Tema pentru acasa: roman

Maria în lagăr
„Unde nu există dragoste, puneţi dragoste şi veţi găsi dragoste.”
Ioan al Crucii
Către  seară,  în  potopul  care  nu  mai  contenea,  Maria  fu  urcată  într-un  camion  acoperit  cu
prelată şi dusă la penitenciarul pentru femei „Zarianka 6”, situat la o distanţă de câţiva kilometri
de închisoarea unde se afla Mihai.
Aici primi uniforma ei de deţinută.
Femeile  erau  îmbrăcate  ca  şi  bărbaţii,  cu  pantaloni  căptuşiţi  gros,  cu  flanele,  cu  pufoaice
vătuite, căciuli cu clape, dar aceste haine nu le puteau apăra de frigul teribil, iarna, nici de arşiţă
– vara.
Abia  când  intrau  în  clădiri  şi-şi  scoteau  căciulile,  cizmele,  pufoaicele,  locatarele  acestui
penitenciar arătau ceva mai feminin.
Barăcile  aici  erau  destul  de  vechi:  nişte  case  din  bârne,  fără  temelii,  construite  direct  pe
pământ.
În  prima  ei  noapte  de  detenţie  până  în  zori  de  zi  Mariei  i  se  păru  că  zboară  cu  tot  cu
baraca de bârne: simţi cum aceasta se desprinse de pământ plimbând-o prin cer, printre nori,
peste dealuri şi văi.
A doua zi, când temnicerii descuiaseră uşile şi femeile fură invitate să iasă afară, descoperi
uluită  că  baraca  lor,  ca  şi  cum  cu  adevărat  zburase  toată  noaptea,  se  afla  în  cu  totul  alt  loc
decât seara.
Ce se întâmplase?!
Din  motiv  că  pământul  aici  e  veşnic  îngheţat
 
baraca  fusese  construită  direct  pe  sol.  De
fiecare dată în primăvară, podeaua se dezgheţa şi casa prindea să alunece cu tot cu locatare
ba într-o parte, ba în alta; dar şi atunci când ploua –
aşa cum se întâmplase în ajun şi băteau uragane dinspre ocean – barăcile o luau la vale cu
tot cu valurile de hlei umed, ca navele prinse între gheţarii mânaţi de curenţi. Deţinutele pluteau
astfel încuiate în barăci ca nişte sclavi la galere închişi în burta unei corăbii. Când se trezeau,
baraca ba era pe un deal, ba pe altul, ba pe o albie de râu, ba pe alta.
În  acea  noapte  bătuse  un  vânt  puternic,  care  strămută  din  loc  barăcile,  făcându-le  să
lunece pe hleiul îmbibat de ploi şi împrăştiindu-le la întâmplare pe şesul de lut. Când se lumină
de zi, temnicerii alergară după ele ca să le agaţe de un tractor şi să le aducă înapoi la locul lor
obişnuit.
După ce femeile se aliniară în faţa blocului administrativ, o casă la fel de şubredă şi veche,
răsucită  şi  ea  de  vânturi,  şefa  închisorii,  tovarăşa  Skreab,  le  petrecu  către  şantier  cu  vorbe
mobilizatoare:
− Munca l-a creat pe om, afirmă învăţătorii noștri. Trăiți-vă fiecare zi ca şi cum ar fi ultima,
cum zicea Marc Aureliu. Munciţi azi ca şi cum mâine nu veţi mai fi.
− Am  zis!  încheia  dânsa,  dispărând  pe  o  uşă  a  blocului  administrativ,  ca  Dumnezeu  după
crestele muntelui Sion.
Semn  că  acele  coloane  de  femei  puteau  porni  către  locul  mântuirii  lor:  munca  silnică,
menită să le condiţioneze ca oameni.

---

Cele mai multe dintre colegele Mariei proveneau din vechi  familii  nobiliare,  erau  şi  soţii  de
activişti de partid, vedete de cinema, artiste, balerine, cântăreţe de operă, studente, sau pur şi
simplu  femei  frumoase,  care  nu  ştiuseră  că  într-un  context  anume  încăpăţânarea  poate  fi
calificată drept crimă de stat…
În prima săptămână Maria a fost dusă, cu alte deţinute, la tăiat buşteni.
Noua constituţie egalase femeia şi bărbatul în dreptul de a munci, de a suferi şi de a muri.
Când  o  văzu  pe  Maria  răsturnând  trunchiurile  uriaşe,  Polina  Semionovna  Jemciujina,
 
soţia
membrului Biroului Politic Veaceslav Molotov, exclamă:
− O ţară ar trebui să creadă altceva despre libertate dacă îşi trimite îngerii şi înţelepţii la
închisoare, în acest sens, poate că penitenţa e cu adevărat un loc privilegiat.
Îi mângâie cu privirea chipul ei inocent şi adăugă cu zâmbet amar:
− Iată aşa, iconiţă!
N-avea  foame,  n-avea  sete,  povara  trunchiurilor  pe  care  le  prăvălea  cu  tot  cu  cerul  de
peste taiga sau pe care le muta dintr-un loc în altul o apăsa, dar ea arăta bine-dispusă.
Când se auzea chemată la apel: „Deţinuta Be-doi-zero-treizeci şi trei” (nume cu care urma
să se obişnuiască), răspundea „Prezent!”, ca şi cum nu era acolo, ca şi cum n-ar fi fost lângă
acele  deţinute  şi  acei  gardieni,  ochii  Mariei  Răzeşu  priveau  dincolo  de  ei,  zâmbind  visător  cine
ştie cui.
Când era umilită, când muncea până la istovire, când crengile arborilor în cădere îi loveau
trupul, ea îşi zicea:
„Prea puţin am suferit, ca să merit să fiu atât de fericită”.

---