Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Ierarhia

Reformatorii au stabilit o deosebire între sacerdoţium şi ministerium, între preoţie şi slujire. Preoţia aparţine tuturor celor credincioşi „jure divino”, slujirea e încredinţată de comunitate unor persoane anume, „jure humano”. În “Manifestul către nobilime”, din iunie 1520, Luther declară: “Noi toţi suntem consacraţi preoţi prin botez”. Nu există o ierarhie de caracter sacramental, ministrul cultului nu e decât un funcţionar, iar puterea lui este revocabilă.

Pentru rânduiala în comunitate, poporul credincios deleagă exerciţiul dreptului de a predica şi de a săvârşi Tainele anumitor persoane. Luther afirmă: “Precum zece fraţi, fii de împăraţi aleg pe unul ca să guverneze moştenirea, la fel şi comunitatea creştină instituie pe păstorii ei” (Andrutsos, p. 108). Iar Confesiunea helvetică declară: “Preoţia şi slujba bisericească sunt două lucruri deosebite: prima e comună tuturor creştinilor, a doua, nu” (Helvet. II, art. 18).

Calvin susţine că Dumnezeu a instituit în Biserica Sa apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi doctori. Păstorii pot fi numiţi „episcopi”, „preoţi” sau „păstori”. Ei administrează Tainele, iar doctorii sunt savanţii care interpretează Biblia. Sub ei sunt diaconii, cu slujbe caritative. La aceste demnităţi nu se poate ajunge decât prin vocaţie. El a restabilit, atât pe cât a putut, distincţia dintre clerici şi laici. Diferenţele de grad şi de nume sunt exclusiv jure humano, având numai o importanţă administrativă.

Teoria protestantă, după care treptele ierarhice nu se deosebesc printr-un har special, e contrazisă însă de Scriptură. Mântuitorul a dat special Apostolilor şi urmaşilor lor puterea de a lega şi dezlega păcatele. Sf. Apostol Pavel scrie lui Tit: “Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu prin punerea mâinilor mele” (Tit. I,6), iar lui Timotei: “Nu fi nepăsător la darul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, prin punerea mâinilor preoţiei” (I Tim. IV,14). Chiar Petru, care vorbeşte de preoţia generală a tuturor creştinilor (I Petru II,9), vorbeşte de presbiterii cărora le este dată în seamă spre păstorire toată turma (I Petru V, 1-2). Alegerea şi voinţa omenească nu pot să înlocuiască actul divin al punerii mâinilor (S. Bulgakov, Ortodoxia, p. 55), pe care-l săvârşea de pildă Sf. Apostol Pavel şi după el Timotei (I Tim. V,22) şi Tit (I,5), nu poporul. Iar funcţionarul ales de comunitate nu devine ierarhic prin faptul acestei alegeri; el nu-şi însuşeşte puterea ierarhică, nu devine harismatic. De la început a existat conştiinţa că mireanul nu poate săvârşi Tainele şi nu că se reţine benevol de la săvârşirea lor de dragul ordinei: “În veacul post-apostolic, administrarea Tainei Trupului şi Sângelui aparţine numai episcopilor şi preoţilor. Ca urmare, ierarhia poartă în ea însăşi această putere misterioasă, supraomenească şi supranaturală de a săvârşi Tainele” (Ibidem).

Renunţând la preoţia specială, în cuprinsul protestantismului nu s-a mai transmis prin succesiune apostolică puterea săvârşirii Tainelor, deposedând lumea protestantă de darurile Cincizecimii. Aceasta a devenit asemănătoare creştinilor care, deşi sunt botezaţi în numele Mântuitorului Iisus, n-au primit Sfântul Duh, pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus (Fapte XIX,1) (Ibidem).

II.Bibliografie

Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale, trad. N. Chiţescu, în „P.S.B.”, nr. 3, Bucureşti, 1981

D. Stăniloae, Biserica universală şi sobornicească, în „Ortodoxia”, nr. 2/1966

D. Stăniloae, Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în concepţia ortodoxă, în „Ortodoxia”, nr. 2/1977

D. Stăniloae, Natura sinodicităţii, în „Ortodoxia”, nr. 9-10/1977

D. Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în „Ortodoxia”, nr. 4/1964

D. Stăniloae, Dinamica creaţiei în Biserică, în „Ortodoxia”, nr. 3-4/1977

D. Stăniloae, Sinteza eclesiologică, în „Studii Teologice”, nr. 5-6/1955

D. Stăniloae, Autoritatea Bisericii¸ în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1964

N. Chiţescu, Trupul tainic al Domnului¸ în „B.O.R.”, nr. 7-8/1942

N. Chiţescu, Biserica şi bisericile, în „Ortodoxia”, nr. 3/1982

Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Bucureşti, 1989

Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare¸ Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1973

Pavel Florensky, Stâlpul şi Temelia Adevărului, trad. de E. Iordache, I. Friptu şi D. Popescu, Polirom, Iaşi, 1999

Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. de Irineu Slătineanul, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1996

Ioannis Zizioulas, Fiinţa ecclesială, trad. de Aurel Nae, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996

Ioan Ică, Martin Luther şi Reforma Bisericii, în rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1983

Ştefan Zankow, Die Orthodoxe Kirche des Ostens, Zwingli-Verlag, Zurich, 1946

K. Rahner, Strukturwandel der Kirche¸ Herder-Verlag, Freiburg-Basel-Wien, 1973

R. Guardini, Die Existenz des Christen, Ferd. Schöningh, Paderborn, 1977

Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre Preoţie, trad. de D. Fecioru, Bucureşti, 1987

Sf. Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasc㸠trad. de Cicerone Iordăchescu, Iaşi, 1994

Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele Conciliului II Vatican¸ Bucureşti, 1972

Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sf. Taine şi problema intercomuniunii, Bucureşti, 1978

I. Todoran, Noi orientări ecleziologice în Protestantism, în „Ortodoxia”, nr. 2/1996

Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955

Liviu Stan, Biserica cu sau fără laici, în „Ortodoxia”, nr. 4/1969

Haralambie Cojocaru, Este primatul lui Petru un privilegiu de drept divin?, Sibiu, 1940

Teodor M. Popescu, Premisele primatului papal, în „Ortodoxia”, nr. 1/1955

Serghie al Moscovei, Are Hristos locţiitor în Biserică?, în „Ortodoxia”, nr. 2/1965

Ştefan Alexe, Biserica una şi Bisericile cele multe, în „Ortodoxia”, nr. 2/1973

S. Bulgakov, Ortodoxia, trad. N. Grosu, Sibiu, 1936; Editura Paideia, Bucureşti, 1997

W. Guettée, Papalitatea schismatică, Bucureşti, 1908

Jean Meyendorff, Orthodoxie et catholicité, Editions du Seuil, Paris, 1965

Revista Ortodoxia, nr. 3 şi 4/1982, în întregime