În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

PONTIFICATUL LUI INOCENŢIU AL III-LEA

Inocenţiu al III-lea (Lotario dei Conti di Segni) s-a născut la Gavignano, în apropierea oraşului Segni, în anul 1160, a fost ales papă la 8 ianuarie 1198 şi a murit la Perugia în anul 1216.

Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea, care a durat mai bine de două decenii, a fost mai mult rodnic decât strălucitor. Importanţa sa derivă din simbioza dintre personalitatea excepţională a acestui papă şi convingerile sale religioase şi politice.

Născut într-o familie nobilă, Lotariu s-a bucurat de o vastă formare culturală. La început a învăţat la Roma, avându-l ca maestru pe Petrus Ismahel, în mănăstirea Sf. Andrei. A fost luat sub protecţia cardinalului Paolo Scolari, viitorul papă Clement al III-lea, şi s-a dedicat studiului liturgiei în schola cantorum din Lateran, devenind canonic. Şi-a continuat formarea intelectuală la Paris, unde l-a avut ca maestru pe Petru de Corbeil. Printre colegii săi se numărau Ştefan Langton, Robert de Courson (ambii vor fi numiţi cardinali de viitorul papă Inocenţiu al III-lea) şi Eude de Sully (episcop de Paris din anul 1196). Marile dezbateri ale vremii erau concentrate pe tema exegezei Sfintei Scripturi, teologia sacramentelor, chestiunile morale. După întoarcerea la Roma, în 1186, papa Grigore al VIII-lea l-a hirotonit subdiacon, iar Lotariu s-a dedicat studierii dreptului canonic la Bologna, oraşul universitar cu cei mai renumiţi profesori de drept, printre care se numărau, la acea epocă, Uguccione de Pisa. În aceşti ani, viitorul papă şi-a însuşit o cunoaştere profundă a teologiei şi Sfintei Scripturi, o perfectă stăpânire a vocabularului şi a conceptelor juridice, o metodă intelectuală fondată pe citate şi pe comentarea acestora, dar şi pe alegorie.

Opera şi activitatea sa au fost conduse în primul rând de o gândire teologică bazată pe dreptul canonic, dar şi de o anumită originalitate, caracterizată de capacitatea sa de organizare, codificare şi elaborare de sinteze viguroase.

În anul 1189, papa Clement al III-lea l-a numit cardinal diacon, iar în timpul pontificatului lui Celestin al III-lea a fost asistent în Curia romană. La moartea lui Celestin al III-lea, situaţia era critică: o parte dintre cardinali, reuniţi în Lateran, au decis să se adăpostească în fortăreaţa familiei Frangipane, din cauza revoltelor din Roma. Lotariu, împreună cu alţi cardinali, au decis să rămână în oraş până la înmormântarea pontifului decedat. Deşi era unul dintre cei mai tineri cardinali (37 de ani), alegerea sa a fost destul de rapidă. Soliditatea formării sale şi energia care o emana au fost, fără îndoială, argumente în favoarea sa.

Inocenţiu al III-lea a intrat imediat în conflict cu puterea imperială. În contextul unei bogate reflecţii asupra puterilor temporale şi spirituale, care continua încă din timpul reformei gregoriene, a avut meritul să aprofundeze în mod remarcabil această teorie, formulată în scrisorile şi decretalele sale.

Chiar dacă gândirea papei se înscrie pe o linie care va conduce la Inocenţiu al IV-lea şi Bonifaciu al VIII-lea, se poate afirma, pe drept cuvânt, că viziunea sa a fost mai mult decât doar una teocratică. O expresie cheie a guvernării sale este plenitudo potestatis, adică nu doar o putere absolută asupra lumii şi aspectelor vieţii sociale, ci mai degrabă o plenitudo ecclesiasticae potestatis, o putere pontificală deplină asupra tuturor Bisericilor şi clericilor, lucru care comporta, printre altele, un control nelimitat al demisiilor şi transferurilor de episcopi, ca şi facultatea de a fixa taxe pentru beneficiile ecleziastice. Era vorba, aşadar, de o putere absolută, chiar dacă era reglementată de morala religioasă şi de canoanele Bisericii. Papa se proclama vicarius Christi, şi nu doar „vicarul lui Petru”, Biserica romană fiind definită ca mater ecclesiarum et mater omnium Christi fidelium.

Papa Inocenţiu al III-lea a restaurat mozaicul din absida Bazilicii Sf. Petru, unde Isus Cristos este reprezentat, în registrul superior, între Sf. Petru şi Sf. Paul, iar în cel inferior, între papă şi Bierica romană. Dar, deşi folosea în mod exagerat comparaţia cu Melchisedec, Inocenţiu al III-lea considera puterea temporală şi cea spirituală ca fiind două sfere bine determinate, preluând această teorie de la maestrul său, Uguccione, care afirma că în principiu trebuie să existe o reciprocă independenţă între Imperiu şi papalitate (quoad institutionem neutrum pendet ab altero). Totuşi, Inocenţiu a adus o modificare la această teorie: papalitatea putea să intervină în sfera temporală din motive religioase (ratione peccati). Nu intervenea în alegerea împăratului, dar putea, ba mai mult, trebuia, să examineze calităţile morale ale celui ce urma să fie consacrat împărat; nu se amesteca în guvernarea regatelor, dar putea să excomunice un suveran şi să îi dezlege pe supuşi de jurământul de fidelitate, dacă monarhul ameninţa integritatea Bisericii.

Din punct de vedere al celor două „jurisdicţii”, fiecare reprezentată de către un „vicar”, ele erau în principiu independente, având însă un raport de reciprocitate „precum luna este cu soarele”. Prin consacrarea împăratului, puterea temporală primea legitimitatea „aşa cum luna primeşte lumina de la soare”.

Problemele politice din Imperiu au constituit una din preocupările majore ale lui Inocenţiu al III-lea. Papa a consacrat acestora, timp de mai mulţi ani, o atenţie deosebită, iar documentele referitoare la acest aspect au fost adunate într-un registru special, numit de istoricii germani Thronstreitregistrer.

Henric al VI-lea a murit la 27 septembrie 1197, iar pentru tronul imperial se confruntau doi candidaţi, Filip de Hohenstaufen, fratele defunctului şi duce de Suabia, ales în martie 1198, şi Otto de Brunswick, din partidul guelfilor, ales în iunie 1198. Deşi adversari, ambii luptau împotriva moştenitorului de drept, Frederic, fiul lui Henric al VI-lea, şi a mamei sale, regina Costanţa, care provenea din familia regală a normanzilor ce conduceau Sicilia.

Inocenţiu al III-lea a trebuit să decidă de partea cui se află şi pe cine să consacre ca împărat. După moartea reginei Costanţa, papa l-a luat sub tutela sa pe tânărul Frederic, care a renunţat pentru un timp la tronul imperial, devenind rege al Siciliei.

După ce Filip a atacat trupele pontificale la Montecassino, în ianuarie 1999, papa Inocenţiu al III-lea l-a susţinut tot mai mult pe Otto. Însă, deoarece pretenţiile acestuia din urmă, asupra centrului Italiei, au început să devenină tot mai ameninţătoare, suveranul pontif s-a reorientat, acordându-i susţinere lui Filip. În anul 1207, papa propunea chiar o căsătorie între fiica lui Filip şi un nepot de-al său, Riccardo de Segni.

Asasinarea lui Filip (21 iunie 1208) l-a constrâns pe Inocenţiu al III-lea să negocieze cu Otto, care, în final, va fi încoronat ca împărat la Roma, la 4 octombrie 1209, cu titlul de Otto al IV-lea. Acesta şi-a pus în practică politica imperială de expansiune teritorială spre centrul Italiei, ceea ce va duce la un nou război, în 1210, atunci când şi regatul Siciliei a fost invadat. Inocenţiu al III-lea i-a dezlegat pe supuşii împăratului de jurământul de fidelitate, iar la 3 martie 1211, l-a excomunicat. Papa s-a aliat cu regele Franţei, Filip August, şi cu Frederic. În cele din urmă, Filip a fost încoronat rege la Frankfurt, cu titlul de Frederic al II-lea, la 5 decembrie 1212, şi a fost recunoscut de papă, după ce s-a angajat să recunoască integritatea statului pontifical. Otto al IV-lea a fost învins la Bouvines, la 27 iulie 1214, iar la 1 iulie 1216, Frederic al II-lea a promis că, după încoronarea sa ca împărat, fiul său, Henric, numit deja rege al Sciliei, va deveni vasal al Sfântului Scaun, fiind independent de tatăl său. Situaţia, însă, nu s-a clarificat, iar succesorii lui Inocenţiu al III-lea vor intra şi ei în conflict cu interesele politicii imperiale⁴.

Raporturile cu celelalte monarhii europene au fost marcate de diferite conflicte pe tema numirilor episcopale sau de dificila aplicare a regulilor canonice în materie matrimonială. Într-adevăr, Inocenţiu al III-lea a acordat un rol esenţial funcţiei episcopale, subliniată de dreptul canonic, punând bazele a ceea ce s-a numit „reforma episcopală” din secolul al XIII-lea⁵.

Inocenţiu al III-lea a intrat în conflict cu regele Angliei, Ioan Fără de Ţară, în anul 1206, atunci când papa nu a fost de acord cu numirea de către rege a noului arhiepiscop de Canterbury, Ştefan Langton, care anterior fusese un renumit profesor la universitatea din Paris. Deoarece nu s-a ajuns la o înţelegere, în anul 1208, papa l-a excomunicat pe rege, care, în final, se va supune autorităţii pontificale, în 1213, declarându-se vasal papei, asemenea regilor Spaniei şi Portugaliei. În luna august a anului 1215, Inocenţiu al III-lea i-a venit în ajutor regelui englez, contra nobililor care s-au revoltat împotriva lui Ioan Fără de Ţară, anulând Magna Charta care îi fusese impusă.

De asemenea, Inocenţiu al III-lea a intervenit cu fermitate în problemele matrimoniale ale regilor Petru al II-lea de Aragon, Alfons al IX-lea de Leon şi Filip August al Franţei.

Diplomaţia pontificală din acea perioadă era preocupată de problema Bisericii Orientale, tot mai ameninţată de pericolul musulman, dar şi de conflictul dintre Franţa şi Anglia. La fel ca toţi papii medievali, Inocenţiu al III-lea dorea să găsească o soluţie pentru reunirea celor două Biserici, din Apus şi din Răsărit. La un moment dat, a avut unele speranţe că acest lucru s-ar fi putut materializa, deoarece, pentru o perioadă, Armenia, Bulgaria, Serbia şi Albania ieşiseră de sub influenţa Constantinopolului şi manifestau dorinţa de a se uni cu Roma, dar aceste succese au fost de scurtă durată din cauza ulterioarelor evenimente politice.

S-au tratat anterior evenimentele celei de-a IV-a cruciade, întreprinse în timpul pontificatului lui Inocenţiu al III-lea. Se impune reamintit, pe scurt, că după ce papa a chemat la arme întreaga creştinătate pentru a elibera Ţara Sfântă, la 31 decembrie 1199⁶, armatele cruciaţilor au plecat din portul Veneţiei în luna octombrie 1202, dar treptat au fost distrase de la scopul lor, la început prin operaţiunile militare din Illyricum, iar mai apoi prin ocuparea Constantinopolului, împotriva voinţei papei⁷. Ca urmare şi a întârzierii cu care ajungeau informaţiile, papa s-a văzut constrâns să recunoască un fapt împlinit, proclamarea aşa-numitului „Imperiu Latin” din Orient, sperâd în primul rând o reunire a celor două Biserici. Scopul nu a fost îndeplinit, dimpotrivă, Biserica Orientală s-a îndepărtat şi mai mult din cauza violenţelor cruciaţilor, în timp ce idealul adevăratei cruciade era abandonat.

Papa Inocenţiu al III-lea nu a renunţat, însă, la idealul de a organiza o nouă cruciadă: la 19 aprilie 1213, a făcut un apel pentru o nouă expediţie militară, încercând, de data aceasta, să evite monopolul maritim veneţian, ale cărui interese comerciale fuseseră principalele responsabile ale deturnării scopului celei de-a IV-a cruciade. Era prevăzută impunerea unei taxe, confirmată de Conciliul al IV-lea din Lateran (1215): timp de trei ani clerul ar fi gtrebuit să ofere cea de-a douăzecea parte a veniturilor sale. Pentru 1 iunie 1217 fusese stabilită o întâlnire în Sicilia, dar moartea papei, la 16 iulie 1216, la Perugia, a întrerupt toate pregătirile.

Lupta împotriva ereziei albigenze, aşa cum s-a expus în capitolele anterioare, a reprezentat unul din parţialele succese ale pontificatului lui Inocenţiu al III-lea. El a continuat opera predecesorilor săi, dar cu un mai mare pragmatism şi cu o mai bună percepţie a realităţilor timpului său. A codificat legislaţia antieretică şi a introdus în lupta împotriva ereziilor concepţia sa despre cooperarea dintre cele două puteri. Dar, şi în acest sector, s-a văzut deseori depăşit de interesele autorităţilor politice, interesate mai curând de obţinerea bunurilor materiale ale ereticilor, decât de apărărare purităţii credinţei.

Papa Inocenţiu al III-lea a ştiut să se folosească de noile ordine mendicante (franciscanii, dominicanii) în lupta împotriva ereziilor, recunoscând regulele ordinelor respective şi acordându-le permisiunea de a predica împotriva ereticilor. Pe de altă parte, a promovat reforma ordinelor monahale tradiţionale: în anul 1203, a decis ca, în Italia, Anglia şi Franţa, mănăstirile benedictine să aibă capitlurile generale o dată la trei ani; a intervenit cu o mai mare fermitate în problemele organizatorice ale canonicilor regulari ai Sf.-lui Augustin, impunându-le reformarea capitlurilor, aşa cum a fost cazul celui din Sf. Petru de pe colina Vaticanului. În anul 1207, papa Inocenţiu al III-lea dorea să adune călugări din toate ordinele de clauzură, la Roma, într-un universale coenobium, sub patronatul Sf.-lui Sixt, dar proiectul său nu a fost dus la îndeplinire, iar mănăstirea ce fusese pregătită în acest scop a fost preluată de dominicani în anul 1221.

Un mai mare succes al pontificatului său l-a constituit restructurarea Curiei Romane: au foste reformate Camera, Capela şi Cancelaria. Primele regulamente ale Cancelariei Pontificale datează din această perioadă, iar din anul 1198, această instituţie a asigurat conservarea actelor şi documentelor importante ale diplomaţiei Bisericii Catolice. De asemenea, Inocenţiu al III-lea s-a implicat şi în reformarea sistemului judiciar ecleziastic, fiind numit pe drept cuvânt de către contemporanii săi „Solomon al III-lea”.

Inocenţiu al III-lea a continuat „politica de fondare a unui stat pontifical în adevăratul sens al cuvântului, iniţiată de predecesorii săi”⁸, care avea drept scop încorporarea în teritoriile pontificale a ducatului de Ravenna şi a provinciei Toscana, în urma unei decizii contestate a marchizei Matilda de Canossa. Prin „promisiunea de la Neuss” (8 iunie 1201), Otto al IV-lea a recunoscut suveranitatea papei asupra teritoriilor din jurul Ravennei, de la Radicofani la Ceprano, cu alte cuvinte asupra Exarhatului, a regiunilor Pentapoli, Ancona şi Spoleto, teritoriile lăsate de Matilda de Canossa, şi asupra celorlalte regiuni deja recunoscute ca aparţinând statului pontifical (împrejurimile Romei, Campania, Sabina, Tuscia, Narni, Viterbo şi Maremma). Referitor la noile teritorii considerate ca fiind supuse statului pontifical, papalitatea a reuşit să exercite o efectivă influenţă doar asupra ducatului de Spoleto şi asupra posesiunilor din Toscana.

Nu au lipsit nici momentele de criză din pontificatul lui Inocenţiu al III-lea: facţiunile familiilor nobile din Roma au provocat o revoltă împotriva papei, la 7 aprilie 1203, în timpul unei procesiuni, lucru care l-a determinat să părăsească oraşul timp de un an.

Au rămas mai bine de şase mii de scrisori şi acte din timpul pontificatului său, cele mai importante având semnătura lui Inocenţiu al III-lea. În iarna 1209-1210, papa a publicat o culegere cu cea mai mare parte a decretalelor sale, realizată de capelanul său, Pietro Collivaccino, sub numele de Compilatio tertia. Aceasta a fost trimisă în mod oficial Universităţii din Bologna. S-au conservat, de asemenea, un număr destul de mare de discursuri ale lui Inocenţiu al III-lea, adunate de Arnaldo de Cîteaux. Şi astăzi stârneşte admiraţie construcţia retorică a discursului ţinut cu ocazia deschiderii Conciliului al IV-lea din Lateran, pe tema Desiderio desideravi hoc pascha manducare vobiscum antequam patiar (Luca 22,15: „Atât de mult am dorit să mănânc acest Paşte cu voi înainte de pătimirea mea”).

Dar opera cea mai celebră pe care a compus-o Inocenţiu al III-lea datează din perioada în care era cardinal: De miseria humanae conditionis, cunoscută şi sub numele de De contemplu mundi, o scriere care a fost definită ca fiind „un mic tratat ascetico-moral care descrie mizeria condiţiei umane” (M. Maccarone),şi în care sunt folosite numeroase citări. Au rămas peste şase sute de manuscrise ale acestei opere, dar de puţine ori este menţionat autorul său. O altă operă, De sacro altaris mysterio, subliniază impotanţa liturghiei pontificale, şi a avut meritul de a formula cu claritate doctrina transubstanţierii.

Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea este apreciat de majoritatea istoricilor ca fiind cel mai important din istoria Bisericii medievale, ba mai mult, Lortz îl consideră pontificatul „cel mai strălucit din întreaga istorie a Bisericii”⁹.
CAPITOLUL AL III-LEA

CRUCIADELE ŞI MIŞCĂRILE SPIRITUALISTE DIN SECOLELE XII-XIII. ÎNFIINŢAREA INCHIZIŢIEI

1. Cruciadele
Fundamentul religios al cruciadelor este discutabil. Este adevărat că mişcarea cruciadelor s-a născut din noua conştiinţă comună creştină a Occidentului, întărită de reforma gregoriană, dar, în afară de această motivaţie religioasă, în cruciade era prezentă şi o puternică doză de idealuri cavalereşti care s-au concretizat în aceste forme de exaltare sângeroasă a războiului de eliberare a locurilor sfinte. Ambele componente trebuie să fie analizate cu atenţie, deoarece nu întotdeauna s-au aflat într-un echilibru egal¹⁰.

Trebuie menţionat faptul că termenii «cruciadă» şi «cruciat» nu erau folosiţi de limba latină, limbă oficială pentru acea perioadă, ci se foloseau expresiile «călătorie la Ierusalim», «pelerinaj la Sfântul Mormânt», şi, respectiv, «soldaţii lui Cristos», «ierosolimitani», «poporul lui Dumnezeu». Abia mai târziu va fi folosit termenul de «cruciadă», pentru a indica expediţiile militare împotriva ereticilor (catari, husiţi)¹¹.

Idealurile care au împins oştirile occidentale spre recucerirea Ţării Sfinte ocupate de musulmani au fost, în principiu, creştine şi misionare. Ocuparea Ierusalimului de către turci (1071) şi imposibilitatea pelerinilor de a mai vizita locurile sfinte au mişcat profund conştiinţa întregii creştinătăţi. În afară de aceasta, turcii se aflau la porţile Constantinopolului, şi în acest sens, împăratul Alexie I (1081-1118) a adresat insistente cereri de ajutor Bisericii Occidentale. Papa Urban al II-lea a răspuns acestor cereri şi a făcut un apel la întreaga creştinătate occidentală, în anul 1095, în cadrul sinoadelor din Piacenza şi Clermont. Marele ideal religios a depăşit graniţele naţionale, unind popoarele din Occident, care s-au aliat pentru a veni în ajutor creştinilor orientali şi pentru a smulge din mâinile mahomedanilor ţara în care Cristos trăise şi predicase mesajul mântuirii. Prin strigătul înflăcărat «Deus lo volt!», papa a entuziasmat liderii politici şi masele, care au răspuns cu promptitudine mesajului său. Acest lucru se întâmpla într-o perioadă în care împăratul Henric al IV-lea şi regele francez Filip I, ambii excomunicaţi, se aflau în afara comunităţii creştine. Prin urmare, rolul de lider al acestei mişcări a fost preluat de către papă, la numai 50 de ani de la sinodul din Sutri (1046), atunci când împăratul Henric al III-lea reuşise să salveze papalitatea de la decadenţa totală, redându-i demnitatea şi grandoarea universală.

Intervenţia papei a avut un ecou neaşteptat de mare şi a dat naştere la o mişcare religioasă de masă care, în ciuda multor dificultăţi, a supravieţuit timp de trei secole, şi care şi-a pierdut din intensitate doar o dată cu destrămarea unităţii occidentale, la sfârşitul secolului al XIII-lea.

Prima cruciadă (1096-1099). Prima şi adevărata cruciadă a fost precedată de o mişcare a maselor de ţărani, fără o conducere şi organizare adecvată. După ce au traversat Renania, aceştia au început să masacreze evreii şi să comită violenţe împotriva populaţiilor din Balcani, astfel încât împăratul bizantin nu le-a permis să intre în Constantinopol. Marea majoritate dintre ei au murit pe drum¹². Supravieţuitorii, conduşi de către Petru d’Amiens, promotorul cruciadei, au ajuns în Asia Mică, dar la primul atac al turcilor selgiucizi, au fost împrăştiaţi şi nimiciţi¹³.

Corpul principal al armatei, format din cavaleri proveniţi aproape exclusiv din ţările latine, a ajuns pe căi diferite la Constantinopol. La conducerea sa se aflau principii Raimond de Toulouse, Godefroy de Bouillion, împreună cu fraţii săi, Baldovin şi Eustache, şi normandul Boemond de Taranto. După multe sacrificii şi lupte sângeroase cu musulmanii, au reuşit să elibereze Ierusalimul în anul 1099. Cruciaţii au săvârşit multe excese în timpul ocupării Ierusalimului, şi s-au dedat la acte inumane, masacrând copii, femei şi bătrâni infirmi, ceea ce a aruncat o lumină sumbră asupra faptelor lor eroice.

Izvoarele din acea vreme explică motivul acestor acţiuni condamnabile: greutăţile din timpul călătoriei prin deşert şi ambuscadele continue ale musulmanilor au provocat pierderi mari armatei cruciaţilor, demoralizându-i. Suferinţele îndurate, ura şi tensiunile interioare au fost descătuşate în timpul ocupării Ierusalimului, provocând un masacru al «necredincioşilor», nedemn pentru creştini. Din punct de vedere evanghelic, această baie de sânge este, fără îndoială, total injustificabilă. Excesele, produse din cauza limitelor umane, se vor repeta, din păcate, şi pe parcursul viitoarelor cruciade. Este dificil, însă, a judeca în mod corect ceea ce simţeau în sufletul lor aceşti războinici duri, şi poate şi grosolani din punct de vedere spiritual, atunci când fervoarea lor religioasă s-a confundat cu înflăcărarea din timpul luptei pe viaţă şi pe moarte.

Consecinţa imediată a primei cruciade a fost fondarea regatului creştin al Ierusalimului, instituit, după modelul francez, ca un stat feudal, cu mai multe principate cruciate: principatul Antiohiei şi principatul de Galileea, comitatele din Edessa, Jaffa şi Tripoli, şi senioriile Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beriut, Sidon, Ibelin etc. Godefroy de Bouillion a fost ales primul «Protector al Sfântului Mormânt». În anul 1099, lângă Ascalon, el l-a învins pe sultanul egiptean. După moartea lui Godefroy, conducerea a fost preluată de fratele său, Baldovin I (1100-1118), care şi-a luat titlul de «rege creştin al Ierusalimului».

În timpul domniei lui Fulco de Anjou (1131-1143), regatul Ierusalimului a atins extinderea sa maximă.
A II-a cruciadă (1147-1149). Sf. Bernard de Clairvaux a fost unul din promotorii acestei cruciade, reuşind să îi convingă pe regii Franţei şi Germaniei să participe la aceasta. Ce-a de-a doua cruciadă s-a terminat print-o catastrofă a expediţiei franco-germane, care a fost anihilată în luptele cu turcii. În anul 1187, Ierusalimul a căzut din nou în mâinile musulmanilor.
A III-a cruciadă (1189-1192). Pentru a recuceri Ierusalimul, s-a organizat o nouă cruciadă, bine pregătită, care şi-a început marşul către Orient sub conducerea împăratului Frederic Barbarossa. În apropiere de Iconiu, armata cruciaţilor a obţinut o victorie importantă asupra turcilor, dar, după ce bătrânul împărat s-a înecat în timp ce traversa călare râul Salef, expediţia nu a mai repurtat alte victorii. Regele englez Richard Inimă de Leu şi regele francez Filip al II-lea nu au reuşit să recucerească Ierusalimul, dar au semnat totuşi, în anul 1192, un armistiţiu cu sultanul Saladin, prin care pelerinii creştini neînarmaţi puteau să intre în Ierusalim.
A IV-a cruciadă (1202-1204). A fost promovată de către papa Inocenţiu al III-lea, care a invitat, pentru ultima oară, întreaga creştinătate din Occident să elibereze Mormântul lui Cristos. Expediţia, împotriva voinţei papei, a fost deviată spre Constantinopol de către neguţătorii veneţieni, care aveau interese economice în capitala bizantină. După ce au cucerit oraşul, la 17 iulie 1203, încercarea de reconciliere dintre cele două Biserici a eşuat, şi astfel s-a ajuns la o nouă ocupare a Constantinopolului de către cruciaţi, care s-au dedat la violenţe sângeroase şi jafuri. Ulterior a fost fondat aşa-numitul Imperiu latin de răsărit, care a fiinţat până în anul 1261. Din cauza acestui comportament brutal şi iresponsabil al cruciaţilor, despărţirea dintre Biserica Orientală şi Biserica Latină a devenit şi mai profundă, iar tentativele de reunificare şi mai dificile.

Rezultatul inutil şi absurd al acestei expediţii militare a ridicat în Occident numeroase întrebări referitoare la oportunitatea altor intervenţii armate din partea cruciaţilor. În acel context s-a format convingerea că Dumnezeu preferă să se folosească mai degrabă de copii şi de fecioare decât de războinici sângeroşi, care ar putea să deturneze scopul cruciadei. Astfel, s-a ajuns la organizarea aşa-numitei cruciade a copiilor, din anul 1212, care astăzi pare total absurdă. Mii de copii şi tinere, adunaţi din Franţa şi Germania, conduşi de doi băieţi, ciobănaşul francez Ştefan şi Nicolae din Köln, de numai zece ani, s-au îndreptat spre Ţara Sfântă. Aşa cum era de aşteptat, pelerinajul acestor inocenţi s-a sfârşit cu o tragedie îngrozitoare. Expediţia a început să se destrame încă din Italia. Mulţi copii nu au dorit să meargă mai departe, iar unii criminali au răpit sute de tinere. Supravieţuitorii, care s-au adunat la Marsilia şi Brindisi pentru a traversa Marea Mediterană, au fost vânduţi ca sclavi de către armatori lipsiţi de scrupule.

Această expediţie a fost într-adevăr o «oribilă şi impresionantă caricatură răutăcioasă» a ideii de cruciadă, dar, prin poziţionarea în contextul epocii în care a fost concepută, ea «poate fi înţeleasă, ţinând cont de faptul că entuziasmul pentru cruciade scăzuse la nivelul altor clase sociale şi a celor mai în vârstă» (Waas)¹⁴.

Sfântul Francisc de Assisi, însufleţit de idealul misionar, a încercat printr-o tentativă personală, să transmită în mod paşnic, mesajul Evangheliei la curtea sultanului aflat la Damietta. Chiar dacă predica sa nu a obţinut succesul dorit, iar armatele creştinilor au continuat să se războiască între ele (în timpul ocupării de către creştini a oraşului Damietta, în anul 1219, aceştia au comis un masacru împotriva musulmanilor; ulterior, oraşul a fost reocupat de către islamici, dar sultanul i-a cruţat cu generozitate), după această misiune pacifică a lui Francisc s-au pus bazele misionarismului franciscan în Ţara Sfântă.

A V-a cruciadă (1228-1229). A fost o expediţie privată a împăratului Frederic al II-lea, care în acea perioadă era excomunicat. Prin intermediul tratativelor, a obţinut din partea sultanului, în anul 1228, restituirea Ierusalimului. În anul 1244, însă, Ierusalimul va fi ocupat definitiv de către musulmani.
A VI-a cruciadă (1248-1254). Regele Franţei, Ludovic al IX-lea, care va deveni sfânt, a încercat să cucerească Egiptul şi Ţara Sfântă. În luna aprilie a anului 1250, armata franceză a fost în totalitate distrusă, lângă Cairo, iar supravieţuitorii, împreună cu regele, au fost făcuţi prizonieri. În anul 1270, Ludovic a organizat o nouă cruciadă, dar şi aceasta s-a terminat cu un eşec total.
După o luptă care a implicat eforturi impresionante timp de mai bine de două secole, soldate cu zeci de mii de victime, ultimul bastion creştin din Orient a căzut, în anul 1291, o dată cu ocuparea de către musulmani a oraşului Sf. Ioan de Acri (în arabă, Akkô). Un atac direct împotriva Islam-ului se soldase cu un eşec. «Cu toate acestea, cruciadele, considerate atât ca expresie a conştiinţei Evului Mediu, cât şi ca repercusiuni asupra Occidentului, trebuie să fie considerate printre evenimentele cele mai importante ale istoriei medievale»¹⁵.