Vicontele de Bragelonne

Raoul nu răspunse nimic.

- Ah - continuă La Vallière - totul e foarte adevărat! Cauza mea e rea, şi nici nu ştiu cu ce vorbe să încep. Iată, cred că cel mai bun lucru este să-ţi povestesc fără ocol tot ceea ce mi se întâmplă. Spunând numai adevărul, voi găsi calea cea dreaptă prin beznă, printre şovăieli, printre piedi­cile ce-mi stau în faţă, pentru a-mi uşura inima care mă apasă şi care vrea să ţi se întindă la picioare.

Raoul continua să rămână tăcut. La Vallière îl privea cu un aer ce voia să spună: "Încurajează-mă! Fie-ţi milă, spune un cuvânt!" Dar Raoul tăcea şi fata se văzu nevoită să vorbească mai departe.

- Adineauri - zise ea - domnul de Saint-Aignan a venit la mine din partea regelui.

Şi îşi lăsă ochii în jos. La rândul său, Raoul şi-i întoarse pe ai lui în altă parte, pentru a nu mai vedea nimic.

- Domnul de Saint-Aignan a venit la mine din partea regelui - repetă ea - şi mi-a spus că ai aflat totul.

Aici, încercă să-l privească în faţă pe cel care primea încă o rană, după ce mai primise atâtea altele; dar îi fu cu neputinţă să întâlnească ochii lui Raoul.

- Mi-a mai spus că eşti foarte supărat pe mine, lucru de altfel uşor de înţeles.

De astă dată Raoul întoarse ochii către tânăra fată şi un zâmbet dispreţuitor îi încreţi buzele.

- Oh - continuă ea - te rog, nu spune că ai simţit faţă de mine altceva decât o mare ură. Raoul, aşteaptă să-ţi spun totul, aşteaptă să ajung până la sfârşit.

Fruntea lui Raoul se însenină din nou, sub imboldul pro­priei lui voinţe, cuta de la buze i se şterse şi ea.

- Dar, mai întâi - zise La Vallière - mai întâi, cu mâinile împreunate, cu fruntea plecată, îţi cer iertare, ţie, celui mai generos, celui mai nobil dintre oameni. Dacă nu ţi-am spus ce se petrece în sufletul meu, nici o clipă, crede-mă, nu m-aş fi gândit să te înşel. Oh, te implor, Raoul, te rog în genunchi, spune-mi ceva, fie şi o ocară. Mai bine o ocară rostită de buzele tale, decât o bănuială cuibărită în inima ta.

- Îţi admir această mărinimie, domnişoară - zise Raoul, făcând un efort asupra lui însuşi pentru a-şi păstra calmul. A lăsa pe cineva să nu ştie că-l înşeli, e loial; dar a înşela e urât şi nu te socot în stare de aşa ceva.

- Domnule, multă vreme am crezut că te iubesc mai presus de orice, şi atâta timp cât am crezut în această dra­goste, ţi-am spus că te iubesc. La Blois, te iubeam. A trecut regele pe la Blois, dar eu credeam că te mai iubesc încă; aş fi putut jura în faţa altarului. Dar a venit o zi când totul s-a schimbat.

- Ei bine, în ziua aceea, domnişoară, văzând că eu te iubesc ca şi înainte, loialitatea trebuia să-ţi poruncească să-mi spui că nu mă mai iubeşti.

- În ziua aceea, Raoul, în ziua când am citit până în adâncul inimii mele, în ziua când mi-am dat seama că nu-mi mai stăpâneşti toate gândurile mele, în ziua când am văzut că un alt viitor mi se deschide în faţă decât acela de a-ţi fi prietenă, iubită, soţie, în ziua aceea, Raoul, nu mai erai - vai! - lângă mine.

- Ştiai unde sunt, domnişoară; trebuia să-mi scrii.

- Raoul, n-am îndrăznit. Am fost laşă, Raoul. Ce vrei, Raoul, te cunoşteam atât de bine, ştiam atât de bine că mă iubeşti, încât am tremurat numai la gândul durerii pe care ţi-aş fi făcut-o; şi asta e atât de adevărat, Raoul, încât chiar în acest moment în care îţi vorbesc, cu fruntea plecată, cu inima strânsă, cu glasul plin de suspine, cu ochii încărcaţi de lacrimi, fără să am altă apărare decât sinceritatea mea, nu cunosc altă durere decât aceea pe care o citesc în ochii tăi.

Raoul încercă să zâmbească.

- Nu - zise tânăra fată, cu o convingere adâncă - nu-mi face această jignire de a te ascunde faţă de mine. Mă iubeai, ştiu; erai sigur că mă iubeşti; nu te înşelai de loc în această privinţă, nu-ţi minţeai de loc inima, pe când eu, eu...

Şi, foarte palidă, cu braţele ridicate deasupra capului, se lăsă să cadă în genunchi.

- Pe când dumneata - zise Raoul - dumneata îmi spuneai că mă iubeşti, dar iubeai pe altul!

- Vai, aşa este! exclamă biata copilă. Vai, da, iubesc pe altul; şi acest altul...Dumnezeule! lasă-mă să spun, căci asta e singura mea scuză, Raoul - pe acest altul îl iubesc mai mult decât îmi iubesc viaţa mea, mai mult ca pe Dum­nezeu. Iartă-mi greşeala, sau pedepseşte-mi trădarea, Raoul. Am venit aici nu ca să mă apăr, ci ca să-ţi spun: ştii ce înseamnă a iubi? Ei bine, eu iubesc! Sunt gata să-mi dau sufletul, să-mi dau viaţa celui pe care-l iubesc! Dacă el va înceta să mă iubească vreodată, voi muri de durere, afară doar dacă Dumnezeu nu-mi va veni în ajutor, afară doar dacă Cel de sus nu mă va lua în împărăţia lui. Raoul, am venit aici ca să mă supun voinţei tale, oricare ar fi ea; ca să mor, dacă vrei să mor. Ucide-mă deci, Raoul, dacă inima îţi spune că merit moartea.

- Ia seama, domnişoară - zise Raoul - femeia care cere moartea este aceea care nu-i mai poate dărui decât sângele ei iubitului trădat.

- Ai dreptate - suspină La Vallière.

Raoul scoase un oftat adânc.

- Şi iubeşti fără să poţi uita? strigă Raoul.

- Iubesc fără să vreau să uit, fără dorinţa de a-mi abate iubirea în altă parte - răspunse fata.

- Bine - rosti Raoul. Mi-ai spus, într-adevăr, tot ceea ce aveai să-mi spui, tot ceea ce doream să ştiu. Şi acum, domnişoară, eu sunt cel care îţi cer iertare, eu sunt cel care era să-ţi stau ca o piedică în calea vieţii, eu sunt cel care am greşit, eu sunt cel care, înşelându-mă, te-am ajutat să te înşeli.

- Oh - făcu La Vallière - nu-ţi cer atât de mult, Raoul.

- Toate acestea sunt din vina mea, domnişoară - con­tinuă Raoul. Mai cunoscător decât dumneata în privinţa căi­lor spinoase ale vieţii, era de datoria mea să te luminez; nu trebuia să mă bizui pe ceva nesigur, trebuia să-ţi fac să vorbească inima, dar abia am făcut să-ţi vorbească gura. Ţi-o repet, domnişoară, te rog să mă ierţi!

- Cu neputinţă! Cu neputinţă! strigă ea. Îţi baţi joc de mine!

- Cum cu neputinţă?

- Da, e cu neputinţă să fie cineva atât de bun, atât de mărinimos, atât de desavârşit!

- Fii atentă! zise Raoul cu un zâmbet amar. Adineauri doar erai gata să spui că nu te iubeam.

- Oh, mă iubeşti ca un frate bun; lasă-mă să sper asta, Raoul.

- Ca un frate bun? Nu te amăgi, Louise! Te iubeam ca un amant, ca un soţ, ca cel mai îndrăgostit bărbat care te iubeşte.

- Raoul! Raoul!

- Ca un frate? Oh, Louise, te iubeam atât de tare, încât eram gata să-mi dau pentru dumneata sângele picătură cu picătură, să-mi dau carnea bucată cu bucată, să-mi dau viaţa clipă cu clipă.

- Raoul, Raoul, fie-ţi milă!

- Te iubeam aşa de tare, Louise, că acum inima mi-e moartă, nu mai cred în nimic, nici de pe pământ, nici din cer.

- Raoul, Raoul, prietenul meu, te conjur, cruţă-mă! strigă La Vallière. Ah! Dacă aş fi ştiut!...

- E prea târziu, Louise. Iubeşti, eşti fericită. Îţi citesc bucuria printre lacrimi; în dosul lacrimilor pe care le varsă lealitatea dumitale, simt suspinele iubirii. Louise, Louise, ai făcut din mine ultimul dintre oameni! Retrage-te, te conjur. Adio! Adio!

- Iartă-mă, te implor!

- Oh, n-am făcut ceva mai mult? Nu ţi-am spus oare că încă te iubesc?

Ea îşi ascunse faţa în palme.

- Şi spunându-ţi aceasta - înţelegi, Louise? - spunându-ţi-o într-o clipă ca aceasta, spunându-ţi-o aşa cum ţi-o spun, e ca şi cum ţi-aş dicta sentinţa mea de moarte. Adio!

La Vallière vru să-şi întindă braţele spre el.

- Nu trebuie să ne mai vedem pe această lume - zise Raoul.

Ea dădu să scoată un ţipăt. El îi închise gura cu palma. La Vallière îi sărută palma şi leşină.

- Olivain - strigă Raoul - ia-o pe această tânără doamnă şi du-o în trăsura ei, care aşteaptă la poartă.

Olivain o ridică pe braţe. Raoul făcu o mişcare, ca pentru a se repezi spre La Vallière să-i dea cel dintâi şi cel din urmă sărut; dar, oprindu-se deodată, rosti:

- Nu, această bucurie nu mi-e hărăzită mie. Eu nu sunt regele Franţei, ca să fur.

Şi se întoarse în camera lui, în timp ce lacheul o cobora pe La Vallière, încă leşinată.

LXX

CE BĂNUISE RAOUL
Raoul plecat, cele două exclamaţii care-l urmaseră odată stinse, Athos şi d'Artagnan se regăsiră, singuri, unul în faţa celuilalt. Athos îşi reluă numaidecât aerul îngrijorat pe care-l avea la sosirea lui d'Artagnan.

- Ei bine, dragă prietene - zise el - ce veste ai venit să-mi aduci?

- Eu? întrebă d'Artagnan.

- Fireşte, tu. Doar n-ai fost trimis încoace chiar aşa, degeaba.

Athos surâse.

- Păi de! făcu d'Artagnan.

- Am să-ţi vin în ajutor, dragul meu. Regele e furios, nu-i aşa?

- Trebuie să-ţi mărturisesc că nu e prea mulţumit.

- Şi-ai venit...?

- Din partea lui, da.

- Să mă arestezi? Spune!

- Ai pus degetul pe rană, prietene.

- Mă aşteptam la asta. Să mergem!

- O, o, la naiba! exclamă d'Artagnan. Ce eşti aşa grăbit?

- Mă tem să nu te fac să întârzii - zise Athos zâmbind.

- Am destul timp. Dar nu eşti curios să ştii cum s-au petrecut lucrurile între mine şi rege?

- Dacă vrei să-mi povesteşti, dragă prietene, te voi as­culta cu plăcere.

Şi-i arătă lui d'Artagnan un fotoliu larg, în care acesta se întinse în toată voia.

- Ţin să-ţi povestesc - zise d'Artagnan - mai ales pentru că întrevederea a fost destul de ciudată.

- Ascult.

- Ei bine, mai întâi regele a trimis să mă cheme.

- După plecarea mea?

- Coborai ultimele trepte ale scării, după câte mi-au spus muşchetarii. Am venit. Dragă prietene, nu era roşu, era vânăt la faţă. Nu ştiam încă ce se întâmplase. Dar jos, pe parchet, am văzut o spadă ruptă în două. "Căpitane d'Ar­tagnan!" strigă regele de cum mă zări. "Sire!" am răspuns. "M-am despărţit de domnul de La Fère, care e un obraz­nic!" "Un obraznic?" strigai cu un asemenea accent, că re­gele tăcu deodată. "Căpitane d'Artagnan - reluă regele cu dinţii încleştaţi - ai să mă asculţi şi ai să te supui." "Asta e datoria mea, sire." "Am vrut să-l cruţ pe acest gentilom, despre care păstrez câteva amintiri bune, de ruşinea de a fi arestat chiar aici." "Ah! Ah!" exclamai netulburat. "Dar - continuă el - dumneata ai să iei o trăsură..." Am făcut o mişcare. "Dacă nu vrei să-l arestezi dumneata însuţi - adăugă regele - trimite-l la mine pe căpitanul gărzilor." "Sire - am răspuns - nu e nevoie de căpitanul gărzilor, de vreme ce eu sunt de serviciu." "N-aş vrea să te silesc la ceva neplăcut - zise regele cu bunătate - căci dumneata m-ai slujit totdeauna bine, domnule d'Artagnan." "Nu mă siliţi la nimic, sire - răspunsei eu. Sunt de serviciu, iată to­tul." "Dar - zise regele cu uimire - mi se pare că sunteţi prieteni, dumneata şi contele, nu?" "Chiar de-ar fi vorba de tatăl meu, sire, nu voi fi mai puţin de serviciu." Regele mă privi îndeaproape; văzând neclintirea de pe faţa mea, păru mulţumit. "Ai să-l arestezi deci pe contele de La Fère?" întrebă el. "Fără îndoială, sire, dacă îmi daţi ordin." "Ei bine, îţi dau ordin." M-am înclinat. "Unde e contele, sire?" "Ai să-l cauţi dumneata." "Şi-l voi aresta oriunde s-ar găsi?" "Da... totuşi, încearcă să-l găseşti acasă la el. Iar dacă e plecat cumva la moşia lui, ieşi din Paris şi prinde-l pe drum." Am salutat; dar, cum stăteam pe loc, regele mă întrebă: "Ei bine?" "Aştept, sire." "Ce aştepţi?" "Ordinul semnat." Regele a părut contrariat. Într-adevăr, însemna să facă un nou abuz de autoritate; însemna să repare actul arbitrar, dacă era totuşi un act arbitrar. Luă pana, şovăitor şi îngândurat, şi scrise: Ordin către domnul cavaler d'Artagnan, căpitan-locotenent al muşchetarilor mei, de a-l aresta pe dom­nul conte de La Fère, oriunde l-ar găsi. Apoi întoarse faţa către mine. Eu aşteptam neclintit. Fără îndoială, i se părea că vede o bravadă în liniştea mea, căci semnă repede şi-mi dădu ordinul. "Du-te!" îmi spuse. M-am supus, şi iată-mă aici.

Athos strânse mâna prietenului său.

- Să mergem - zise el.

- Oh - făcu d'Artagnan - dar nu ai cumva unele mici treburi de pus la punct înainte de a-ţi părăsi locuinţa?

- Eu? N-am nimic.

- Cum!

- Doamne, da! Tu ştii, d'Artagnan, că am fost totdeauna un simplu călător pe pământ, gata să mă duc la capătul lumii la un ordin al regelui meu, gata să părăsesc această lume pentru a trece în cealaltă, la ordinul Dumnezeului meu. Ce-i trebuie omului pregătit astfel? O ladă pentru bagaje sau un sicriu. Sunt gata, dragă prietene, astăzi, ca şi întotdeauna. Ia-mă deci.

- Dar Bragelonne?...

- L-am crescut în aceleaşi principii pe care mi le-am făurit mie însumi, şi ai văzut că, de îndată ce te-a zărit, a ghicit motivul ce te aducea aici. Am căutat să-l amăgim o clipă; dar, fii pe pace, se aşteaptă să fiu dizgraţiat, astfel că n-o să se sperie prea mult din pricina asta. Să mergem.

- Să mergem - zise în linişte d'Artagnan.

- Prietene - spuse contele - întrucât mi-am rupt spada în faţa regelui şi i-am aruncat-o în bucăţi la picioare, cred ca voi fi scutit acum de a ţi-o mai depune în mână.

- Ai dreptate; dar, la urma urmei, ce dracu vrei să fac eu cu spada ta?

- Să merg înainte sau în urma ta?

- Ai să mergi la braţul meu - răspunse d'Artagnan.

Şi luă braţul contelui de La Fère pentru a coborî îm­preună treptele. Ajunseră aşa pe platforma scării.

Grimaud, pe care-l întâlniseră în anticameră, privea cu ochi neliniştiţi această plecare. Cunoştea prea bine viaţa, pen­tru a nu-şi da seama că aici se ascundea ceva necurat.

- Ah, tu eşti, bunul meu Grimaud? zise Athos. Ne ducem...

- Să facem o plimbare cu trăsura mea - întrerupse d'Artagnan cu o mişcare prietenească din cap.

Grimaud îi mulţumi lui d'Artagnan printr-o strâmbătură ce voia să fie cu tot dinadinsul un zâmbet şi-i însoţi pe cei doi prieteni până la trăsură. Athos se urcă cel dintâi; d'Artagnan îl urmă, fără a-i spune nimic surugiului. Ple­carea lor simplă şi foarte liniştită nu stârni nici un fel de zarvă prin vecini. Când trăsura ajunse pe chei:

- Mă duci la Bastilia, precum văd! zise Athos.

- Eu? întrebă d'Artagnan. Te duc unde vrei tu, nicăieri în altă parte.

- Cum aşa? se miră contele.

- La dracu! râse d'Artagnan. Înţelegi foarte bine, scumpul meu conte, că nu mi-am luat această sarcină decât ca tu să poţi face tot ce pofteşti. Nu te aştepta să te arunc în temniţă aşa, dintr-o dată, fără a fi cumpănit lucrurile. Pacă nu m-aş fi gândit la toate astea, l-aş fi lăsat pe căpi­tanul de gărzi să facă treaba.

- Prin urmare...? întrebă Athos.

- Prin urmare, îţi repet, ne ducem unde vrei tu.

- Scumpe prietene - zise Athos îmbrăţişându-l pe d'Ar­tagnan - cât de bine te recunosc în fapta asta a ta!

- Doamne, dar mi se pare foarte simplu. Vizitiul ne va lăsa la bariera Cours-la-Reine; acolo vei găsi un cal, pus de mine să te aştepte pregătit; cu acest cal, vei face trei poşte dintr-o goană, iar eu voi avea grijă să nu mă întorc la rege pentru a-i spune că ai plecat decât în momentul când va fi cu neputinţă să mai fii ajuns din urmă. Între timp, tu vei fi ajuns la Le Havre, şi de la Le Havre, în Anglia, unde vei găsi frumoasa casă pe care mi-a dăruit-o prietenul meu, domnul Monck, fără a mai vorbi de ospitalitatea pe care ţi-o va oferi regele Carol. Ei bine, ce zici de acest plan?

- Du-mă la Bastilia - răspunse Athos zâmbind.

- Cap sec! zise d'Artagnan. Ia gândeşte-te!

- La ce?

- Că nu mai ai douăzeci de ani. Crede-mă, prietene, îţi spun asta judecând după mine. Temniţa e moarte curată pentru oamenii de vârsta noastră. Nu, nu, n-aş putea îndura să te ştiu putrezind în închisoare. Numai când mă gândesc, şi mă apucă durerea de cap!

- Prietene - răspunse Athos - Dumnezeu m-a făcut, din fericire, tare şi la trup şi la suflet. Crede-mă, voi fi tare până la ultima suflare.

- Dar asta nu-i tărie, dragul meu, e nebunie curată!

- Nu, d'Artagnan, e o judecată bine chibzuită. Să nu crezi că aş fi discutat cu tine chestiunea de a şti dacă te vei nenoroci făcându-mă să scap. Aş fi urmat planul tău, dacă fuga ar fi intrat în vederile mele. Te-aş fi ascultat, aşa cum şi tu, în ase­menea împrejurare, m-ai fi ascultat, fără îndoială, pe mine. Nu, te cunosc prea bine pentru ca nici să nu mai vorbim de­spre asta.

- Ah, dacă m-ai lăsa s-o fac - zise d'Artagnan - cum l-aş mai pune pe rege să alerge după tine!

- El e rege, dragă prietene.

- Oh, pentru mine e totuna. Şi, oricât de rege este el, i-aş spune verde în faţă: "Sire, închideţi, exilaţi, ucideţi totul în Franţa şi în Europa; ordonaţi-mi să arestez şi înjunghii pe cine doriţi, chiar şi pe DOMNUL, fratele vostru; dar nu vă atin­geţi de vreunul dintre cei patru muşchetari, că altfel, la dracu!..."

- Dragă prietene - răspunse Athos cu tot calmul - aş vrea să te conving de un lucru, anume că vreau să fiu arestat, că doresc o arestare mai mult decât orice.

D'Artagnan făcu o mişcare din umeri.

- Ce vrei - continuă Athos - aşa voi face: de mă vei lăsa să plec, mă voi întoarce singur spre a mă constitui prizo­nier. Vreau să-i dovedesc acestui tânăr că strălucirea coroanei lui are darul de a zăpăci, vreau să-i dovedesc că nu poate fi cel dintâi între oameni decât cu condiţia de a fi cel mai generos şi cel mai înţelept. Mă pedepseşte, mă închide, mă torturează? Fie! Face abuz de putere, şi vreau să-l aduc să înţeleagă ce este o remuşcare, aşteptând ca Dumnezeu să-i arate ce este aceea o pedeapsă.

- Prietene - răspunse d'Artagnan - ştiu prea bine că, atunci când tu spui nu, nu rămâne! Nu mai stăruiesc. Vrei să mergem la Bastilia?

- Acolo vreau să mă duci.

- Am înţeles... La Bastilia! îi strigă d'Artagnan vizitiului.

Şi lăsându-se pe perna trăsurii, îşi rodea mustaţa cu o în­verşunare care, pentru Athos, însemna o hotărâre luată sau pe cale de a fi luată.

Se făcu tăcere în trăsura care continua să se legene pe roţiie ei, dar fără a merge nici mai repede, nici mai încet decât până atunci. Athos reluă mâna muşchetarului.

- Nu eşti supărat pe mine, nu-i aşa, d'Artagnan? în­trebă el.

- Eu? Eh, la dracu, nu! Ceea ce tu faci din eroism, eu aş fi făcut-o din încăpăţânare.

- Dar eşti de aceeaşi părere, că Dumnezeu mă va răz­buna, aşa e, d'Artagnan?

- Şi ştiu eu pe pământ nişte oameni care îl vor ajuta pe Dumnezeu în această privinţă! zise căpitanul.

LXXI

TREI OASPEŢI MIRAŢI CĂ IAU MASA ÎMPREUNĂ
Trăsura ajunse la prima poartă a Bastiliei. Un paznic o opri, şi d'Artagnan nu avu să spună decât un cuvânt pentru ca numaidecât consemnul să fie ridicat. Trăsura intră pe poartă.

În timp ce înaintau pe aleea lungă, străjuită de copaci înalţi, ce ducea la curtea Guvernământului, d'Artagnan, al cărui ochi de linx vedea totul, chiar prin ziduri, strigă deodată:

- Hei, dar ce văd?

- Spune, ce vezi, prietene? îl întrebă liniştit Athos.

- Priveşte acolo!

- În curte?

- Da, repede, grăbeşte-te.

- Ei bine, o trăsură.

- Tocmai.

- Vreun biet arestat, ca şi mine, care e adus aici.

- Ar fi prea caraghios!

- Nu înţeleg ce vrei să spui.

- Grăbeşte-te şi te uită, să vezi cine coboară din trăsura aceea.

Chiar atunci, un al doilea paznic veni să-l oprească pe d'Artagnan. Formalităţile erau îndeplinite fără grabă. În acest timp, Athos putea să vadă bine, la o sută de paşi, pe omul pe care i-l arătase prietenul său. Acest om cobora, într-adevăr, din trăsură, chiar la poarta Guvernământului.

- Ei bine - întrebă d'Artagnan - îl vezi?

- Da; e un bărbat în costum cenuşiu.

- Ce zici de asta?

- Nu ştiu nimic; e, cum ţi-am spus, un bărbat în costum cenuşiu, care coboară din trăsură; asta-i totul.

- Athos, fac rămăşag că e el.

- Cine el?

- Aramis.

- Aramis arestat? Imposibil!

- Nu-ţi spun că e arestat, deoarece, după cum vedem, e singur în trăsură.

- Atunci, ce caută aici?

- Oh, îl cunoaşte pe Baisemeaux, guvernatorul - răs­punse muşchetarul pe un ton prefăcut. Pe legea mea, am sosit la timp!

- Pentru ce?

- Ca să vedem totul.

- Nu-mi convine această întâlnire; Aramis, văzându-mă, se va simţi stingherit, mai întâi că mă vede el, apoi că-l văd eu.

- Aici ai dreptate.

- Din păcate, n-ai ce face când te întâlneşti cu cineva la Bastilia; chiar de-ai vrea să-l ocoleşti sau să fugi înapoi, e cu neputinţă.

- Asculta, Athos, am o idee: e vorba să-l cruţăm pe Aramis de stinghereala despre care vorbeai tu adineauri.

- Cum anume?

- Ai să vezi, sau, pentru a lămuri lucrurile mai bine, lasă-mă pe mine să vorbesc, aşa cum ştiu eu; pe tine nu te voi pune să minţi, ştiu că aşa ceva e cu neputinţă.

- Ei bine, atunci?

- Ei bine, am să mint eu pentru amândoi; e foarte uşor, când ai firea şi obişnuinţa unui gascon.

Athos zâmbi. Trăsura se opri acolo unde se oprise şi aceea pe care am semnalat-o noi, adică chiar în pragul Guvernământului.

- Ne-am înţeles? îi şopti d'Artagnan prietenului său.

Athos confirmă printr-un gest. Urcară scara.

Dacă cineva se va mira de uşurinţa cu care au intrat pe poarta Bastiliei, vom aminti că, la intrare, adică acolo unde trecerea era mai grea, d'Artagnan spusese paznicului ca aduce un deţinut politic. La a treia poartă însă, adică după ce-au intrat, el îi spuse slujbaşului doar atât:

- La domnul Baisemeaux.

Şi trecură amândoi mai departe. Peste puţin se aflau în sala de mâncare a guvernatorului, unde prima înfăţişare care îi sări în ochi lui d'Artagnan fu aceea a lui Aramis, aşezat alături de Baisemeaux şi aşteptând să se aducă un ospăţ gustos, al cărui miros umpluse tot apartamentul.

Dacă d'Artagnan făcu pe surprinsul, Aramis nu se prefăcu de loc; tresări când îi văzu pe cei doi prieteni ai lui, fără a-şi putea ascunde o anumită tulburare.

Athos şi d'Artagnan începură să-i salute pe Aramis şi pe Baisemeaux, iar acesta din urmă, uimit, zăpăcit de prezenţa celor trei oaspeţi, se învârtea fără astâmpăr încoace şi încolo, în jurul lor.

- Ah, uite - zise Aramis - prin ce întâmplare aici?...

- Noi te întrebăm pe tine asta! replică d'Artagnan.

- Am venit oare toţi trei să ne constituim prizonieri? strigă Aramis cu o prefăcută veselie.

- Eh! Eh! exclamă d'Artagnan. Ce-i drept, zidurile astea miros al naibii a închisoare! Domnule Baisemeaux, ştii că m-ai invitat la masă alaltăieri?

- Eu? tăgădui Baisemeaux.

- Ei, asta-i! S-ar zice că ai picat din nori. Nu ţi-aduci aminte?

Baisemeaux păli, roşi, se uită la Aramis, care-l privea ţintă, şi sfârşi prin a bolborosi:

- Da, fireşte... sunt încântat... dar... pe cinstea mea... nu ştiu ce... Ah, pârdalnică memorie.

- Eh, am greşit - zise d'Artagnan ca un om supărat.

- Greşit, de ce?

- Am greşit că mi-am amintit, pe cât se pare.

Baisemeaux se repezi la el.

- Nu mi-o lua în nume de rău, dragă căpitane - îi spuse - sunt cel mai netot cap al regatului. Scoate-mă din­tre porumbeii mei şi din hulubăria lor, şi nu mai fac nici cât un răcan de şase săptămâni.

- În sfârşit, acum văd că-ţi aminteşti - zise d'Artagnan cu aplomb.

- Da, da - răspunse guvernatorul şovăind - îmi aduc aminte.

- Eram cu toţii la rege; dumneata îmi spuneai nu ştiu ce poveste despre socotelile dumitale cu domnii Louvière şi Tremblay.

- Ah, da, exact!

- Şi despre bunăvoinţa pe care ţi-o arată domnul d'Herblay.

- Aşa! strigă Aramis privindu-l în albul ochilor pe nenorocitul de guvernator. Dar spuneai că nu ai memorie, domnule Baisemeaux!

Acesta i se adresă repede muşchetarului:

- Ah, aşa este; dumneata ai dreptate. Mi se pare că mi-aduc aminte. O mie de milioane de scuze! Dar notează bine, scumpe domnule d'Artagnan, acum ca şi oricând, rugat sau nerugat, dumneata eşti stăpân la mine, dumneata şi dom­nul d'Herblay, prietenul dumitale - zise el întorcându-se către Aramis - ca şi domnul - adăugă apoi înclinându-se în faţa lui Athos.