Ziua a şaptea
„A spune cuiva te iubesc
este o invitaţie la veşnicie.”
Deodată aud în bolţi un murmur care seamănă cu un ferăstrău ce ar tăia o creangă undeva
deasupra. Se lipesc pe dată de trunchiul unui copac. Tot atunci trece, aproape atingând
vârfurile arborilor, un aeroplan, dotat cu un proiector care scotoceşte împrejurimile.
În jurul lor nu sunt decât locuri prin care n-a călcat niciodată picior de om, natură sălbatică
neatinsă de civilizaţie, pădure virgină, ape limpezi ca lacrima… Şi, cu toate astea, au
sentimentul că iscoade îi pândesc de peste tot.
Când îşi dau seama de asta, cei doi se ţin şi mai strâns de mâini.
Deasupra lor vuieşte şi scârţâie, trosnind din mii de încheieturi, taigaua.
Uriaşă. Adâncă. Străină.
Când vântul şârâie de pereţii stâncilor parcă nişte voci înfundate, parcă un lătrat îndepărtat
de câini, iar crengile trosnesc pe sus imitând cocoaşele unor arme care-şi trimit cartuşele pe
ţeavă, ei se prefac că nu înţeleg, că nu aud, că nu văd, că n-au nimic cu această lume, pentru
că nu fac parte din ea, şi nici ea din ei.
Pentru că dânşii se iubesc şi nimic nu e mai important decât dragostea lor.
Se înserează şi fiecare îi mulţumeşte în gând Celui de Sus pentru încă o zi dăruită. E ziua
a şaptea de la evadarea lui Mihai Ulmu.
Când întunericul cade ca o perdea grea peste munţi, se aciuează între câteva pietroaie
mari de pe valea unui râu.
Mihai şi Maria adorm ghemuiţi unul lângă celălalt. Dorm somn de piatră, ca înaintea unui
drum lung.
La un moment dat, Mihai se trezeşte brusc. În lumina zorilor de zi vede un câine cât un viţel
cum stă cocoţat, cu limba scoasă de un cot, deasupra Mariei, arzându-i faţa cu răsuflarea.
Imediat, Mihai face o săritură ca să-şi înfigă mâinile în beregata potăii, ce-şi propti pe dată
ghearele în puloverul lui, ferfenițindu-l în zeci de bucăţi.
Maria se trezeşte, urmărind îngrozită încăierarea lui Mihai cu javra, care se tăvălesc
încleştaţi pe viaţă şi pe moarte în locul acela îngust dintre pietre.
Mihai îi strânge cu putere gâtlejul ca într-o menghină aproape să-l sugrume, când aude în
spatele lui un ţăcănit surd.
− Lasă câinele, îl somează o voce spartă.
Cel care despiedicase revolverul ţinteşte în ceafa lui Mihai Ulmu. Cu el mai sunt alţi patru
soldaţi, cu armele gata să tragă. Fiecare ţine în lesă un câine-lup.
− Gata, s-a terminat piesa, intelighentule!
„Intelighent” în cercurile gardienilor de la Zarianka e o înjurătură de dispreţ.
− Sus mâinile! Ridică-te! N-auzi?!
Mihai se ridică în picioare cu tot cu câine, fără să poată descleşta degetele încremenite
din grumazul animalului. Îl scapă abia după ce simte o izbitură puternică în cap.
− Nu da! strigă Maria, ca şi cum lovitura aplicată lui Mihai o fripse pe ea, şi, izbindu-se ca o
leoaică, îi trage soldatului o palmă, care răsună până departe în taiga.
Imediat, un alt militar o izbeşte cu bocancul.
− De ce loveşti o femeie, stârpitură? încearcă Mihai să scape din mâinile gonaşilor care-l
prăvălesc la pământ.
Soldatul holbează ochii: se pare că abia acum acesta vede că în faţa lor se află o femeie
şi-şi lasă mâinile în jos.
− Las’ că am mai văzut noi de-alde dânsa, şi vii, şi moarte! afirmă vlăjganul cu glas spart.
− Legaţi-i! ordonă el. De-o săptămână vă tot dibuim! Aţi crezut că scăpaţi, ai?!
Mihai se ridică cu greu, genunchiul îi arde, capul îi vuieşte, durerea îl ameţeşte.
Apoi o ajută pe Maria să se ridice.
Soldaţii râd rânjind. Sunt tineri. Dar poate au iubit şi ei, îşi zice Mihai. Atunci de ce sunt atât
de cruzi?! Nu, nu, cu siguranţă n-au iubit. Un om care iubeşte arată altfel.
Mihai ştie că soldaţii din gardă, şefii, funcţionarii lagărului locuiesc lângă teritoriul înconjurat
cu sârmă ghimpată al închisorii, în case de bârne, amenajate, călduroase, cu lumină electrică,
ce arde zi şi noapte. Dimineaţa, fiecare dintre ei vine să pumnească mutrele deţinuţilor, să
asmută dulăii contra acestora, să-i tortureze, să-i lovească cu patul armelor, iar în caz de
necesitate să descarce automatul în ei, acesta fiindu-le serviciul pentru care statul îi plăteşte.
Seara se întorc la casele lor, unii la nevastă şi copii, alţii au iubite, cu care ies la cinematograf
sau să admire stelele, aurora boreală, natura. A doua zi o iau de la capăt. Ochii lor blânzi devin
răi, braţele gingaşe, cu care-şi mângâie pruncii şi iubitele, redevin de piatră, şoaptele lor se
prefac în mugete.
Cum e posibil, se întrebă de multe ori Mihai, ca oamenii să fie, conform unui grafic dinainte
stabilit, o zi – îngeri, şi o zi – diavoli, o zi – apostoli ai binelui, şi o zi – apostoli ai răului?!
Kudreavţev, vorbesc cei din pază, are casa plină cu pisici, care se aşază pe fotolii, pe
paturi, pe duşumea, ca nişte covoare vii, dar asta nu-l împiedică să apese pe trăgaci ori de
câte ori e nevoie când vine vorba de „animalele cu două picioare”, cum le zice el cu dispreţ
ostaticilor din pârnăile sale.
Soldaţii îi leagă pe cei doi cu o frânghie groasă. Mâinile le sunt lăsate libere, ca să se
poată sprijini cu ele de pietre sau de arbori când vor coborî din munţi sau vor trece peste
puhoaiele reci.
Maria şi Mihai se privesc zâmbindu-şi mereu. Ei nu se văd decât unul pe celălalt.
− N-am să te părăsesc niciodată, Maria, îi şopteşte Mihai Ulmu.
− Ştiu, sunt convinsă, te cred, Mihai.
Iar când un soldat îi trece capătul de funie peste piept, Maria dintr-o străfulgerare îşi înfige
dinţii în braţul lui.
„…zeul mă-tii!” zice acesta şi-i proiectează un cap peste faţă.
Mihai vrea să scape de legătoare, dar nu mai poate.
− De ce dai, mă, lovi-te-ar damblaua! strigă el, încâlcindu-se în funii.
− Urmaţi-ne! ordonă gradatul cu glas hodorogit.
Apoi tot el le zice:
− Să ne mulţumiţi că nu v-am omorât. Am avut ordin să tragem în tine, Ulmule, fără
somaţie. Şi asta făceam dacă erai singur. Dar de unde dracu’ ai apărut tu, cuconiţă?! Că ne-ai
încurcat toate socotelile! Ai să dai seamă şi dumneata în faţa comandantului. Iar el nu iartă. Te
vor judeca pentru complicitate la evadare. Tu l-ai ajutat să fugă, nu?!
În timp ce merg, discută zgomotos despre o încurcătură zdravănă a lor, mai înainte de a-i
captura.
Când Maria se rănise la picioare, Mihai o purtase o vreme în braţe. O mai luă în spate
când urmau să treacă peste puhoaiele de munte cu apa rece ca gheaţa.
La un pârâu adulmecaseră întru întâi câinii urmele lor, fiind derutaţi atât ei, cât şi soldaţii
care-i ţineau în lese, când dădeau ba de urmele a doi fugari, ba numai de ale unuia. Mai ales la
albiile râurilor caraliii nu puteau pricepe cum urmele de la patru picioare devin două, iar de la
două se fac patru, şi tot aşa. „Căutaţi bine!”, ordona din când în când vlăjganul, care era şi
superiorul iscoadelor. „E posibil ca unul dintre evadaţi să fi rămas ascuns undeva pe aici”, zicea
în locurile pe unde Mihai o lua în braţe pe Maria. Iar peste o vreme mai apăreau din senin încă
două urme…
Abia dând de fugari descâlciră enigma.
Erau urmele lui Ulmu şi ale unei fete, care cine ştie cum nimeri în pustietatea asta, ca să le
creeze lor probleme.
Soldaţii discută bine-dispuşi: l-au capturat pe evadat şi poate se vor alege şi dânşii cu
vreun concediu la baştină sau cu vreo menţiune din partea comandamentului.
Maria şi Mihai sunt numai vânătăi, au numeroase zdrelituri, răni, îi dor picioarele de prea
mult mers, corpurile lor resimt încă durerea loviturilor, dar ei îşi zâmbesc tot timpul.
Înaintează legaţi cu funii unul de celălalt, iar atunci când sar peste trunchiurile răsturnate
ale unor arbori bătrâni, urcă şi coboară stâncile priporoase sau trec peste apele reci ale
râurilor, se ajută reciproc.
La un moment dat, Mihai Ulmu se opreşte locului, îşi şterge cu dosul palmei urmele uscate
de sânge de pe gură, se uită în ochii ei limpezi ca cerul şi, parcă amintindu-şi de un lucru foarte
important, îi şopteşte astfel ca să audă numai ea:
− Maria! Vreau să-ţi spun ceva…
− Spune…
− Te iubesc!
A rostit această frază pe care nu a spus-o vreodată în viaţa sa niciunei femei şi, poate, nu
s-ar fi grăbit nici acum să o rostească, dacă n-ar şti că în curând au să se despartă, vor fi
despărţiţi şi n-o să se mai vadă încă cine ştie câtă vreme, poate niciodată.
Ea se lipeşte toată de el, îl priveşte recunoscătoare, ochii i se umezesc şi buzele ei prind
să freamăte:
− Ştii …
− Da.
− Vreau să-ţi spun şi eu ceva…
− Spune, iubito!..
− Mihai Ulmu, în aceste clipe, îmi vine să urlu de fericire!
|