Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Ittre voiau să-1 năucească.

„Te pomeneşti că le-o fi foame acum", îşi zise el; şi i

B| jtrînse gîtlejul. îi fu cu neputinţă să mănînce şi aproape

I ti nu se simţi în stare să vorbească. Dar peste un sfert de

■ ceas fu şi mai rău: din cînd în cînd se auzeau frînturi

■ ii ni i un cîntec popular, cam grosolan, e drept, cîntat de

umil dintre deţinuţi. Domnul Valenod îi aruncă o privire

160

STENDHAI

unuia dintre servitorii lui îmbrăcaţi în mare ţinută; acesta dispăru şi, peste puţină vreme, cîntecul amuţi. Tocmai atunci un valet îi turna lui Julien vin de Rin într-un ] verde, de toată frumuseţea, iar doamna Valenod ave grijă să-i atragă atenţia că vinul costă nouă franci sticla, I faţa locului. Julien, ţinînd paharul verde în mînă, îi spi domnului Valenod:

— Nu se mai aude cîntecul acela urît.

— La naiba! Cred şi eu, îi răspunse director triumfător, am pus să li se astupe gura golanilor.

Cuvintele acestea fură prea tari pentru Julien; el ave purtările, dar n-avea încă inima oamenilor în mijlc cărora trăia. Şi, în ciuda ipocriziei atît de des folosit Julien simţi o lacrimă scurgîndu-i-se de-a lungul obra lui.

încercă să-şi ascundă lacrima pe după paharul ver dar îi fu cu neputinţă să cinstească vinul de Rin. împiedice să cînte! îşi spunea el în gînd. O, Doamne, şi t înduri asta?!"

Din fericire, nimeni nu-i observă înduioşarea nepot vită. Perceptorul cîntase un cîntec regalist, iar în timţ refrenului, intonat de toţi în cor, conştiinţa lui Julien spunea : „Iată, deci, iată soarta murdară care te aşteapt n-o să te bucuri de ea decît în asemenea condiţii şi tovărăşia unor astfel de oameni! Poate vei avea o slu plătită cu douăzeci de mii de franci, dar va trebui ca, timp ce te îndopi cu carne, să nu-1 laşi să cînte pe bie deţinut; vei da mese cu banii furaţi din tainul lui nene cit şi, cît o să ţină ospăţul tău, el o să fie şi mai neferic O, Napoleon ! Ce plăcut era pe vremea ta, cînd puteai ajungi la o situaţie înfruntînd primejdiile unei bătălii; dai să sporeşti ca un laş suferinţa unui nenorocit!... "

Mărturisesc că slăbiciunea dovedită de Julien în mo mentul acesta îmi strică părerea despre el. Eroul noştri

pure vrednic să le fie coleg conspiratorilor acelora cu 11 ii 11 uşi galbene, care pretind că schimbă în întregime fe­lul de viaţă al unei ţări mari şi nu vor să aibă pe conştiinţă nici cea mai uşoară zgîrietură.

Julien fu rechemat cu brutalitate la rolul lui. Doar nu ca să viseze şi să tacă fusese poftit la dejun într-o societate • 111 de aleasă !

Un fabricant de stămburi, retras din afaceri, membru corespondent al Academiei din Besancpn şi al Academiei ilin Uzes, i se adresă, de la celălalt capăt al mesei, ca să-1 tnircbe dacă ceea ce vorbea lumea despre progresele lui uimitoare în studiul Noului Testament era adevărat.

Şi, deodată, se făcu tăcere; un Nou Testament latinesc Ic ivi ca prin minune în mîinile savantului membru a două ii "Iernii. După ce Julien răspunse, fu citită, la întîmplare, |umătate de frază în limba latină. El spuse restul pe de it: memoria îl sluji cu credinţă, şi minunea aceasta fu Imirată cu toată gălăgioasa însufleţire pe care o dă sfîrşi-unui ospăţ. Julien se uita la chipurile sulemenite ale lor: multe dintre ele erau destul de drăguţe. Mai nevasta perceptorului cîntăreţ...

Credeţi-mă că mi-e ruşine să vorbesc atîta la-|te în faţa doamnelor, spuse el privind-o. Dacă dom-Rubigneau, aşa se numea membrul celor două Iernii, ar avea bunăvoinţa să citească la întîmplare o «ă latinească, în loc să răspund după textul latin, aş irea să traduc pe nepregătite. Această a doua probă îl ridică pînă la culmile gloriei. Se atlau de faţă mai mulţi liberali bogaţi, fericiţi linii ai unor copii care ar fi putut să primească burse şi, această calitate, convertiţi subit cu prilejul ultimelor •clici limite la biserică. Dar, deşi dovediseră atîta fineţe UiliticA, domnul de Renal nu-i primise niciodată în casa IUI < >amenii aceştia cumsecade, care nu-1 cunoşteau pe ulini decît după renumele lui şi pentru că îl văzuseră e cu prilejul vizitei regelui ***, erau cei mai zgomo-

162

STENDIIAI

toşi admiratori ai săi. „Cînd or să se sature neghiobii ăşlui să asculte stilul biblic, din care nu pricep o iotă ?" se gîndea Julien. Dar, dimpotrivă, stilul biblic îi distra, prin I ciudăţenia lui, şi-i făcea să rîdă. Lui Julien însă i se făt u

silă.

Cînd bătu ora şase, se ridică grav şi vorbi despre un t .1 non al noii teologii de Liguori¹ pe care trebuia să-1 înveţi ca să i-1 recite a doua zi părintelui Ch61an.

— Căci profesiunea mea, adăugă el, zîmbind plăcui, c să-i fac pe alţii să spună pe de rost lecţiile, dar şi să Ic spun eu însumi.

Se rîse mult, îl admirară; acesta-i spiritul la modă în Verrieres. Julien se ridicase, vrînd să plece, şi toată lumea îl urmă, deşi nu s-ar fi cuvenit, atît de mare e puterea goi niului. Doamna Valenod îl mai reţinu încă un sfert de trebuia neapărat să-i asculte copiii rostind pe dinafară din ceaslov : ei făcură cele mai caraghioase greşeli, dar numai Julien le observă şi se feri să le dea în vileag. „Habar n-au de cele mai elementare învăţături ale religiei!" gîndi ci. în sfîrşit, salută şi crezu că va putea să scape; dar mai in bui să îndure şi o fabulă de La Fontaine.

— Scriitorul acesta e cu totul imoral, îi spuse Julicn doamnei Valenod. într-o anumită fabulă, despre jupînul Jean Chouart, îndrăzneşte să-şi rîdă de lucruri care merit J cel mai adînc respect. E aspru judecat de către cei mai pi 1 cepuţi comentatori.

înainte de a pleca, Julien primi patru sau cinci invi­taţii la masă. „Tînărul acesta ne cinsteşte judeţul", spu neau cu glas tare oaspeţii înveseliţi, vorbind toţi odată. 9 merseră pînă acolo îneît pomeniră despre votarea unoi burse din fondurile comunale, ca să-i dea putinţa să-şi ui meze studiile la Paris.

1 Alphonse-Marie de Liguori (1696-1787), episcop italian, autor al lucrări de dogmă bisericească.