Les quarante cinq



Yüklə 2,77 Mb.
səhifə28/32
tarix06.02.2018
ölçüsü2,77 Mb.
#42315
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   32

— Spre cinstea mea – răspunse tânărul, înclinându se.

— Şi fiind în slujba regelui, dumneata eşti în stare să l cruţi pe domnul de Mayenne? Ei, drăcia dracului! Dă mi voie să ţi spun, domnule, că un slujitor credincios n ar face aşa ceva.

— Dimpotrivă, cred că eu sunt slujitorul cel credincios al regelui în clipa de faţă.

— Se prea poate – încuviinţă Chicot, melancolic – se prea poate. Dar nu i acum momentul să facem filozofie. Care i numele dumitale?

— Ernauton de Carmainges, domnule.

— Ei bine, domnule Ernauton, ce crezi dumneata că ar fi de făcut cu hoitul ăsta ce poartă un nume tot atât de strălucit ca oricare os domnesc de pe faţa pământului, fiindcă eu te înştiinţez că am de gând să mi iau valea?

— O să am eu grijă de domnul de Mayenne, domnule.

— Dar cu camaradul de colo care trage cu urechea, cum rămâne?

— N aude nimic, sărmanul: pare mi se că l am strâns prea tare şi şi a pierdut cunoştinţa.

— Ei, domnule de Carmainges, mi ai scăpat viaţa azi, ce i drept, dar nici nu ştii ce cumplite primejdii mă pasc mai târziu din pricina dumitale.

— Nu mi am făcut decât datoria pe ziua de azi, mai încolo o să aibă grijă Dumnezeu.

— Fie deci cum doreşti. De altfel, cinstit vorbind, mi ar fi silă să omor un om lipsit de apărare, chiar dacă omul acesta este cel mai crâncen duşman al meu. Şi acum, rămâi cu bine, domnule!

Chicot îi strânse mâna lui Ernauton.

"S ar putea să aibă dreptate" – se gândi el, ducându se să şi ia calul.

După câţiva paşi însă se întoarse din drum.

— De fapt – spuse el – au rămas şapte gonaci sprin­teni: cred că vreo patru dintre ei ar fi partea ce mi se cuvine; ajută mă, te rog, să aleg... Te pricepi la cai?

— Ia l pe al meu – răspunse Ernauton. Acesta, cel puţin, ştiu câte parale face.

— O, nu, mulţumesc, eşti prea mărinimos, opreşte l pentru dumneata.

— De ce? Eu nu sunt chiar atât de grăbit.

Chicot nu aşteptă să fie rugat; încălecă pe calul lui Ernauton şi plecă pe aci încolo.

XXXVIII


ERNAUTON DE CARMAINGES
Ernauton rămase destul de încurcat pe câmpul de bă­taie, neştiind ce să facă, singur cum era, cu cei doi adver­sari care, în scurtă vreme, aveau să deschidă ochii în braţele lui.

Până una alta, cum nu era nici un pericol ca vreunul dintre ei s o şteargă şi cum, pe de altă parte, probabil nici jupân Robert Briquet, căci acesta era numele sub care Ernauton, dacă vă mai amintiţi, îl cunoştea pe Chicot, cum pe de altă parte, zic, jupân Robert Briquet probabil nu avea de gând să se întoarcă din drum ca să i răpună, tânărul plecă în căutarea cuiva care să i dea o mână de ajutor, şi în scurtă vreme avu parte să găsească ceea ce căuta chiar pe şosea.

O căruţă, cu care pesemne Chicot se întâlnise pe drum în goana calului, ieşi la iveală pe muchia dealului, puter­nic conturată pe cerul împurpurat de văpăi le asfinţitului. Căruţa era trasă de o pereche de boi, mânaţi de un ţăran.

Ernauton intră în vorbă cu omul care mâna dobitoacele şi care, dând cu ochii de el, cu dragă inimă ar fi lăsat de izbelişte şi căruţă, şi tot, şi ar fi zbughit o în bunget, şi i povesti că puţin mai înainte avusese loc o ciocnire între hughenoţi şi catolici, că patru dintre ei fuseseră ucişi în luptă şi numai doi scăpaseră cu viaţă.

Ţăranul, destul de speriat de buclucul pe care i l ar fi putut pricinui o asemenea faptă bună, dar şi mai spe­riat de înfăţişarea războinică a lui Ernauton, se grăbi să i dea ajutor tânărului să ridice de jos şi să aşeze în căruţă mai întâi pe domnul de Mayenne, apoi şi pe ostaşul care, că şi pierduse sau nu cunoştinţa, stătea mai departe cu ochii închişi.

Mai rămăseseră cei patru morţi.

— Domnule – întrebă ţăranul – ăştia patru erau ca­tolici sau hughenoţi?

Ernauton îl văzuse puţin mai înainte, în clipa când îl încolţise spaima, făcându şi semnul crucii.

— Hughenoţi – răspunse el.

— Păi atunci – urmă ţăranul – dacă s eretici, nu i nici un păcat să scotocesc prin hainele lor, nu i aşa?

— Nici unul – îl încredinţă Ernauton, căruia îi era totuna dacă lucrurile răposaţilor aveau să fie moştenite de ţăranul cu care avea de a face sau de primul om ce ar fi trecut pe acolo.

Căruţaşul nu aşteptă să i spună de două ori şi se apucă să buzunărească morţii.

Ostaşii avuseseră, de bună seamă, o simbrie destul de mărişoară cât trăiseră, căci, după ce mântui treaba, frun­tea ţăranului se descreţi. Drept aceea, datorită mulţumirii ce i încălzea deopotrivă trupul ca şi sufletul, îşi îndemnă mai vârtos boii la drum, îmboldindu i de zor, grăbit să ajungă mai curând la coliba lui.

Domnul de Mayenne nu şi recăpătă cunoştinţa decât în staulul acestui catolic desăvârşit, pe un aşternut gros de paie. Până atunci, cu toate durerile pricinuite de hurdu­căturile căruţei, nu reuşise să şi vină în simţiri; în clipa când îi turnaseră apă rece peste rană, făcând să picure câţiva stropi de sânge purpuriu, ducele deschise ochii şi se uită la oamenii şi la lucrurile din jur cu o mirare lesne de înţeles.

În clipa în care domnul de Mayenne se trezi din leşin, Ernauton îi porunci ţăranului să plece.

— Cine eşti dumneata, domnule? întrebă Mayenne.

Ernauton zâmbi.

— Nu mă recunoaşteţi, domnule? spuse el.

— Ba da – răspunse ducele, încruntându se – eşti cel ce a sărit în ajutorul duşmanului meu.

— Da – încuviinţă Ernauton – dar totodată sunt şi cel ce l a împiedicat pe duşmanul domniei voastre să vă omoare.

— Aşa o fi – spuse Mayenne – de vreme ce mai sunt încă în viaţă, doar dacă n o fi crezut cumva c am murit.

— Când a plecat ştia prea bine că trăiţi, domnule.

— Sau poate îşi închipuia că rana pe care mi a făcut o o să mi scurteze zilele?

— Nu ştiu, dar în orice caz, dacă nu m aş fi împotrivit, era în stare să vă mai facă una, care, într adevăr, vi le ar fi scurtat.

— Păi atunci, domnule, de ce l ai ajutat să mi secere oamenii, ca după aceea să i ţii piept, împiedicându l să mă omoare?

— Nimic mai simplu, domnule, şi mă miră că un genti­lom, fiindcă sunteţi un gentilom judecând după înfăţişare, nu înţelege purtarea mea. Întâmplarea a făcut să am ace­laşi drum ca şi domnia voastră; la un moment dat am zărit un călător împresurat de câţiva oameni care săriseră asupra lui şi m am grăbit să iau apărarea celui năpăstuit; pe urmă, când viteazul în ajutorul căruia sărisem – căci, oricine ar fi el, domnule, omul acesta este cu drept cuvânt un viteaz – pe urmă, când viteazul acesta, zic, rămânând faţă în faţă cu domnia voastră, a câştigat biruinţa în urma loviturii ce v a doborât, văzând că vrea să se folosească în chip nevrednic de biruinţa dobândită, luându vă viaţa, am pus între domnia voastră şi el spada mea.

— Va să zică mă cunoşti? întrebă Mayenne, cercetându l cu o privire pătrunzătoare.

— N am nevoie să vă cunosc, domnule. Ştiu doar atât că sunteţi un om rănit şi asta mi e de ajuns.

— Fii cinstit, domnule – stărui Mayenne – mă cu­noşti, nu i aşa?

— Mi se pare ciudat, domnule, că nu vreţi de loc să mă înţelegeţi. În ce mă priveşte, drept să vă spun, nu găsesc că este mai nobil să ucizi un om lipsit de apărare, decât să taberi asupra unui biet călător silit să înfrunte singur şase oameni.

— Recunoşti totuşi că orice lucru trebuie să aibă un motiv?

Ernauton se mulţumi să se încline, fără să răspundă nimic.

— Sper că ai văzut, nu i aşa – continuă Mayenne – că am fost singurul care a încrucişat spada cu omul acela?

— Am văzut, într adevăr.

— De altfel, trebuie să ştii că omul acela este cel mai crunt duşman al meu.

— Cred, fiindcă şi el mi a spus tot aşa despre domnia voastră.

— Şi dacă rana o să se vindece şi am să scap totuşi cu viaţă?

— De aci înainte eu nu mai am nici un amestec, dom­nule; veţi face cum veţi socoti de cuviinţă.

— Crezi cumva că rana mea e chiar atât de primej­dioasă?

— Am cercetat o cu luare aminte, domnule, şi cred că, deşi e destul de gravă, nu pune nicidecum în primejdie viaţa domniei voastre. Tăişul sabiei a alunecat de a lungul coastelor, pe cât se pare, fără să pătrundă în piept. Tra­geţi aer în piept şi, dacă i aşa cum gândesc eu, veţi vedea că n o să simţiţi nici o durere în plămâni.

Mayenne respiră cu greutate, într adevăr, dar fără să l încerce vreun junghi în piept.

— Ai dreptate – mărturisi el. Dar ce s a întâmplat cu oamenii care mă însoţeau?

— Au murit toţi, afară de unul singur.

— Au rămas acolo, în mijlocul drumului ?

— Da.

— I a scotocit careva?



— Ţăranul pe care probabil l aţi văzut adineauri când aţi deschis ochii şi în casa căruia sunteţi găzduit, a avut grijă de treaba asta.

— Şi ce a găsit asupra lor?

— Ceva bani.

— Şi nici o hârtie?

— Nu, după câte ştiu.

— Aşa! suspină Mayenne cu vădită mulţumire.

— De altminteri, îl puteţi întreba pe cel care trăieşte.

— Şi cel care trăieşte unde este acum?

— În şură, aici, la doi paşi.

— Fii bun şi du mă la el sau, mai bine, aduceţi l pe el aici şi, dacă eşti om de cuvânt – şi sunt convins de asta – jură mi că n o să i pui nici o întrebare.

— Nu sunt deloc curios, domnule, şi după întâmplarea asta ştiu tot ce m ar putea interesa.

Ducele îl privi pe Ernauton cu o umbră de îngrijorare.

— Domnule – spuse tânărul – v aş fi îndatorat dacă aţi încredinţa altcuiva sarcina pe care binevoiţi să mi o daţi.

— Am greşit, domnule, recunosc – mărturisi Mayenne. Fii atât de bun, te rog, şi fă mi serviciul pe care ţi l am cerut.

După vreo cinci minute, soldatul intră în staul. Dând cu ochii de Mayenne, omul scăpă un strigăt; rănitul însă mai găsi în el destulă putere spre a duce un deget la buze. Soldatul tăcu mâlc.

— Domnule – i se adresă ducele de Mayenne lui Er­nauton – te rog să mă crezi că ţi voi purta o veşnică re­cunoştinţă şi sunt convins că ne va fi dat să ne întâlnim din nou cândva în împrejurări mai fericite; îmi îngădui să te întreb cu cine am cinstea să vorbesc?

— Sunt vicontele Ernauton de Carmainges, domnule.

Mayenne se aştepta să i mai dea unele amănunte, dar de astă dată tânărul se arătă la rândul său cumpătat la vorbă.

— Vă duceaţi la Beaugency, domnule? continua Ma­yenne.

— Da, domnule.

— Atunci înseamnă că v am întors din drum şi n o să mai puteţi călători în noaptea asta?

— Dimpotrivă, domnule, sper să pot pleca îndată mai departe.

— Spre Beaugency?

Ernauton se uită la Mayenne, ca şi când stăruinţa aces­tuia l ar fi nemulţumit peste măsură.

— Nu, spre Paris – răspunse el.

Ducele se arătă mirat:

— Să mi fie cu iertăciune, domnule, dar mi se pare ciudat că, ducându vă la Beaugency şi fiind silit să vă întrerupeţi drumul datorită unor împrejurări cu totul neaşteptate, renunţaţi cu atâta uşurinţă la un lucru pentru care aţi făcut această călătorie, fără să aveţi un motiv destul de temeinic.

— Nimic mai simplu domnule – îl lămuri Ernauton – de vreme ce mă duceam la o întâlnire. Păţania noastră, silindu mă să mă opresc aici, m a făcut să pierd această întâlnire, aşa că nu mi rămâne decât să mă întorc îndărăt.

Mayenne încercă în zadar să citească pe chipul nepă­sător al lui Ernauton alte gânduri decât cele pe care le mărturiseau cuvintele sale.

— Dragă domnule – rosti el în cele din urmă – de ce nu mai rămâi câteva zile cu mine? Aş trimite atunci pe soldatul ăsta la Paris, după un felcer, fiindcă, îţi dai seama, nu i aşa, că nu pot să rămân singur aici cu nişte oameni pe care nu i cunosc?

— Pentru ce să nu rămână mai bine soldatul cu dom­nia voastră, domnule – replică Ernauton – şi să vă trimit eu felcerul?

Mayenne stătu în cumpănă.

— Ştii cum se numeşte duşmanul meu? întrebă el.

— Nu, domnule.

— Cum, dumitale, care l ai scăpat de la moarte, se poate să nu ţi fi spus cum îl cheamă?

— Nu l am întrebat.

— Chiar nu l ai întrebat?

— Şi pe dumneavoastră v am scăpat de la moarte, domnule. V am întrebat oare cum vă numiţi? În schimb însă, şi unul, şi celălalt cunoaşteţi numele meu. Ce ne­voie are binefăcătorul să afle cum se numeşte cel pe care l a îndatorat? Mai curând acesta trebuie să ştie numele celui ce l a scăpat din impas.

— Cum văd eu, domnule – spuse Mayenne – nu i chip de aflat nimic de la dumneata, deoarece eşti tot atât de discret pe cât te ai arătat de viteaz.

— Şi mie, domnule, mi se pare că desluşesc o umbră de mustrare în cuvintele domniei voastre, şi vă rog să mă credeţi că mi pare rău; căci, la drept vorbind, ceea ce vă îngrijorează ar trebui, dimpotrivă, să vă liniştească. Ci­neva care este nespus de discret faţă de o anumită per­soană nu se poate să nu fie mai mult sau mai puţin dis­cretă şi faţă de celelalte.

— Ai dreptate! Dă mi mâna, domnule de Carmainges.

Ernauton îi întinse mâna fără să dea câtuşi de puţin de bănuit, prin felul în care făcu gestul acesta, c ar fi ştiut cumva că mâna pe care o strânge este a unui prinţ.

— Mi aţi reproşat purtarea mea, domnule – continuă Mayenne. Din păcate, n aş putea să mă dezvinovăţesc decât împărtăşindu vă unele secrete mult prea importante: ar fi mai bine, cred, să nu mergem prea departe cu destăinuirile.

— Nu înţeleg, domnule – răspunse Ernauton – de ce vreţi să vă apăraţi, când eu nu v am adus nici o învinuire. Dinspre partea mea, vă rog să mă credeţi, sunteţi liber să faceţi aşa cum poftiţi, să vorbiţi deschis sau să nu mi spuneţi nimic.

— Mulţumesc, domnule, prefer să tac. Aş vrea totuşi să ştii că sunt un gentilom dintr o familie mare şi că aş putea fi în măsură să ţi fac toate plăcerile, pe care aş vrea să ţi le îndeplinesc.

— Să ne oprim aici, domnule – îi tăie cuvântul Er­nauton – şi vă rog să fiţi încredinţat că voi fi tot atât de puţin curios în privinţa trecerii de care vă bucuraţi, pe cât am fost şi în privinţa numelui domniei voastre. Trebuie să vă spun că, mulţumită stăpânului pe care l slujesc, n am nevoie de sprijinul nimănui.

— Stăpânul dumitale? întrebă Mayenne, neliniştit. Care stăpân, dacă mi îngădui să te întreb?

— Oh! Am încheiat cu destăinuirile, aşa cum aţi spus mai adineauri chiar domnia voastră, domnule, răspunse Ernauton.

— Întocmai.

— Şi pe urmă mi se pare să rana începe să se obrintească; ar fi bine să vorbiţi mai puţin, domnule, vă rog să mă credeţi.

— Ai dreptate. Ah! Aş avea nevoie de felcerul meu.

— De vreme ce tot mă întorc la Paris, aşa cum am avut cinstea să vă spun, daţi mi adresa lui.

Mayenne îi făcu un semn ostaşului, care se apropie de el, şi amândoi începură să se sfătuiască în şoaptă. Discret ca întotdeauna, Ernauton se dădu deoparte. În sfârşit, după câteva minute de chibzuinţă, ducele îl chemă pe Ernauton.

— Domnule de Carmainges – spuse el – îmi dai cuvântul dumitale de onoare că, dacă îţi încredinţez o scri­soare pentru cineva, scrisoarea aceasta va ajunge neapărat în mâinile acelei persoane?

— Aveţi cuvântul meu, domnule.

— Şi mă bizui pe el; eşti un om prea mărinimos ca să nu am o încredere oarbă în dumneata.

Ernauton se înclină.

— Trebuie să ţi mărturisesc măcar unul din secretele mele – spuse Mayenne. Află deci că fac parte din garda doamnei ducese de Montpensier.

— Da?! se miră Ernauton cu toată candoarea. Doamna ducesă de Montpensier are o gardă? N am ştiut.

— În aceste vremuri frământate, domnule – continuă Mayenne – toată lumea caută să se păzească pe cât poate, şi familia ducilor de Guise fiind de obârşie regească...

— Nu vă cer nici un fel de lămuriri, domnule; faceţi parte din garda doamnei ducese de Montpensier, n am nevoie să ştiu mai mult.

— Mai departe: eram în drum spre Amboise, unde fusesem trimis cu o misiune, când mi a ieşit în cale duş­manul meu. Pe urmă ştii ce s a mai întâmplat.

— Da – răspunse scurt Ernauton.

— Fiind silit să mi întrerup călătoria din cauza aces­tei răni înainte de a fi apucat să mi îndeplinesc misiunea, mă simt dator să i dau socoteală doamnei ducese de pri­cina pentru care am întârziat.

— Aşa cum se şi cuvine.

— Vei fi deci atât de bun să predai chiar în mâinile domniei sale scrisoarea pe care voi avea cinstea să i o scriu.

— Numai dacă s o fi găsind hârtie şi cerneală pe aceste coclauri – răspunse Ernauton, pregătindu se să plece în căutarea celor trebuincioase.

— Nu i nevoie – îl opri Mayenne. Ostaşul meu tre­buie să aibă la dânsul tabletele mele.

Într adevăr, soldatul scoase din buzunar nişte tablete ferecate cu o încuietoare. Mayenne se întoarse cu faţa la perete pentru a pune în mişcare mecanismul secret: ta­bletele se deschiseră; după aceea scrise cu condeiul câteva rânduri şi închise la loc tabletele, tot pe furiş.

Din clipa în care erau zăvorâte, nimeni pe lume, dacă nu cunoştea secretul, n ar mai fi putut să le desfacă decât doar sfărâmându le.

— Domnule – făgădui tânărul gentilom – de azi în trei zile tabletele acestea vor fi înmânate.

— Chiar domniei sale?

— Chiar doamnei ducese de Montpensier în persoană.

Ducele strânse mâinile îndatoritorului său însoţitor şi, obosit deopotrivă de convorbirea pe care o avusese până atunci, ca şi de scrisoarea pe care o scrisese ceva mai înainte, se lăsă să cadă, cu fruntea îmbrobonată de su­doare, pe aşternutul răcoros de paie.

— Domnule – spuse soldatul, folosind un limbaj care i se păru lui Ernauton prea puţin potrivit cu îmbrăcă­mintea lui – e drept că m aţi legat fedeleş ca pe un viţel, dar, cu voia sau fără voia domniei voastre, de aci înainte legătura aceasta va fi pentru mine o verigă a prieteniei, lucru pe care îl voi dovedi la locul şi la timpul potrivit.

Şi i întinse o mână a cărei albeaţă îl izbise din capul locului pe tânărul gmtilom.

— De ce nu! spuse râzând Carmainges. Cum văd eu, m am ales cu încă doi prieteni!

— Nu râdeţi, domnule – îl dojeni soldatul – oricâţi ar fi, niciodată nu sunt prea mulţi.

— Ai dreptate, camarade! răspunse Ernauton.

Şi plecă.

XXXIX

CURTEA ECHIPAJELOR


Ernauton porni fără a mai zăbovi o clipă şi, cum luase calul ducelui în locul fugarului său, pe care l dăduse lui Robert Briquet, se aşternu la drum ca vântul, aşa că în cea de a treia zi, pe la amiază, sosi la Paris.

La ceasurile trei după prânz intra la corpul de gardă de la palat al celor Patruzeci şi Cinci.

De altminteri, nici un eveniment mai deosebit nu anun­ţase întoarcerea lui. Văzându l, gasconii îl întâmpinară cu strigăte de mirare.

Domnul de Loignac, auzind zarva ce se iscase, intră înăuntru şi, dând cu ochii de Ernauton, luă o mutră în­cruntată nevoie mare, cea ce nu l împiedică pe Ernauton să se ducă întins la el.

Domnul de Loignac îi făcu semn tânărului să treacă în biroul din fundul dormitorului, un fel de tribunal unde acest neînduplecat judecător îşi pronunţa de obicei sen­tinţele.

— Aşa înţelegi dumneata să te porţi, domnule? îl luă el în primire din capul locului. Se împlinesc, dacă nu mă înşel, cinci zile şi cinci nopţi de când ai plecat. Toc­mai dumneata, domnule, dumneata pe care l credeam cel mai cu scaun la cap dintre toţi, să dai un exemplu atât de prost, nesocotind regulamentul?!

— Domnule – răspunse Ernauton, înclinându se – n am făcut nimic altceva decât ceea ce mi s a spus să fac.

— Şi ce ţi s a spus, mă rog, să faci?

— Să l urmăresc pe domnul de Mayenne, şi l am ur­mărit.

— Cinei zile şi cinci nopţi în şir?

— Cinci zile şi cinci nopţi, domnule.

— Nu cumva ducele a părăsit oraşul?

— Chiar în aceeaşi seară, şi asta mi a dat de gândit.

— Şi pe bună dreptate, domnule. Şi pe urmă?

Ernauton îi povesti pe scurt, dar cu însufleţirea şi râvna unui om inimos, păţania întâmplată pe drum şi urmările pe care această păţanie le avusese. Pe măsură ce depăna peri­peţiile prin care trecuse, chipul nespus de expresiv al lui Loignac se lumina, oglindind rând pe rând emoţiile pe care povestitorul le trezea în sufletul său.

Când însă Ernauton pomeni de scrisoarea pe care i o încredinţase domnul de Mayenne, îl întrebă grăbit:

— Scrisoarea asta o ai la dumneata?

— Da, domnule.

— Ei, drăcie! Asta nu i chiar un lucru de lepădat – spuse căpitanul. Aşteaptă mă aici, te rog, domnule, sau nu, mai bine vino cu mine.

Ernauton îl urmă pe Loignac, lăsându se călăuzit de el prin palat, şi ajunse în curtea echipajelor de la Luvru.

Se făceau pregătiri în vederea unei plimbări pe care monarhul voia s o facă afară din oraş: echipajele erau toc­mai pe calc să se alcătuiască. Domnul d'Épernon ieşise să asiste la încercarea a doi cai de curând sosiţi din An­glia, darul reginei Elisabeta pentru Henric: cei doi bidivii, ale căror proporţii erau cit se poate de armonios cumpă­nite, urmau să fie înhămaţi pentru prima oară la caleaşca regelui.

Ernauton rămase la poartă, iar domnul de Loignac se apropie de domnul d'Épernon şi i atinse poalele mantiei.

Veşti importante, domnule duce – îl înştiinţă el – veşti importante!

Ducele se desprinse din grupul în care se afla şi se îndreptă spre scara pe unde trebuia să coboare monarhul.

— Ce este, domnule de Loignac, să auzim.

— Domnul de Carmainges a sosit chiar acum dintr un sat de lângă Orléans: domnul de Mayenne se află acolo, foarte grav rănit.

Ducele scăpă un strigăt.

— Rănit! se minună el.

— Ba mai mult! adăugă Loignac. I a trimis doamnei de Montpensier o scrisoare, care se găseşte în clipa de faţă în buzunarul domnului de Carmainges.

— Ei, nu mai spune! exclamă d'Épernon. Comedia dracului! Cheamă l numaidecât pe domnul de Carmainges, vreau să stau de vorbă cu el.

Loignac se duse şi l luă de mână pe Ernauton, care, aşa cum am spus, se ţinuse deoparte, în semn de respect, tot timpul cât tăinuiseră şefii săi.

— Domnule duce – spuse el – iată l pe călătorul nostru.

— Bravo, domnule! După cum am auzit, se pare că ai asupra dumitale o scrisoare a domnului duce de Ma­yenne?

— Da, monseniore.

— Scrisă dintr un cătun de lângă Orléans?

— Da, monseniore.

— Şi adresată doamnei de Montpensier?

— Da, monseniore.

— Fii atât de bun, te rog, şi dă mi mie scrisoarea asta.

Şi ducele întinse mâna cu dezinvoltura nepăsătoare a omului care ştie că este destul să şi mărturisească orice dorinţă, pentru ca dorinţa să i fie pe loc împlinită.

— Vă rog să mă iertaţi, monseniore – răspunse Ernauton – am înţeles eu bine sau mi aţi spus cumva să vă înmânez scrisoarea trimisă de domnul de Mayenne su­rorii sale?

— Fireşte!

— Scrisoarea mi a fost încredinţată mie; poate că dom­nul duce nu ştie lucrul acesta.

— Ei, şi, ce are a face?

— Ba are a face, monseniore, şi încă foarte mult; mi am dat cuvântul faţă de domnul duce că scrisoarea va ajunge în mâinile ducesei.

— Dumneata eşti în slujba regelui ori a domnului de Mayenne?

— În slujba regelui, monseniore.

— Ei bine, regele doreşte să vadă scrisoarea.

— Îmi pare rău, monseniore, dar nu sunteţi dumnea­voastră regele.

— Am impresia că nu ţi dai seama probabil cu cine vorbeşti, domnule de Carmainges?! spuse d'Épernon, îngălbenindu se de mânie.

— Dimpotrivă, ştiu foarte bine, monseniore, şi tocmai de aceea sunt nevoit să refuz.

— Refuzi va să zică, ai spus că refuzi, dacă nu mă în­şel, domnule de Carmainges?

— Întocmai.

— Domnule de Carmainges, nesocoteşti jurământul dumitale de credinţă!

— După câte ştiu, monseniore, până în ziua de azi n am jurat credinţă decât unei singure persoane şi această persoană este maiestatea sa. Dacă regele îmi cere scri­soarea, fireşte că i o voi da, căci regele este stăpânul meu, dar regele nu se află de faţă.

— Domnule de Carmainges – spuse ducele, care, se vedea bine că începuse să şi iasă din sărite, în vreme ce Ernauton, dimpotrivă, cu cât se încăpăţâna mai mult sa i ţină piept, cu atât părea mai stăpân pe sine – domnule de Carmainges, eşti la fel ca toţi compatrioţii dumitale: de când îţi merge bine ţi s a întunecat vederea; norocul te orbeşte, scumpul meu gentilom. Faptul că ţi a picat în mână un secret de stat ţi a tulburat minţile ca o lovitură de măciucă.


Yüklə 2,77 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin