România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Decizia civilă nr. 1260/R/20 mai 2009
Probe testimoniale
Prin acţiunea înaintată la 10 aprilie 2007 la Judecătoria Timişoara, reclamanţii C. G. şi C. I, au chemat în judecată pe pârâţii N. V.C, N A, N. C. D. şi N. A. L, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare cumpărare cu privire la imobilul situat în Timişoara înscris în CF Timişoara, cu intabularea dreptului de proprietate imobiliară pe numele reclamanţilor, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 Euro/zi de întârziere, până la data perfectării actelor autentice.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat restituirea preţului de 55.000 Euro precum şi daune aferente prejudiciului cauzat, cu cheltuieli de judecată, relevând că în anul 2004 a intervenit între părţi un antecontract de vânzare cumpărare privind imobilul din litigiu şi, cu toate că preţul a fost plătit, pârâţii – vânzători, refuză predarea imobilului şi perfectarea înstrăinării.

Prin precizarea de acţiune ulterioară reclamanţii şi-au reformulat petitul principal, solicitând instanţei să se pronunţe o hotărâre în prestaţie tabulară, în baza căreia să se poată intabula în CF, renunţând la capătul de acţiune privind restituirea preţului de 55.000 Euro.

În drept, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile art.969, 970, 1295 din Codul civil.

Prin sentinţa civilă nr.9847 din 10 octombrie 2007 a Judecătoriei Timişoara s-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamanţi, soluţie menţinută ca legală şi temeinică prin decizia civilă nr.216/A/19 martie 2008 a Tribunalului Timiş, care a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Pentru a statua astfel, cele două instanţe de judecată au reţinut că în anul 2001 între N. A. şi N. C. pe de o parte, şi familia C. pe de altă parte, s-a încheiat un înscris sub semnătură privată prin care părţile făceau un schimb de locuinţe, iar ulterior la 17.01.2004 a intervenit un antecontract de vânzare cumpărare privind imobilul din litigiu. Prin acest ultim act N. în nume propriu şi ca mandatar al celorlalte pârâte se obligă să înstrăineze reclamanţilor imobilul situat în Timişoara cu preţul de 55.000 Euro, sumă ce urma a fi achitată în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţată în dosarul nr.4767/2002 al Judecătoriei Timişoara, având ca obiect revendicarea imobilului de foştii proprietari.

La data de 8 februarie 2005 între părţi se încheie un act adiţional la antecontractul de vânzare cumpărare prin care se stabileşte plata preţului de către familia C. până la data de 1 iulie 2005, termen care nu a fost respectat. La dosarul cauzei nu există nici un alt înscris depus de către părţi din care să rezulte că termenul de plată (scadenţa) a fost prelungit sau modificat şi la data de 25 august 2005 când reclamanţii au intenţionat să achite contravaloarea imobilului, însă pârâţii au refuzat încasarea preţului, invocând nerespectarea termenului de plată.

În dovedirea acţiunii, reclamanţii s-au prevalat de un început de dovadă scrisă eliberat de BRD Timişoara la data de 25 august 2005, pe numele N. ce reprezintă comision pentru „încasări diverse”. Prin acest înscris s-a încercat a se dovedi că preţul a fost achitat integral şi astfel vânzarea este perfectată între părţi, însă atât instanţa de fond cât şi cea de apel au considerat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.1197 alin.2 Cod civil, respectiv nu constituie înscris doveditor. S-a concluzionat că pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de vânzare cumpărare, trebuie ca preţul vânzării să fi fost achitat de cumpărători şi aceştia să se afle în posesia imobilului.

Împotriva deciziei civile menţionate, reclamanţii au înaintat în termen legal recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia, rejudecarea pricinii şi admiterea acţiunii civile introductive de instanţă, conform solicitării, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.5,8,9 C.pr.civ.

Recurenţii au relevat prin memoriul de recurs faptul că hotărârea atacată este nelegală în sensul art.304 pct.5 C.pr.civ., raportat la art.129 alin.4 şi 5 din acelaşi cod, instanţa înlăturând un înscris probatoriu determinant fără să se fi verificat validitatea lui.

Reclamanţii face evident referire la înscrisul de la fila 15 dosar fond, emanat la data de 28 august 2005 de BRD Timişoara şi prin care au dovedit că preţul a fost achitat integral vânzătorilor, situaţie în care se impunea pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de înstrăinare. Chiar dacă instanţele nu au considerat că înscrisul eliberat de bancă reprezintă dovada deplină a plăţii, stabilind că suma de 55.000 Euro a fost preluată de N. V, trebuia să prezume că această sumă rămasă în posesia lui, situaţie care este echivalentă cu efectuarea plăţii.

De asemenea reclamanţii au arătat prin memoriul de recurs că hotărârea atacată a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii şi a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, respectiv art.967, 970, 1295 Cod civil. Antecontractul dintre părţi a avut la bază un consimţământ scris, rezoluţiunea implicând un nou acord de voinţă al părţilor, însă pârâţii vânzători nu au solicitat în acest proces rezoluţiunea antecontractului.

Prin încheierea nr.276 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la această instanţă, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de reclamanţi.

Recursul dedus judecăţii este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În principiu vânzarea cumpărare se perfectează între părţi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Vânzarea este perfectă şi proprietatea de drept strămutată de îndată ce părţile s-au înţeles asupra lucrului vândut şi preţului, chiar dacă lucrul nu a fost predat, iar preţul numărat (art.1295 Cod civil). Prin aceasta, în dreptul civil român s-a consacrat principiul consensualităţii actelor juridice în materia vânzării, regulă ce comportă unele excepţii prevăzute de lege, de pildă, în cazul înstrăinării terenurilor intravilane sau extravilane, pentru care art.46 din Legea nr.18/1991 cere condiţia înscrisului autentic, cu semnificaţie „ad validitatem”.

Cum în dreptul comun excepţii sunt de strictă interpretare, rezultă că în tăcerea legii, acestea nu sunt aplicabile promisiunii de vânzare cumpărare. Ca atare, promisiunea de vânzare cumpărare fiind un contract nenumit, va urma, în ceea ce priveşte mecanismul formării acordului de voinţă, regulile aplicabile contractelor, în cât forma scrisă este cerută numai ad probationem.

Pentru situaţiile în care există un început de dovadă scrisă, ori în cazul imposibilităţii fizice sau morale de a preconstituii proba scrisă, legea permite dovada cu martori. În virtutea principiului consensualismului actelor juridice, antecontractul de vânzare cumpărare este o promisiune sinalagmatică şi oneroasă ce nu se poate disocia de actul de vânzare cumpărare pe care părţile îl anticipează, mai ales atunci când convenţia s-a executat în fapt, prin predarea lucrului şi plata preţului. Obligaţiei de a da ce incumbă vânzătorului îi urmează obligaţia de a face, respectiv de a încheia contractul de vânzare cumpărare, în caz contrar se aplică dispoziţiile art.1077 din Codul civil, instanţele de judecată fiind abilitate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare.

În speţa dedusă judecăţii, reclamanţii nu au dovedit plata preţului la datele de 08.02.2005 şi respectiv 1 iulie 2005, iar pârâţii au emis notificare la data de 13 octombrie 2005 cu privire la intenţia de revocare a ofertei, constatând desfiinţată convenţia. Prin cele două convenţii încheiate între părţi s-a prevăzut expres că în situaţia în care reclamanţii nu îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale, cu prioritate plata preţului, contractul se desfiinţează, respectiv „se anulează”, fiind vorba deci de o clauză rezolutorie prevăzută în convenţie. Prin urmare, neplata preţului nu constituie un motiv de inadmisibilitate a acţiunii în validarea antecontractului de vânzare-cumpărare, ci în speţă atrage rezoluţiunea actului.

Cât priveşte înscrisul de care s-au prevalat recurenţii, respectiv cel de la fila 15 dosar fond, eliberat de BRD Timişoara, acesta nu poate fi catalogat ca un început de dovadă scrisă în dovedirea acţiunii, întrucât nu corespunde cerinţelor prev. de art.1197 alin.2 Cod civil, emanând de la o terţă persoană şi nu de la partea contractantă. Acesta a fost motivul pentru care instanţa de fond a administrat probe testimoniale, din coroborarea cărora nu a rezultat plata preţului de către cumpărători, la scadenţa stabilită de părţi, fapt ce a condus la respingerea acţiunii reclamanţilor.

Faţă de cele ce preced, nefiind incidente motivele prev. de art.304 pct.5,8,9 C.pr.civ., iar Curtea nereţinând motive de casare de ordine publică, a respins ca nefondat recursul declarat.

Decizia civilă nr. 1278/R/20 mai 2009
Probe testimoniale.
Prin sentinţa civilă nr. 3861 din 17 iulie 2008, pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş în dosarul nr. 1513/320/2008, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul S. J. în contradictoriu cu pârâta A. de P. nr. 208 Târgu-Mureş şi s-a dispus obligarea pârâtei să nu insereze pe listele lunare de plată a regiei de bloc consumul energiei termice pentru apartamentul nr. 9, situat în Târgu-Mureş, str. Bărăganului, nr. 6, începând cu data pronunţării şi în viitor. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca rămas fără obiect petitul privind obligarea pârâtei de a emite acordul de decuplare a locuinţei reclamantului de la încălzirea comună. Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 350 lei , cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 11 din 22 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia civilă în dosarul nr. 1513/320/2008 s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A. de P. nr. 208 Târgu-Mureş împotriva sentinţei civile sus-menţionate, pârâta fiind obligată să-i plătească reclamantului suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta şi a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă şi pe cale de consecinţă schimbarea în parte a sentinţei pronunţate de judecătorie şi eliminarea din dispozitivul acesteia a obligaţiei negative de a nu insera pe listele lunare de plată ale asociaţiei a consumului de energie termică pentru apartamentul proprietatea intimatului.

În motivarea recursului s-a arătat că petitul din cererea reclamantului de a obliga asociaţia de proprietari să nu insereze pe listele de plată consumul de energie termică pentru apartamentul deţinut de reclamant în proprietate a fost admis în mod greşit de către prima instanţă şi de instanţa de apel, care au dat o interpretare greşită legislaţiei invocată în apărare de pârâtă.

În legătură cu această chestiune, s-a invocat faptul că Legea nr. 325/2006 şi Legea nr. 230/2007 statuează că în cazul apartamentelor debranşate de la reţeaua de energie termică, proprietarii vor participa la plata cheltuielilor cu utilizarea energiei termice pentru spaţiile comune, chiar dacă nu mai utilizează sistemul centralizat pentru încălzire. În acest sens s-a invocat prevederile art. 38 alin. 2 din Legea nr. 325/2006 şi ale art. 48 alin. 1 raportat la art. 3 din Legea nr. 230/2007 şi prevederile Ordinului ANRSC nr. 233/2004.

Pârâta a mai arătat că din procesul-verbal de constatare încheiat de SC E. SA Târgu-Mureş, rezultă că ţevile de energie termică, ce constituie proprietate comună şi care trec prin apartamentul pârâtului asigură furnizarea căldurii la vecinii aflaţi la etajele superioare şi prin urmare există un transfer de energie termică ce provine din sistemul centralizat, la plata căreia trebuie să contribuie şi pârâtul.

S-a mai invocat că aceste apărări au fost invocate în apel, însă tribunalul le-a înlăturat fără a arăta motivele de fapt sau de drept pentru care nu au fost luate în considerare.

În concluzie s-a susţinut că pârâta are dreptul să insereze pe lista lunară de plată pentru apartamentul pârâtului şi costurile cu energia termică proporţional cu cota indiviză şi care este aferentă spaţiului comun, iar plata acestei cote de energie termică nu ar avea drept consecinţă o plată dublă, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Aceste considerente au fost reiterate de pârâtă şi prin precizările pe care le-a depus ulterior la dosar (filele 26-28 dosar recurs), pârâta făcând referire şi la prevederile art. 44 Secţiunea 4 din Normele metodologice la Legea asociaţiilor de proprietari aprobate prin HG nr. 1588/2007, care definesc noţiunea de cheltuieli pe cota parte indiviză din proprietate care trebuie repartizate de asociaţia de proprietari fiecărui proprietar.

Reclamantul a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Târgu-Mureş, reclamantul S. J. a solicitat obligarea pârâtei Asociaţia de Proprietari nr. 208 Târgu-Mureş să emită acordul de decuplare a locuinţei reclamantului de la reţeaua de încălzire comună şi de asemenea să fie obligată pârâta să nu mai insereze pe listele de plată a regiei de bloc, consumul energiei termice pentru apartamentul nr. 9 situat în Târgu-Mureş, str. Bărăganului nr. 6, judeţul Mureş, apartament ce constituie proprietatea reclamantului.

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, acesta a fost respins de prima instanţă ca rămas fără obiect, întrucât pe parcursul procesului s-a efectuat de către reclamant debranşarea locuinţei de la sistemul centralizat de energie termică.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere s-a apreciat că acesta este întemeiat având în vedere că în urma debranşării, reclamantul nu mai beneficiază de energie termică din sistemul centralizat şi prin urmare nu poate plăti ceea ce nu consumă.

Instanţa de apel a apreciat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, reţinând că instanţa a fost investită cu o cerere având ca obiect o obligaţie negativă de a face izvorâtă din îmbogăţirea fără just temei. Debranşarea reclamantului de la sistemul centralizat de energie termică are drept consecinţă plata consumului energiei termice în mod direct, iar includerea acestuia în listele de consum ale asociaţiei ar conduce la o plată dublă.

Conform prevederilor art. 38 alin. 2 din Legea nr. 325/2006, invocate de pârâtă prin cererea de recurs, proprietarii apartamentelor individuale situate în imobilele de locuit tip condominiu, care sunt deconectate de la reţeaua de alimentare cu energie termică, plătesc o cotă-parte din cheltuielile cu energie termică consumată prin încălzirea spaţiilor aflate în proprietate indiviză, proporţional cu cota indiviză.

Potrivit art. 48, alin 1 din Legea nr. 230/2007, prevederi care de asemenea au fost invocate de pârâtă, stabilirea şi repartizarea sumei care priveşte proprietatea comună ce revine fiecărui proprietar din cadrul condominiului se fac proporţional cu cota-parte indiviză din proprietatea comună.

Prevederile art. 38 alin. 2 din Legea nr. 325/2006 invocate de pârâtă se referă la obligaţia proprietarilor de apartamente deconectate de la reţeaua de alimentare cu energie termică de a achita o cotă parte din cheltuielile cu energie termică consumată pentru încălzirea spaţiilor aflate în proprietate comună.

Obligaţia stabilită prin hotărârea judecătoriei şi care a fost menţinută de instanţa de apel se referă însă la consumul de energie termică pentru apartamentul aflat în proprietatea exclusivă a reclamantului. Instanţa a obligat pârâta să nu mai insereze pe listele de plată doar consumul de energie termică pentru acest apartament, însă nu a dispus exonerarea reclamantului de obligaţia de a suporta cota-parte din cheltuielile care îi revin în raport cu cota-parte indiviză din proprietatea comună.

Cheltuielile cu energia termică consumată pentru încălzirea spaţiilor aflate în proprietate comună, reprezintă doar o parte din cheltuielile pe care fiecare proprietar trebuie să le suporte proporţional cu cota parte indiviză din proprietatea comună şi care se repartizează de asociaţia de proprietari.

În condiţiile în care instanţa a stabilit că nu mai subzistă obligaţia reclamantului de a achita energia termică aferentă pentru apartamentul aflat în proprietatea exclusivă, fără a-l exonera pe acesta şi de plata cheltuielilor ce-i revin în funcţie de cota de proprietate indiviză din proprietatea comună, în mod nejustificat se susţine că decizia instanţei de apel este nelegală.

Instanţa de apel nu s-a referit expres la prevederile legale sus-menţionate invocate de pârâtă în apărare, însă acest aspect nu este de natură să ducă la nulitatea hotărârii pronunţate, întrucât aceste apărări pot fi analizate şi de instanţa de recurs.

Pe de altă parte, instanţa de apel a argumentat în mod just faptul că debranşarea de la sistemul centralizat de energie termică are drept consecinţă plata în mod direct a consumului energiei termice aferentă apartamentului proprietatea reclamantului, iar în cazul în care pentru reclamant nu s-ar lua în considerare debranşarea efectuată, s-ar ajunge la o plată dublă.

Repartizarea pe apartamente a cheltuielilor aferente cotei-părţi indivize din proprietatea comună este în sarcina asociaţiei de proprietari şi nu a făcut obiectul prezentei judecăţi chestiunea de a stabili care sunt cheltuielile care se includ în categoria celor care trebuie repartizate de asociaţia pârâtă.

Faţă de cele ce preced, constatând că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie şi nu există motive ce ar putea fi invocate din oficiu de instanţă, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul pârâtei a fost respins ca nefondat.
Decizia civilă nr. 1283/R/27 mai 2009
Calitate de parte. Recurs inadmisibil.
Prin sentinţa civilă nr.1093 din 03.06.2008, pronunţată de Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, a Consiliului Local al municipiului Tg. Mureş, a Primarului Municipiului Tg. Mureş;

- a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii G. R., B. V., B. D., D.J., F. E., G. E., S. M. „S. H.”, Tg.Mureş, în contradictoriu cu Grădiniţa cu Program Prelungit „D. M.” Tg.Mureş, I. Ş. J. Mureş, Primarul municipiului Tg.Mureş, C. L. al municipiului Tg.Mureş;

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri egale cu majorările salariale prevăzută de Legea 220/2007, pentru perioada de 01.01.2007-01.07.2007;

- despăgubirile astfel acordare au fost actualizate în funcţie de rata inflaţiei calculată începând cu data scadenţei lunare a fiecărei diferenţe salariale şi până la data plăţii efective a debitului;

- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de chematul în garanţie M. E. şi F.; a respins,ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiului Tg.Mureş, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie M. E. şi F. şi M. E, C. şi T.

Prin încheierea Camerei de consiliu din 23.02.2009, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată la alin.1 din considerentele alin.2din dispozitivul sentinţei civile nr.1093/03.06.2008 a Tribunalului Mureş, în sensul că numele corect al uneia dintre reclamante este B. D. şi nu B. D, menţinând celelalte prevederi şi dispoziţii ale hotărârii menţionate.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţiile invocate în cauză, următoarele:

Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art.11 alin.5 din Legea nr.128/1997, art. 142 lit. g din Legea nr. 84/1995, art. 33 alin. 7 şi art. 38 alin. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ, art. 2, art. 31 alin. 2 şi art. 54 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de învăţământ preuniversitar de stat pe judeţul Mureş, deoarece acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.

Ministerul Economiei şi Finanţelor dispune de calitate procesuală pasivă, conform dispoziţiilor art. 16 din H.G. nr. 2192/2004 şi art. 13 din cap. IV al Legii nr. 379/2005, acesta răspunzând de finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul este încadrat la unitatea şcolară pârâtă, în funcţia de cadru didactic în învăţământul preuniversitar, având grad didactic I, iar prin anexa nr. 2 a O.G. nr. 11/2007, au fost stabiliţi coeficienţii de multiplicare pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar, inclusiv pentru profesorii cu grad didactic I, începând cu luna ianuarie 2007.

Prin Legea nr. 220/2007, anexa nr. 2 a O.G. nr. 11/2007 a fost aprobată cu modificări, fiind rectificaţi coeficienţii de multiplicare pentru profesorii cu grad didactic I din învăţământul preuniversitar, fără a se modifica şi prevederile art. 9 din O.G. nr. 11/2007 privind aplicarea noii salarizări a cadrelor didactice începând cu luna ianuarie 2007.

În concluzie, prin Legea nr.220/2007, legiuitorul a reglementat un raport juridic nou, de recalculare a drepturilor salariale, instituind drepturi salariale cu scadenţe viitoare, constând în majorări salariale, iar nu în confiscări abuzive ale unor drepturi salariale licit dobândite anterior, deci problema retroactivităţii nu se pune. Acelaşi mecanism legislativ se întâlneşte şi în ipoteza acordării prin lege a unor despăgubiri în favoarea unor anumite categorii de cetăţeni pentru prejudicii anterioare intrării în vigoare a legii, sau în ipoteza reconstituirii unor drepturi (cum ar fi dreptul de proprietate). În toate cazurile, valorificarea beneficiului acordat de lege (executarea raportului juridic nou instituit) se face pentru viitor.

Deci, legea nouă (Legea nr. 220/2007) nu se aplică faptelor şi actelor juridice petrecute anterior intrării ei în vigoare („facta praeterita”) constând în faptul prestării muncii şi în actul juridic al plăţii salariului pe perioada ianuarie – iulie 2007. Dimpotrivă, Legea nr. 220/2007 reglementează o „facta pendentia” şi o „facta futura”, constând în situaţia juridică nouă recunoaşterii unor debite salariale (corelative dreptului la majorările salariale) şi a scadenţei acestora după intrarea în vigoare a legii noi, ca efect al rectificării de către legislativ a unor coeficienţi de multiplicare salarială stabiliţi iniţial de Guvern.

Însă, pârâţii au omis să aplice prevederile Legii nr. 220/2007, începând cu luna ianuarie 2007, încălcând şi prevederile art. 154 – 155, art. 161 – 164 alin.1 şi 2 din Codul muncii, cauzând un prejudiciu salarial conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii.

În consecinţă, instanţa a admis acţiunea astfel cum aceasta a fost formulată.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs Municipiul Tg.Mureş prin primar.

Municipiul Tg.Mureş prin primarul municipiului Tg.Mureş, au solicitat admiterea recursului pentru motivele prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, a constatării lipsei calităţii procesuale pasive a autorităţii publice locale, a Primăriei municipiului Tg.Mureş şi a Consiliul municipal Tg.Mureş şi stabilirea în concret a sarcinilor ce revin fiecărui pârât, deoarece autoritatea locală nu poate efectua asemenea plăţi decât în măsura alocării acestora de către DGFP la bugetul local, respectiv „cheltuieli personal învăţământ”.

În motivarea cererii s-a arătat că primăria este doar un intermediar între DGFP şi centrele bugetare şi deci nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304 indice 1 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recursul declarat de Municipiul Târgu-Mureş este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare, deoarece exerciţiul dreptului de a uza de căile de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti aparţine părţilor aflate în litigiu, or, în prezenta cauză au avut calitatea de pârâţi Primarul municipiului Târgu-Mureş şi Consiliul Local, iar nu Municipiul Târgu-Mureş.

Faţă de cele ce preced, recursul dedus judecăţii s-a constatat a fi inadmisibil, astfel că, nefiind incident motivul de nelegalitate invocat şi neidentificând din oficiu vreun motiv de ordine publică, instanţa a dispus, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, respingerea acestuia.