Secţia I civilă

4. Încetarea procesului penal. Consecinţe asupra soluţionării acţiunii civile exercitate de o unitate spitalicească.

Art. 313 din Legea nr.95/2006

Art.998-999 Cod civil
În caz de împăcare a părţilor, inculpatul este obligat să plătească despăgubiri civile unităţii spitaliceşti pentru cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată părţii vătămate, fiind întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

Decizia penală nr. 38/R din 17 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.2336 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. h C.p.p., s-a încetat procesul penal privind pe partea vătămată C, şi pe inculpatul M, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 al. 2, 4 C.p..

În art. 346 C.p.p., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă a părţii civile Spitalul JU.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în data de 02.07.2009, a provocat un accident de circulaţie, intrând în coliziune cu autoturismul condus de partea vătămată C, care a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale.

In prezenta cauză, Spitalul JU, unitate medicală la care a fost internată partea vătămată şi a primit îngrijiri medicale pentru refacerea stării de sănătate a învederat ca se constituie parte civilă în cauză cu suma de 528,51 lei, reprezentând despăgubiri materiale (cheltuielile medicale ocazionate de asistenţa medicală acordată părţii vătămate C).

In cauză a fost introdusă şi societatea de asigurare E cu care inculpatul se afla în relaţii contractuale de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse terţelor persoane la momentul producerii accidentului.

Partea vătămată C şi inculpatul, prezenţi la termenul de judecată din data de 10.11.2011, au arătat că s-au împăcat şi au solicitat să se ia act de manifestarea lor de voinţă şi să se dispună încetarea procesului penal.

Ţinând cont de poziţia exprimată de părţi şi de dispoziţiile art. 132 C.p., conform cărora împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, instanţa a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. h C.p.p..

Instanţa de fond a avut în vedere şi modificarea art. 184 C.p. adusă de art. XX pct. 3 din Legea nr. 202/2010, potrivit căreia „Pentru faptele prevăzute la alin. 2 şi 4, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”, fapt ce conduce la posibilitatea stingerii litigiului pe cale amiabilă chiar în situaţia infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 al. 2, 4 C.p..

In ceea ce priveşte acţiunea civilă a părţii civile Spitalul JU instanţa de fond a constatat, că raportat la modalitatea de stingere a litigiului de care părţile au înţeles să se prevaleze, se găseşte în imposibilitate de a evalua condiţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum sunt prevăzute de art.998 şi următoarele Cod civil. In lipsa unei cercetări judecătoreşti efective, condiţiile răspunderii civile delictuale nu pot fi apreciate, pentru a se stabili existenta sau inexistenta prejudiciului invocat de partea civilă, a faptei ilicite a inculpatului, a culpei acestuia şi respectiv a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a inculpatului şi prejudiciul suferit de partea civilă.

Prin urmare, în baza art. 346 C.p.p., instanţa de fond a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a părţii civile Spitalul JU, aceasta având posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile faţă de inculpat şi faţă de asiguratorul de răspundere civilă printr-o acţiune distinctă.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs partea civilă Spitalul Judeţean Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că în mod greşit prima instanţă luând act de împăcarea părţilor pentru infracţiunea prevăzută de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, nu a dispus şi obligarea inculpatului şi a părţii responsabile civilmente la plata cheltuielilor de spitalizare, în cuantum de 528,51 lei, aşa cum au fost solicitate.

In acest sens, arată partea civilă, că deşi a suportat întregul cost al asistenţei medicale acordată victimei C, internat în spital datorită accidentului rutier produs de inculpat, în urma căruia aceasta a suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 90 zile de îngrijiri medicale, prima instanţă în mod nelegal a lăsat nesoluţionată acţiunea sa civilă introdusă în cauză.

Acţiunea civilă, arată partea civilă, nu putea fi stinsă, întrucât împăcarea părţilor a operat numai între inculpat şi partea vătămată nu şi faţă de spital, constituit parte civilă în cauză, care trebuie să-şi recupereze prejudiciul conform legii şi pe care l-a dovedit în întregime cu actele şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

In speţă, sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, şi anume existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, existenţa unui prejudiciu şi un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, fiind aplicabile astfel atât dispoziţiile art.998 – 999 Cod civil, cât şi ale art.313 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 38/R din 17 ianuarie 2012, a admis recursul partii civile Spitalul JU, a casat sentinţa, obligand inculpatul, în solidar cu asigurătorul E la 528,51 lei către partea civilă Spitalul JU, reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală a părţii vătămate C.

Pentru a pronunta decizia, Curtea a prezentat urmatoarele argumente:

Temeiul juridic invocat de prima instanţă, şi anume art.346 Cod pr.penală, vizând lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile a părţii civile Spitalul JU, nu corespunde situaţiilor exprese prevăzute de acest text, cu referire la nesoluţionarea acţiunii civile, respectiv atunci când instanţa pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art.10 alin.1 lit.b Cod pr.penală, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art.10 alin.1 lit.f şi j, precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile.

Aceasta, deoarece în cauză temeiul juridic al încetării procesului penal a fost împăcarea părţilor, care este exclus de la lăsarea nesoluţionată a laturii civile a cauzei, aşa cum se observă faţă de cele menţionate mai sus.

Cum legea procesuală penală este de strictă interpretare, curtea consideră că soluţia pronunţată de către instanţă, sub aspectul lăsării nesoluţionate a acţiunii civile a părţii civile Spitalul JU, este nelegală.

In acest sens, curtea arată că se impun a fi aplicate prevederile art.313 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, în care se arată în mod expres că „Persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane, răspund, potrivit legii, şi sunt obligate să suporte cheltuielile efectiv ocazionate de asistenţa medicală acordată”.

Aşadar, potrivit acestui text de lege special, care se coroborează cu prevederile art.998-999 Cod civil, inculpatul trebuie să răspundă şi să suporte cheltuielile ocazionate de internarea medicală a unei părţi vătămate, desigur, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, şi anume existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acesteia, existenţa unui prejudiciu şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Or, în cauză, se constată chiar din faza de urmărire penală, din probele administrate în această fază, cum este recunoaşterea faptei inculpatului, care a pătruns pe sensul de mers al părţii vătămate, intrând în coliziune cu maşina acesteia - parte vătămată care nu a mai putut evita accidentul şi care a suferit leziunile menţionate în certificatul medico-legal de circa 90 zile îngrijiri medicale în vederea vindecării - care se coroborează cu declaraţiile martorilor, precum şi cu concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că inculpatul este vinovat de producerea accidentului, existând şi celelalte condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale menţionate, printre care li legătura de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul produs, respectiv leziunile suferite de victimă şi, implicit, cheltuielile efectuate de spital pentru tratarea şi vindecarea acesteia.

Aşadar, în cauză sunt incidente prevederile legii speciale ale art.313 din Legea nr.95/2006, aşa cum au fost menţionate mai sus, inculpatul urmând a fi obligat să suporte el cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată, chiar dacă s-a împăcat cu partea vătămată.

De altfel, ar fi nefiresc ca prin împăcarea părţilor, instanţa să fie împiedicată să rezolve pretenţiile părţii civile Spitalul JU, deoarece nici partea vătămată, nici inculpatul, nu pot să dispună asupra drepturilor terţei persoane, ci numai asupra propriilor lor drepturi conferite de lege.

5. Potrivit deciziei nr. 42/2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare condiţionată a executării.
Art.72 Cod penal

Art. 85 Cod penal
Potrivit deciziei nr. 42/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, într-un recurs în interesul legii,  instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare condiţionată a executării, sunt aplicabile exclusive dispoziţiile art. 85 din Codul penal referitoare la anularea suspendării (nu şi prevederile art. 83 Cod penal, referitoare la revocarea suspendării) iar pedeapsa ce va fi executată va fi stabilită prin parcurgerea mai multor etape succesive, după cum urmează:

- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;

- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;

- se va contopi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce a dus la condamnarea cu suspendare condiţionată cu cea care a atras anularea acesteia, potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, putându-se adăuga şi un spor de pedeapsă;

- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi după regulile privitoare la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, la care se poate adăuga un nou spor de pedeapsă.

Constatând că în cauză se regăseşte ipoteza sus-menţionată, în considerarea caracterului obligatoriu al deciziei amintite, instanţa va proceda în consecinţă.

Decizia penală nr. 60/R din 24 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.651 din 2 noiembrie 2011, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 80 Cod penal si art 320/1 Cod pr. pen., a condamnat pe inculpatul major T la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată – 2 acte materiale comise la datele de 21. 01. 2010 şi 22. 01. 2010.

În baza art. 85 Cod penal, a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 240/24. 04. 2009 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 89/R/MF/02. 02. 2010 a Curţii de Apel Piteşti.

A descontopit această pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente, de:

- 2 ani închisoare, aplicată pentru comiterea la data de 02.10.2008 a unei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 2 lit. b şi c Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal;

- 1 an închisoare, aplicată pentru comiterea la data de 15.10.2008 a unei infracţiuni de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal.

În baza art. 86⁵ Cod penal rap. la art. 85 Cod penal, a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru comiterea la data de 14.04.2008 a unei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 1 şi 2¹ lit. a şi b Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal prin sentinţa penală nr. 89/03.02.2010 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, rămasă definitivă la data de 26.05.2010, prin nerecurarea deciziei penale nr. 77/A/05.05.2010 a Tribunalului Vâlcea.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) Cod penal, a contopit pedepsele (descontopite) a căror executare a fost iniţial suspendată, respectiv de 2 ani închisoare, 1 an închisoare, 2 ani şi 6 luni închisoare cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită în prezenta cauză şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care se adaugă un spor de 6 luni închisoare, noua pedeapsă rezultantă fiind de 3 ani închisoare.

În baza art. 208 alin. (1), art. 209 alin. 1 lit. e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea în cauză a prevederilor art. 320¹ alin. 7 Cod procedură penală, a condamnat pe acelaşi inculpat la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată – 3 acte materiale comise la o dată din cursul lunii iulie 2010 şi la datele de 30.07.2010 şi 27.09.2010.

3. În baza art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e, g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea în cauză a prevederilor art. 320¹ alin. 7 Cod procedură penală, a condamnat pe acelaşi inculpat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată – 9 acte materiale comise în perioada 25.02.2011 – 27.07.2011.

În baza art. 40 Cod penal rap. la art. 33 lit. a, 34 lit. b Cod penal, a contopit noua pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, aplicată la punctul 1 de mai sus, cu pedepsele de 2 ani închisoare şi 3 ani închisoare stabilite pentru infracţiunile de la punctele 2 şi 3 de mai sus şi aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care se adaugă un nou spor, de 1 an închisoare, pedeapsă rezultantă finală fiind de 4 ani închisoare.

A aplicat inculpatului prevederile art. 57 Cod penal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că :

La data de 21.01.2010, 22.01.2010, in cursul lunii iulie 2010, in seara de 30.07.2010, la data de 27.09.2010, la data de 26.02.2011, la data de 15.05.2011, la data de 17.05.2011, la data de 15.06.2011, la data de 18.07.2011, la data de 20.07.2011, la data de 29.07.2011, la data de 23.07.2011, la data de 26.07.2011, inculpatul Ta sustras bunuri de la mai multe parti vatamate.

Din fişa de cazier judiciar a inculpatului, reiese că acesta a suferit anterior două condamnări pentru comiterea în timpul minorităţii a unor infracţiuni contra patrimoniului.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 240/24. 04. 2009 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 89/R/MF/02. 02. 2010 a Curţii de Apel Piteşti, a fost condamnat la:

- 2 ani închisoare, pentru comiterea la data de 02.10.2008 a unei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 2 lit. b şi c Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal;

- 1 an închisoare, aplicată pentru comiterea la data de 15.10.2008 a unei infracţiuni de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal.

Pedepsele stabilite au fost contopite şi s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, stabilindu-se un termen de încercare de 3 ani.

Prin sentinţa penală nr. 89/03.02.2010 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, rămasă definitivă la data de 26.05.2010, prin nerecurarea deciziei penale nr. 77/A/05.05.2010 a Tribunalului Vâlcea, a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni cu suspendarea condiţionată, sub supraveghere, a executării şi cu aplicarea prevederilor art. 110 Cod penal, cu termen de încercare de 4 ani – pentru comiterea la data de 14.04.2008 a unei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 1 şi 2¹ lit. a şi b Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal.

Se observă, aşadar, că toate aceste fapte au fost comise de inculpat înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna din ele, aflându-se, totodată, în concurs cu infracţiunea de furt calificat în formă continuată, prevăzută de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal – expusă la paragraful I punctele 1 – 2 de mai sus, comisă la datele de 21.01.2010 şi 22.01.2010.

Având în vedere că la data de 02. 02. 2010 una din aceste sentinţe a rămas definitive, sfera concursului de infracţiuni, cu pluralitate infracţională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracţiunile concurente şi, ca atare, tot ce precedă alcătuieşte concursul, iar tot ce urmează constituie pluralitate intermediară, nefiind întrunite condiţiile legale referitoare la starea de recidivă (faptele anterioare fiind comise în timpul minorităţii).

Potrivit deciziei nr. 42/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, într-un recurs în interesul legii,  instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare condiţionată a executării, sunt aplicabile exclusive dispoziţiile art. 85 din Codul penal referitoare la anularea suspendării (nu şi prevederile art. 83 Cod penal, referitoare la revocarea suspendării) iar pedeapsa ce va fi executată va fi stabilită prin parcurgerea mai multor etape succesive, după cum urmează:

    - se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;

    - se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;

    - se va contopi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce a dus la condamnarea cu suspendare condiţionată cu cea care a atras anularea acesteia, potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, putându-se adăuga şi un spor de pedeapsă;

    - pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi după regulile privitoare la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, la care se poate adăuga un nou spor de pedeapsă.

Constatând că în cauză se regăseşte ipoteza sus-menţionată, în considerarea caracterului obligatoriu al deciziei amintite, instanţa va proceda în consecinţă.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 60/R din 24 ianuarie 2012 , a respins, ca nefondat, recursul inculpatului, intrucat individualizarea judiciară a pedepsei respectă criteriile prevăzute de art.72 Cod penal.

Relevant este şi aspectul că inculpatul are antecedente penale. A mai fost condamnat de 2 ori pentru săvârşirea aceluiaşi gen de infracţiuni şi a beneficiat de suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de sancţiunea unei amenzi administrative.

Sporul acordat de prima instanţă la pedeapsă este justificat, având în vedere numărul mare de acte materiale şi infracţiuni săvârşite de către inculpat.
6. Recidiva postcondamnatorie. Cerinţe. Pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. d şi e Cod penal.

Art.37 lit. a Cod penal

Art. 64 lit. d şi e Cod penal

În conformitate cu dispoziţiile art.71 alin.3 Cod pr.penală, „interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.d şi e Cod penal, se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă”.

Revenind la speţă, se constată că inculpatul nu a săvârşit o infracţiune care să aibă legătură cu o eventuală calitate de tutore sau curator. Aceasta, deoarece, ca şi în cazul drepturilor părinteşti, interdicţia exercitării dreptului de a fi tutore sau curator este determinată de săvârşirea unor infracţiuni care le fac nedemne de a îndeplini pe viitor îndatoririle legate de această calitate, cum ar fi, de exemplu, săvârşirea faptei de rele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod penal), raportul sexual cu o minoră (art.198 Cod penal) etc., făcând ca persoana condamnată să nu mai prezinte garanţii morale pentru a fi tutore sau curator.

Altfel spus, pedeapsa complementară şi accesorie a interzicerii dreptului de a fi tutore sau curator (art.64 lit. e Cod penal) poate fi dispusă numai dacă se constată o legătură între infracţiunea săvârşită şi calitatea de tutore sau curator, în sensul că săvârşirea faptei relevă nedemnitatea în exercitarea drepturilor derivate din calitatea respectivă. Aplicarea pedepselor respective (complementară şi accesorie) constituind o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, se justifică numai dacă acestea sunt consonante cu dispoziţiile prevăzute de art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul ca instanţa să-şi formeze convingerea că, în raport cu tipul de infracţiune săvârşită de inculpat, cu conduita acestuia şi cu interesul minorului, limitarea exercitării acestui drept este o măsură necesară pentru protejarea minorului şi, ca atare, urmăreşte un scop legitim. In speţă, însă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute nici de art.64 lit. e Cod penal, anterior citat, şi nici de art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de control judiciar nu va aplica această pedeapsă.
Decizia penală nr.20/R din 12 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.225 din 11 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, inculpatul a fost condamnat la 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art.197 alin.2 lit.a Cod penal, cu aplicaţia art.37 lit.a Cod penal, dispunându-se ca executarea pedepsei principale să se facă prin privare de libertate, potrivit art.57 Cod penal.

S-a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art.71 Cod penal, privind pedeapsa accesorie în limitele prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.

Spre a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:

Inculpatul a suferit mai multe condamnări, ultima fiind de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.145/2010 a Judecătoriei Câmpulung, fiind liberat condiţionat la data de 6 iulie 2011.

Deşi liberat condiţionat, inculpatul nu şi-a corijat conduita, dimpotrivă, la scurt timp, a săvârşit o altă infracţiune.

Astfel, în seara de 16 iulie 2010, între orele 20,30-22,30, inculpatul, prin constrângere şi ameninţare, împreună cu numiţii CG şi BFI (condamnaţi pentru aceeaşi faptă într-o cauză separată) a întreţinut, la data de 16 iulie 2010, în locuinţa sa, raport sexual cu partea vătămată PE.

Impotriva sentinţei a formulat recurs si parchetul, care, printre altele, a susţinut ca:

-în mod greşit s-a reţinut starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, deşi în raport de menţiunile din fişa de cazier judiciar, rezultă că sunt aplicabile dispoziţiile privind recidiva postexecutorie (art.37 lit.b Cod penal);

-în mod greşit instanţa nu a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară şi accesorie, interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.e Cod penal („dreptul de a fi tutore sau curator”), fapta comisă impunând aplicarea unei atare sancţiuni.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.20/R din 12 ianuarie 2012, a admis recursul parchetului, a casat, in parte, sentinţa înlăturand aplicarea art.37 lit.a cod penal şi aplicand art.37 lit.b Cod penal.

Pentru a pronunta aceasta decizie, Curtea a constatat că este fondat, dar, în parte, recursul formulat de parchet, în sensul că prima instanţă a reţinut greşit starea de recidivă prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, deşi din fişa de cazier judiciar rezultă că sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la recidiva postexecutorie prevăzută de art.37 lit.b Cod penal.

Prima instanţă a stabilit corect situatia de fapt însă, a reţinut în mod incorect starea de recidivă în care inculpatul a săvârşit fapta pentru care a fost condamnat.

Din fişa de cazier judiciar rezultă că inculpatul a suferit 9 condamnări, ultima fiind de 1 an, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal, prin sentinţa penală nr.145 din 4 mai 2010, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, definitivă prin decizia penală nr.833 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Argeş.

Se observă, că infracţiunea din prezenta cauză (săvârşită la data de 16 iulie 2010) este concurentă cu infracţiunea de vătămare corporală pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, hotărâre rămasă definitivă la data de 25 octombrie 2010 (decizia penală nr.833 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Argeş). In raport de această situaţie, prima instanţă, nu numai că nu putea reţine starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, dar era obligată să facă aplicaţiunea dispoziţiilor art.36 Cod penal, respectiv să contopească pedeapsa aplicată în prezenta cauză cu cea de 1 an închisoare, aplicată prin sus-citata sentinţă. Contopirea celor două pedepse nu se poate face, însă, în calea de atac, deoarece, altfel, l-ar lipsi pe inculpat de posibilitatea exercitării unei căi de atac, urmând ca situaţia sa juridică să se rezolve printr-o cerere separată, formulată în baza textului sus-citat.

Inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art.37 lit.b Cod penal, în raport de condamnarea de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.237 din 6 mai 2005, de Judecătoria Câmpulung, pedeapsă executată în perioada 30 martie 2004 – 12 septembrie 2007, fiind liberat condiţionat; restul de pedeapsă rămas neexecutat este de 476 zile. La data de 16 iulie 2010, când s-a săvârşit fapta, se împlinise termenul de liberare condiţionată, dar nu şi cel de reabilitare, împrejurare faţă de care, prima instanţă trebuia să reţină în sarcina inculpatului recidiva postexecutorie, prevăzută de art.37 lit.b Cod penal.

Prin urmare, admiţându-se recursul parchetului, se va înlătura aplicarea dispoziţiilor art.37 lit.a Cod penal, şi se va reţine recidiva postexecutorie, prevăzută de art.37 lit.b Cod penal; cazul de casare este cel prevăzut de pct.17/2 Cod pr.penală, prin hotărârea pronunţată făcându-se o aplicare greşită a legii.

Este neîntemeiat motivul de recurs invocat de parchet referitor la neaplicarea dispoziţiilor art.64 lit.e Cod penal, ca pedeapsă complementară şi accesorie.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art.71 alin.3 Cod pr.penală, „interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.d şi e Cod penal, se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă”.

Revenind la speţă, se constată că inculpatul nu a săvârşit o infracţiune care să aibă legătură cu o eventuală calitate de tutore sau curator. Aceasta, deoarece, ca şi în cazul drepturilor părinteşti, interdicţia exercitării dreptului de a fi tutore sau curator este determinată de săvârşirea unor infracţiuni care le fac nedemne de a îndeplini pe viitor îndatoririle legate de această calitate, cum ar fi, de exemplu, săvârşirea faptei de rele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod penal), raportul sexual cu o minoră (art.198 Cod penal) etc., făcând ca persoana condamnată să nu mai prezinte garanţii morale pentru a fi tutore sau curator.

Altfel spus, pedeapsa complementară şi accesorie a interzicerii dreptului de a fi tutore sau curator (art.64 lit.e Cod penal) poate fi dispusă numai dacă se constată o legătură între infracţiunea săvârşită şi calitatea de tutore sau curator, în sensul că săvârşirea faptei relevă nedemnitatea în exercitarea drepturilor derivate din calitatea respectivă. Aplicarea pedepselor respective (complementară şi accesorie) constituind o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, se justifică numai dacă acestea sunt consonante cu dispoziţiile prevăzute de art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul ca instanţa să-şi formeze convingerea că, în raport cu tipul de infracţiune săvârşită de inculpat, cu conduita acestuia şi cu interesul minorului, limitarea exercitării acestui drept este o măsură necesară pentru protejarea minorului şi, ca atare, urmăreşte un scop legitim. In speţă, însă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute nici de art.64 lit.e Cod penal, anterior citat, şi nici de art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de control judiciar nu va aplica această pedeapsă.