Viaţa lui Ellen White

Capitolul 13 - Primele viziuni copilăreşti

Ideile şi modul în care sunt exprimate în viziunile ei sunt adesea grosolane, copilăreşti şi extravagante şi diferă material prin aceasta de scrierile ei din anii de mai târziu. La vremea primelor viziuni avea numai şaptesprezece ani, nu citise nimic şi avea mintea plină de ideile fanatice ale lui Miller din acel timp. Aceste viziuni denotă mediul şi mintea ei copilărească de la acea vreme. În prima viziune spune că a văzut "un copac cu un trunchi pe ambele maluri ale râului, amândouă din aur pur, transparent" (Scrieri timpurii, ediţia 1907, p.17). Apoi: "Am văzut două beţe lungi de care atârnau sârme de argint, iar pe sârme erau nişte struguri minunaţi.” Imaginaţi-vă un pom de aur, cu sârme de argint cu struguri! O idee ce nu poate ieşi decât din mintea unui copil.

Apoi adaugă: "Toţi îngerii au un bilet de aur pe care trebuie s-o prezinte la poarta oraşului sfânt pentru a intra şi ieşi.” (p. 39).
Fiecare sânt din milioanele de mântuiţi neştiuţi are o coroană de aur. Ea spune: "Isus ni le-a pus pe cap chiar cu mâinile Lui" (p. 16). Pentru ca Însuşi Isus să facă asta pentru miriade de răscumpăraţi, e nevoie de sute de ani. Apoi vede "o masă din argint curat, lungă de mai multe mile şi pe care totuşi ochii noştri o puteau vedea" (p. 19). Toţi sfinţii au case de argint; în fiecare casă există un raft de aur. Sfinţii îşi scot coroanele de aur, le pun pe raft şi merg la lucru la câmp. (p. 18).
Vede copilaşi "folosindu-se de aripioare ca să ajungă în vârful munţilor " (p. 19). Apoi: "Sfinţii îşi foloseau aripile şi urcau în vârful zidului" (p. 53). Unde sunt pasajele din scriptură pentru această învăţătură?
Pretinde că l-a văzut de aproape pe Satan; i-a văzut silueta, forma capului, ochii etc. Ea spune: "Avea o siluetă mare, dar carnea îi atârna pe mâini şi pe faţă. Uitându-mă la el, stătea cu bărbia în mâna stângă " (p. 152).
Observaţi vederile ei extreme şi materialiste; totul e văzut din perspectiva unui copil cu imaginaţie şi gândire simplă; ceea ce era ea atunci. În scrierile de mai târziu, când s-a făcut mai inteligentă şi mai citită, dispar aceste idei grosolane. Ideile ei despre căderea lui Satan, căderea omului şi pierderea Edenului par de parc-ar fi scoase din „Paradisul pierdut” al lui Milton, cu siguranţă nu din Biblie.
Observaţi părerile ei referitoare la distrugerea celor răi. Sune că unii erau consumaţi „repede”.” Unii se consumau de mai multe zile şi câtă vreme mai exista ceva din ei neconsumat, rămânea sentimentul suferinţei.” (p. 294; vechea ediţie p.154). Aşa că dacă mai rămânea doar femurul după ce se consumau creierul şi nervii, acel os putea să gândească, să simtă şi să înţeleagă şi să sufere fără cap sau creier! E ceva demn de Infernul lui Dante, sau de vechea idee medievală de tortură în focul literal. Ar trebui ca Dumnezeu să facă o minune în fiecare individ pentru ca să tortureze astfel oamenii.
Cât timp Dr. Kellogg era în graţiile ei, doamna White a folosit termenii cei mai extravaganţi pentru a-l lăuda. Iată un exemplu: Dr. Kellogg "a luat cazurile cele mai dificile în care dacă bisturiul ar fi alunecat câtuşi de puţin, l-ar fi costat pe pacient viaţa. Dumnezeu i-a stat alături şi mâna unui înger era pe mâna lui, conducându-l în operaţii.” (Buletinul conferinţei generale 1901, p.203).
Dacă un înger putea face asta pentru Dr. Kellogg, alţi îngeri puteau ace acelaşi lucru pentru orice medic devotat sau chiar pentru o persoană care nu studiase niciodată chirurgia. Aceasta e o ilustraţie a imaginaţiei ei fertile nestăvilite din toate scrierile ei.
În 1901 l-a numit pe Dr. Kellogg "medicul numit de Dumnezeu.” Puţin mai târziu (23 iulie 1904) l-a numit unealta diavolului şi a spus că fusese "învăţat de stăpânul sofismelor" ("Mărturii Speciale" Seria B, p.43).

O farsă istorică despre cei doi Irozi

Mai ales în anii de al început, doamna White era în întregime ignorantă în ceea ce priveşte istoria. A făcut multe greşeli bătătoare la ochi. Iată una despre cei doi Irozi: Un Irod a luat parte la judecata lui Cristos, după mai mulţi ani, alt Irod l-a ucis pe Iacov. Doamna White nu ştia acest lucru, dar a presupus că era vorba de acelaşi Irod în ambele cazuri. Deci iată comentariul ei inspirat: "Inima lui Irod s-a împietrit şi mai mult; şi când a auzit că Cristos S-a înălţat nu s-a tulburat prea mult. I-a luat viaţa lui Iacov.” etc. (Scrieri timpurii, partea a doua, p.54).

O notă a editorului din subsolul paginii mărturiseşte: "Irod Antipa a luat parte la judecat lui Cristos iar Irod Agrippa l-a ucis pe Iacov.” Şi încearcă să rezolve greşeala ei spunând: "Era acelaşi duh al lui irod, numai că în altă persoană.”
Nu ştia Domnul diferenţa dintre cei doi Irozi? Sigur că da! A inspirat-o El pe doamna White să scrie această afirmaţie falsă? Nu. Adevărul este că a inventat acest lucru după cum credea ea că este. E o dovadă clară că nu era inspirată.

Capitolul 14 - Editorul Smith i-a respins Mărturiile

Uriah Smith a fost editor la Review and Herald, ziarul bisericii lor, timp de cincizeci de ani. În toţi aceşti ani, era asociat apropiat al doamnei White şi a avut toate ocaziile posibile pentru a judeca pretenţiile de inspiraţie divină. Ca majoritatea din noi, a început cu cea mai mare încredere în pretenţiile ei. În 1868 a scris o apologie lungă a viziunilor ei, într-un pamflet de 144 de pagini. Cu trecerea anilor, a început să se îndoiască de inspiraţia ei. Mai întâi, a negat că „mărturia lui Isus” din Apoc. 12:17 însemna să profeţeşti şi să fii un profet, aşa cum presupunea doamna White. Era binecunoscută poziţia lui asupra acestui subiect. Mai târziu, a argumentat că trebui să facem diferenţa dintre o „viziune” directă şi o simplă scrisoare sau mărturie pe care a scris-o.

Din Healdsburg, Cal., pe 28 martie 1882, doamna White i-a scris liderului Smith o scrisoare muşcătoare care îl condamna şi-i cerea să citească ceea ce-i scrisese ea înaintea bisericii din Battle Creek. El a refuzat să facă acest lucru. Spunea că e doar o scrisoare cu opinia ei personală şi că nu era inspirată. L-a rănit adânc.
Pe 20 iunie 1882, ea a scris o scrisoare bisericii în care spunea că-i scrisese lui Smith şi că reţinuse mărturia. Era obligat să fi tipărit ambele mărturii în "Mărturii pentru biserică” Nr. 31, paginile 41-80, prima din ele cu titlul "Mărturie Importantă" iar a doua "Afront adus mărturiilor" Apoi, acestea au fost arătate în toate bisericile de pretutindeni. Era umilitor pentru Smith; dar trebuia s-o înghită sau să se revolte. Ani de zile s-a tot întrebat ce să aleagă.
În prima scrisoare, doamna White spunea: "Dispreţuieşti şi respingi mărturiile.” (p. 45). Aici, doamna White, într-o revelaţie inspirată, mărturiseşte că domnul Smith respinsese mărturiile. Deci e un fapt pe care el nu l-a negat niciodată. În a doua spunea: "Dacă slăbeşti încrederea poporului lui Dumnezeu în mărturiile pe care El li le-a trimis te revolţi împotriva lui Dumnezeu cum au făcut-o şi Core, Datan şi Abiram... Dumnezeu vorbea prin lut" (p. 62, 63).
Crezând împreună cu alţii că Smith avea de gând să se răzvrătească, a spus: "În dezbinarea puternică ce va avea loc. multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor vor dispărea în întuneric " (p. 76, 77). Dar predicţia a eşuat.”Dezbinarea puternică ce va avea loc" n-a avut loc bici atunci, nici în cei 35 de ani care au trecut de la prezicere iar Smith, deşi se îndoia, a rămas în biserică. În a doua scrisoare, doamna White spunea: "Puteţi spune că această comunicare a fost doar o scrisoare. Da, era doar o scrisoare, dar dictată de Duhul lui Dumnezeu.” (p. 63). Smith a cedat dar n-a fost convins. Acest lucru n-a făcut altceva decât să-i mărească îndoielile. Cu mine, vorbea liber despre ele.
Într-o zi, pe treptele Cortului din Battle Creek i-am spus: "Ai scris o apologie a viziunilor; dar nu te mulţumeşte.” Pur şi simplu a râs. Mi-am încrucişat degetele şi am spus: "Ştii că se contrazic chiar aşa.” A râs iar şi n-a spus nimic.
Pe 6 Apr. 1883, liderul Smith mi-a scris: "Dacă ar cădea de tot viziunile, aceasta nu mi-ar afecta deloc credinţa în teoriile noastre biblice... n-am învăţat nici unul din aceste lucruri din viziuni... Ideea fusese inoculată cu grijă în minţile oamenilor în aşa fel încât a pune la îndoială viziunile câtuşi de puţin însemna să devii imediat un apostat fără speranţă şi un rebel.”
Pe 31 iulie 1883, mi-a scris iar: "Chiar sora White mi-a închis gura. În mărturia specială către biserica din Battle Creek a publicat că am respins nu numai acea mărturie ci toate mărturiile. Acum, dacă spun că nu le-am respins, arăt că am făcut-o căci o contrazic pe aceasta. Dar dacă spun că am făcut-o, n-o să le fac nici un bine.”
Bietul de el, era într-adevăr într-o dilemă. Pe data de 7 Aug. 1883, mi-a mai scris o dată: "Trebuie să fac acum diferenţa dintre „mărturie” şi „viziune”. Cred că mă ştiu la fel de bine cum mă ştie doamna White.”
Pe 22 martie 1883, iar mi-a scris: "Mi se pare că mărturiile au un asemenea statut că n-are nici un rost să încerci să aperi pretenţiile grandioase făcute pe seama lor. Cel puţin, după tratamentul nedrept pe care l-am primit în anul care a trecut, nu simt nici o povară să fac asta.”
Pe 2 Oct. 1883, mi-a scris că a lăsat să se înţeleagă că nu respinsese mărturiile pentru ca alţii să nu-i urmeze exemplul şi să renunţe să creadă nu numai în mărturii ci şi în restul mesajului. Cu această scuză plauzibilă, şi-a liniştit conştiinţa, a permis ca influenţa lui să favorizeze ceea ce nici el nu credea i şi-a păstrat poziţia.
De aici se va vedea că era nevoit să ducă o viaţă dublă, aşa cum au făcut şi fac mulţi lideri importanţi din această biserică. Public, Smith a acceptat mărturiile; în mod privat, nu credea în ele.
Când i-am părăsit pe adventişti am afirmat că liderul Smith, ca şi mine, ne îndoiam de mărturii. Oficialităţile l-au forţat atunci să-şi afirme poziţia referitoare la ele. în Review. Acest lucru l-a băgat la strâmtoare. După multe presiuni, a scris un scurt articol intitulat "Personal.” Fiecare rând arată că încerca să spună ceva fără să spună de fapt nimic. Fraţii n-au fost mulţumiţi. Mi s-a spus că a zis "Luaţi asta sau nimic.” Iată câteva rânduri din afirmaţia lui:
"Cât de aproape am ajuns să renunţ la ele, sunt gat să spun celor ce vor să ştie dacă poate fi determinat. Poate că n-am fost aşa de aproape cum cred unii; Poate n-am fost atât de aproape pe cât credeam eu. În spatele la ceea ce părea atunci o provocare puternică de a mă retrage din lucrare, am ridicat întrebarea cât de departe se poate ajunge cu asta sau cât din lucrarea asta poate fi abandonată... Un moment de gândire e suficient pentru a arăta că mesajul şi ceea ce l-a însoţit nu pot fi separate. Ei bine, spune atunci cineva, absurditatea acestei părţi [viziunile] a lucrării e suficientă pentru a renunţa la cealaltă. Răspund la aceasta: Nu, căci puterea celorlalte părţi e de ajuns pentru a face o persoană să nu renunţe. Asta e poziţia pe care mi-am însuşit-o eu " ("Replici date lui Canright” p.108).
Aici, Smith susţine că viziunile doamnei White sunt absurde şi că luate separat el ar fi renunţat la ele. Credinţa lui în celelalte părţi ale mesajului l-au făcut să nu le respingă. Şi asta mi-a spus şi mie personal. În mărturii găsea nici o dovadă de inspiraţie divină dar i se părea absurd să le respingă pentru că avea motive destule. Nimeni n-a avut o şansă mai mare ca el să facă acest lucru. În ultimii 30 de ani ai vieţii a acceptat public mărturiile fără tragere de inimă deoarece avea de ales între asta şi să fie demis din poziţia lui. A fost un exemplu elocvent al legăturii spirituale în care sunt ţinuţi acum unii din liderii şi oficialii lor cei mai inteligenţi. Şi eu însumi am purtat jugul acela ani de zile şi ştiu ce înseamnă. Odată, liderul W. C. Gage, alt lider adventist important, mi-a spus: "Mă urăsc şi mă detest că pretind că cred ceea ce nu cred;" adică mărturiile. Totuşi, ca şi liderul Smith, şi-a înghiţit îndoielile, şi-a adormit conştiinţa şi a rămas acolo până la moarte, aşa cum fac mulţi alţii acum.