Tolle lege



Yüklə 2,26 Mb.
səhifə26/31
tarix03.08.2018
ölçüsü2,26 Mb.
#66987
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   31

Florin POENARU
Amalgamări

Trebuie să fie ceva în neregulă cu mediul cultural-intelectual românesc dacă un autor anticomunist precum Emanuel Copilaş este considerat de stânga. Cărţile sale anterioare (Geneza leninismului romantic, Institutul European, Iaşi, 2012, şi Incursiuni în istoria politică şi intelectuală a secolului XX, Adenium, Iaşi, 2012), dar şi cea despre Naţiunea socialistă*, cea mai recentă, se întemeiază pe şi dezvoltă un aparat conceptual şi o serie de explicaţii tributare istoriografiei anticomuniste de cea mai conservatoare factură. În prima carte, rod al tezei de doctorat, conceptul de leninism romantic este folosit ca fundal teoretic pentru repovestirea istoriei politice a PMR/ PCR şi a politicii sale externe. În Incursiuni, o colecţie de articole publicate de autor în diverse reviste mai mult sau mai puţin academice, comunismul şi nazismul sunt considerate drept maladii ale modernităţii şi apoi comparate între ele, fapt ce-i permite autorului să gloseze pe diferite teme anticomuniste legate de tranziţie şi trecutul comunist. În Naţiunea socialistă, Copilaş reia discuţia despre leninismul romantic ca grilă de înţelegere a regimurilor real-existente din estul Europei, în special a României, căreia îi adaugă un nou concept: naţionalismul pseudohegemonic, numit aşa pentru că a fost un naţionalism care deşi a încercat să fie hegemonic, nu a reuşit (de fapt, în anumite părţi din carte se pare că a reuşit, dar nu total, sau doar temporar).

Problema aceasta ideologică devine secundară până la urmă, având în vedere că nu e deloc clar nici ceea ce spune autorul, nici de ce spune.

În toate cărţile sale, pentru Copilaş regimurile socialiste real-existente din Est au fost de factură leninistă. Acestea sunt prin urmare condamnabile, deoarece leninismul nu a fost nimic altceva decât o deturnare, o pervertire a marxismului şi a social-democraţiei. Leninismul a fost o patologie a modernităţii (în acest volum e vorba de leninism; chiar dacă anterior regimurilor comuniste, leninismul este suprapus total comunismului). În cazul României, leninismul devine romantic deoarece se articulează, mai ales în timpul regimului Ceauşescu, dar chiar şi mai înainte, cu un naţionalism de factură romantică. Deşi consideră că există o ruptură între marxism şi leninism – primul dorind o revoluţie socială, cel de al doilea una politică –, Copilaş, apud Besançon, crede totuşi că acestea au în comun faptul că posedă o componentă teologică, salvarea nemaifiind în cer, ci pe pământ. Este clar că înţelegerea lui Copilaş despre leninism este dată de scrierile lui Keith Jowitt şi Robert C. Tuker, aşa cum acestea au fost filtrate de către Vladimir Tismăneanu. Dar asumarea unei asemenea perspective asupra leninismului n-ar trebui să închidă prea repede discuţia. Astfel, tratarea raportului dintre marxism şi marxismul leninist este superficială în cel mai bun caz (în toate cele trei cărţile), iar identificarea regimurilor postbelice din Est cu leninismul este enunţată, dar niciodată probată (din nou, în toate trei cărţile). La un moment dat, în Naţiunea socialistă, pare totuşi că regimurile din Est sunt mai aproape de stalinism şi de „socialismul într-o singură ţară” inaugurat de acesta, dar observaţia nu este pusă în acord apoi cu celelalte. Asumarea identităţii dintre leninism şi stalinism este de la sine înţeleasă şi neproblematizată. Astfel, nu doar că toată literatura (de stânga sau de dreapta) care abordează problema relaţiei dintre Marx, marxismul leninist şi Stalin este fie ignorată, fie redusă la Kołakowski, dar autorul încearcă să acrediteze prin repetiţie faptul că regimurile comuniste din estul Europei au fost de factură leninistă, iar cel din România de factură leninist-romantică, de parcă discuţia despre natura acestor regimuri nu ar avea o istorie de vreo 70 de ani, timp în care s-au mai scris totuşi câte ceva.

Dacă via Tismăneanu şi alţi anticomunişti devine inteligibil cam ce înseamnă pentru autor leninismul şi partidele comuniste conduse pe principii leniniste (ceva rău, din care se desprinde totuşi ca element definitoriu dorinţa de schimbare revoluţionară a lumii), dificultăţile încep atunci când intră în scenă conceptul de leninism romantic. Leninismul romantic este important deoarece se află într-o relaţie specială cu naţionalismul pseudohegemonic şi cele două funcţionează cumva (dar nu chiar, aşa cum vom vedea) împreună. Pe scurt, leninismul romantic ar fi combinaţia dintre leninism şi naţionalismul de factură romantică produs la finalul secolului al XIX-lea în Europa. România lui Ceauşescu ar reprezenta îmbinarea perfectă a acestor elemente (leninismul şi naţionalismul) care, conform autorului, nu pot fi combinate pentru că sunt incompatibile, dar de fapt pot fi combinate pentru că nu sunt chiar incompatibile. Leninismul operează o formă de includere forţată a diferenţei (omogenizare), pe când naţionalismul operează prin excluderea şi epurarea a ceea ce este diferit, străin. (Pe de altă parte, şi leninismul a efectuat epurări şi exclude din capul locului clasa burgheză.) Astfel că, spune autorul, dacă naţionalismul de extremă dreapta viza epurarea corpului naţional de străini, naţionalismul de extremă stânga viza integrarea acestora (chiar dacă, nu-i aşa, şi regimurile astea au avut totuşi pusee antisemite sau xenofobe, iar în România „străinii” au devenit chiar mărfuri vândute de stat la export). Mai mult, spune autorul, de îndată ce leninismul nu s-a putut extinde internaţional prin generalizarea revoluţiei şi a fost încastrat la nivelul statelor naţionale, leninismul a devenit în mod inevitabil naţional (şi apoi şi naţionalist), subordonând interesele geopolitice, economice şi politice naţionale celor internaţionale.

Aşadar, leninismul e simultan diferit şi similar naţionalismului, iar leninismul romantic este simultan o formă particulară a leninismului, dar şi esenţa sa. Mai mult, în Geneza leninismului romantic, leninismul romantic e de dreapta (leninism postrevoluţionar fascistoid), iar în Naţiunea socialistă e de extremă stânga (deşi, e drept, naţionalismul care face parte din reţeta leninismului romantic capătă o natură conservatoare şi fascistă).

Dacă lucrurile nu par foarte clare până aici, când intră în scenă naţionalismul pseudohegemonic lucrurile iau o turnură de-a dreptul opacă. Ca să fie limpede din capul locului, Copilaş ne spune tranşant: naţionalismul regimului Ceauşescu a fost o formă de recâştigare a încrederii populaţiei de către partid, o încercare de relegitimare şi de extindere a bazei sociale după anii ’50 (apud Tismăneanu); naţionalismul regimului Ceauşescu nu a fost pur şi simplu o formă de relegitimare populară a partidului (care se bucura de această susţinere), ci o formă de a da curs şi glas cerinţelor venite din partea intelectualităţii, şi astfel o formă de a-i integra şi pe aceştia (apud Verdery). Nu neg faptul că e foarte dificil de tranşat spinoasa problemă a naţionalismului regimurilor comuniste din Est, dar situaţia nu poate fi îmbunătăţită folosind ca explicaţie două perspective teoretice nu doar diferite, ci şi antagonice.

Dar să revenim la naţionalismul pseudohegemonic, conceptul-cheie al cărţii Naţiunea socialistă. Pentru autor, „naţionalismul pseudohegemonic nu este însă echivalentul leninismului romantic, deoarece face referire la o dimensiune a ideologiei romantic-leniniste, cea naţionalistă, fără a insista prea mult asupra celeilalte dimensiuni, cel puţin la fel de importantă, cea leninistă. Naţionalismul pseudohegemonic rămâne un naţionalism de factură leninistă, diferit de subspeciile liberale, conservatoare sau fasciste ale fenomenului, deşi împrumută de la ultimele două elemente constitutive”. Clar şi de această dată. Deci, deşi naţionalismul pseudohegemonic nu este leninism romantic, deoarece insistă mai mult asupra dimensiunii naţionaliste şi nu foarte mult pe cea leninistă, acesta rămâne totuşi un naţionalism de factură leninistă, chiar dacă şi puţin conservator şi fascist. Astfel, conceptul de naţionalism pseudohegemonic are o portanţă explicativă şi teoretică atât paradoxală, cât şi infinită.

Dar de ce este pseudohegemonic acest naţionalism? Să dăm din nou cuvântul autorului, mai pe larg: „Deoarece acest tip de naţionalism a încercat, ca orice tip de naţionalism până la urmă, să circumscrie semantic întregul câmp discursiv existent la nivelul societăţii româneşti în vederea impunerii unui sens unic tuturor semnificanţilor goi pe care îi considera vitali în ceea ce priveşte producerea şi reproducerea propriei ordini discursive: patriotism, naţiune socialistă, democraţie, drepturile omului, partid, acumulare, consum, responsabilitate, vigilenţă revoluţionară, construirea socialismului ş.a.m.d. A eşuat din motive pe care le analizez pe larg în carte, nereuşind să îşi camufleze adecvat particularitatea ideologică prin intermediul retoricii universaliste pe care a utilizat-o asiduu şi prin permanenta interpelare a subiecţilor politici în cadrul noţiunii atotcuprinzătoare şi în acelaşi timp inexistentă de «popor».” Conform acestei definiţii a hegemoniei, atunci orice hegemonie este una pseudo, deoarece niciodată existenţa acesteia nu presupune o impunere totală, unică, cum zice autorul. Deşi în partea teoretică a cărţii suntem anunţaţi că va folosi conceptul gramscian de hegemonie, precum şi teoria lui Laclau a raportului dintre universal şi particular, judecând după această definiţie conceptul de naţionalism pseudohegemonic pare mai degrabă inspirat de abordările „totalitariste” ale regimurilor comuniste.

Mai mult decât atât, nu este deloc clar cine nu a devenit hegemonic. În citatul de mai sus pare că naţionalismul nu a reuşit această performanţă. Dar nu e chiar aşa. La pagina 157, autorul scrie: „Simplu spus, PCR a încercat neabătut să se transforme în, să fie confundat cu, să devină una cu România, orice ar însemna ea. Eşecul său echivalează deci cu eşecul hegemoniei pe care nu a reuşit să o instituie, dar pe care ideologia rivală, capitalismul, izbutise să o instituie în societăţile occidentale, transformând interesele şi dorinţele subiective ale propriilor subiecţi politici în interesele şi dorinţele colective ale capitalului existent sub forma societăţii de consum, capitalismul devenind astfel pe deplin hegemonic.” Simplu spus: nu e deloc clar dacă e vorba de naţionalism, de partid, de leninismul romantic sau de socialism care nu a reuşit să devină hegemonice în Romania post-1965. În orice caz, pentru Copilaş toate par sinonime şi interşanjabile.

Dacă lucrurile sunt doar puţin încâlcite la acest nivel teoretic şi conceptual al cărţii, partea empirică este un adevărat tur de forţă în amalgamare. După ce prezumtivul cititor reuşeşte să iasă cu bine din prima sută de pagini, în care se trec în revistă diverse teorii şi interpretări ale naţiunii şi naţionalismului, teoria valorii la Marx, teoria revoluţionară a lui Lenin, teoria sistemului-lume a lui Wallerstein şi teoria hegemoniei la Gramsci, analiza abia începe. Ceea ce urmează e dens şi greu de definit. Pare a fi vorba de o repovestire a istoriei politice a PMR/ PCR de după 1945, care, în diverse locuri, este intersectată de alte istorii şi ramificaţii, care fie apar de nicăieri, fie duc nicăieri, o dată urmărite. De exemplu, discuţia despre stahanovism ca formă de patriotism socialist anterioară naţionalismului poate fi interesantă, dar după câteva conspecte prin broşurile epocii despre cum trebuie reparate mai eficient tractoarele, ne aflăm înapoi în sfera istoriei politice. La diferite intervale, textul este presărat cu date despre structura şi performanţele economice ale socialismului, care nu doar că nu prea e clar ce rost au acolo (de exemplu, încasările provenite din turism), dar în raport cu literatura existentă despre economiile socialiste par cam de umplutură, menite doar să ofere o greutate în plus cărţii.

Ceva mai confuzante, chiar dacă nu cu mult mai mult decât până acum, sunt bruştele schimbări de plan. Când e vorba de istoria politică a partidului şi de personajele centrale ale acestuia, când cea care vorbeşte e o broşură tehnică. Discuţiile despre muncitori şi ce făceau aceştia sunt rupte cu analize de conţinut ale istoriilor oficiale produse de partid şi de istoricii acestuia, sau de ample citate din poeziile lui Vadim Tudor (de observat cum, în bună tradiţie anticomunistă locală, acesta este interlocutorul perfect pentru intelectualii locali). Între ele mai apare un citat din Hegel şi ceva mai jos, evoluţia numărului de ambasade ale RPR în lume.

Mai mult, autorul ajunge să discute subiectul care teoretic face obiectul cărţii sale abia pe la pagina 211, anume situaţia minorităţilor germane, evreieşti şi ungureşti în cadrul sistemului naţional implementat de PCR. Discuţia este însă foarte scurtă şi atunci când nu se rezumă la cazul vânzărilor de evrei şi germani, rezumă scrierile lui Stefano Bottoni, autoritatea principală în domeniu în acest moment. Abia ultimul capitol, care tratează problema politicii externe de nealiniere a RPR şi rolul naţionalismului local în racordarea la mişcările politice din ţările postcoloniale ale Sudului Global, este cel mai închegat şi apropiat de subiect, dar cum deja mare parte din subiecte a fost abordată în prima carte, această secţiune apare uşor redundantă.

Problema raportului dintre socialism şi naţionalism, a naţionalismului ceauşist, a relaţiilor dintre minoritari şi majoritari în cadrul regimurilor socialiste, a economiei naţionaliste şi protecţioniste a regimului Ceauşescu, a mişcărilor de eliberare naţională din Sudul Global şi multe asemenea subiecte interconectate sunt teme extrem de importante şi merită toată atenţia. E clar că în ciuda a ceea ce s-a scris deja, mai sunt multe de clarificat şi de aflat. Cartea de faţă este o astfel de încercare, dar care dincolo de ambiţiile teoretice neclare şi opţiunea pentru materialul empiric analizat rămâne în ultimă instanţă o amplă trecere în revistă a unor materiale în mare parte disparate şi, de multe ori, neconcludente pentru subiect.



_______

* Emanuel Copilaş, Naţiunea socialistă. Politica identităţii în Epoca de Aur, Polirom, Iaşi, 2015

minirecenzii
Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, traducere din limba franceză de Irina Brateş şi Lucia Popovici, Litera, Bucureşti, 2015.


O impresionantă sumă a cliometriei devenită best-seller şi tradusă în peste 35 de limbi în numai doi ani. Thomas Piketty se impune ca noua vedetă intelectuală a mass-media prin cele o mie de pagini ce fac accesibile grafice şi calcule, parţial prezentate în carte, parţial pe pagina electronică a autorului. Rămâne de explicat succesul planetar al unui catastif împovărător dedicat istoriei inegalităţilor economice din veacul al XVIII-lea până în zilele noastre, alături de bilanţ figurând câteva recomandări de politici sociale mondiale.

Fără îndoială renumele i-a fost asigurat şi de omonimia căutată cu lucrarea lui Karl Marx din 1867. Dar Piketty susţine într-un interviu din presa anglo-saxonă că nu a citit un rând din Capitalul original. Probabil, e doar o cochetărie voltairiană, căci un început de dialog este angajat în introducere în legătură cu profetismul apocaliptic al acumulării infinite, iar pe la mijlocul volumului economistul francez îşi exprimă rezervele în legătură cu capacitatea filosofului german de a înţelege şi prelucra datele noii ştiinţe statistice apărute în secolul al XIX-lea. Apoi, în concluzie, autorul primului Capital e asociat totalitarismului opus libertăţii pieţei, cerută, pare-se, de nevoile a „milioane de indivizi” (p. 903). Dacă aşa stau lucrurile în privinţa contabilităţii mizeriei reprezentate de Marx, se cuvin măcar două vorbe despre mizeria contabilităţii încarnată de Piketty. Mai întâi, capitalul era la Karl Marx un mod de producţie şi de organizare socială, de unde amploarea consecinţelor filosofice şi sociologice ale consideraţiilor sale economice. Pentru Thomas Piketty, capital înseamnă averea celor avuţi, de unde îngustimea a vederilor sale: cunoaşterea sa istorică e mobilizată în întemeierea unei All Time Forbes Billionaires List. Literaţii s-au simţit flataţi de referinţele „noului Marx” la operele lui Honoré de Balzac şi Jane Austin. Însă trimiterile sale au strict rol de exemplu, ratând dimensiunea de „ştiinţă socială” pe care scriitura romanescă o implica în realism, veritabil concurent al unei sociologii aflate la început de drum. Curios pentru un om al calculelor, prin accentul pus pe dimensiunea patrimonială a capitalului, el neglijează aspectul său speculativ, considerat adesea ca un accident, o eroare în administrare, o excrescenţă cancerigenă controlabilă printr-o bună guvernare. Rolul central al „vieţii spirituale” a capitalului era însă subliniat de „primul Marx” încă în Manuscrisele din 1844 şi e tema centrală a romanului Banii a lui Émile Zola (1891).

Pasiunea pentru cifre îl împinge pe Thomas Piketty spre aberaţii scientiste ca „randamentul capitalului şi rata de creştere la nivel mondial din Antichitate până în 2100” (p. 584) sau „randamentul capitalului (după impozite) şi rata de creştere la nivel mondial din Antichitate până în 2200” (p. 587). O minimă lecţie marxistă (sau weberiană, dacă prima şcoală îi displace) – anume, conştientizarea caracterului istoric al relaţiilor de producţie - l-ar fi scutit de mobilizarea unor concepte care nu au sens pentru veacurile trecute.

Pentru cei încântaţi de progresismul propunerilor politico-economice ale Capitalului lui Piketty, să menţionăm aprecierea sa pentru politica de salvare şi susţinere a sistemului financiar dusă de băncile centrale şi guvernele europene în timpul crizei din 2008. Atâta doar că aceste politici au înfruntat voinţa populară exprimată de urnele islandeze sau greceşti. Şi au fost pretutindeni trambulina relansării politicilor austeritare.

În concluzie, salutăm pasiunea pentru istorie rară la economişti, amendând-i limitele. E renaşterea ironică a unui voluntarism leninist pus la costum keynesian care-şi propune salvarea capitalismului şi dominarea lui democratică prin bună-voinţa oamenilor de bine. (Claudiu GAIU)

*
Walter Mignolo, Dezobedienţa epistemică. Retorica modernităţii şi gramatica decolonialităţii, traducere şi prefaţă de Ovidiu Ţichindeleanu, Idea Design & Print, Cluj, 2015



Luptele anticoloniale, tiermondismul, teoriile dependenţei, mişcarea ţărilor nealiniate, creşterea importanţei ţărilor BRICS, revendicările ţărăneşti autonomiste, primăverile arabe sau revolte studenţeşti din America Latină sunt evenimente care ar cere construcţia teoretică „decolonială”. E întreprinderea pe care Walter Mignolo o prezintă atât în nume propriu cât şi a unui grup de studiu „Modernitate/Colonialitate” constituit în universităţi nord-americane şi cu ramificaţii spre sudul continentului. Ambiţia sa este de a rescrie, ba chiar de a radicaliza, teoria critică plecând de la noţiunile de „gen”, „rasă”, „natură” şi a-i pune pe colonizaţi în locul proletariatului alienat. Este remarcabil proiectul Acţiunii Paralele la care se înhamă Mignolo: a construi o istorie intelectuală şi politică a lumii din punctul de vedere al colonizaţilor. Omului fără însuşiri al lui Robert Musil lucra la promovarea unui imperiu în declin, Austro-Ungaria, oglindă ştearsă a Germaniei. În vreme ce, paralelismul clădit de Walter Mignolo anunţă sfârşitul concurentului dominant, al eurocentrismului, doctrina unei Cacanii ce s-a visat eternă capitală globală. Începuturile acestei cronologii sunt căutate în scrierile lui Guamán Poma de Ayala, nobil quechua şi autor al unei „Noi prime cronici şi bună guvernare”, redactată spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi rămasă rătăcită prin bibliotecile daneze până la începutul secolului al XIX-lea. Insistenţa lui Guamán Poma asupra menţinerii şi întăririi vechilor sisteme sociale şi economice andine în viceregalitatea peruană l-au făcut azi un reper pentru zapatişti şi alte mişcări de eliberare mai mult sau mai puţin indigeniste. Mai puţin comentat, dar la fel de important este Ottobah Cugoano, sclav capturat în Africa occidentală şi autor al unor Reflecţii asupra traficului rău şi ticălos al sclaviei şi comerţului cu speciile umane (Londra, 1787). Acţiunile politice legate de această istorie sunt rebeliunea indiană a lui Túpac Amaru II şi revoluţia haitiană. Firul este reluat odată cu scrierile literar-politice şi luptele duse de Aimé Césaire şi Frantz Fanon. Autorii cei mai comentaţi sunt însă apropiaţii proiectului intelectual reprezentat de Mignolo, sociologul peruan Aníbal Quijano sau filosoful argentino-mexican Enrique Dussel. Primul este invocat în legătură cu schiţa unei decolonizări la nivelul „fiinţei şi cunoaşterii”, a raporturilor cu ceilalţi şi cu lumea, celălalt pentru „teoria liberării”, ca program ce ar depăşi reţinuta „emancipare” iluminist-burgheză.

Când vine vorba de-aşi contura propria poziţie teoretică, Mignolo recurge la simetrii nu mereu inspirate. Poziţiei neocoloniale a istoricului britanic conservator, Niall Freguson, îi contrapune observaţiile asupra suferinţei colonizaţilor dezvoltate de antropologul cubanez Fernando Ortiz sau ale omului politic trinidanian Eric Williams. Reluarea naţionalismelor eliberatoare din anii 1940-1970? Alteori cade în anacronisme contrapunând absolutismul hegelian al cunoaşterii Spiritului sociogenezei corporal-psihologice dezvoltate de Frantz Fanon un secol şi jumătate mai târziu. Ele pot fi opuse, dar se poate stabili şi o filiaţie a lor: ambele operaţii hermeneutice au însă nevoie de medieri absente în text. Apoi, Walter Mignolo preia un pasaj din Manifestul pentru filozofie a lui Alain Badiou, care enunţă incapacitatea filosofiei de a gândi Holocaustul şi aşteptarea unei alte ordini a gândii menită să o facă. Dar autorul nostru are un răspuns de-a gata la anxietăţile lui intelectualului european: viziunea feminist lesbiană chicana a Gloriei Anzaldúa. Aşa, de nicăieri, de niciunde.

În general, abandonând conceptul de „clasă” ca iluzie eurocentrică şi dizolvând lupta claselor în geopolitică, „dezobedienţa epistemică” pare mereu tentată să adopte particularisme etnice sau de gen. De pildă, pentru a explica neînţelegerea lui Ioan Paul al II-lea în faţa teologiei liberării îi e de ajuns să spună că e polonez, iar geografia sa spirituală şi corpul său fizic îi interzic înţelegerea altor continente. Iar acest argument imbatabil se aplică şi lui Bartolomé Las Casas şi lui Karl Marx şi lui Immanuel Wallerstein şi lui Reinhart Koselleck şi la mulţi alţii, fie că au, fie că nu au de a face cu problema colonială. Particularismul fiind o armă cu două tăişuri, o folosim şi noi în încheiere: broşura de faţă e bogată în sugestii şi repere, dar dezvoltările sale sunt mereu perturbate de problematici reduse la activismul campusurilor universitare nord-americane pe care le locuieşte autorul. (Claudiu GAIU)


***

Harry G. Frankfurt, On Inequality, Princeton University Press, Princeton & Oxford, 2015


Gata cu zgomotul. După atâta trăncăneală înverşunată peste tot, în politică, societate şi academie pe marginea chestiunii spinoase a inegalităţii sociale, filosofia analitică vine să facă ordine. Şi, după o analiză calmă şi riguroasă, atentă să nu iasă cumva din camera capitonată a consideraţiunilor apriorice şi delicateţelor analitice, vigilentă în a împiedica să intre pe fereastră orice adiere de determinare istorică sau socială a subiectului tratat, decretează că, în cele din urmă, chestiunea socială rezultă a fi o expresie lingvistică, iar inegalitatea – un cuvânt. Or, cuvânt fiind, inegalitatea nu poate avea vreo vină.

Inegalitatea, desigur abstractă, în genere, căci altfel nici nu se cuvinte să vorbeşti în acest salon, există de când lumea, prin urmare e naturală, legitim morală – închide te rog geamul că trage curentul. Mai mult decât atât, sir, e şi puţin greşit să punem problema socială în termeni de egalitate. Riscă să ne conducă pe o cale a alienării, în care individul nu-şi mai găseşte fericirea decât comparându-se cu celălalt, în loc să-şi vadă de propriile sale resurse şi propriile-i nevoi – care poate că, la o privire mai onestă, nici nu sunt chiar atât de imbalanced. „Having less is compatible, after all, with having quite a bit”. Problema, deci, nu e inegalitatea, iar ca soluţie, egalitatea mai mult ne dă de furcă. Până şi Rawls a mers prea departe cu egalitarianismul lui… Problema, în fond, dacă există într-adevăr vreuna – ce-i cu gălăgia asta pe hol? – e, poate, insuficienţa. Cu alte cuvinte, inegalitatea e problematică doar dacă îi lasă pe cei săraci cu mult prea puţin pentru propria lor supravieţuire. Când ea devine, aşadar, o chestiune de insuficienţă, nu de inegalitate. Mda, asta ar putea fi o problemă. Şi ea ar trebui, cumva, rezolvată. Acum stinge te rog lumina.

„Inequality is, after all, a purely formal characteristic; and from this formal characteristic of the relationship between two items, nothing whatever follows as to the desirability or value of either, or of the relationship between them”, a mai mormăit lord Frankfurt înainte de a aţipi.

Cam atât am prins din conversaţia dedicată problemei inegalităţii în salonul filosofiei analitice: o discuţie molcomă despre semnificaţiile de dicţionar ale termenului; o vagă evocare a uneia din cele două limitări lockeene ale aproprierii legitime (şi anume sufficiency principle), dar abstractizată şi dezbrăcată până şi de bruma de specificitate istorică şi complexitate teoretică pe care le avea la părintele liberalismului (cum ar fi faptul că, la Locke, această limitare obligatorie a proprietăţii dispare odată ce apar banii – care, har domnului, ca în orice doctrină liberală, apar laolaltă cu toate celelalte instituţii sociale, mai puţin statul, direct din zorii umanităţii şi starea de natură); în plus, o lungă argumentaţie – pe post de numărare a oilor, pesemne, dacă e să ţinem cont de irelevanţa absolută a polemicii astfel trasate – pe marginea „singurului argument” (aparent) valid adus egalităţii ca „valoare morală” (aşa se vorbeşte aici – cui îi arde de „principii politice”, pe hol) şi care o susţine prin teoria (in)„utilităţii marginale” a banilor de la un anumit nivel în sus. Contra căreia Frankfurt argumentează invers – nici nu mă deranjez să rezum, cine are insomnii atât de grave poate consulta paginile 17-62. Plus, ca de obicei, o serie bogată de exemple – filosofiei analitice îi plac exemplele: e singurul loc în care e voie cu glume şi auctorialitate – din cele mai diverse: Robinsoni şi Vineri care au resurse, n-au resurse, unul are celălalt n-are şi alte permutări de x luaţi câte y cu n resurse între ei şi m preferinţe incompatibile în cap. Şi în fine, în general, o tendinţă evidentă – fără îndoială indusă de toropeala dulce a căminului etanş – de a asocia mai mereu inegalitatea socială şi frustrările pe care le generează astăzi cu chinurile prin care trece orice colecţionar pasionat de completarea colecţiei sale – căci se vorbeşte, cum spuneam, fără porcării şi numai în termeni de „utilitate marginală” a inegalităţii –, de parcă a-ţi strânge de-ale gurii e cam totuna cu a-ţi întregi colecţia de timbre sau pălării. În rest, mai nimic nu s-a ridicat la demnitatea conceptuală, puritatea istorică şi abstracţia materială pentru a putea intra în atenţia camerei lorzilor. Zvonul că nu vorbim neapărat despre inegalitatea dintre a şi b, ci despre inegalitatea cât se poate de specifică şi concretă, urgent politică şi socială, indiferent dacă-i morală sau nu, în care 1% din omenire deţine cât restul 99% şi în care cei mai bogaţi 62 de oameni au laolaltă cât cei mai săraci 50% (conform unui raport Oxfam cât se poate de recent), n-a ajuns, pare-se, la urechile lor. Să nu-i deranjăm. (Alex CISTELECAN)



Yüklə 2,26 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   31




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin