Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

170

STENDHAI.

spunea el că nu cîştigă nimic. Clerul nu glumeşte această privinţă.

CAPITOLUL XXIII Necazurile unui slujbaş

// piacere di alzar la testa tutto l'anno e ben pagato da cerţi quarn d'ora che bisognapassar.

CAST1²

Dar să-1 lăsăm pe omul acesta mărunt în voia mărun­telor lui temeri; cine 1-a pus să-şi aducă în casă un bărbat inimos cînd lui îi trebuia unul cu suflet de slugă ? De ce nu ştie să-şi aleagă oamenii ? în secolul al XlX-lea, cînd o fiinţă puternică şi de neam mare întîlneşte un om de inimă, de obicei îl ucide, îl exilează, îl otrăveşte sau îl umileşte în aşa hal, încît celălalt face prostia să moară de durere. Aici, din întîmplare, încă nu omul de inimă e cel ce suferă. Marea nenorocire a orăşelelor din Franţa şi a ocîrmuirilor prin alegeri, cum e aceea din New York, e că nu pot uita existenţa unor fiinţe ca domnul de Renal. în mijlocul unui orăşel de douăzeci de mii de locuitori, oa menii aceştia formează opinia publică, şi opinia publică c cumplită într-o ţară care şi-a cîştigat anumite drepturi. < > fiinţă înzestrată cu suflet nobil, generos şi care ţi-ar fi fosl prieten, dar care locuieşte la o sută de leghe de tine, te ju decă după opinia publică a oraşului, opinie făcută de ne­rozii născuţi prin voia întîmplării nobili, bogaţi şi cu păreri cumpătate. Vai de cel ce se distinge !

Imediat după cină, familia domnului de Renal plecă la , Vergy; dar, a treia zi, Julien îi văzu pe toţi întorcîndu-lD din nou la Verrieres.

1 Plăcerea de-a ţine fruntea sus tot anul e bine plătită cu anumite turi de oră pe care eşti nevoit să le suporţi (it.).

2 Giambattista Cosii (1724-1803), povestitor italian.

KOŞU ŞI NEGRU

171

Nu trecuse nici măcar o oră de la venirea lor şi, spre marca sa mirare, Julien descoperi că doamna de Rânal îi 11niuieşte ceva. Cînd se ivea el, doamna de Rânal îşi între-i upca convorbirile cu soţul ei, ba chiar părea că ar dori să-1 ida pleeînd. Julien nu aşteptă să i se arate de două ori lu-vrui acesta, ci deveni rece şi rezervat; doamna de R6nal l>flp,a de seamă schimbarea şi nu căută explicaţii. „Nu turn va mi-o fi găsit Un înlocuitor ? gîndi Julien. Şi nu mai departe decît alaltăieri era atît de intimă cu mine ! Dar se mec că aşa fac doamnele din lumea mare. Sînt ca regii: îl Copleşesc cu atenţii tocmai pe ministrul care, întors la el BUă, îşi va găsi scrisoarea de dizgraţie."

lulien observă că în discuţiile care încetau brusc cînd »« apropia el era deseori vorba despre o casă mare, n|uiiinînd comunei Verrieres, o casă veche, dar Im Abatoare şi comodă, aşezată peste drum de biserică, în [punctul cel mai comercial al oraşului. „Ce legătură poate fntre casa asta şi un nou amant ?" îşi spunea Julien. tn mîhnirea lui, îşi repeta drăgălaşele versuri rostite de llcisc I, care i se păreau noi pentru că nu trecuse nici o de cînd i le spusese doamna de Rânal. Atunci, cîte un in te, cîte mîngîieri nu dezminţiseră fiecare din ver­ile acestea!

Femeile se schimbă, deseori, Nebuni sînt cei încrezători.

[Domnul de Rânal plecă cu diligenta la Besancon. Itoria se hotărî în două ore. Primarul părea foarte ne-iiNlit. La întoarcere, trînti pe masă un pachet mare, in i In ni hîrtie cenuşie.

Iată şi prostia asta, îi spuse el neveste-sii.

n suri din drama Regele petrece de Victor Hugo.

172

STENDHAL

Peste un ceas, Julien îl văzu pe omul care lipea afişe cărînd în braţe pachetul cel mare şi se grăbi să-1 urmărească. „La primul colţ de stradă am să aflu taina."

Aşteptă nerăbdător în spatele omului care, cu bidi­neaua lui, mîzgălea dosul afişului. Şi pe coala abia lipită, Julien văzu anunţul foarte amănunţit pentru închiriere, prin licitaţie publică, a casei aceleia mari şi vechi des pi < care vorbeau atît de des între ei domnul şi doamna de R&-nai. Licitaţia avea să se încheie a doua zi, la ora două, in sala primăriei, după a treia strigare. Julien rămase nedu merit; termenul i se păru cam scurt: cum vor avea timp să-1 afle toţi concurenţii ? Altminteri, din afişul acesta, datat cu două săptămîni în urmă şi pe care îl reciti în trei locuri diferite, nu află nimic altceva.

Julien se duse să viziteze casa de închiriat. Portarul, nevăzîndu-1 că se apropie, îi spunea în taină unui vecin :

— Ei, aş! e osteneală zadarnică. Părintele Maslon i-a făgăduit că o va avea cu trei sute de franci; şi cum prima­rul nu voia nici în ruptul capului, a fost chemat la episc i > pie de către sfinţia-sa marele vicar de Frilair.

Venirea lui Julien păru că-i stinghereşte grozav pe cel doi prieteni, care nu mai scoaseră o vorbă.

Julien nu lipsi de la licitaţie. în sala prost luminată se aflau o mulţime de oameni; dar toată lumea se măsura cu privirea într-un fel ciudat. Ochii tuturor erau aţintiţi spn o masă, unde Julien zări, într-o strachină de tuci, trei mucuri de luminări aprinse. Portărelul striga :

— Trei sute de franci, domnilor !

— Trei sute de franci! E prea de tot! şopti un om către vecinul său. Julien se afla între ei doi. Casa fa< ■ peste opt sute, am să ridic eu preţul.

— înseamnă să-ţi baţi gura de pomană. Ce cîsi km dacă te pui rău cu părintele Maslon, cu domnul Valenod, I cu episcopul, cu marele vicar de Frilair, care e un om cumplit, şi cu toată clica lor ?

—■ Trei sute douăzeci, strigă celălalt. '

— Vită încălţată ! făcu vecinul; şi tocmai cînd a venit] un spion al primarului! adăugă el arătînd spre Julien.