stăteam mai mult acolo, cu atît îmi creştea încor­darea, fiindcă îmi dădeam seama că asta e şansa pe care o aşteptam. Sînt sigură că şi Ruth simţea tensiunea din aer. în cele din urmă am hotărît să

o atac frontal.

— La Soldurile de marţea trecută, am spus, tocmai mă uitam prin catastif. Ştii, registrul ăla...

— De ce te uitai în registru? a sărit repede Ruth. Ce ţi-a venit să faci aşa ceva?

— Ei, fără nici un motiv anume. Unul dintre monitori era Christopher C. şi am intrat în vorbă cu el. E cel mai bun băiat de la Seniori, asta-i clar. Şi răsfoiam paginile registrului doar aşa, ca să-mi