Originile creştinismului



Yüklə 1,45 Mb.
səhifə10/39
tarix18.01.2019
ölçüsü1,45 Mb.
#100665
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   39

Una dintre ele constă în explicarea tăcerii din jurul începuturilor creştinismului în Egipt prin caracterul heterodox al acestuia: prima Biserică alexandrină ar fi fost o Biserică gnostică şi, după triumful ortodoxiei, spre sfârşitul secolului al I-lea, ea ar fi fost retrospectiv condamnată la uitare. Această teorie a fost întâmpinată de reacţia critică a papirologilor şi o altă explicaţie, mai convingătoare, a fost atunci propusă: dacă creştinismul primar nu a lăsat decât puţine urme în Egipt înainte de sfârşitul secolului al I-lea, înseamnă că el era un iudeo-creştinism; distrus în timpul revoltei din 15-l7, împreună cu întreg mediul din care se născuse şi anume comunitatea iudaică din Alexandria, trebuie să fi fost înlocuit de-a lungul veacului al I-lea de un creştinism de origine păgână, greacă şi egipteană.

Teza iudeo-creştină explică mai bine „misterul” creştinismului alexandrin primar decât teza gnostică. Ea se reflectă în tradiţia coptă care atribuie evanghelistului Marcu întemeierea Bisericii din Alexandria. De altfel, cele două teze nu se exclud, chiar dacă reţinem ideea unei succesiuni cronologice: unui iudeo-creştinism iniţial i-ar urma, după catastrofa din 15-l7, o perioadă de reconstrucţie păgâno-creştină, marcată de o criză gnostică; o dată depăşite ispitele heterodoxe, comunitatea păgâno-creştină va putea deveni, la sfârşitul secolului al I-lea, baza „Marii Biserici”. De altminteri, prezenţa dominantă a unei comunităţi iudeo-creştine la Alexandria nu exclude neapărat existenţa paralelă a câtorva focare păgâno-creştine.

În acest context, răscoala din anii 15-l7, care anunţă despărţirea iudaismului de creştinism, apare în acelaşi timp ca nodul unei continuităţi între unul şi celălalt. Dacă admitem că obştea iudeo-creştină din Alexandria a dispărut în vălmăşagul răzmeriţei, o dată cu întreaga diasporă iudaică din Egipt, atunci va trebui ca şi printre iudeo-creştinii din Alexandria să căutăm, pe lângă cei câţiva notabili iudei, puţinii supravieţuitori ai acestei comunităţi. Lor le revine meritul de a fi salvat de la naufragiu operele majore ale patrimoniului cultural iudeo-alexandrin -Biblia Septuaginta şi opera exegetică a lui Filon. Această continuitate “spirituală indiscutabilă ne face să simţim întreaga adâncime a abisului care, în planul realităţilor umane, desparte iudaismul elenizat de creştinismul greco-egiptean, reconstituit în jurul păgânismului. Desprins de le rădăcinile sale el nu va întârzia să revendice doar pentru sine calitatea de „Adevăratul Israel.

Revolta din 15-l7 a pus capăt aventurii greceşti a iudeilor din Egipt • ea a cufundat într-o lungă tăcere începuturile creştinismului alexandrin’ Iudaismul alexandrin îşi trăise traiul. Problema pe care o ridică rămâne’ astăzi mai mult decât oricând, de actualitate: cum, până la ce prag şi cu ce preţ este cu putinţă să fii parte a două culturi, a două universuri atât de diferite în modul lor de a concepe locul omului în lume, relaţia cu divinitatea şi cu restul creaţiei? Până unde pot convieţui raţionalismul elin şi monoteismul iudaic?

Joseph Meleze-Modrzejewski J

Septuaginta s-a născut la Alexandria La Alexandria a fost tradusă în greceşte Biblia ebraică. Mai existau şi alte oraşe elenistice locuite de comunităţi evreieşti, însă noua cetate a lui Alexandru devenise, în secolul al I-lea î. Hr., capitala economică a Bazinului mediteranean, metropola culturală a lumii elenistice. În plus, pe teritoriul său se afla colonia iudaică cea mai semnificativă numeric de la vest de Iudeea.

Este dificil să cunoaştem exact originea Septuagintei şi zadarnic să dorim a discerne între motivul oficial sau cel particular care a guvernat efectuarea traducerii. Că va fi izvorât dintr-un ordin al regelui lagid Ptolemeu, preocupat să cunoască regulile şi obiceiurile feluritelor popoare ce îi erau supuse, că va fi fost un răspuns la nevoile liturgice ale vreunei comunităţi anume, traducerea Tbrei iudeilor în greceşte a ştiut, de bună seamă, să satisfacă acest dublu interes. Ea făcea accesibile orânduielile acestei mici naţii elinilor deveniţi curioşi faţă de „înţelepciunile barbare” şi îngăduia imigranţilor iudei ce nu mai cunoşteau ebraica să-şi citească textele sfinte în limba pe care o utilizau de acum în relaţiile lor comerciale şi, pe lângă aramaică, în viaţa de toate zilele.

Septuaginta – între legendă şi istorie Biblia greacă îşi are propria legendă – relatată în Scrisoarea lui Aristeu către Filocrat (vezi Anexele, infra), care i-a dat numele şi care povesteşte elogios şi entuziast naşterea miraculoasă a acestei prime traduceri – dar îşi are şi istoria ei. Pentateuhul, adică primele cinci cărţi ale Torei, fusese tradus la Alexandria sub Ptolemeu al Il-lea Filadelful (285-246) şi, fapt remarcabil, lucrarea se întinsese pe durata a două, chiar trei secole. Fără a putea determina cu precizie data şi locul traducerii fiecăreia din celelalte cărţi, examinarea lexicului sau a procedeelor de traducere permite propunerea unei cronologii relative a traducerii şi stabilirea unei geografii plauzibile pentru aceasta. Prin urmare, după Lege, au fost traduse la Alexandria, la începutul secolului al Il-lea î. Hr., Psaltirea şi, probabil de către un acelaşi traducător sau grup de traducători, Cartea Iezechiel, cei „Doisprezece Proroci mici” şi Ieremia, urmate de traducerea cărţilor istorice (Iosua Navi, Judecători şi Regi) şi a lui Isaia. Celelalte au fost traduse mai târziu, către 150 î. Hr., în cazul Cărţii lui Daniel, de exemplu (se ezită cu privire la locul traducerii), al Cărţii lui Iov, Pildelor şi Siracidului (Isus Sirah). Sunt situate în Palestina, în jurul erei noastre, traducerea Cântării Cântdrilor, a Plângerilor lui Ieremia, a Cărţii Rut şi a Cărţii Estera, apoi cea a Ecclesiastului, datorată, poate, lui Aquila. Deşi nu toate cărţile au fost traduse în aceeaşi epocă, în acelaşi loc sau de aceiaşi traducători, numele de Septuaginta a fost atunci extins la ansamblul cărţilor ebraice traduse în elină şi chiar la alte scrieri neacceptate în iudaismul palestinian sau compuse direct în greceşte: cărţi întregi ca înţelepciunea lui Solomon sau părţi ale unor cărţi, ca adaosurile la Estera, Ieremia ori Daniel.

Revizuirile iudaice ale Septuagintei Primii traducători greci dispuneau de un text ebraic exclusiv consonantic, fără vocale şi fără punctuaţie, pe care aveau să le fixeze mult mai târziu, începând din secolul al Il-lea al erei noastre şi până în secolul al IX-lea, înţelepţii iudei masoreţi. O întreagă perioadă au circulat liber exemplare ebraice cu forme variate şi modificate; manuscrisele descoperite la Qumran ne confirmă pluralitatea textelor. Aceasta explică, fără îndoială, în parte, abaterile Septuagintei faţă de textul ebraic recept şi justifică faptul că, în mediul iudaic, revizuirea Bibliei din Alexandria, pentru a o alinia la ebraică, a început foarte devreme. Dacă primele încercări de revizuire au debutat ocazional în Egipt, ele au devenit mai sistematice pe pământul lui Israel, unde trei dintre ele au rămas celebre: cea a lui Theodotion şi a grupului numit Kaige, realizată la începutul erei noastre, cea a lui Aquila, datată aproximativ în anul 125 şi cea a lui Symmachus, la sfârşitul secolului al Il-lea, ultimele două fiind considerate mai degrabă versiuni noi.

De la consimţire la respingere Mai târziu, în veacurile al I-lea şi al IV-lea ale erei noastre, faţă cu diversitatea datelor manuscrise, unii recenzenţi creştini şi-au propus să editeze cel mai bun text grecesc al Septuagintei. În acest context se vorbeşte despre recenzia hexaplară (de laHexaplele lui Origen) a textului antiohian adeseori atribuit martirului Lucian şi a textului alexandrin, identificabil la Părinţii greci din Alexandria.

Potrivit legendei, încheierea traducerii Torei în elină a fost întâm-Pmată cu urale de comunitatea iudaică din Alexandria, iar Filon ne aduce la cunoştinţă că evenimentul era sărbătorit în fiecare an în insula Pharos. Dispunem, totuşi, de extrem de puţine informaţii asupra întrebuinţării acestei versiuni greceşti în iudaismul elenofon. Comunitatea de la Qumran, unde s-au găsit mai multe manuscrise ale Septuagintei, trebuie să fi apreciat această versiune, cum o vor face, în secolele I şi al I-lea d. Hr. Şi acei rabini din Palestina favorabili Legii rostite în limba lui Iafet, adică în greacă. Cu toate acestea, din clipa în care această operă iudaică, scrisă de iudei şi pentru uzul iudeilor, a fost asimilată de tânăra sectă creştină, Septuaginta a fost respinsă, iar folosirea ei, repusă în cauză, apoi eliminată în anii 90-l30. Nu şi utilizarea limbii eline însă, legătură de neînlocuit între Palestina şi diaspora, deoarece noile versiuni greceşti, în mod deosebit cea a lui Aquila, încă mai erau citite în sinagogi la începutul veacului al Vl-lea al erei noastre.

Alexandria, creuzet al culturilor împământenirea primelor colonii iudaice în Egipt este mult anterioară cuceririi macedonene. Ea urcă până la perioada distrugerii statului iudaic de către Nabucodonosor, în iulie 587 î. Hr. Dar imigraţia iudaică se dezvoltă şi cunoaşte o viaţă nouă o dată cu sosirea lui Alexandru în Egipt. La Alexandria, iudeii, instalaţi îndeosebi în cartierul „Delta” (unul din cele cinci cartiere ale oraşului), unde exercită nu „meserii evreieşti”, ci tot soiul de îndeletniciri, reprezintă o treime din populaţie. Aderarea lor la cultura greacă, despre care stă mărturie abandonarea treptată a aramaicii în favoarea elinei, nu a adus totuşi după sine nici pierderea identităţii, nici asimilarea. Cu toate că vorbeau greaca în sânul unei societăţi greceşti, iudeii din Egipt rămâneau iudei, adică monoteişti şi adepţi înfocaţi ai cultului iudaic.

Cu rare excepţii, aceşti iudei din Egipt nu sunt cetăţeni greci, iar existenţa unui politeuma (comunitate autonomă) al iudeilor alexandrini elenizaţi nu însemna câtuşi de puţin că li se acordau autonomia şi egalitatea în drepturi civice cu cetăţenii unui polis grecesc. În raport cu egipteanul pământean, iudeul (Ioudaios) este un elin, întocmai ca imigrantul atenian (Athenaios) sau macedonean (Makedon). Fără nici o îndoială, curiozitatea atât de caracteristică a culturii alexandrine din epocă şi grija Ptolemeilor de a asigura supravieţuirea trecutului şi memoriei umanităţii sunt cele ce explică faptul că traducerea Septuagintei a putut constitui un asemenea eveniment în procesul de integrare a iudeilor în Egipt. Acest interes al grecilor pentru istoria şi obiceiurile religioase ale barbarilor nu era, desigur, nou: admiraţia nemăsurată pentru înţelepciunea popoarelor orientale suscitase numeroase comentarii ale acelei poezii atribuite magilor din Caldeea, care amestecă principii de fizică greacă şi cunoştinţe zoroastriene de astrologie şi magie. Scrierile ermetice, pe care le presupunem a fi fost traduse după originalele hieroglifice ale zeului egiptean Thot, asimilat lui Hermes, circulau deja în vremea Ptolemeilor. Produs tipic al sincretismului alexandrin, acest corpus nu a fost reunit decât mai târziu, în secolele I şi al I-lea ale erei noastre, sub numele lui Hermes Trismegistul.

Principal spaţiu al schimburilor ştiinţifice internaţionale, Alexandria se înzestrase cu un adevărat institut de cercetări, pe (lipsa de) măsura (a) proiectului lui Ptolemeu Soter I: muzeul fondat de filosoful atenian Demetrios din Faleron aduna în biblioteca sa cea mai vastă colecţie de cărţi din lumea mediteraneană. Retori, matematicieni, filologi în sensul larg veneau să studieze aici şi filosofii înşişi ţineau cursuri în grădinile sale, chiar dacă Atena a rămas centrul necontestat al vieţii filosofice până în secolul I î. Hr.

A fost nevoie, fără îndoială, de acest uimitor creuzet al culturilor şi de această forfotă intelectuală fără egal, pentru a permite Septuagintei să „deschidă Biblia către lume”.

Originalitatea Septuagintei Septuaginta este o operă de două ori „originală”: pe de o parte, întrucât cuprinde un ansamblu de texte mai larg decât cel al Bibliei ebraice (vezi supra) şi cu înţeles adeseori diferit, pe de altă parte, întrucât se află la originea comentariilor iudaice şi creştine de limbă greacă.

Versiunea elină a cărţilor scrise la origine în ebraică este, inevitabil, o nouă Biblie. Ca orice traducere, ea nu este un simplu calc, care ar fi un jargon lipsit de noimă pentru cititorul necunoscător al limbii-sursă. Cei Şaptezeci de înţelepţi nu au putut reproduce identic nici sintaxa ebraică, nici lexicul, nici ritmul care sprijină sensul frazelor. Astfel, în pofida numeroaselor găselniţe în alegerea echivalentelor potrivite, trecerea de la o limbă semitică la limba civilizaţiei eline a modificat forma şi înţelesul textului. Să ne gândim la diversele nume proprii ale Dumnezeului evreilor, la tetragrama de nerostit YHWH, la formele El, Eloah, Elohim, la apelativele El Şadai sau Sabaoth; greaca banalizează aceste titluri sfinte, întrebuinţând termeni de uz curent în lumea elină: theos („dumnezeu”, orice dumnezeu), kurios („stăpân”), pantocrator („atotputernic”). Povestea Facerii: haosul iniţial, gol şi pustiu, tohu-bohu’, devine materia „invizibilă şi neorganizată” a filosofilor. Banalizări, dar şi ambiguităţi: suflul divin, care este şi vântul, poartă în greceşte numele de pneuma, care, desigur, poate denumi vântul, dar desemnează mai cu seamă o componentă a sufletului omenesc, „spiritul”, „duhul”. Folosirea cuvintelor din filosofia comună a epocii elenistice nu antrenează totuşi, cum s-ar putea crede, o elenizare a Bibliei: aceste cuvinte figurează în contexte în care sensul biblic este păstrat. Părinţii Bisericii nu s-au înşelat în această privinţă, practicând o lectură a Septuagintei prin Septuaginta şi luminând cuvintele unele prin altele.

În ciuda grijii pe care o aveau, de a reda modelul frază cu frază, aproape cuvânt cu cuvânt, fără a-l înmulţi cu glose, aşa cum vor face targumurile aramaice, traducătorii au interpretat Biblia. Divergenţele

* Tohu wa-bohu – expresia ebraică pentru „netocmit şi gol” (Pe 1,2) (n.t.).

Lor cu privire la ebraică, nefiind toate erori de lectură, nici „greşeli” de traducere, pot fi explicate în mai multe feluri: diferenţă între modelul lor şi actualul text ebraic; o altă vocalizare a consoanelor; permutarea consoanelor; ingambamentul unei propoziţii cu următoarea; diverse actualizări; ştergerea sau atenuarea turnurilor considerate improprii pentru a vorbi de Dumnezeu. Traducătorii dispuneau de o relativă libertate, iar tradiţia de lectură a rădăcinilor ebraice nu era constrângătoare. De altminteri, procedeele exegetice aplicate de cei Şaptezeci vor fi mai târziu codificate în tratatele rabinice.

Multe alte abateri care fac „originalitatea” Septuagintei au ca obiect punerea textului sacru în armonie cu convingerile comunităţii din epocă; de exemplu, caracterul violent al profeţiilor este îndulcit sau adaptat unor valori morale: dacă Dumnezeu ameninţă cu distrugerea, nu o face împotriva întregii omeniri, ci împotriva nelegiuiţilor care nu urmează Legea – Dumnezeu este milostiv. Ca şi alte scrieri iudaice din aceste vremuri „intertestamentare”, Septuaginta mărturiseşte astfel despre speranţa iudaică din epoca elenistică.

Rolul şi influenţa Septuagintei Orice traducere are drept scop de a face cunoscută unui public mai larg o operă care, din motive de limbă, i-ar rămâne acestuia inaccesibilă. Se poate spune că Septuaginta a atins această ţintă? A deschis ea pentru lumea elină cărţile sfinte ale iudeilor? E greu de spus, întrucât nu pare să fi fost difuzată în lumea păgână decât cu foarte puţine excepţii.

Chiar dacă ştim puţine lucruri despre folosirea ei în lectura liturgică din iudaism, putem în schimb afirma că a exercitat o mare influenţă asupra mai multor scriitori iudei de limbă greacă: a fost cu precădere textul de referinţă al lui Filon din Alexandria, la începutul erei noastre. Acest savant, credincios tradiţiei strămoşilor săi şi, deopotrivă, hrănit din filosofia greacă, a citit Tora în versiunea celor Şaptezeci, până în cele mai mărunte detalii ale redactării acesteia; din ea şi-a extras argumentele bogatelor lui contribuţii filosofice şi religioase.

Rolul Septuagintei a fost hotărâtor mai cu seamă în formarea primei literaturi creştine. Începând cu scrierile ce vor fi reunite sub numele de „Noul Testament”, redactate în greceşte, citatele din primul Testament sunt aici redate după greaca Septuagintei, uneori sub o formă revizuită, mai apropiată de ebraică.

Marile afirmaţii teologice cu privire la Dumnezeul unic, la Cuvântul (Verbul, Logos-ul) şi la Duhul său (pneuma), la mântuirea adusă neamurilor şi la constituirea unei Biserici universale se bizuie pe formule din Septuaginta. Tot ea le-a furnizat primilor creştini limba lor religioasă, chiar dacă sensul cuvintelor este de acum deturnat de convingerea lor că prevestirile mesianice au fost împlinite prin venirea lui Iisus şi că învierea lui le dă tuturor speranţa unei vieţi de apoi. Unitatea celor două Testamente” se realizează aşadar prin unitatea de limbă. Copia Septuagintei şi a Noului Testament pe un acelaşi manuscris din secolul al IV-lea – grecescul Codex Vaticanus 1209 – dovedeşte limpede această continuitate. Aşa arăta Biblia Bisericilor vechi în Răsărit, cum de altminteri se mai păstrează şi astăzi în Bisericile de rit grec.

În decursul primelor patru veacuri, Părinţii greci, fondatorii doctrinelor şi ai evlaviei creştine, nu au cunoscut altă sursă biblică decât Septuaginta. În textul acesteia şi-au găsit dovezile (testimonia) şi unele dintre formulări pentru lucrările lor de demonstrare a adevărului evanghelic, ca şi pentru eseurile lor teologice sau predicaţia lor. Cei mai savanţi dintre ei, ca Origen şi continuatorii lui, au studiat acest text cu mare conştiinciozitate, cu adânc respect pentru credinţa vechilor evrei, chiar dacă o socoteau doar o simplă „pregătire” a credinţei creştine.

Comunităţile creştine au adoptat integral rugăciunea evreiască, utili-zând versiunea greacă a psalmilor în liturghia sărbătorilor. Asceţii, martirii şi monahii şi-au însuşit din Septuaginta expresiile care redau dialogul patriarhilor şi „sfinţilor” din Vechiul Testament cu Dumnezeul lor.

În Apus, cel mai însemnat dintre Părinţii latini, Augustin, va lucra chiar la o versiune latină a Septuagintei. Iar atunci când Ieronim, descoperind divergenţele dintre această versiune şi textul ebraic, va propune o nouă traducere din limba de origine – în care, spune el, stă adevărul – va continua să înţeleagă sensul spiritual al profeţiilor aşa cum l-a învăţat tradiţia să o facă, adică după Septuaginta.

Evul Mediu occidental va adopta încetul cu încetul „vulgata” lui Ieronim, însă Psaltirea Bisericii va rămâne cea care fusese tradusă, înainte de Ieronim, după Septuaginta. Ştiu oare creştinii de astăzi că, dincolo de latină, datorează cuvintele rugăciunilor lor unui traducător evreu trăitor la Alexandria înaintea erei creştine?

Marguerite Harl, Cerile Dogniez ANEXE lScrisoarea lui Aristeu Într-o scrisoare adresată prietenului său Filocrat, Aristeu povesteşte astfel originea traducerii greceşti a Bibliei ebraice: la cererea regelui Ptolemeu, Demetrios din Faleron hotărăşte să adune în muzeul din Alexandria toate cărţile din lume. ^onstatând că biblioteca nu deţinea nici o copie a Legii evreilor, regele expediază 0 scrisoare marelui preot Eleazar din Ierusalim, rugându-l să-l trimită în Egipt C1te şase preoţi din fiecare seminţie, cunoscători ai alfabetului ebraic şi grec, Pentru efectuarea unei traduceri. Ajunşi la Alexandria, cei şaptezeci şi doi de “aducători (de unde şi numele de Septuaginta), care fuseseră invitaţi la un °sPat, sunt instalaţi pe plaja unei insule şi, la capătul a şaptezeci şi două de zile, JŞi predau lucrarea.

Această povestire legendară, garnisită cu numeroase amănunte despre Templul din Ierusalim, despre veşmintele marelui preot sau despre întrebările puse traducătorilor de către rege, a fost şi mai înfrumuseţată de-a lungul veacurilor: potrivit lui Filon din Alexandria, traducătorii ar fi ajuns la o traducere unică, „de parcă ar fi fost făcută după dictarea unui sufleor nevăzut”. Un autor anonim din secolul al I-lea evocă, la rândul său, şaptezeci şi două de chilii, situate nu departe de cartierul Farului, unde cărturarii s-ar fi aflat izolaţi unii de alţii, în timp ce mărturia lui Epifanie consemnează treizeci şi şase de căsuţe în care, din zori şi până-n noapte, zăvorâţi cu cheia, traducătorii ar fi tălmăcit, doi câte doi, toate cărţile iudaice.

Scrisoarea lui Aristeu, document fictiv scris între anii 20 î. Hr. Şi 50 d. Hr., trebuie, bineînţeles, luată cumgrano salis în anacronismele şi fondul ei de adevăr, în realitate, opera de propagandă a falsificatorului nu avea drept rol doar de a semnala grecilor superioritatea religiei şi a Legii evreieşti, ci de a apăra Septuaginta alexandrină împotriva atacurilor şi tentativelor de revizuire din partea altor evrei rămaşi în Iudeea sau aşezaţi în alte regiuni ale Egiptului.

2. Septuaginta şi manuscrisele de la Qumran Cum se face că manuscrisele descoperite începând din 1947 la Qumran au făcut să progreseze în chip remarcabil cercetările asupra Septuagintei?

În comparaţie cu textele ebraice sau aramaice, fragmentele greceşti găsite în deşertul lui Iuda sunt puţin numeroase (cele din grota 4 de la Qumran reprezintă Pentateuhul şi sulul NaHal Hever sau cei „Doisprezece profeţi mici”). Sunt totuşi mărturii preţioase, întrucât vechimea lor o depăşeşte pe cea a marilor manuscrise care ne-au păstrat Septuaginta. Mai cu seamă descoperirea sulului de piele al celor Dodekapropheton ne-a revoluţionat înţelegerea cu privire la istoria Septuagintei: D. Barthelemy a arătat că se afla acolo nu o altă traducere, ci o revizuire evreiască, anterioară lui Aquila şi operată în cadrul iudaismului palestinian, pentru alinierea vechii eline la ebraică. Cercetătorul punea astfel capăt tezei despre multiplicitatea iniţială a versiunilor greceşti şi confirma faptul că răspândirea Septuagintei nu fusese exclusiv creştină. Pe lângă aceasta, foarte numeroasele fragmente ebraice descoperite la Qumran nu au însemnat doar o contribuţie hotărâtoare pentru studiul textului ebraic, cunoscut până atunci din manuscrise datând din Evul Mediu. Revelând fluiditatea textului Bibliei ebraice şi permiţând apropieri cu originalul ebraic al Septuagintei, aceste manuscrise au modificat radical perspectiva care circulase asupra versiunii egiptene: identitatea între anumite fragmente ebraice de la Qumran şi textul Septuagintei dovedea că diferenţele dintre greacă şi ebraica masoreţilor, „plusurile” şi „minusurile”, nu mai puteau fi puse sistematic pe seama libertăţii sau incompetenţei traducătorului. Greaca devenea de atunci un martor fiabil al textului biblic, aşa cum circulase sub forme diverse, înainte de a fi corectat şi standardizat de scribi, între alte documente nebiblice de la Qumran, unele scrieri eseniene sau comentarii (peşarim) biblice ridică uneori probleme similare celor pe care le pune Septuaginta, de exemplu cu privire la expresia specifică a pietăţii evreieşti sau la tendinţa accentuată de aducere la zi a interpretării textului sfânt.

Creştinii şi Septuaginta Cu trei secole înainte de propovăduirea lui Iisus Nazarineanul, iudaismul a „deschis lumii Biblia”, traducând Tora în greceşte. Proceda astfel pe dos faţă de celelalte religii, care nu îngăduie lectura Scripturilor lor sfinte decât în limba de origine. Pentru creştinism, existenţa acestei traduceri greceşti a fost decisivă.

Sub presiunea (foarte probabilă) a puterii politice lagide, care-şi avea propriile motivaţii, o parte foarte însemnată a diasporei evreieşti a uzat de o Biblie în limba elină, fără ca puterea centrală a Templului să-l poată sta cumva împotrivă. Traducerile greceşti din lucrările biblice au fost efectuate la Alexandria, după texte ebraice care se deosebeau mai mult sau mai puţin de cel care avea să fie treptat standardizat şi canonizat de către iudaismul palestinian. Mai târziu, de îndată ce se oficializează o formă a textului ebraic – ceea ce va deveni textul masoretic – iudaismul doreşte, lucru de înţeles, să remedieze abaterile care existau între textul său şi traducerea alexandrină. Prin urmare, încă de la începutul secolului I al erei creştine, în Palestina, textul septuagintic al celor „Doisprezece profeţi mici” este corectat după acest text ebraic standard şi, o dată cu el, sunt revăzute şi altele: aceasta este versiunea lui Theodotion. În secolul al I-lea, operaţia de revizuire se îndreaptă chiar spre retraduceri: cea a lui Aquila este una slugarnic literală, în timp ce Symmachus oferă o expresie literară şi depotrivă fidelă textului ebraic recept.


Yüklə 1,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin