În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

2. Ordinele cavalereşti
Dinamica religioasă din care s-a născut mişcarea cruciadelor, a generat şi o altă figură caracteristică evului mediu: călugărul-cavaler, imaginea unirii celor două idealuri, religios şi cavaleresc.

Cele trei mari ordine cavalereşti îşi au originea în expediţiile cruciaţilor în Ţara Sfântă, şi-au asumat în regulile lor obligaţia de a-i apăra pe pelerinii neajutoraţi şi bolnavi din Ierusalim, şi de a ocroti locurile sfinte de atacurile necredincioşilor.

1. Ordinul Ioaniţilor a fost fondat, în anul 1099, ca şi confraternitate a celor care activau în spitalul Sf. Ioan din Ierusalim, iar, în anul 1120, a fost transformat în ordin cavaleresc. Rasa călugărească a fost înlocuită de o mantie cavalerească neagră, pe care era imprimată o cruce albă. În anul 1291, sediul ordinului a fost transferat în Cipru, iar mai apoi în Rodos (1309) şi Malta (1530) – de unde a primit şi numele de «Ordinul de Malta».

2. Ordinul Templierilor a fost fondat, în anul 1118, de către opt cavaleri francezi, lângă templul lui Solomon (de aceea, membrii ordinului s-au numit «templieri»). Haina caracteristică acestui ordin era o mantie albă, imprimată cu o cruce roşie. În anul 1291, sediul ordinului a fost transferat în Cipru. Între anii 1311-1312, în urma unui complot regizat de regele Franţei, Filip cel Frumos, ordinul a fost acuzat de erezie, de imoralitate şi de practici oculte, şi a fost desfiinţat de Conciliul din Viene (1311).

3. Ordinul Teuton, fondat de unii cetăţeni din Bremen şi din Lubeck, între anii 1189-1190, ca şi confraternitate care se îngrijea de bolnavii din spitale, a fost transformat în ordin cavaleresc. Sub conducerea Marelui Maestru, Hermann von Salza (1210-1239), ordinul s-a orientat spre Prusia, acolo unde, în 1309, îşi va stabili şi sediul, respectiv la Marienburg, fondând un stat prusac al ordinului. Activitatea misionară din ţările baltice se datorează în mare măsură acestor cavaleri-călugări. Haina cavalerească era o mantie albă cu o cruce neagră. În anul 1515, Marele Maestru, Albert de Brandenburg, a transformat statul teuton într-un ducat protestant secular.

3. Pauperismul, ereziile şi Inchiziţia
3.1. Mişcările pauperiste
Reformele monastice din secolele X-XI îşi manifestaseră deja dorinţa de a se reîntoarce la sărăcia apostolică a Bisericii primare. «Viaţa apostolică» era considerată în strânsă legătură cu idealul unei vieţi sărace de predicator itinerant, după exemplul oferit de Cristos şi apostolii săi. Această dorinţă, datorită influenţei exercitate de mişcarea cruciată, a favorizat dezvoltarea unei vaste mişcări populare, care, în mod progresiv, s-a extins în întreg Occidentul. Imaginea Mântuitorului sărac s-a imprimat profund nu doar în sufletele celor care s-au întors din Ţara Sfântă, dar şi în ale celor care rămăseseră în ţara lor, îndemnându-se unii pe alţii să îl imite pe Cristos. Tot mai mulţi creştini, nu doar călugări, ci şi laici, doreau să cunoască Evanghelia, dedicându-se lecturii Sfintei Scripturi. Mulţi creştini se adunau în grupuri pentru a primi învăţături şi explicaţii referitoare la textul sacru. Deseori, pentru a putea beneficia de explicaţiile marilor predicatori, aşa cum erau Bernard de Chiaravalle sau Norbert, creştinii întreprindeau lungi călătorii, obositoare şi pline de primejdii.

Într-adevăr, contrastul dintre viaţa săracă a lui Isus Cristos şi Biserica instituţională din acel timp era evident. Biserica feudală din evul mediu era bogată nu doar în Germania, acolo unde episcopii erau şi principi, dar şi în Franţa, Anglia şi Italia.

Aproape peste tot episcopiile erau în mâinile nobililor. Clerul, care decidea modul în care trebuia trăită viaţa spirituală, era în strânsă legătură cu nobilii feudali. În această perioadă apare, în oraşele cu economie înfloritoare, o nouă clasă, burghezia, care este conştientă de importanţa sa, şi care nu se mai lasă condusă pe plan spiritual fără să îşi manifeste propriile opinii. În Biserică începe să se formeze conştiinţa laicilor, care vor să îşi exprime propria părere referitor la problemele religioase, iar pentru aceasta fac apel la conţinutul Bibliei. Acest lucru însă, atâta timp cât interpretările diferitelor grupuri rămâneau în cadrul eclezial şi îşi propuneau o sinceră reformă spirituală, putea să producă efecte benefice, dar exista şi pericolul ca această tensiune spirituală, îmbrăţişând teorii eretice şi contrare Bisericii, să aducă grave prejudicii vieţii spirituale a credincioşilor şi doctrinei catolice. Biserica se confrunta cu o gravă problemă dacă nu reuşea să ofere un răspuns întrebărilor pe care le lansau aceste grupuri, tot mai numeroase şi mai incisive.

Fanaticul reformator din Ţările de Jos, Tanchelm¹⁶, contestatar violent al oricărei forme de proprietate ecleziastică, nu s-a limitat doar la criticarea vieţii mundane a călugărilor, ci a ajuns să nege legitimitatea ierarhiei ecleziastice, Biserica sacramentală, şi să refuze euharistia. În anul 1115, a fost ucis de furia poporului, dar doctrina sa eretică a supravieţuit, întrucât, în anul 1124, Norbert predica încă împotriva acestei erezii lângă Anvers. Idei şi curente exprimate cu aceeaşi violenţă se întâlnesc şi în Italia, la Florenţa (1117), Trier (1122) şi Orvieto (1125).

Trebuie menţionat faptul că secolele XII-XIII au fost caracterizate de o puternică dezvoltare a oraşelor comunale, care va aduce cu sine o mişcare complexă ce va transforma structura societăţii şi instituţiile politice, lucru reflectat şi de viaţa religioasă. Noile condiţii create de dezvoltarea orăşenească vor duce treptat la o laicizare a culturii şi educaţiei, şi la o mai mare libertate în cercetarea ştiinţifică. În acest cadru politic, economic şi social în profundă evoluţie, va deveni firească exigenţa unei reforme a vieţii religioase, a structurilor ecleziastice şi chiar a prescripţiilor morale. Într-adevăr, în această perioadă istorică s-au manifestat, într-un mod deosebit, numeroase mişcări de reformă îndreptate împotriva secularizării Bisericii, corupţiei şi ignoranţei unor membri ai clerului.

Prin urmare, este eronat a considera, într-un mod unilateral, că erezia medievală înseamnă lipsă de credinţă, fiind mai degrabă o căutare disperată a unei religiozităţi care să satisfacă exigenţele imediate ale persoanei umane (asupra acestui aspect şi-au demonstrat veleităţile de predicatori marii eretici, promiţând o rezolvare rapidă a problemelor omului), fără mijlocirea unei ierarhii bisericeşti, fapt ce a dus la o deviere doctrinară şi chiar la apostazii de la adevărata credinţă. De aceea, aceste mişcări au mai fost numite şi «evanghelice», deoarece se dorea întoarcerea la un model ideal de Biserică Apostolică, descrisă în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor.

După anul 1135, o nouă mişcare eretică a zguduit creştinătatea în sudul şi vestul Europei: Henric de Lausanne începe să predice pocăinţa în Le Mans, Lausanne, Pisa, Poitiers, Bordeaux, şi, în sfârşit, la Albi (până în anul 1145). Ca şi Pierre de Bruis, care a fost ars pe rug în anul 1126¹⁷, el predica împotriva Bisericii, în special împotriva ierarhiei, şi îi incita pe cei care îl urmau la profanarea bisericilor, distrugerea altarelor, arderea crucilor şi torturarea clerului.

Henric de Lausanne invoca trăirea unei vieţi apostolice, dar discipolii săi nu au reuşit niciodată să se organizeze într-o structură bine determinată. În peninsula Bretagne, un alt predicator, Eon de l’Etoile¹⁸, încerca, prin dezbaterile sale publice, să ridice masele populare împotriva bisericilor şi mănăstirilor, reuşind să adune mici grupuri de persoane ce duceau o viaţă în comun, caracterizată de o aspră penitenţă. Marii teologi ai vremii l-au considerat ca fiind bolnav psihic, iar după ce a fost arestat de arhiepiscopul de Reims, a murit în anul 1148.

Dar cel mai important exponent al acestor mişcări «evanghelice» a fost Arnaldo din Brescia¹⁹, care, între anii 1147-1154, şi-a desfăşurat activitatea sa de predicator, dând naştere unei mişcări spirituale eretice, cu un puternic caracter popular. El va duce ideile reformatoare ale epocii sale la formele cele mai exagerate, predicând o Biserică peregrină, săracă, cerând episcopilor şi preoţilor dispreţ pentru bunurile lumeşti şi umilinţă.

Arnaldo din Brescia a eşuat în predicarea sa nu numai ca urmare a radicalităţii cererilor sale, ci mai ales din cauza modului imprudent de a le impune cu forţa şi prin mijloace politice. În anul 1155, împăratul Frederic Barbarossa îl arestează, iar după un scurt proces, autorităţile romane l-au condamnat la pedeapsa capitală²⁰. Discipolii săi s-au împrăştiat, la fel ca şi cei ai lui Henric de Lausanne şi Eon de l’Etoile, dar elementul comun al acestor eretici a fost încercarea de a efectua o reformă ecleziastică ce a degenerat într-un radicalism eretic.

3.1. Catarii
O dată cu apariţia catarilor²¹, în anul 1140, erezia a devenit un fenomen religios de masă, independent de predicarea unui sau altui demagog eretic. Fiind o mişcare de masă, catarismul se încadrează în perspectiva de ansamblu a acestui secol al cruciadelor, al pelerinajelor penitenţiale pentru construirea bisericilor din Franţa de Nord, al mişcărilor comunale care revendicau o autonomie tot mai mare a oraşelor faţă de Imperiu în Franţa meridională şi Italia de Nord, dar şi în Flandra, regiuni unde dezvoltarea urbanistică era într-o rapidă creştere.

Negustorii şi cruciaţii au intrat în contact cu ideile bogomiliste²² din Răsărit, în timpul expediţiilor militare în Imperiul Bizantin. Mulţi dintre aceştia, fiind persecutaţi de împăratul Emanuel I (1143-1180), au ajuns în Occident şi au răspândit ideile lor religioase impregnate de un puternic maniheism.

De asemenea, catarii predicau o doctrină influenţată de maniheism, într-o formă moderată sau extremistă: un Dumnezeu bun, creatorul lumii spirituale, şi un Dumnezeu rău²³, creatorul lumii materiale. Aceste două lumi sunt într-un conflict continuu, în concepţia catară, curentul extremist afirmând că Sfântul Mihail arhanghelul şi Cristos îl vor învinge pe satana, restaurând ordinea primordială: două lumi diferite, fără a fi contaminate, separate una de cealaltă. În schimb, curentul moderat afirma existenţa unui Dumnezeu creator, a cărui ordine este distrusă de revolta satanei, care-i înşală pe unii îngeri, trimiţându-i în corpurile oamenilor. Din aceste închisori de carne, ei vor fi eliberaţi de Cristos, care nu este Fiul lui Dumnezeu, ci un înger care a luat formă umană în corpul Mariei. Acest Cristos trăieşte, suferă şi moare într-un corp aparent. În momentul botezului în râul Iordan, Duhul Sfânt vine să locuiască în Cristos şi rămâne până la glorificarea sa, la Înviere, coborând apoi asupra apostolilor, la Rusalii, şi asupra credincioşilor, prin botez. Ritualul botezului, pentru catari, este practic un exorcism, fără apă, realizat prin citirea unui text din Evanghelie şi prin impunerea mâinilor – aşa numitul consulamentum. Prin acest ritual era conferită celor „desăvârşiţi” (clasa conducătoare) puritatea, iar pentru simplii credincioşi era prevăzută o formă de penitenţă numită apparellamentum, ce era folosită ori de câte ori aveau nevoie. Moartea oamenilor aduce eliberarea îngerilor care se întorc în paradis. Diavolul şi cei osândiţi vor fi biruiţi la sfârşitul lumii, dar nu va avea loc o înviere a trupurilor umane. Este negată doctrina Sfintei Treimi şi a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Prin urmare, catarismul se prezenta ca o simbioză între gnosticism, monarhianism, docetism, maniheism şi alte curente eretice. Catarii pot fi consideraţi primii reprezentanţi bine organizaţi ai mişcării eretice reformatoare din secolul al XII-lea.

Procesul ce a fost intentat împotriva lor, în anul 1144, a evidenţiat faptul că mişcarea catară avea o ierarhie bine determinată, formată din credincioşi, preoţi şi episcopi. În sudul Franţei, în regiunea Champagne şi mai ales în oraşul Albi (de unde şi numele sub care mai erau cunoscuţi, de albigenzi), îşi desfăşurau activitatea episcopi catari, care încercau să realizeze o mai bună organizare doctrinară şi ierarhică a mişcării lor.

Erezia catară a fost menţionată şi în arhidieceza de Köln, în apropierea mănăstirii din Steifeld. După o dezbatere publică ce a durat trei zile, poporul i-a condamnat pe eretici la arderea pe rug, chiar dacă reprezentanţii clerului s-au opus. În rândul ereticilor erau şi unii preoţi şi călugări care au aderat la ideile mişcării, deasupra tuturor fiind o autoritate supremă, un fel de papă eretic. Sf. Bernard de Chiaravalle recomanda evanghelizarea ereticilor, atenţionarea lor, şi doar în ultimă instanţă, dacă continuau să profeseze doctrinele eretice, excomunicarea. Atunci când pedepsele canonice nu erau considerate ca fiind eficiente, se cerea intervenţia braţului secular împotriva ereticilor, aşa cum deja Sf. Augustin amintea în lucrările sale.

Începând cu anul 1165, catarismul se răspândeşte în Italia de Nord, în oraşele din Lombardia şi Toscana. În jurul anului 1162, apare chiar şi în Anglia, iar la Köln au fost înfiinţate unele şcoli catare. Prin intermediul activităţii episcopului catar bulgar Niceta şi a discipolului său italian Marco, catarismul a intrat în forma sa radicală în Franţa meridională, unde, în anul 1167, la Saint-Felix de Caraman, a avut loc şi un conciliu catar.
3.2. Valdezii
În mod independent de mişcarea catarilor, se întâlneşte în Franţa meridională şi o mişcare laică, fondată în jurul anului 1175, de un negustor din Lyon, Pierre Valdes, ce se prezenta ca o comunitate dedicată penitenţei şi sărăciei²⁴. Valdes a tradus în limba provensală Noul Testament şi unele cărţi din Vechiul Testament, iar după ce a asigurat o situaţie materială soţiei şi fiicelor sale, şi-a împărţit averea la săraci, începând să practice o predicare itinerantă în fruntea unei mase de discipoli proveniţi din toate straturile sociale. Esenţa predicării valdeze era trăirea în sărăcie absolută şi urmarea lui Cristos. La al III-lea Conciliu din Lateran (1179), papa Alexandru al III-lea, prin canonul al XXVII-lea – o adevărată „charta” a cruciadei împotriva ereticilor – a decretat măsurile ce trebuiau luate împotriva ereziilor, şi privilegiile celor ce luau parte la lupta împotriva lor: indulgenţele, protecţia papală garantată cruciaţilor şi domeniilor lor vor fi aplicate, de acum înainte, şi combatanţilor anti-eretici.

Alexandru al III-lea i-a primit cu multă bunăvoinţă pe valdezii prezenţi la conciliu, având o atitudine înţelegătoare faţă de sărăcia lor voluntară, dar nu le-a acordat permisiunea de a predica fără consensul episcopilor şi a parohilor locali. Deoarece nu au obţinut această aprobare (primul caz menţionat fiind cel al arhiepiscopului de Lyon, care le-a interzis activitatea), Valdes şi discipolii săi s-au declarat independenţi faţă de autoritatea ecleziastică şi au început să predice împotriva păcatelor reprezentanţilor Bisericii. În consecinţă, au fost excomunicaţi de către Sinodul de la Verona (1184). Dacă la început valdezii au luptat împotriva catarilor, după anul 1184, fiind şi ei excomunicaţi, se simte în poziţia adoptată de valdezi o apropiere faţă de ideile catare: resping autoritatea ecleziastică, ierarhia bisericească, Tradiţia şi sacramentele, cultul sfinţilor, al imaginilor şi al relicvelor, neagă eficacitatea indulgenţelor, refuză jurământul, zeciuielile, serviciul militar şi pedeapsa cu moartea. Viaţa aspră pe care o trăiau şi aparenta corectitudine morală au atras mulţi discipoli, care erau împărţiţi în două clase: cei desăvârşiţi (predicatorii, superiorii, păstorii) şi credincioşii (prietenii, susţinătorii, simpatizanţii).

După separarea de autoritatea bisericească, Valdes a început să consacre singur episcopi, preoţi şi diaconi. Spre sfârşitul secolului al XII-lea, mişcarea valdeză a luat amploare, mai ales atunci când s-a unit cu un alt curent eretic, săracii din Lombardia, în Italia de Nord, unde s-au manifestat cu o şi mai mare aversiune împotriva Bisericii.

Valdezii s-au răspândit în tot mai multe regiuni din nordul Italiei şi sudul Franţei şi Germaniei. Flandra, având o mare parte din populaţie implicată în industrie şi comerţ, a devenit centrul acestei erezii.

Misionarii valdezi au ajuns pe văile Rinului şi ale Dunării, până în nordul Franţei şi al Germaniei, devenind, în secolul al XIII-lea, un real pericol pentru întreaga Biserică.

Reacţiile din partea ierarhiei bisericeşti, a autorităţilor politice, ca şi din partea maselor populare nu au întârziat să apară: în nordul Franţei şi în Renania populaţia a masacrat mulţi valdezi într-un mod sângeros, în timp ce reprezentanţii ecleziastici îi supuneau la un proces conform canoanelor în vigoare la acea dată. În ambele cazuri, fie în rândul poporului, fie în rândul clerului, se simţea tensiunea provocată de aversiunea pe care aceşti eretici o manifestau împotriva adevăratei credinţe şi a Bisericii.

În sudul Franţei, în schimb, poporul a rămas apatic şi indiferent în faţa acestei mişcări eretice, ba mai mult, de multe ori a aderat în număr destul de mare la mişcarea valdeză, care nega păcatul, iadul, promiţând o mântuire uşoară, garantată de consolarea primită pe patul de moarte. A fost amintit anterior cum Pierre de Bruis şi Henric de Lausanne reuşiseră să adune, într-un timp relativ scurt, masele populare în jurul lor, făcându-le promisiuni de mântuire uşor de obţinut; cu atât mai mult, valdezii, bine organizaţi, au avut un mare succes în această zonă.

Papa Alexandru al III-lea a luat de mai multe ori atitudine împotriva lor: în Sinodul de la Montpellier (1162) şi cel de la Tours (1163), el a condamnat vehement ereziile catară şi valdeză. Din corespondenţa papei cu arhiepiscopul Henric de Reims şi cu regele Ludovic al VII-lea, rezultă că papa îşi pregătise un program de suprimare sistematică a ereziei; deciziile finale au fost luate la Sinodul din Tours²⁵.

Strategia adoptată de papă a fost foarte eficientă: în loc să aştepte ca poporul sau clerul să aducă acuze împotriva ereticilor, ceea ce ar fi cerut timp, papa cere tuturor să intervină împotriva oricărui caz suspectat de erezie, implicând astfel în misiunea de inchizitor întreaga Biserică. Din păcate, au fost făcute numeroase abuzuri, dar rezultatele nu au întârziat să apară: s-a oprit expansiunea diferitelor erezii, iar multe centre eretice au fost distruse. Bun cunoscător al dreptului canonic, papa Alexandru al III-lea (Rolando Brandinelli – ex-profesor de drept la Bologna) a ştiut să transforme doctrina universitară într-o armă împotriva ereziei: toţi membrii Bisericii trebuiau să ia atitudine împotriva ereziei, fiind obligaţi în conştiinţă, pentru a păstra puritatea credinţei şi unitatea Bisericii; în mod deosebit, episcopii şi preoţii aveau datoria să se informeze asupra vieţii şi operelor ereticilor, a existenţei şi a modalităţii în care activează aceştia, şi în consecinţă să ia măsuri concrete împotriva lor.

Ulterior, papa Alexandru al III-lea, informat de o relatare a abatelui Henric de Chiaravalle, prin intermediul reprezentantului său, cardinalul Pietro de San Crisogono, a încercat să pună în practică planul său împotriva catarilor din Franţa meridională printr-o acţiune militară. Clerul, judecătorii şi toţi credincioşii au fost invitaţi să participe la această luptă împotriva ereziei: cei care refuzau să renunţe la doctrina eretică trebuiau să fie excomunicaţi, bunurile lor confiscate, iar casele lor distruse, în conformitate cu deciziile luate la Sinodul din Tours.

Cel care a condus campania împotriva ereticilor a fost contele Raymond al V-lea din Toulouse, iar când cardinalul Pietro de San Crisogono s-a întors în Italia, în comitatul de Toulouse funcţiona deja de trei luni un tribunal al Inchiziţiei.

Papa Alexandru al III-lea se inspira în deciziile sale din principiile care se regăseau în culegerea de drept canonic Decretum Gratianis, scrisă între anii 1139 şi 1141, de faimosul profesor de drept roman, civil şi ecleziastic de la Universitatea din Bologna, Graţian. Erezia era considerată un atac grav la adresa structurii dogmatice şi sociale a Bisericii, un pericol pentru binele comun al Bisericii şi al statului. În apărarea organizată împreună de cele două instituţii, puterea seculară era considerată în raport de subordonare faţă de directivele Bisericii şi ca un executor al ordinelor sale. Graţian considera războiul împotriva ereticilor ca pe o cruciadă absolut necesară pentru binele credincioşilor, pe plan spiritual, şi al cetăţenilor, pe plan social. Ereticul era considerat un păgân, şi de aceea războiul împotriva lui era considerat un război sfânt, iar creştinul care murea în luptă împotriva ereziei era văzut ca un martir. Se susţinea principiul legitimităţii războiului sfânt împotriva ereticilor, şi se recunoştea legitimitatea pedepsei cu moartea pentru ereticul încredinţat autorităţilor civile.

Într-o altă operă din acea perioadă, Summa Decretorum, marele teolog Ruffino susţinea teza „armis etiam haeretici compellendi sunt”²⁶. Un alt canonist al epocii, Uguccio, comentează Decretul ca şi predecesorii săi, dar face o observaţie care mai apoi va fi reluată de discipolul său, Inocenţiu al III-lea, şi anume că erezia trebuie considerată ca şi un delict de lezmajestate. Pe aceeaşi poziţie se situa şi Sicardo de Cremona, care afirma că este dreaptă pedeapsa cu moartea pentru ereticii care stăruiau în convingerile lor, dar subliniază că ea trebuie să fie executată doar de puterea seculară. Toţi canoniştii erau de părere că împotriva ereticilor trebuia acţionat cu zelo ultionis, sed amore correctionis²⁷. Războiul sfânt împotriva ereticilor era considerat, aşadar, ca şi ultima ratio, iar argumentele referitoare la aceste realităţi erau dezbătute în mod oficial şi sistematic în tratatele de drept penal.

După Pacea de la Veneţia (1177), aceste decizii au luat o formă juridică ce a fost confirmată, la 4 noiembrie 1184, la Verona, prin decretul pontifical Ad abolendam al papei Lucian al III-lea. În acest document erau condamnate de către papă şi împărat unele grupări eretice (catarii-patari, săracii din Lyon, valdezii, arnaldiştii etc.), iar episcopilor le era încredinţată urmărirea lor penală. Până la acea dată era încă valabil principiul acuzării, nu cel al căutării ereticilor. Abia cu decretul pontifical promulgat de papa Inocenţiu al III-lea la Viterbo, la 25 martie 1199, Vegentis in senium²⁸, se va ajunge la definirea ereziei ca fiind crimen laesae maiestatis.

Pentru elaborarea acestei concepţii s-au folosit noţiuni de drept roman şi germanic prin care s-au formulat premisele dezvoltării Inchiziţiei din secolul al XIII-lea. „Rezultă clar că Biserica a recunoscut imediat pericolul acestor forţe distrugătoare din propriul organism şi s-a angajat să le înfrunte într-un mod eficace cu reforme interioare, cu o cruciadă în adevăratul sens al cuvântului, cu o continuă clarificare juridică a posibilelor proceduri penale împotriva ereticilor şi cu o incipientă legislaţie. Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea va actualiza şi va dezvolta această contraofensivă a Bisericii”²⁹.

4. Lupta împotriva ereziei. Începuturile inchiziţiei medievale
Au fost prezentate în paginile anterioare măsurile luate de Biserică împotriva ereziilor şi ereticilor din secolul al XII-lea. Acestea pot fi sintetizate de măsurile luate de papa Alexandru al III-lea la Conciliul al III-lea din Lateran (1179), prin care ereziile erau condamnate, ierarhii Bisericii trebuiau să îi caute şi să îi condamne pe vinovaţi, iar braţul secular, statul, trebuia să îi pedepsească în conformitate cu dreptul penal.

În anul 1197, regele Petru al II-lea din Aragon a declarat în mod oficial că ereticii catari erau consideraţi duşmani ai statului, şi a poruncit să fie condamnaţi la arderea pe rug. Papa Lucian al III-lea a încheiat un pact cu împăratul Frederic Barbarossa, în anul 1183, prin care ereticii erau excomunicaţi, iar ereziile erau interzise în Imperiu. Într-o lume cum era cea medievală, cele două puteri, spirituală şi temporală, nu puteau decât să acţioneze într-un deplin acord, imediat ce s-ar fi profilat un pericol pentru comunul fundament creştin unitar.

Deoarece tentativele de convertire ale albigenzilor eşuaseră, iar legatul pontifical fusese asasinat în anul 1208, papa Inocenţiu al III-lea, în anul succesiv, a decretat o cruciadă împotriva ereticilor. Războiul sângeros care a urmat, nedemn pentru cei care se considerau creştini, a continuat timp de 20 de ani, făcând nenumărate victime şi provocând pierderi incomensurabile pentru cultura provensală care a fost distrusă în totalitate³⁰. La sfârşitul războiului părea că erezia fusese eradicată, dar vor mai rămâne unele focare de erezie pentru încă multe decenii. Monarhia franceză a fost singura care a beneficiat de pe urma războiului. Într-adevăr, Franţa a fost adevărata învingătoare, deoarece, în realitate, motivele care au stat la baza cruciadei au fost mai mult de natură politico-dinastică, şi mai puţin religioase.

În timpul pontificatului lui Inocenţiu al III-lea, a fost organizată inchiziţia, adică instituţia ecleziastică însărcinată să caute (lat. inquirere) şi să îi pedepsească pe eretici. Autorităţile bisericeşti şi cele civile trebuiau să caute din oficiu ereticii, fără să aştepte ca aceştia să fie denunţaţi. Aplicarea acestei proceduri împotriva ereticilor a dus, în anul 1231, la numirea unor inchizitori pontificali, care trebuiau să îi caute pe suspecţii de erezie şi să acţioneze împotriva lor. În anul 1224 fusese promulgată deja, de papa Grigore al IX-lea şi de împăratul Frederic al II-lea, o lege inchizitorială pentru Lombardia, conform căreia autoritatea civilă trebuia să închidă pe oricine era denunţat, de către episcop, ca fiind eretic, iar ulterior să fie condamnat la moarte, în cazul în care nu ar fi renunţat la convingerile sale. Prin urmare, Biserica preda ereticul braţului secular, şi, inevitabil, acesta îl condamna şi pedepsea, deseori cu pedeapsa capitală. „Faptul că Biserica, încredinţând ereticul în mâinile autorităţilor civile, le ruga pe acestea din urmă să fie indulgente şi să nu-i ia viaţa imputatului, ne pare astăzi ceea ce era într-adevăr: un îngrozitor formalism şi o pură ficţiune”³¹. Dacă într-adevăr tribunalul civil ar fi refuzat executarea condamnatului, ar fi fost suspectat el însuşi de erezie. Papa Inocenţiu al IV-lea, în anul 1252, a autorizat inchizitorii să folosească tortura, dacă aceştia ar fi considerat oportună folosirea ei pentru a smulge o mărturisire de erezie.

Aşa a început unul dintre capitolele cele mai triste ale istoriei Bisericii. Nu au fost stabilite nişte limite pentru practicile inumane ale brutalilor torţionari. A fost vărsat mult sânge inocent, iar atrocităţile comise au lăsat răni adânci în memoria întregii omeniri. Atunci când acestei „îngrozitoare instituţii” i se va încredinţa şi demenţiala misiune de a-i căuta pe cei suspectaţi de vrăjitorie, se va ajunge la paroxism. Persoane fanatice, care credeau că acţionează în numele lui Isus, Domnul cel Preamilostiv care a ţinut discursul de pe muntele fericirilor şi a predicat venirea mântuirii, au cauzat suferinţe enorme, condamnând nenumărate persoane la pedeapsa capitală. „Că aceste fapte oribile au putut fi posibile putem să constatăm cu profundă ruşine, dar ne este cu totul imposibil să încercăm să le înţelegem”³², așa cum este imposibil de înțeles și acceptat numărul de multe zeci de milioane de victime ale ideologiei și regimurilor politice atee comuniste din secolul al XX-lea³³. În ultimele decenii, Biserica şi-a cerut iertare în diferite ocazii pentru aceste greşeli din istoria sa, papa Ioan Paul al II-lea şi papa Benedict al XVI-lea recunoscând în mod deschis că s-au comis multe erori umane, invocându-se apărarea Bisericii şi a doctrinei sale.

Dacă totuşi se pune întrebarea cum a putut fi posibilă o asemenea atitudine din partea Bisericii, mai întâi trebuie luate în considerare mai multe aspecte. Ereticul religios era privit în evul mediu ca un revoluţionar politic, care, prin activitatea sa, încerca să submineze şi să răstoarne principiile bazilare pe care Biserica şi statul îşi fondau existenţa în societatea medievală. Este adevărat că au existat şi teologi, în special Sfântul Toma d’Aquino, care au condamnat cu fermitate folosirea violenţei şi a constrângerii religioase. Reflectând, însă, la înalta preţuire acordată în evul mediu adevărului în general şi adevărului religios în special, care se identifica cu adevărul exprimat de Biserică, unicul adevăr, ar trebui să se pună cu sinceritate întrebarea privitoare la măsurile adecvate faţă de cei ce refuzau sau contestau acel unic adevăr. Cu alte cuvinte: era mai bine să fie apărat adevărul cu duritate sau cu caritate indulgentă? Credinciosul medieval era convins că duritatea era necesară. Reformatorii protestanţi, care vor veni mai târziu, Luther, Melanchton, şi mai ales Calvin, au fost de acord cu această teorie şi au acţionat în consecinţă. Procesele împotriva ereticilor şi vânătoarea vrăjitoarelor, mai ales în ţările protestante, au continuat până în epoca modernă: la Wittenberg şi Geneva, execuţiile au fost la fel de numeroase ca la Paris şi Köln, şi au încetat abia în secolul al XVIII-lea, după răspândirea ideilor iluministe.

Ar fi putut fi adoptată şi o altfel de atitudine faţă de cei cu o convingere religioasă diferită, respectându-se în acelaşi timp principiile evanghelice, aşa cum demonstrează marii sfinţi din secolul al XIII-lea, fondatori ai ordinelor mendicante, Francisc de Assisi şi Dominic, despre care va trata următorul capitol.

CAPITOLUL AL IV-LEA