În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

4. Unirea românilor din Transilvania (Alba Iulia, 7 mai 1700)
După schisma din 1054, în istoria religioasă a românilor din Valahia şi Moldova există o încercare de unire cu Roma, care însă nu a avut nici o urmare pentru populaţia acestor ţări. În 1418, o delegaţie a voievozilor Valahiei şi Moldovei, din care făceau parte 18 reprezentanţi ai oraşelor din cele două principate, la care se adaugă reprezentantul mitropoliei Moldovei, Grigore Ţamblac, e primită de părinţii conciliari de la Konstanz cu scopul de a trata problema unirii acestor ţări cu Biserica Romei. Tema unirii este reluată apoi în cadrul Conciliului din Florenţa. Între actele acestui conciliu se găsesc şi două scrisori ale papei Eugen al IV-lea, din martie 1436, adresate „arhiepiscopului Moldo-Valahiei”, probabil mitropolitului Damian al Moldovei, participant la Florenţa, şi care a semnat actul unirii¹³⁵, unire care nu a fost însă acceptată în Moldova. Succesorul lui Damian, mitropolitul Ioachim, este alungat din ţară de forţele conservatoare, trebuind să se refugieze la Roma. Îi urmează episcopul Teoctist, un adversar înverşunat al oricărei legături cu Occidentul catolic şi cu Roma. Valahia nu este prezentă la Florenţa, din cauza faptului că ţara era invadată de turci.

În Transilvania din secolele XVI-XVII, românii sunt în pericol de a fi atraşi spre luteranismul propagat de oraşele germane (Braşov şi Sibiu) sau spre calvinismul apărat şi răspândit de conducătorii maghiari¹³⁶. Aceştia încercaseră în repetate rânduri să pună pe scaunul episcopal ortodox de Alba Iulia episcopi supuşi lor şi favorabili calvinizării românilor.

După înfrângerea turcilor la Viena (1683), împăratul Leopold I (1657-1705) eliberează şi Transilvania, iar prin tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687), această provincie este din nou încorporată în regatul Ungariei, ceea ce constituie un accentuat pericol de calvinizare a românilor de aici. Printr-un decret imperial din 4 decembrie 1691, catolicilor li se acordă din nou libertatea religioasă, iar în anul următor, dispoziţia împăratului din 23 august îi îndeamnă pe românii ortodocşi să se unească cu Roma, promiţând clerului aceleaşi drepturi şi privilegii pe care le avea clerul latin din Ungaria. Trebuie menţionat că în Transilvania existau şi români catolici, care, în contextul relaţiilor politico-religioase dintre ierarhia ortodoxă şi Înalta Poartă, fuseseră abandonaţi de mult timp. De pastoraţia acestora se ocupau acum capelanii militari ai trupelor imperiale. Unul dintre aceştia, Ladislau Barány, se prezintă la sinodul clerului ortodox, ţinut la Alba Iulia în 1697, pentru a le explica celor prezenţi în ce constă unirea cu Roma, unire despre care vorbise în prealabil cu episcopul de aici, Teofil Szerémy. Părinţii sinodali se declară de acord cu unirea, cerând în schimb o respectare completă a ritului şi a tradiţiilor religioase ortodoxe, ca şi paritatea în drepturi cu clerul catolic, aceasta şi pentru a se elibera de jugul umilitor al contelui calvin de aici.

Protagoniştii acestei uniri sunt episcopii de Alba Iulia, Teofil şi Atanasiu, ajutaţi de Societatea lui Isus şi de cardinalul arhiepiscop de Gran, Leopold Karl Kallonics.

Pentru o înţelegere corectă şi în ansamblu a acestei uniri trebuie să se ia în consideraţie pericolul calvinizării şi maghiarizării populaţiei române transilvănene, după înglobarea acestei provincii în imperiul austro-ungar în 1688. Din aceste motive, speranţele românilor se îndreaptă acum spre Roma şi spre împăratul de la Viena, care le promite acestora salvarea naţională şi ajutorul în cazul în care se arată dispuşi să îmbrăţişeze credinţa catolică, fără ca prin aceasta să îşi părăsească ritul lor bizantin.

Un predecesor al menţionaţilor episcopi în făurirea unirii a fost greco-italianul bazilitan Giuseppe de Camillis, fost student în colegiul grecesc din Roma, care fusese numit episcop în nordul Transilvaniei cu titlul de „Vicar apostolic al credincioşilor de rit grec din toată Ungaria şi Consilier al Împăratului” (1689 – vezi activitatea sa mai sus).
3.1. Sinodul lui Teofil (1697)
Teofil provenea dintr-o familie nobilă din Beiuş, şi din 1692 ocupă scaunul episcopal de Alba Iulia. Deja de la înscăunare, calvinii i-au pus mai multe condiţii care vizau, ca de obicei, promovarea religiei calvine. Înainte de convocarea sinodului în care intenţiona să abordeze deschis problema unirii cu Roma, episcopul este informat de iezuitul Paul Ladislau Barany asupra condiţiilor prescrise în Instrucţiunea Congregaţiei de Propaganda Fide din 1669. În esenţă, această instrucţiune cuprindea ideile aprobate de Conciliul ecumenic din Florenţa (sesiunea a 25-a din 1439), adică îmbrăţişarea doctrinei catolice, pe când tradiţiile juridice şi liturgia orientală bizantină puteau fi păstrate în integritatea lor. Cu privire la corectarea doctrinei ortodoxe, cei care se converteau trebuiau să accepte patru puncte:

– primatul papal;

– existenţa Purgatoriului;

– validitatea Împărtăşaniei cu pâine nedospită;

– Filioque (purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul).

Mulţumit cu aceste condiţii, Teofil convoacă un sinod general la Alba Iulia pentru luna februarie a anului 1697. Aici iau parte aproape toţi protopopii din jurisdicţia sa. În cadrul discuţiilor, episcopul le face cunoscut celor prezenţi pericolul calvinizării, pericol ce poate fi ocolit numai prin unirea cu Roma. Actele sinodului sunt semnate la 21 martie. Iată un fragment din mărturisirea de credinţă semnată de participanţi:

Noi, Teofil, din mila lui Dumnezeu episcopul Bisericii româneşti din Ardeal...şi tot clerul acestei Biserici, lăsăm pomenire cu scrisoarea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în trecuta lună a lui Februarie, când am avut sobor mare în Bălgrad, cu o inimă am aşezat, să ne întoarcem la sânul sf. Maice Biserici Romano-Catolice, şi iarăşi să ne unim cu dânsa, toate acelea primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le câte le primeşte, mărturiseşte şi crede dânsa, şi mai întâi mărturisim cele patru puncte în care până acum ne deosebeam¹³⁷.
Urmează cele patru puncte prezentate mai sus. În continuare, membrii sinodali cer ca toţi preoţii, călugării şi credincioşii uniţi să se bucure de aceleaşi drepturi şi privilegii pe care le aveau membrii clerici şi laici ai celorlalte confesiuni; clericii mai cer ca, pe viitor, să nu mai depindă de laici, ci doar de propriul episcop.

La data de 10 iunie, alţi 12 protopopi, care nu participaseră la sinodul din februarie, trimit cardinalului Kallonics o scrisoare prin care îi cer să fie primiţi şi ei în Biserica Catolică. Cardinalul de Gran fusese numit delegat special de Sfântul Scaun pentru a se ocupa de problema unirii cu Roma a „grecilor din Ungaria”, iar împăratul îi încredinţase misiunea de a analiza toate convertirile ce aveau loc în imperiu.

3.2. Mitropolitul Atanasie Anghel şi Actul de unire (5 septembrie 1700)
Moartea mitropolitului Teofil, în iulie 1697, a întrerupt acţiunile de unire. În anul 1697, îi urmează, cu ajutorul calvinilor, Atanasie Anghel (1697-1713), consacrat episcop la 28 ianuarie 1698 conform tradiţiei de către mitropolitul Ungrovlahiei, Teodosiu de Bucureşti; de aici s-a întors cu daruri de la domnitorul Constantin Brâncoveanu şi cu porunci de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care era în Ţara Românească pentru strângere de fonduri, să nu facă slujbă românească, ci doar „slovinească sau elinească”. Chiar dacă ar fi voit să nu reia tratativele de unire cu Biserica Romei, acest lucru nu mai era posibil, fiind presat de propriul său cler, care nu mai putea suferi prigoana şi dominaţia religioasă calvină, dominaţie ce a continuat fără întrerupere, deşi devenise publică Declaraţia de Unire a mitropolitului Teofil şi fusese deja trimisă Împăratului de la Viena. Aceasta rezultă şi din faptul că la 9 aprilie 1697 exista o dispoziţie a mitropolitului Teofil, prin care numea provizoriu pe protopopul Ioan din Hunedoara în locul protopopului Nicolae, decedat, iar pe contrapagina actului emis de mitropolit se găseşte ordinul de numire al aceluiaşi protopop, redactat în ungureşte şi semnat de superintendentul (episcopul calvin) Vesszprémi István, „episcop ardelean reformat maghiar şi român”, prin care însărcinează pe „popa Ioan” cu conducerea provizorie a protopopiatului, până se va reuni sinodul calvinesc, care îl va aşeza definitiv şi îi va lua jurământul (T. Cipariu, Arhiv., pp. 254-155).

Obligat de împrejurări şi de supuşii săi, protopopi, preoţi şi credincioşi, mitropolitul Atanasie convoacă Sinodul din 7 octombrie 1698 de la Alba Iulia, la care, la început au fost invitaţi numai protopopii. Având în vedere, însă, importanţa hotărârilor ce trebuiau luate, au fost convocaţi şi preoţi şi câte doi-trei fruntaşi din fiecare parohie, astfel încât au participat 2 270 de preoţi, care au făcut pe rând mărturisirea credinţei, plus delegaţii credincioşilor. O consultare fără precedent în unirile religioase. Convocarea Sinodului în manieră lărgită a fost făcută pentru ca mitropolitul şi protopopii să nu poată fi acuzaţi că ar fi făcut unirea singuri. În urma acestei adeziuni, s-a redactat Declaraţia de Unire sau Cartea de Mărturie din 7 octombrie 1698, semnată de mitropolit şi de 38 de protopopi. La 16 februarie 1699, împăratul a emis Prima Diplomă Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru ruteni la 23 august 1692, stabilea ca „bisericile, feţele bisericeşti şi lucrurile de lege grecească ce sunt unite cu Sfânta Biserică a Romei [...] aceeaşi scutinţă bisericească să o aibă [...] ca şi a celor de lege latinească”. Diploma nu a fost primită în mod pozitiv în sânul naţiunilor privilegiate, deoarece erau acordate clericilor uniţi imunităţi şi privilegii sociale.

Constatându-se rezistenţa unor preoţi români, cum a fost cazul celor din Ţara Haţegului, care se socoteau uniţi cu calvinii, sau a celor din părţile Braşovului şi Făgăraşului, ce nu mai erau de mult timp sub jurisdicţia Mitropoliei de Alba Iulia, s-a hotărât să se convoace un nou sinod, la 4 septembrie 1700, cu o largă participare, la care au fost prezenţi protopopii, fiecare cu „juratul” său, cu câte doi preoţi şi câte trei ţărani fruntaşi. Mai greu s-au lăsat convinşi cei din Făgăraş şi Hunedoara, unde aproape toţi preoţii, împreună cu protopopii şi boierii, erau trecuţi la calvinism, precum şi cei din scaunele Braşovului şi Sibiului. În ziua a doua, la 5 septembrie 1700, Sinodul a stabilit din nou că primeşte Unirea, cele patru puncte, şi a redactat Actul de Unire, semnat de 54 protopopi şi 1 640 preoţi după Klein, 1 563 după Nilles; printre aceştia, protopopii: Ioan de Hunedoara cu 50 de preoţi, Sava din Sălişte cu 15, Petru din Sibiu cu 33, Vasile din Braşov cu 35 etc., consfinţind astfel Unirea cu Roma, după trative purtate timp de aproape opt ani sub doi mitropoliţi.

La începutul anului următor, la Viena, Kollonich îi conferă lui Atanasiu, sub condiţie, consacrarea sacerdotală şi episcopală, împotriva căreia protestează mulţi clerici ortodocşi. În luna martie, episcopul Atanasiu este confirmat în oficiul său printr-o nouă diplomă (a doua Diplomă Leopoldină – 19 martie 1701). Cu toate protestele ierarhilor ortodocşi, aproximativ jumătate de milion de români ortodocşi acceptă spontan şi fără nici o constrângere unirea cu Roma. Pentru a-l ajuta în rezolvarea diferitelor probleme bisericeşti, împăratul dispune ca noului episcop să îi fie dat un teolog iezuit cu titlul „causarum generalis auditor”, misiune pe care diferiţi iezuiţi o vor avea pe lângă episcopii uniţi până la suprimarea Societăţii lui Isus din 1773.

Cu toată opoziţia calvinilor şi a patriarhilor de Bucureşti şi Ierusalim¹³⁸, episcopul îşi urmează cu tenacitate planurile sale de consolidare a unirii. În sinodul din 1702 se stabileşte înfiinţarea unei şcoli în casa episcopală şi trimiterea anuală a câte cinci tineri la studii în străinătate. La fel, se discută şi despre posibilităţile înfiinţării unei tipografii. După câţiva ani, 7 protopopi şi mai mult de 700 de preoţi din Maramureş cer şi ei să fie primiţi în Biserica romană. Episcopul Atanasiu moare la 19 august 1713. Ultima sa dorinţă a fost aceea ca toţi cei uniţi să nu cedeze în faţa greutăţilor şi obstacolelor şi să se păstreze fideli credinţei Bisericii Catolice¹³⁹.

După moartea lui Atanasiu, scaunul episcopal rămâne vacant până în 1715, când este ales şi consacrat episcop cu titlul de Vicar Apostolic Ioan Gheorghe Patachi, fost elev al Colegiului Germanic din Roma. În curând, se ivesc disensiuni între Patachi şi episcopul latin de Alba Iulia. Acesta din urmă, invocând canonul 9 al Conciliului ecumenic al IV-lea din Lateran, voia ca episcopul unit să îi fie subordonat ca Vicar ritual. În plus, insista să părăsească Alba Iulia, oraşul fiind considerat ca reşedinţă doar a episcopilor de rit latin. Papa Inocenţiu al XIII-lea respinge prima cerere a episcopului latin, dar o acceptă pe a doua. În 1715, Patachi primise de la împărat două teritorii. În cel din regiunea Făgăraşului, papa instituie, în 1721, o episcopie pentru uniţi, cu sediul în oraşul Făgăraş, episcopie pe care împăratul Carol al VI-lea o anexează arhiepiscopiei de Esztergom. În Făgăraş erau mai puternici calviniştii. Din cauza nenumăratelor dificultăţi provocate de aceştia, ca şi a ostilităţii ortodoxe, Patachi moare pe 27 octombrie 1727.

În anul următor este numit episcopul Inocenţiu Micu-Klein, o personalitate marcantă a Bisericii Române Unite cu Roma şi un luptător neobosit pentru respectarea drepturilor românilor. Din acest motiv, el vine în conflict cu cele trei naţiuni „privilegiate”, saşii, maghiarii şi secuii. Este acuzat în faţa Mariei Tereza ca tulburător al ordinii publice, motiv pentru care în 1751 trebuie să renunţe la scaunul său episcopal. Se retrage la Roma, unde moare în 1768. În timpul său, reşedinţa episcopală se mută la Blaj (1737), oraş unde episcopii şi clerul unit vor desfăşura o bogată activitate religioasă şi culturală, atât de benefică pentru redeşteptarea conştiinţei originii latine a românilor şi a legăturilor lor cu Roma catolică (Şcoala Ardeleană). Episcopul Petru Pavel Aron (1752-1764) înfiinţează aici un colegiu condus de călugării bazilitani şi o tipografie în care au fost tipărite numeroase cărţi liturgice şi de formare religioasă şi culturală a poporului. Ajutaţi de Maria Tereza, Atanasiu Rednic (1764-1772) şi Grigore Maior (1773-1782) vor contribui mult la răspândirea şi consolidarea unirii. În această activitate ei sunt sprijiniţi de mulţi preoţi ce studiaseră la Roma.

Deoarece unirea cuprinsese şi alte zone ale Transilvaniei, în 1748, Congregaţia Consistoriului instituie la Oradea Mare un vicariat ritual care să se ocupe de românii uniţi. La 17 iunie 1777, Pius al VI-lea transformă vicariatul în episcopie de sine stătătoare ce depindea juridic de Esztergom.

La data de 26 noiembrie 1853, Pius al IX-lea înfiinţează o mitropolie pentru românii uniţi, cu titlul de Făgăraş-Alba Iulia. Acesteia îi sunt subordonate episcopiile de Oradea Mare, Gherla şi Lugoj. Primul mitropolit este Alexandru Sterca Suluţiu (1853-1867), care continuă activitatea predecesorilor săi, semănând foarte mult cu Inocenţiu Micu-Klein în apărarea drepturilor românilor şi a Bisericii lor unite.
3.3. Acţiuni împotriva Unirii
Nemulţumiţi de unirea românilor cu Biserica Romei, calvinii au acuzat – cum fac unii ortodocşi astăzi – că românii n-ar fi fost liberi să îşi exprime opţiunea confesională şi doar protopopii şi preoţii au făcut Unirea, fapt ce l-a determinat pe împărat să aprobe Instrucţiunile Guvernului ardelean din 7 octombrie 1699, pentru a li se da românilor posibilitatea de a se exprima liber: să fie chemaţi în fiecare sat preoţii, călugării şi „cât mai mulţi, cel puţin jumătate din locuitorii fiecărui sat, dacă se poate şi mai mulţi”, ca să decidă ei înşişi şi să îşi exprime opţiunea confesională. Dar „Conscripţia Confesională începută în octombrie 1699, primele rezultate puţin încurajatoare vor fi determinat pe liderii reformaţi din Dietă să dea în curând uitării Conscripţia abia iniţiată”.¹⁴⁰ Marea masă a românilor a optat pentru unirea cu Roma, cu excepţia unei părţi din braşoveni, cei din Oraşul de Sus, cartier format din negustori macedo-români şi greci. Ca urmare, prin Patenta din 12 decembrie 1699, împăratul respinge încă o dată afirmaţiile calvinilor că românii ar fi fost constrânşi la Unirea cu catolicii, şi confirmă dreptul lor la libertatea de a se uni cu oricare dintre cele patru religii recepte sau de a rămâne în religia în care sunt.

Încă o încercare mai fac calvinii împotriva Unirii în timpul Răscoalei Curuţilor, când, în toamna anului 1706 sau în primăvara anului 1707, au aşezat la Alba Iulia în scaunul lui Atanasie Anghel, refugiat la Sibiu, pe episcopul Ioan Ţârca, fost preot român-calvin. Din fericire, acesta a fost alungat în toamna anului 1707 şi reaşezat Atanasie, care a convocat un nou Sinod cu participarea a 33 de protopopi, colaboratori ai lui Ţârca, ce şi-au reînnoit hotărârea de Unire, declarându-l pe Ţârca nedemn de episcopat.

Trebuie de asemenea consemnat foarte importantul fapt că după moartea lui Atanasie Anghel, intervenită la 1713, Biserica Română Unită cu Roma din Transilvania a rămas aproape 10 de ani fără episcop. Între anii 1723-1727, după fondarea Episcopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, prin bula Rationi congruit, cu noul sediu la Făgăraş, episcopul Ioan Giurgiu Patachi începe reorganizarea. Încetând din viaţă în 1727, urmează o nouă vacanţă episcopală până în 1732, când scaunul episcopal va fi ocupat de Ioan Inocenţiu Micu-Klein, ales la 1728 dintre cei trei candidaţi. Numit de împărat şi confirmat de Sfântul Scaun Apostolic, a fost instalat la Făgăraş (1732), de unde, la 1738, el a mutat reşedinţa la Blaj şi a ctitorit acolo Mica Romă a neamului românesc.

În toată această vacanţă a scaunului episcopal, presiunile calvinilor pentru a-i determina pe români să îmbrăţişeze Reforma au eşuat. Sătui de calvini, românii au rămas fideli Romei.

Activitatea noului episcop Ioan Inocenţiu Micu-Klein, atât pe tărâm religios, organizatoric, cât mai ales în domeniile politic şi social, a adus un suflu nou în Transilvania. A început epoca istorică de petiţionare a românilor, episcopul solicitând fără încetare Curţii Imperiale Vieneze respectarea promisiunilor făcute la Unire, consemnate în cea de-a doua Diplomă Leopoldină, emisă la 19 martie 1701, iar în calitate de membru al Dietei Transilvaniei a protestat cu hotărâre împotriva opresiunii din partea naţiunilor privilegiate, ungurii, saşii şi secuii, asupra românilor, aceştia din urmă formând naţiunea cea mai numeroasă şi aceea care suportă cele mai multe poveri ale statului. Se cunosc reacţiile membrilor Dietei la intervenţiile episcopului valah; abia a scăpat o dată să nu fie aruncat pe fereastră. Activitatea politică declanşată de episcopul Inocenţiu, programul său de emancipare naţională vor fi continuate de următorii ierarhi uniţi, de Corifeii Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi ceilalţi, toţi cu studii în şcolile Apusului, îndeosebi ale Romei. Întorşi în Transilvania, prin studiile lor istorice şi filologice despre originea latină a românilor ca neam şi limbă, au stimulat lupta de emancipare naţională iniţiată de Inocenţiu. În 1754, s-au deschis la Blaj primele şcoli româneşti sistematice, în care copiii iobagilor români, întreţinuţi cu „ţipăii” pregătiţi din grâul Episcopiei Greco-Catolice, vor forma clasa intelectualilor români, cu deosebire a preoţilor şi învăţătorilor care se vor răspândi în toate satele ardelene, ducând până în ultimul cătun spiritul de luptă şi emancipare, de conştientizare a originii românilor din nobila gintă latină. Au urmat şcolile greco-catolice de la Beiuş, Năsăud, Gherla etc. Până şi liceul ortodox de la Braşov a fost deschis cu ajutorul a două mari personalităţi greco-catolice: George Bariţiu şi profesorul şi gazetarul Aurel Mureşanu.

În şcolile greco-catolice s-au format intelectuali români din ambele confesiuni, mulţi fiind ortodocşi. Dovada o fac patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Nicolae Bălan şi episcopul Vasile Duma, toţi trei absolvenţi ai Gimnaziului Superior Greco-Catolic din Năsăud, primul în 1887, al doilea în 1900 şi al treilea în 1883. De aceea nu e de mirare că a surprins atât de neplăcut comportarea mitropolitului Nicolae Bălan în 1948, atunci când şi-a arătat „recunoştinţa” faţă de Biserica Greco-Catolică condamnând-o în mod public.

3.4. Roadele Unirii
Roadele Unirii cu Roma pe tărâmul luptei afirmării naţionale se regăsesc deplin exprimate în Supplex Libellus Valachorum (1791), Revoluţia din 1848, Pronunciamentul de la Blaj (1867), Memorandum-ul din 1892, în activitatea Partidului Naţional Român, în care vioara întâi au fost greco-catolicii. Toate acestea au fost încununate de Marea Unire naţională din 1918, când la Alba Iulia, un alt ierarh al Bisericii Române Unite, un Inocenţiu Micu-Klein redivivus, episcopul Iuliu Hossu (mai târziu cardinalul), le-a citit celor peste 100 000 de români adunaţi pe Platoul Romanilor Declaraţia de Unire a Transilvaniei cu Ţara.

Acţiunea curajoasă a episcopului Inocenţiu Micu-Klein a fost întreruptă de răzmeriţa lui Visarion Sarai, în primăvara anului 1744, când acest călugăr bosniac, ce nu ştia deloc româneşte, trimis al Mitropolitului sârb de la Karlovitz, a răsculat împotriva Unirii cu Roma partea Transilvaniei de la sud de Mureş până la Săliştea Sibiului; episcopul Inocenţiu, refuzând porunca împărătească şi opunându-se intervenţiei cu forţa împotriva călugărului bosniac, a fost nevoit să părăsească ţara, din 1744 şi până în 1768 trăind în exil la Roma. Alt călugăr ortodox, Sofronie de la Cioara, în slujba aceleiaşi ortodoxii sârbeşti şi a coloanei a cincea a Rusiei ţariste în Ardeal, a răsculat, între 1759-1760, împotriva Unirii partea de la nord de Mureş, prezentându-se ca „vicar al Mitropolitului de la Karlovitz”. Seria de jafuri comise, ajutat fiind de călugării puşi şi ei în slujba aceleiaşi coloane pro-muscăleşti, au determinat reacţia generalului Buccow, care a recurs la distrugerea mănăstirilor răzvrătiţilor. În majoritatea lor „schiturile” erau formate dintr-o singură încăpere, cel mult două, acoperite cu stuf, aşezate la marginea pădurilor, în afara satelor. Dar, cu toate acestea, Unirea cu Roma a supravieţuit.

În contextul marii Uniri a României din 1918, Biserica Greco-Catolică a avut un rol deosebit. Episcopul de Gherla, Iuliu Hossu, citeşte în faţa mulţimilor adunate la Alba Iulia, pe 1 decembrie, declaraţia de unire a Transilvaniei şi Banatului cu România, declaraţie votată de Adunarea naţională. Tot el îi va prezenta apoi regelui Ferdinand I această declaraţie de o importanţă covârşitoare pentru istoria modernă a României.

În baza Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, semnat la 10 mai 1927 şi ratificat la 7 iulie 1929¹⁴¹, Sfântul Scaun reorganizează Biserica Greco-Catolică la 5 iulie 1930. Este înfiinţată şi o nouă dieceză, a Maramureşului, cu sediul la Baia Mare. În plus, sunt instituite un Vicariat ritual pentru rutenii din Bucovina, supus jurisdicţiei episcopului de Maramureş, şi un Ordinariat pentru armenii ce depindeau până acum de episcopul latin de Alba Iulia. Centrul episcopal de Gherla este transferat la Cluj, iar jurisdicţia mitropolitului de Făgăraş-Alba Iulia este extinsă şi asupra uniţilor din Vechiul Regat (Valahia, Moldova şi Basarabia).

În urma celui de-al doilea război mondial, Biserica Greco-Catolică este suprimată prin decretul din 1 decembrie 1948, după ce, în noaptea dintre 29 şi 30 octombrie, fuseseră arestaţi şi închişi, în reşedinţa de vară a patriarhiei ortodoxe de la Dragoslavele, cei şase episcopi greco-catolici¹⁴². Toate bisericile şi celelalte bunuri sunt confiscate de reprezentanţii statului şi ai Bisericii ortodoxe. În această suprimare forţată au colaborat forţele comuniste locale conduse de Moscova şi autorităţile ortodoxe române. Acum începe martiriul acestei Biserici, care în anul suprimării număra aproximativ 1 800 000 de credincioşi. Istoria dureroasă şi eroică a fidelităţii faţă de Biserica Romei şi faţă de binele ţării a românilor uniţi (episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi numeroşi laici) din perioada totalitarismului comunist a început să fie cunoscută mai bine abia după schimbările din 1989.