Tolle lege
Yüklə 2,26 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Delia MUNTEAN Celălalt: primejdie şi făgăduinţă
- Crista BILCIU Capitolul 21: Labirintul 21.1 LA INTRARE
Bibliografie selectivă: Bachelard, Gaston, Flacăra unei lumânări, traducere de Mariana Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994. Blanchot, Maurice, Spaţiul literar, traducere de Irina Mavrodin, Editura Minerva, Bucureşti, 2007. Barrow, John D, Mic tratat despre nimic, traducere şi adaptare din limba engleză Cornelia Rusu, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006. Cărtărescu, Mircea, Zen, Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011. Idem., Nimic poeme (1988-1992), Editura Humanitas, Bucureşti, 2010. Idem, Levantul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009. Idem, Jurnal I, 1990-1996, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001. Cernat, Paul, „Stanţe burgheze”, în rev. 22, din 1.06.2010 (arhiva on-line). Chioaru, Dumitru, „Mircea Cărtărescu, nimic”, în Ramuri, nr. 6, 2010 (arhiva on-line). Ciotloş, Cosmin, „Nostalgia”, în România literară, nr. 18, 2010 (arhiva on-line). Coande, Nicolae, „Mircea Cărtărescu – un Narcis fără Goldmund”, în Cultura, din 10.02. 2011 (arhiva on-line). Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003. Muşina, Al., „Prolegomene la poezia secolului XXI”, în rev. Transilvania, Sibiu, nr. 10, din 2010. Vakulovski, Mihail, Portret de grup cu „generaţia 80”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010.
Între sine şi Celălalt (cu întreaga varietate de manifestări) individul a aşezat dintotdeauna graniţe, a construit/inventat reguli, (pre)judecăţi care mai degrabă delimitau părţile decât să permită transgresiunea, dovedind astfel neputinţa, nepriceperea şi, câteodată, refuzul de a-l vedea pe Altul dincolo de grila proprie. Atitudinea se perpetuează în zilele noastre: neştiind cum să ne acomodăm Celuilalt, să ni-l aducem în intimitate, simţindu-l însă în preajmă chiar şi în absenţă (căci frontierele sunt imprecise), preferăm să-l ţinem la o oarecare distanţă (…preventiv) sau, mult mai simplu, să-l ignorăm ori să-l tolerăm în numele bunului simţ, al alinierii la gusturile şi la standardele vremii… Oricum l-am încadra, Celălalt ne stânjeneşte, ne intimidează (E ilustrativă, în acest sens, o replică a personajului Estelle din piesa Cu uşile închise, a lui Jean Paul Sartre: „Dumneata mă intimidezi. Imaginea mea din oglindă era îmblânzită. O cunoşteam atât de bine… Am să zâmbesc: zâmbetul meu va pătrunde în ochii dumitale şi Dumnezeu ştie ce va deveni” (în volumul Muştele. Cu uşile închise. Morţi fără îngropăciune. Diavolul şi bunul Dumnezeu. Sechestraţii din Altona, Editura RAO, Bucureşti, 1998, p. 111). Celălalt ne ameninţă. „Ne oprimă, comprimă şi reprimă” (José Ortega y Gasset)… Este „obstacol pentru libertate, inteligibilitate sau perfecţiune” (Emmanuel Lévinas ). În mod cu totul paradoxal – dacă ţinem seama de consideraţiile amintite -, avem nevoie de Celălalt. Eu formează pereche cu Celălalt, eu există doar în relaţie, în oglindă, aşa cum îl regăsim şi în Orbitor(ul) cărtărescian: „Zâmbea inocent, dulce, inconştient de propriul lui destin, incapabil să-şi citească numărul de fiară scris pe frunte, şi care nu se revelează până nu priveşti prima dată într-o oglindă, adică până când straturilor străvezii ale minţii nu li se adaugă ultimul, de argint viu, în care celelalte se pot răsfrânge pentru a inventa cuvântul ultim, fruct al oglinzilor: eu.” (Corpul, p. 413) Altul poate fi una din manifestările personalităţii mele (unul din eurile mele) într-un anumit context: spaţial, temporal, cultural etc. Îmi permite, aşadar, să-mi depăşesc limitele. Mă dezmărgineşte. Am enumerat doar câteva din motivele pentru care înverşunata fugă-dorinţă de ceea ce înseamnă Altul a constituit şi constituie o preocupare privilegiată a cercetătorilor din varii domenii. Au fost identificate modalităţi de îmblânzire a conflictului, s-au propus teorii şi strategii mai mult sau mai puţin accesibile de reducere a dramatismului relaţional: political correctnes, programare neurolingvistică, teoria inteligenţelor multiple, neotribalizare, sinergologie etc. În pofida atâtor tentative, Celălalt (dinăuntru şi din afară) îşi menţine poziţia, provocând în continuare fiinţa umană, influenţându-i universul concret şi cel fictiv, modelându-i discursul. Raporturile sinuoase, rareori în odihnă, între individ şi alteritate şi-au pus amprenta şi asupra creaţiei literare, tema fiind destul de generoasă şi permiţând tratarea în cadrul mai tuturor genurilor şi speciilor. În ceea ce priveşte trilogia Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, antinomia este abordată într-o manieră personală, marcată parţial şi de teoriile postmoderne, scriitorul (prin diversele sale instanţe) venind în întâmpinare Celuilalt (cu tot ce reprezintă), încercând să-i înţeleagă fundamentele în diferenţa lor, fără a şi le apropia prin transformarea (întărirea ori slăbirea) lor în funcţie de identitatea/nonidentitatea cu sinele naratorului principal. Celălalt stimulează, îmbogăţeşte în aceeaşi măsură în care distruge şi răneşte. Graţie acestui proces, individul uman se află în permanentă devenire, căpătând, cu fiecare nouă relaţie, cu fiecare experienţă nouă, dimensiuni inedite din punct de vedere ontologic şi axiologic. Întâlnirea cu drumul şi cu individualitatea distinctă ale Celuilalt îndeamnă personajul narator cărtărescian să-şi descopere identitatea („Să-nţelegi, în fine, ce ţi se-ntâmplă, cum de te-ai întâmplat. De ce eşti cu necesitate aşa cum eşti. De ce ar fi fost imposibil să nu fi existat niciodată.” – Corpul, p. 38), îi dă avânt în continuarea propriului drum sau îl struneşte în căutările sale. Este primejdie şi făgăduinţă totodată, pentru că îl ispiteşte să joace după alte reguli decât cele în spiritul cărora fusese format. Asemenea Spânului din basmul lui Ion Creangă, Celălalt – aşa diferit cum este (din punct de vedere biologic, moral şi social, în cazul Poveştii lui Harap-Alb) şi în ciuda sfaturilor oamenilor normali – promite eroului ceea ce nu i-ar putea oferi o existenţă banală şi văduvită de riscuri. Herman, Cedric, Mioara, Albinosul, Coca, Mendebilul, maseurul orb, yoghinul de la circ ş.a., care ar fi conotaţi negativ în societatea reală, primesc sens în romanul lui Mircea Cărtărescu, sunt acceptaţi. Privindu-se în oglinda lor, întrupându-se în fiecare din ei, Mircea-naratorul devine spaţiu al unei sinteze. Doar în această alchimie se vede mai bine pe sine, îşi pune de acord identitatea şi alteritatea proprii. Se poate desprinde din el însuşi atunci când se simte sufocat, năpădit de sine, poate să respire altfel în ceilalţi… Tocmai de aceea, nu-şi iroseşte preaplinul de fiinţă urmărind elemente care să-i unească, zbătându-se să-l vâneze pe Acelaşi în Altul, ci caută contradicţia, diferenţa. Străinul de care se fereşte omul obişnuit… În cele din urmă, se răstoarnă, se exilează, se cuprinde în Celălalt, întărindu-l şi întărindu-i, cu imprudenţă aproape, supremaţia. Avem de-a face – considerăm – cu una din ipostazele naratoriale ale relaţiei cu divinul: iubirea faţă de Altul se concretizează în sacrificiu, în expunerea la rană (Emmanuel Lévinas), în dezvăluirea totală a sinelui. Condiţia de ales îl obligă să iasă în întâmpinare Străinului, înainte de a i se fi cerut acest lucru… Porunca urcă (se pogoară?) dinăuntru, iar smerenia în faţa transcendentului devine supunere dinaintea Celuilalt. Ea se naşte odată cu rostirea, cu sinceritatea lipsită de chibzuinţă (căci nu menajează, nu păzeşte) a textului… Naratorul-protagonist este convins însă că, dezvelindu-şi chipul în oglinzile celorlalţi, lăsându-l pradă schilodirii, îi va fi întors întreţesut cu imagini noi, care existau (poate) şi în textura iniţială, dar camuflate, constrânse să supravieţuiască în umbră. Chipul de-format de alţii e readus în matcă recompus după legi străine („E atât de firesc să desfaci, e atât de straniu să construieşti! Căci de câte ori îmbini două piese, arunci o privire în viitor, prevezi, presimţi, prooroceşti.” – Corpul, p. 392), confirmând de fapt subiectului că identicul şi diferitul - în proporţii care niciodată nu se pot stabili cu rigurozitate - vieţuiesc împreună. „Crearea ta – apreciază Cornel Moraru în Poetica reflectării. Încercare în arheologia mimezei – apare ca o re-cunoaştere, dar deopotrivă ca autocunoaştere, din moment ce semnificaţiile tale estetice erau depozitate în mine; considerându-te, re-considerându-te, mă recunosc, mă văd în tine; te creez, mă pot vedea, deci, în tine, întrucât am preştiinţa ta, te creez pentru a mă re-vedea şi a-mi re-crea mai vechea identitate aurorală, ştiutoare” (Editura Univers, Bucureşti, 1990, p.121). Cele trei volume ale romanului Orbitor se constituie astfel într-un vast şi epuizant ocol prin spaţiu, prin timp şi prin ceilalţi, având ca menire întoarcerea mai înţeleaptă a lui Mircea la sine, re-naşterea în lumină nouă, mântuitoare. Se constituie totodată într-o emoţionantă deschidere către Altul. Şi nu numai atât, căci expunerea îi risipeşte şi aceluia odihna, îi transferă din tensiunea naratorului-personaj, stârnindu-l, declanşând în el replică, dezlegare. Interlocutorul nu poate fi, de aceea, decât croit după anume măsură… Vae victis! La rândul său, îngrijorat de Celălalt (utilizăm grija cu sensul de structură ontologică), îi preia neliniştea, preocuparea ca să i le întoarcă altfel, gata pentru înţelegere superioară. Este ceea ce Martin Heidegger numeşte Fiinţă-în-comuniune, Dasein care este, „în mod esenţial, în vederea Altora” (în vol. Fiinţă şi timp, Traducere din limba germană de Dorin Tilinca, Editura Jurnalul literar, 1994, p. 70-71). Orgoliul protagonistului găseşte, iată, voluptate în mistuirea pentru Altul (senzaţii pe care le întâlnim şi în cazul lui Herman, care se oferă „pe el însuşi ca hrană sonoră copilului” – Aripa dreaptă, p. 207), deoarece în durere şi prin rostirea ei potoleşte nevoia de sens a Celuilalt, căpătând sens el însuşi. Topindu-se în scriitură, fiinţa şi adevărul ei se convertesc în semn, dobândesc densitate ontologică. Le soseşte vremea să fie. Punând pace cu Altul. Dăruindu-i-se. „Faptul de a da – apreciază Emmanuel Lévinas -, faptul-de-a-fi-pentru-altul, în pofida sa, dar întrupând pentru-sine-le, înseamnă a-ţi smulge pâinea de la gură, a hrăni foamea celuilalt prin faptul însuşi că eu postesc” (Altfel decât a fi sau dincolo de esenţă, Traducere din limba franceză de Miruna Tătaru-Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban şi Cristian Ciocan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 130). Eschivare nu există. Pentru că cel ales întru jertfă e – necondiţionat – singurul. E unul-pentru-altul. Rostirea se dovedeşte astfel, ca şi în cazul altor creatori, o vocaţie nimicitoare, ce refuză alternativa, căci „groaza de a scrie poate fi tot atât de neîndurat ca şi aceea de a nu scrie” (Gabriel Garcia Marquez). Drept consecinţă, expunerea transgresează barierele raţionalului (fiindcă, pe de o parte, se aşază în primejdie naratorul însuşi, iar pe de altă parte, nu-şi propune să curteze doar mintea Celuilalt) şi exploatează din plin resursele trupului, visul, fantasmele, amintirea, imaginaţia… Mircea se arată/se comunică, aşadar, pe sine cu tot ce-i aparţine, scoţând din ascundere (şi lăsând fără protecţie) îndeosebi dimensiunea slabă a fiinţei, aceea care nu se dezvăluie (în sens impersonal) Străinului. El nu-şi rezervă niciun adăpost unde să se întoarcă din pribegie. Rana pe care i-ar provoca-o cel căruia i se încredinţează, deşi e traumatizantă, nu-l înspăimântă, deoarece „înţelegând durerea, ai înţeles totul” (Corpul, p. 385), deoarece în iubirea şi grija lui pentru Altul limitele se estompează, lăsând loc liber dialogului, mărturisirii, oglindirii. Văzându-se pe sine (exilat) în Altul, îl vede pe acela (şi îl înţelege altfel) în sine. Aserţiunea este valabilă şi în cazul divinităţii: „Ochiul căprui şi blând al Dumnezeirii […], privindu-ne pe noi, se priveşte pe sine însuşi…” (Aripa dreaptă, p. 444). Privindu-l pe Altul şi creându-l (căci rareori Străinul îşi scoate la lumină integral identitatea), deschizându-se cât mai mult către Altul, Mircea se descoperă şi se construieşte pe el însuşi. Pe măsură ce se găseşte, i se comunică Celuilalt, i se încredinţează. Mai mult sau mai puţin învăluit, provocându-l, seducându-l… Scrierea ca expunere devine astfel dialog autentic cu Celălalt (din afară şi dinăuntru), pelerinaj către Altul. Semn de pace. Mărturie şi mărturisire. E rana pe care şi-o încrestează pe corp cel care va să se lege, să devină frate de cruce. E Jurământul. „Eu sunt în sine prin alţii…” (Emmanuel Lévinas)
nu îţi
e. * * * Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune? * * * Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere, vânare de – scrum şi dej ecţi i?
cu care de-aproape e neam * * * (carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în palpitul acela ultim, afară din apă; tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare, teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint: logos spermatikos… Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma). * * * Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după. Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun ajutor.
în vreme ce îl frămânţi ca pe humă. Unghiile tale mor deodată cu carnea din care-s desfipte, deodată cu pletele
prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul d-eclipsă.
Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte; deşi nici unul nu veţi mai fi, amintirea unghiilor care prefiră amintirea pletelor ei va mai rămâne o vreme aici. Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc. * * * Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat. Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur, să nu se lase nici ei amăgiţi. Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu
ce sunt, într-o lume de copii – originalul! * * * Ce credeai, muiere? Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni
lipsă duce poporul? Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării? Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final? De ce-ar fi surprinderea o calitate şi rămânerea – ceva de dorit? De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat - o părere o clipă) ceva odios? Cine spune că trebuie să mai adăstăm? În vederea a ce? În vederile Cui?
Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris. Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris – cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte; prin spaţiul dintre lucruri şi tine.
acolo unde nu eşti; de unde ai plecat; în locul tău. Crista BILCIU 
Capitolul 21: Labirintul 21.1 LA INTRARE La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul: – Numele, domniţă! Buletinul şi destinul. – Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu, Fusta12, Jumătate-de-câine şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine… ...Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş, mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş. – Îmi pare rău, don’şoară, în teatru nu intră dobitoace! – Ya yedinorog! se revoltă bidiviul – Nu am ce-ţi face! Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace! – Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura. – Teatrul Reveria! Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete Avem nişte spectacole… jos pălăria! – A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis? Eu sunt miliardară în vise... – Nu e nevoie, Portarul îi zise, poftim o invitaţie pe numele dvs. – De la cine? Laura deschise plicul şi-n el stătea scris: „Invitaţie de la Lilith, Femeia din vis…” – Lăsaţi geamantanul, iar Fusta şi Calul în cuier, la garderobier. Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog. – Sunt jumătate de potaie, mârâi Câine, iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog” – Vă las aici o vreme, trebuie să intru să văd ce-i cu Lilit. Mă întorc negreşit, vă iau la plecare… Şi Laura intră în Teatrul Reveria, iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare… Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult: în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii acolo am mâncat pentru prima dată parmezan mult parmezan, şi capere cuminți îmborcănate în ulei; Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice; Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri; Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi bibelouri perfect aliniate spre nord; Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez, Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb, cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni, căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului, abia aşteptam mirosul nou, culorile, gusturile, micile detalii personalizate visam altfel în fiecare casă până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot până când „acasă” a devenit doar “eu” pur şi simplu eu: melcul omnia mea melcum porto Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume. După ce trecu de uşile de sticlă, Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii, scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse. Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare cotind-o hotărât spre dreapta. Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu. Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor. Laura simţea că-i respiră sub picioare sau poate i se părea, în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia. O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul. Se auzeau voci din altă lume instrumente şi vocalize, zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru care tremurau când trecea Laura pe lângă ele. Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret, cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi...” „Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura, „E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei, un castel postmodern, castelul meu de prinţesă pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.” N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior, dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale un cub supraetajat atât de roşu încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui, păsări albe şi negre se roteau deasupra iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.
culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată, tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă ci şi realitatea căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia. Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate unele pluteau pur şi simplu în aer altele erau pe jumătate îngropate în pământ. Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit, printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului, care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine, că în teatru se ştie tot) acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol. Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache. Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea, viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi, în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale, peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili, o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem. Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă, i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer epava aproape că ocupa întreaga curte. Era o operă de artă groapa aia de gunoi expusă în vintrele teatrului, în vitrinele ferestrelor, printre mieunături de pisic şi clavecin.
Yüklə 2,26 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
