Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

I

I in

Iar doamna, atît de sensibilă la plăcerile de a avea pro­fitaţi, îi făcuse o scenă îngrozitoare în timpul mesei I servitor care spărsese un pahar cu picior şi-i despere-¹ una din duzini; servitorul îi răspunsese cu cea mai Josnică neobrăzare.

„Ce adunătură ! continuă Julien; chiar dacă mi-ar da ^Uitate din tot ce fură, tot n-aş vrea să trăiesc laolaltă cu într-o bună zi m-aş da de gol; n-aş fi în stare să-mi

iese dispreţul pe care mi-1 inspiră." Trebui, totuşi, potrivit poruncilor doamnei de Renal, A 1.1 parte la mai multe ospeţe de acelaşi soi; Julien la modă; i se ierta uniforma din garda de onoare , mai curînd, tocmai nesocotinţa aceasta era adevărata succeselor lui. Peste cîtăva vreme nu se mai vorbi rrieres decît despre cine va învinge în lupta pentru

164

STENDHM

a-1 avea pe tînărul cărturar : domnul de Rânal, sau dire< torul Aşezămîntului pentru săraci? Domnii aceştia foi mau, împreună cu părintele Maslon, un triumvirat care d< multă vreme tiraniza oraşul. Primarul era pizmuit, libera Iii aveau motive să se plîngâ împotriva lui; dar, la urm» urmei, era nobil, şi deci făcut să poruncească, pe cînd domnului Valenod nu-i lăsase taică-său nici şase sute .1. franci venit anual. Şi oamenii trebuiseră să treacă, faţă i el, de la mila pentru surtucul verde şi ponosit pe care¹ i-1 cunoşteau în vremea tinereţii lui, la invidia pentru I normanzi, pentru lanţurile de aur, pentru hainele adi de la Paris, pentru tot belşugul în care se lăfăia acum.

în viitoarea lumii acesteia noi pentru el, Julien ere că descoperă un om cinstit: era un geometru, se nume Gros¹ , şi trecea drept iacobin. Dar cum Julien se jura să nu spună niciodată decît lucrurile care i se păreau \\ însuşi false, fu nevoit să-1 privească bănuitor şi pe dor, Gros. De la Vergy primea mereu pachete cu teme. sfătuit să se ducă des pe la taică-său, şi el se supunea ac tei triste necesităţi. într-un cuvînt, făcea tot ce putea să-si întreţină un bun renume, cînd, într-o dimineaţă, cuprinse uimirea simţindu-se trezit de două mîini care acopereau ochii.

Era doamna de R6nal, care venise la oraş ; lăsîndu i copiii să se joace cu un iepure de casă favorit, adus cu el, urcase scara sărind cîte patru trepte deodată şi ajunse odaia lui Julien cu puţin înaintea lor. Clipa întîlnirii fti nespus de plăcută, dar şi nespus de scurtă: doamna (14 Rânal dispăruse cînd copiii sosiră cu iepurele, pe care voiau să-1 arate prietenului lor. Julien îi primi cu bucurii pe toţi, pînă şi pe iepure. I se părea că-şi regăseşte familial

l Gros, profesor de geometrie la Grenoble, i-a dat lecţii tînărului Bc care îl pomeneşte cu admiraţie si recunoştinţă în lucrările sale (n. ed. f

ă-i iubeşte pe ce

mea flecărind cu ei. îl mira blîndeţea glasurilor, simplita­tea şi nobleţea purtării lor ; simţea nevoia să se spele de luate purtările grosolane, de toate gîndurile ticăloase în mijlocul cărora trăia la Verrieres. Pretutindeni teama de a nu da greş, pretutindeni încăierarea dintre lux şi mizerie! (>amonii la care prînzea, dacă vorbeau pînă şi despre frip-i n i .1 din tigaie, spuneau nişte lucruri înjositoare pentru ei HI dezgustătoare pentru cei ce le ascultau.

— Voi, nobilii, aveţi de ce să vă mîndriţi, îi spunea el ■doamnei de Rgnal. Şi-i povestea despre toate dejunurile kc care fusese nevoit să le îndure.

Va să zică eşti la modă ! Şi rîdea din toată inima Ilndindu-se la rujul cu care doamna Valenod se credea iligată să-şi dea de fiecare dată cînd îl aştepta pe Julien. l ie pare că vrea să-ţi fure inima... adăugă ea. Masa fu cît se poate de plăcută. Prezenţa copiilor, deşi ngheritoare în aparenţă, sporea de fapt fericirea co-Bieţii copii nu ştiau cum să-şi arate bucuria că îl pe Julien. Servitorii avuseseră grijă să le poves-, despre cele două sute de franci care i se ofereau în lus pentru educarea micilor Valenod. IV la mijlocul mesei, Stanislas-Xavier, încă palid de pe bolii, o întrebă deodată pe maică-sa cît preţuia iul lui de argint şi paharul din care bea.

— De ce vrei să ştii ?

— Findcă vreau să le vînd şi să-i dau banii domnului i" 11. 11 ea să nu fie tras pe sfoară dacă rămîne la noi.

Julien îl sărută cu ochii în lacrimi. Maică-sa plîngea .1 binelea, în timp ce Julien, care îl luase pe Stanislas Iţi- n unchi, îi spunea că nu trebuie să mai întrebuinţeze ptesia tras pe sfoară care, folosită în acest sens, face din limbajul lacheilor. Văzînd cîtă plăcere îi făcea tiei de Renal, căuta să explice prin exemple pi-