În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

4. Luptele religioase din Germania până la anul 1555
Pentru a avea un cadru clar al evenimentelor următoare, e bine să se distingă trei perioade: faza revoltelor sociale (1521-1525); faza dietelor şi discuţiilor, într-un efort van de a ajunge pe această cale pacifică la un acord (1525-1532); confruntarea violentă dintre împărat şi reformatori, cu victoria sterilă a lui Carol al V-lea, care, în pofida sfârşitului pozitiv al războiului, renunţă la luptă şi ajunge la un compromis împovărător cu principii protestanţi (1532-1555). De asemenea, trebuie ţinut cont de elementele esenţiale ale situaţiei generale europene.

În acelaşi timp cu răspândirea luteranismului, au loc războaie între Francisc I, regele Franţei (şi succesorul său, Henric al II-lea), şi Carol al V-lea (şi succesorul său, Filip al II-lea). Concomitent, turcii, continuându-şi înaintarea în Europa orientală după înfrângerea armatelor creştine la Mochács în 1526, pătrund în Ungaria iar, în 1529, asediază Viena (Poitiers, în 732, Viena în 1529 şi din nou în 1683 – constituie punctele extreme ale înaintării islamice în Europa occidentală şi în cea orientală, trezind în mod spontan în fantezia colectivă imaginea celor două coarne ale semilunii).

Între împărat şi papă lipsea un adevărat acord: papa, pe nedrept sau cu dreptate, se temea de puterea excesivă a împăratului şi, în general, a casei de Habsburg şi a celei spaniole, mai ales în Italia, unde statul pontifical este încercuit de teritorii spaniole (la nord este Milano, iar la sud, Napoli). Această preocupare de natură pur politică l-a determinat pe papă să se alieze cu Franţa contra Spaniei şi chiar să înceapă împotriva lui Filip al II-lea un război cu totul inutil şi iraţional, dată fiind evidenta disproporţie de forţe (1556-1557). Mai raţională este iritarea pontifilor din cauza continuei, excesivei ingerinţe imperiale în problemele bisericeşti, până la pretenţia de a reglementa multe probleme în mod arbitrar şi unilateral, bineînţeles, fără să ţină cont de papă.

Acest complex de factori, dificultăţile în care se afla împăratul şi opoziţiile cu pontiful roman explică slăbiciunea arătată adesea de Carol al V-lea faţă de principii protestanţi germani, pe care el trebuie să îi menajeze pentru a avea din partea lor ajutorul necesar în lupta împotriva pericolului turc. Se înţelege, aşadar, şi linia oscilantă şi contradictorie urmată în multe diete, când ostilă faţă de orice concesie, când gata la concesii însemnate faţă de reformatori, în raport cu condiţiile politice generale, mai ales în funcţie de rezultatul războaielor împotriva Franţei şi împotriva turcilor, care întăreau sau slăbeau puterea lui Carol. Nu mai trezeşte o prea mare mirare izbucnirea de puternice contradicţii între împărat şi papă, care culminează nu numai prin acel mic război amintit mai sus, cât mai ales în jaful (masacrul) Romei din anul 1527, operă a trupelor imperiale, alcătuite în cea mai mare parte din germani şi spanioli (mercenari, lăncieri), care l-a obligat pe papa Clement al VII-lea să se refugieze la Castelul S. Angelo, de unde a asistat neputincios la devastarea oraşului.

5. Perioada luptelor sociale: 1521-1525
a) Revolta cavalerilor (1521-1522). Mica nobilime, determinată de neajunsurile sociale în care se afla, s-a ridicat sub conducerea lui Franz von Sickingen şi a invadat cu armele teritoriul episcopului principe de Trier, „pentru a deschide calea cuvântului lui Dumnezeu”, adică pentru a pune stăpânire pe bunurile bisericeşti. O alianţă între principii din Renania a pus capăt imediat rebeliunii.
b) Revoluţia anabaptiştilor (1522-1524). Predica lui Luther şi interpretarea dată de el Scripturii i-au trezit pe extremişti. La Zwickau, lângă Wittenberg, un muncitor lânar, Nikolaus Storch, motivat de unele pseudoprofeţii, dă naştere la o mişcare religioasă-socială, la care aderă imediat diferiţi preoţi, între care şi Thomas Münzer. Ei neagă validitatea botezului copiilor (susţineau necesitatea de a conferi din nou sacramentul acelora care l-au primit mai înainte de uzul raţiunii: de aici şi numele lor); în plus, unesc aşteptarea unei împărăţii a lui Dumnezeu pe pământ cu propuneri clar anarhice, refuzând orice organizare civilă şi religioasă care ar fi întârziat venirea împărăţiei. Mişcarea s-a extins şi la Wittenberg; Luther află şi, prin cuvântul şi sprijinul autorităţii civile, restabileşte ordinea. Însă, mişcarea reapare câţiva ani după aceea, între 1534-1535, impunând la Münster, timp de 18 luni, un regim care prezintă o oarecare analogie cu comunismul: proprietatea privată este abolită, iar poligamia este permisă. În sfârşit, Münster-ul este ocupat, iar ordinea, restabilită.
c) Revolta ţăranilor (1524-1525). În 12 articole din februarie 1525, exponenţii ţăranilor suabi exprimă aspiraţiile claselor agricole: suprimarea zeciuelii şi a multor drepturi feudale, alegerea democratică a parohilor. Revolta explodase cu câteva luni mai înainte: pornind din Renania, s-a răspândit rapid în toată Germania centrală şi meridională, cu excepţia Bavariei, însoţită fiind de măceluri şi incendii. Armata ţăranilor, condusă de Thomas Münzer şi de Goetz von Berlichingen (exaltată mai târziu de Goethe într-o dramă care îi poartă numele), a fost înfrântă la Frankenhausen: ducele de Lorena a poruncit să se taie capul a vreo douăzeci de mii de rebeli ce s-au predat. Luther, care la începutul revoltei recunoscuse ca fiind drepte multe dintre revendicările lor, în faţa exceselor comise de insurgenţi i-a îndemnat pe principi să înăbuşe mişcarea în sânge („Împotriva nelegiuitelor şi ticăloaselor bande de ţărani”).

Evoluţia lui Luther în războiul ţăranilor are o mare importanţă în dezvoltarea luteranismului. Anarhia şi haosul erau gata să se răspândească în Germania, întărite de doctrina proclamată mai înainte de augustinianul din Wittenberg, acum similar cu ucenicul vrăjitor, incapabil de a mai stăpâni spiritele incitate de el. Era absolut necesar să se caute un principiu pe care să se fondeze ordinea şi stabilitatea, şi care să îl substituie pe cel refuzat de reformă: papalitatea şi ierarhia. Luther, cu toată clarviziunea pericolelor pe care trebuia să le întâmpine şi a profundelor sale nedumeriri, a sfârşit prin a recunoaşte în stat sprijinul de care va avea nevoie Biserica sa. Autoritatea papei este înlocuită cu cea a principelui, Bisericii invizibile, democratice, îi urmează Biserica de stat. Aspiraţia la reînnoirea intimă a Bisericii intră în criză din cauza acestei contradicţii intrinseci întregului sistem. În plus, se extind din ce în ce mai mult drepturile principelui asupra Bisericii, iar supuşilor li se porunceşte ascultarea pasivă faţă de autoritate, asupra căreia nu mai este permisă revolta.

6. Perioada dietelor şi a discuţiilor (1525-1532)
În anul 1526, s-a reunit dieta din Speier, care a readus la cunoştinţa principilor aplicarea decretului din 1521. Cu alte cuvinte, se acorda principilor şi oraşelor libere dreptul de a îmbrăţişa protestantismul. (Turcii avansau spre Viena, Francisc I declarase din nou război lui Carol al V-lea; este uşor de înţeles că, în aceste circumstanţe, împăratului nu îi rămânea o altă cale decât cea a toleranţei). Folosindu-se de facultatea acordată lor, diferite state germane au trecut la noua religie: printre acestea pot fi amintite Prusia Orientală, feudă a Ordinului teutonilor, devenită protestantă din iniţiativa marelui maestru al ordinului Albert de Brandenburg (a nu se confunda cu episcopul Albert deja cunoscut). Trei ani mai târziu, Carol se află în condiţii mai bune: Francisc I a fost din nou înfrânt, turcii au fost respinşi la Viena. Rezultatul: o nouă dietă la Speier, în 1529, interzice introducerea altor noutăţi în Germania. Cu alte cuvinte, statele devenite protestante puteau să rămână în continuare, celelalte trebuiau să se menţină credincioase catolicismului, până când conciliul atât de mult aşteptat şi invocat de toţi avea să stabilească altceva. Şase principi şi paisprezece oraşe „au protestat” împotriva acestei decizii şi, din acest motiv, au primit apelativul de „protestanţi”. Anul următor, 1530, la Augsburg, o nouă dietă examinează o profesiune de credinţă emisă de reformatori pentru a ordona şi a face cunoscute propriile idei, Confessio augustana⁸⁸, lucrare a unuia dintre cei mai credincioşi discipoli ai lui Luther, Melanchton (Philipp Schwarzerd).

Prima parte a documentului rezumă noua doctrină, îndepărtându-se cât mai puţin posibil de vechea credinţă; pentru aceasta nu vorbeşte despre purgatoriu, despre indulgenţe, despre primatul papei. Tota dissensio est de paucis quibusdam abusibus, aşa se afirmă, fără a reuşi să ascundă întru totul divergenţele doctrinare profunde referitoare la conceptul de justificare, la necesitatea faptelor, la libertate.

Cea de-a doua parte, disciplinară, enumeră ca abuzuri de corijat comuniunea sub o singură specie, celibatul bisericesc, Liturghiile private, voturile religioase, jurisdicţia episcopală. Carol al V-lea a condamnat Confessio augustana, a reconfirmat edictul din Worms, din 1521, şi a impus restituirea bunurilor sustrase Bisericii, fixând un termen în care protestanţii trebuiau să cedeze. Din teamă de răzbunarea imperială, diferite state protestante s-au unit în liga smalcaldică, care a încheiat acorduri şi cu puteri externe ostile împăratului (Franţa, Anglia, Danemarca). Protestantismul nu mai era o simplă mişcare religioasă, ci dobândea trăsături politice evidente, intrând ca o forţă activă în războiul în curs, dintre Franţa şi Habsburgi. Dificultăţile generale l-au obligat pe împărat să convoace o nouă dietă la Nürnberg, în anul 1532, şi să caseze dispoziţiile atât de severe ale dietei din Augsburg: protestanţii erau încă o dată toleraţi până la convocarea viitorului conciliu. Între timp, au dat faliment şi discuţiile religioase de la Worms şi Regensburg (1540-1541), avute în speranţa de a ajunge la un acord. Din partea catolică erau prezenţi cardinalul Contarini şi viitorul cardinal Morone. În special Contarini era dispus să găsească o formulare acceptabilă ambelor părţi: speranţele sale s-au izbit însă de o realitate cu totul contrară.
7. Perioada luptei armate şi a armistiţiului final (1532-1555)

|||||||||

Dispărând speranţele unui acord cu reformatorii, şi în faţa primelor iniţiative militare ale ligii smalcaldice, Carol al V-lea se decide la războiul deschis. Printre adversari se remarcă mai ales Filip de Asia, care isca mare scandal în toată Germania din cauza bigamiei sale, aprobate în secret de Luther, şi principele elector de Saxonia; între aliaţi, se evidenţia Mauriciu de Saxonia. În anul 1547, într-o bătălie de lângă Mühlberg, zugrăvită de Tizian într-un tablou renumit, protestanţii au fost înfrânţi, iar demnitatea electorală a fost transferată lui Mauriţiu de Saxonia, ca răsplată pentru sprijinul acordat. Luther murise cu un an mai înainte (1546): „Suntem mendicanţi, este adevărat”, acestea au fost ultimele cuvinte scrise de el în seara dinaintea morţii. Dispariţia lui Luther şi, mai ales, înfrângerea de la Mühlberg au fost, cu siguranţă, lovituri dure pentru protestantism. Dar dacă forţa sa politică şi militară era slăbită, puterea religioasă rămânea intactă; ideile nu pot fi suprimate cu forţa armelor.

Un an după victoria de la Mühlberg, Carol al V-lea, probabil în convingerea inutilităţii luptei armate, sau poate în speranţa rezultatului conciliului, acceptă un compromis public: la Augsburg, în 1548, este promulgat un decret numit Interim, care, în aşteptarea apropiatelor decizii definitive ale conciliului, stabileşte un regim provizoriu, impunând o doctrină substanţial ortodoxă, însă care acorda unele derogări de la disciplina tradiţională, căsătoria preoţilor şi comuniunea sub ambele specii. Compromisul nu a mulţumit pe nimeni: papa s-a supărat pe pretenţiile împăratului de a decide după bunul său plac în problemele religioase, protestanţii nu puteau accepta o doctrină diferită de a lor. După noi şi inutile încercări de a-i determina pe principii protestanţi să participe la conciliu, şi după noi episoade de violenţă, situaţia politică generală, puţin favorabilă împăratului, nemulţumirea celor două părţi, imposibilitatea de acum clară de a ajunge la un acord teologic l-au determinat pe Carol să înceteze lupta. Aşa s-a ajuns, în anul 1555, la pacea de la Augsburg încheiată de Ferdinand, fratele lui Carol, între protestanţi ţi catolici. Iată şi clauzele principale:

– cuius regio, eius et religio: principii pot să adere în mod liber la noua religie, însă supuşii trebuie să urmeze religia principelui, având dreptul totuşi să emigreze într-un alt teritoriu, cu facultatea de a-şi vinde bunurile (art. 2, 3, 10, 11);

– reservatum ecclesiasticum: principii bisericeşti care, după 1532, au părăsit catolicismul îşi pierd bunurile. Dispoziţia a fost luată în mod unilateral de către Ferdinand (art. 5);

– declaratio Ferdinandea: un articol secret adăugat pactului, pentru a compensa pe protestanţi de sarcina impusă lor de reservatum, recunoaşte nobililor oraşelor şi satelor, care de mai mulţi ani îmbrăţişaseră confesiunea augustană, dreptul de a rămâne liberi în credinţa lor (art. 14).

În anul următor, obosit de atâtea lupte, Carol abdică în favoarea fratelui său, Ferdinand (pentru posesiunile germane), şi în favoarea fiului său, Filip (pentru posesiunile spaniole). Apoi, se retrage ca oaspete într-o mănăstire spaniolă, unde moare doi ani mai târziu.

Pacea de la Augsburg a influenţat pentru o perioadă destul de lungă raporturile dintre cele două confesiuni. Ea a făcut atât de stabilă diviziunea religioasă din Germania, încât chiar şi astăzi este menţinută în mare parte în limitele geografice de atunci. Statele care în 1555 au rămas catolice formează şi astăzi regiuni catolice (Bavaria, Renania...) şi invers. Toleranţa şi libertatea religioasă, recunoscute numai principilor, nu şi cetăţenilor, sunt destul de departe; mai mult, există aici un principiu opus: dreptul capului statului de a impune supuşilor propria religie este recunoscut ca una dintre bazele dreptului public al diferitelor state. Este o opinie comună că unitatea politică nu poate să subziste fără unitatea religioasă; de aceea, cetăţenii unui stat trebuie să urmeze cu toţii aceeaşi religie: unus rex, una fides, una lex. De acum înainte, se prăbuşeşte definitiv unitatea religioasă europeană, care, în secolele precedente, a dat naştere la ceea ce s-a numit respublica christiana, un complex de state suverane şi totuşi legate împreună de un lanţ religios şi politic; se încerca pe toate căile păstrarea unităţii religioase în cadrul fiecărui organism politic. Pe de altă parte, nu era străină acestei linii religioase-politice dificultatea, pentru a nu spune imposibilitatea, unei convieţuiri paşnice a două confesiuni religioase pe acelaşi teritoriu; aceasta din cauza imaturităţii cetăţenilor şi intoleranţei care exista pe atunci în mod obişnuit. Foarte lent se va impune o nouă ordine, care va căuta un alt fundament pentru unitatea politică, posibil să se menţină chiar şi într-o societate pluralistă din punct de vedere religios.

Aşadar, Germania anului 1555 se vede divizată în două confesiuni. De asemenea, se poate spune că în acel moment luteranismul a atins extensiunea maximă, cucerind circa două treimi din naţiune. Deceniile următoare se vor remarca prin contrareforma catolică, susţinută de eforturile ordinelor religioase, mai ales de capucini, iezuiţi şi de unii episcopi excelenţi, ca şi de sprijinul imperial; rezultatul: unele zone vor redeveni, cel puţin parţial, catolice. Însă tocmai această „recucerire” catolică va provoca reacţia protestanţilor care îşi văd ameninţate rezultatele obţinute şi care, pe de altă parte, vor fi nemulţumiţi de concesiile obţinute la Augsburg (reservatum ecclesiasticum, nerecunoaşterea calvinismului). Nemulţumirea celor două părţi şi instabilitatea situaţiei generale vor duce la un nou război (1618-1648), în care factorul politic va sfârşi prin a prevala asupra celui religios. Numai pacea din Westfalia, semnată la Münster şi Osnabrück, la 28 octombrie 1648, va da Germaniei o ordine mai stabilă⁸⁹. ||||||||||||
capitolul al xii-lea
EUROPA DUPĂ REFORMA PROTESTANTĂ

Introducere
Reforma protestantă, prin noile sale forme de expresie la nivel de credinţă, de înţelegere a omului în raport cu Dumnezeu şi a Bisericii în raport cu puterea laică, a zguduit întreaga Europă, iar unitatea confesională a acesteia s-a destrămat.

„Reforma este cea mai mare catastrofă ce s-a abătut asupra Bisericii de-a lungul întregii sale istorii, până astăzi. Nici ereziile din antichitate, nici sectele din evul mediu, nici despărţirea Bisericii Orientale de Roma nu au produs efecte atât de devastatoare precum Reforma. Chiar în pofida adversităţii atât de profunde şi de funeste dintre Biserica greacă ortodoxă şi Biserica latină, ambele reprezintă acelaşi tip de Biserică sacramentală şi de structură ierarhică. Reforma a fost aceea care a creat, pentru prima dată, o formă de creştinism în mod esenţial diferită de concepţia catolică, formă care va avea puterea să se constituie într-o Biserică, ce există de-acum de secole; doar în urma Reformei protestante s-a rupt într-adevăr, pentru prima dată, unitatea de credinţă a întregii creştinătăţi”⁹⁰. În acest capitol se va încerca realizarea unei analize a efectelor pe care protestantismul le-a produs în întreaga Europă, imediat după naşterea sa (1517-1530), în diferite ţări care până atunci erau caracterizate de un catolicism unitar, până la Pacea de la Westfalia (1648). Vor face subiectul acestei analize următoarele ţări: Germania, Austria, Spania, Italia, Scoţia, Irlanda, Franţa, Elveţia, Ţările de Jos, Boemia, Polonia, Suedia, Ucraina şi Transilvania. De asemenea, vor fi tratate evenimentele religioase şi politice care au caracterizat această perioadă, şi extinderea protestantismului, în diferitele sale forme, în aceste ţări.

1. Germania

|||||||||||||

Deoarece tentativele unei înţelegeri cu reprezentanţii reformei protestante eşuaseră, iar iniţiativele militare ale ligii smalcaldice luau amploare, Carol al V-lea le declară război în mod deschis. Printre adversari se remarca mai ales Filip de Hessen, un susţinător al protestantismului care isca mare scandal în toată Germania din cauza bigamiei sale, aprobate în secret de Luther, şi principele elector de Saxonia; de cealaltă parte, printre aliaţi, se evidenţia Mauriţiu de Saxonia.

În anul 1547, într-o bătălie de lângă Mühlberg, armata protestantă a fost înfrântă⁹¹, iar demnitatea electorală a fost transferată lui Mauriţiu de Saxonia, ca răsplată pentru sprijinul acordat. Luther murise cu un an mai înainte (1546): „Suntem cerşetori, este adevărat”, acestea au fost ultimele cuvinte scrise de el în seara dinaintea morţii. Moartea lui Luther şi, mai ales, înfrângerea de la Mühlberg au fost, cu siguranţă, lovituri dure pentru protestantism, dar dacă forţa sa politică şi militară era slăbită, puterea religioasă rămânea intactă.

Victoria militară de la Mühlberg nu i-a adus însă lui Carol al V-lea şi succesul urmărit în lupta împotriva propagării doctrinelor emanate de reforma protestantă, prin urmare, în speranţa că la Conciliul din Trento vor fi rezolvate aceste disensiuni religioase, acceptă un compromis public: la Augsburg, în 1548, este promulgat un decret numit Interim⁹², care, în aşteptarea deciziilor definitive ale conciliului, stabileşte un regim provizoriu, impunând o doctrină substanţial ortodoxă, care însă accepta unele derogări de la disciplina tradiţională, căsătoria preoţilor şi comuniunea sub ambele specii⁹³. Compromisul nu a mulţumit pe nimeni: pe de o parte papa nu a acceptat intromisiunea împăratului în problemele religioase, iar pe de altă parte protestanţii nu puteau accepta o doctrină diferită de a lor, chiar dacă le erau făcute unele concesii.

Încercările inutile de a-i determina pe principii protestanţi să participe la conciliu, noi episoade de violenţă între catolici şi protestanţi, situaţia politică generală, puţin favorabilă împăratului, nemulţumirea celor două părţi, imposibilitatea de acum clară de a ajunge la un acord teologic l-au determinat pe Carol să înceteze lupta. Aşa s-a ajuns, în anul 1555, la pacea de la Augsburg, încheiată de Ferdinand, fratele lui Carol, între protestanţi şi catolici. Iată şi clauzele principale:

– cuius regio, eius et religio: principii pot să adere în mod liber la noua religie, însă supuşii trebuie să urmeze religia principelui, având dreptul totuşi să emigreze într-un alt teritoriu, cu facultatea de a-şi vinde bunurile (art. 2, 3, 10, 11);

– reservatum ecclesiasticum: principii bisericeşti care, după 1532, au părăsit catolicismul îşi pierd bunurile. Dispoziţia a fost luată în mod unilateral de către Ferdinand (art. 5);

– declaratio Ferdinandea: un articol secret adăugat pactului, ce îi compensa pe protestanţi pentru obligaţiile care le erau impuse prin reservatum, recunoaşte nobililor oraşelor şi satelor, care de mai mulţi ani îmbrăţişaseră confesiunea augustană, dreptul de a rămâne liberi în credinţa lor (art. 14).

În anul următor, obosit de atâtea lupte, Carol abdică în favoarea fratelui său, Ferdinand (pentru posesiunile germane), şi în favoarea fiului său, Filip (pentru posesiunile spaniole). Apoi, se retrage ca oaspete într-o mănăstire spaniolă, unde moare doi ani mai târziu.

Pacea de la Augsburg a influenţat pentru o perioadă destul de lungă raporturile dintre cele două confesiuni: diviziunea religioasă din Germania va fi atât de stabilă şi de bine conturată, încât chiar şi astăzi este menţinută în mare parte în limitele geografice de atunci. Statele, care în 1555 au rămas catolice, formează şi astăzi regiuni catolice (Bavaria, Renania) şi invers.

Desigur, în această perioadă rămân încă destul de departe conceptele de toleranţă şi de libertate religioasă în accepţia de astăzi, deoarece erau recunoscute numai principilor, nu şi cetăţenilor; mai mult, se asistă la aplicarea unui principiu coercitiv: dreptul capului statului de a impune supuşilor săi propria religie este recunoscut ca una dintre bazele dreptului public al diferitelor state. În general era împărtăşită opinia comună că unitatea politică nu poate să subziste fără unitatea religioasă; de aceea, cetăţenii unui stat trebuie să urmeze cu toţii aceeaşi religie: unus rex, una fides, una lex. De acum înainte, începe să se destrame unitatea religioasă europeană, cea care în secolele precedente a dat naştere la ceea ce s-a numit respublica christiana, un complex de state suverane şi totuşi legate împreună de un lanţ religios şi politic; se încerca pe toate căile păstrarea unităţii religioase în cadrul fiecărui organism politic. În conformitate cu noile norme şi principii religioase, convieţuirea paşnică a două confesiuni religioase pe acelaşi teritoriu devenea imposibilă, iar intoleranţa religioasă va creşte din ce în ce mai mult o dată cu escaladarea conflictului dintre cele două tabere. Concepţia unei noi ordini cu privire la posibilitatea existenţei unui stat tolerant se va impune foarte lent, şi va fi determinată de necesitatea găsirii unui nou fundament pentru unitatea politică ce trebuie menţinută chiar şi într-o societate plurireligioasă.

Harta confesională a Germaniei din anul 1555 este una sugestivă în ceea ce priveşte avansarea protestantismului: luteranismul atingea extensiunea maximă, cucerind circa două treimi din naţiune, iar o treime rămânea catolică. În deceniile următoare se va asista la o contrareformă catolică, susţinută de eforturile ordinelor religioase, mai ales de capucini, iezuiţi⁹⁴, şi de unele personalităţi remarcabile ale Bisericii Catolice (papi, episcopi, sfinţi), ca şi de sprijinul imperial. Rezultatul acestei acţiuni se va concretiza prin readucerea la catolicism, chiar dacă nu în totalitate, a unor provincii din sfera protestantă. Însă tocmai această „recucerire” catolică va provoca reacţia protestanţilor, care îşi văd ameninţate rezultatele obţinute şi care, pe de altă parte, vor fi nemulţumiţi de concesiile obţinute la Augsburg⁹⁵ (reservatum ecclesiasticum, nerecunoaşterea calvinismului). Nemulţumirea celor două părţi şi instabilitatea situaţiei generale va duce la un nou război (1618-1648), în care factorul politic va sfârşi prin a prevala asupra celui religios. Numai pacea din Westfalia, semnată la Münster şi Osnabrück, la 28 octombrie 1648, va da Germaniei o ordine mai stabilă⁹⁶. ||||||||||||||

Deoarece majoritatea principilor germani protestanţi se folosiseră deja de dreptul de a decide credinţa propriilor supuşi, pacea religioasă din 1555 nu a schimbat cu mult situaţia în ansamblul său. Protestantismul va mai câştiga unele teritorii. Palatinatul îmbrăţişează reforma în 1556, Baden-Durlach în acelaşi an, iar Braunschweig-Wolfenbüttel în 1568. Orice schimbare de guvern putea aduce cu sine şi o schimbare a credinţei. De exemplu, Baden-Baden redevine catolic în 1569, iar Palatinatul, la sfârşitul sec. al XVI-lea îşi schimbase de patru ori confesiunea religioasă, alternând între cea luterană şi cea catolică.

Deşi cu pacea religioasă de la Augsburg, prin aşa-numitul Reservatum Ecclesiasticum, s-a decis că principiile reformării nu puteau fi aplicate şi în principatele ecleziastice, totuşi Biserica va pierde pentru totdeauna zonele ocupate de provinciile de Magdeburg şi Bremen, care atunci erau bisericeşti. La Köln, arhiepiscopul Hermann de Wied (1515-1546) încercase deja să reformeze principatul, însă proiectele sale au fost zădărnicite de opoziţia catolicilor şi a împăratului. Arhiepiscopul Gebard de Waldburg (1577-1583) repetă aceeaşi tentativă, însă este alungat cu forţa armelor de Ernest de Bavaria, pe care capitlul îl alege în locul său. Chiar dacă a avut o mică amploare, acest „război al Köln-ului” a trasat limita pătrunderii protestante în Germania occidentală.

În teritoriile ereditare austriece, protestantismul nu a fost introdus niciodată în mod oficial, însă fiii împăratului Ferdinand I, împăratul Maximilian al II-lea (1564-1576) şi fratele său, Carol, arhiducele Austriei inferioare (Stiria, Kärnten, Carniola şi Goriţia), vor acorda protestantismului atâta libertate, încât noile doctrine vor fi îmbrăţişate atât de către cea mai mare parte a micii nobilimi, cât şi de o mare parte a populaţiei. Următorul împărat, Rudolf al II-lea (1576-1612), fiul lui Maximilian, va conferi protestanţilor din Boemia şi Silezia privilegii şi mai mari. O schimbare a situaţiei se va putea verifica numai după ce fiul arhiducelui Carol, Ferdinand al II-lea (împărat din 1619 pînă în 1637), care primise da la mama sa bavareză o formare catolică, va putea să îşi exercite autoritatea asupra tuturor teritoriilor ereditare austriece.

Pacea religioasă din 1555⁹⁷ a fost baza politică a desfăşurării ulterioare a evenimentelor ecleziastice. Într-o perioadă în care în alte ţări aveau loc lupte şi confruntări confesionale violente, ea a făcut posibilă o pace provizorie în interiorul unui cadru juridic precis. În acelaşi timp, importanţa religioasă şi politică a Germaniei a scăzut faţă de prima jumătate a secolului. Puterea imperială a fost redimensionată şi din punct de vedere religios de sistemul Bisericilor teritoriale. Ulterior, luptele confesionale locale şi teritoriale vor duce şi în Germania la izbucnirea Războiului de Treizeci de ani.

În Imperiu avea loc o confruntare la nivel politic şi religios între un sistem protestant de Biserici teritoriale, în fază de consolidare spre o ulterioară răspândire, şi un catolicism revigorat în fază de trecere la contraatac. Pentru păstrarea şi recâştigarea terenului pierdut, Biserica Catolică nu se putea sprijini doar pe o reînnoire spirituală interioară şi formarea unei generaţii catolice conştiente. Recatolicizarea, privită nu numai din perspectiva sa profund religioasă, ci şi din cea teritorială, era posibilă numai dacă noul tip de catolicism ar fi fost susţinut de puterea temporală. Contrareforma, ca recatolicizare a unor întregi teritorii, putea intra în funcţiune numai atunci când principii catolici – după exemplul dat de-a lungul timpului de colegii protestanţi – îşi exercitau într-un mod real dreptul de reformă ce le revenea şi, prin urmare, impuneau în teritoriul propriu confesiunea catolică.

Succesul noilor forţe spirituale ce susţineau această contrareformă, care în cea de-a treia parte a secolului vor avea un rol decisiv şi la nivel de autoritate ecleziastică responsabilă, Biserica Catolică l-a datorat, în primul rând, iezuiţilor şi activităţii lor în domenii cheie: educaţional (înfiinţarea de colegii în întreaga Europă, cu scopul precis de a susţine catolicismul în ţările unde acesta era ameninţat, promovând totodată o mare deschidere către noile ţări de misiune din America şi Asia), diplomatic (confesori de curte, educatori de principi, şi, mai târziu, nunţi apostolici) şi, nu în ultimul rând, pastoral. Catehismele lui Petru Canisiu au încercat să facă concurenţă acelora ale lui Luther. Catolicismul reînnoit avea din nou ceva de oferit şi poporului, căpătând acum şi la acest „nivel inferior” o puternică conştiinţă de sine, în opoziţie cu protestantismul, prin practicarea pelerinajelor, cultului sfinţilor şi al relicvelor, adorarea Prea Sfântului Sacrament pe altar şi cultivarea artelor în slujirea bisericilor. Recatolicizarea unui teritoriu, după o anumită perioadă de timp petrecută sub influenţa protestantă, era caracterizată şi de o anumită rezistenţă ce se întâmpina din partea populaţiei, pentru că acest proces religios era condiţionat şi de anumiţi factori de natură politică, etnică şi emoţională. Prin urmare, a fost necesar, mai întâi, să se elaboreze, puţin câte puţin, nu numai o nouă formă de prezentare a doctrinei catolice, în conformitate cu directivele conciliului din Trento, ci şi o tehnică administrativă şi militară a contrareformei. Luarea de cunoştinţă a acestui fapt a mărit din nou contrastul confesiunilor, atât pe plan cultural (scrieri polemice), cât şi pe cel politico-militar.

Tratatul de pace de la Augsburg va fi pus în aplicare de principii luterani după anul 1555⁹⁸ într-un mod părtinitor. Determinant era regimul ecleziastic impus de principe. Totuşi, în ciuda fragmentării determinate de astfel de regimuri ecleziastice, scrierile protestante răspândite pretutindeni, parohiile – singura stare ecleziastică menţinută în viaţă şi moştenită de la structura parohială medievală – şi teologia (mai ales acum, în slujba formării predicatorilor) au creat o Biserică luterană destul de unitară, care se opunea, în mod evident, recatolicizării. Marea perioadă a formării confesiunii (Confessio Augustana din 1530 avea alte premise) a creat în imperiu, în anul 1577, Formula di concordia şi a inclus-o, împreună cu alte scrieri confesionale luterane, în Cartea din Bergen (1580). În ceea ce priveşte funcţia sa unificatoare, această operă poate fi comparată cu decretele tridentine ale catolicilor. Cât despre confesiunea calvinistă, o importanţă asemănătoare a avut-o Catehismul din Heidelberg, din anul 1563.

După 1555, protestantismul va câştiga teren nu numai în teritoriile principilor seculari, ci se va extinde şi în cele ale principilor ecleziastici, unde, contrar rezervării religioase, episcopii deveniţi protestanţi au rămas la locul lor sau au fost aleşi din casele princiare protestante. Episcopatele, nefiind supuse direct Imperiului, au căzut sub imediata autoritate a suveranului teritorial. Astfel, catolicii au pierdut arhiepiscopatele de Magdeburg şi Hamburg-Brema şi mai mult de o duzină de episcopate. Calvinismul, nerecunoscut de dreptul imperial, a cucerit Palatinatul şi o serie de alte teritorii. Germania septentrională devine protestantă sută la sută; dintre oraşele imperiale, au rămas catolice doar Aachen şi Köln.

Aplicarea organică de drept a reformei a debutat din Bavaria pentru catolicism. Începând cu anul 1564, ducele Albert al V-lea a impus, împotriva nobilimii şi cu ajutorul forţelor reformatoare (universitatea din Dillingen încredinţată în 1563 iezuiţilor), confesiunea catolică, a cărei victorie s-a dovedit a fi clară către anul 1575.

Între timp, principii din Germania meridională, rămaşi catolici, începuseră la rîndul lor să se folosească de dreptul de reformă, restabilind religia catolică pe propriile teritorii. Aşa procedează Otto Truchsess de Waldburg în calitatea sa de principe episcop de Augsburg. În 1573, îl imită Iuliu Echter de Mespelbrunn pentru Würzburg, iar în 1574 Daniel Brendel de Homburg pentru principatul electoral de Mainz. Printre principii occidentali, acelaşi lucru l-a făcut, în 1564, ducele Albert V de Bavaria. Înspăimântaţi de această contrareformă, principii protestanţi se unesc, în 1608, într-o „Uniune”, sub conducerea principelui elector al Palatinatului; catolicii răspund formând o „Ligă” condusă de ducele de Bavaria. Adversitatea celor două formaţiuni religioase va duce în mod inevitabil la declanşarea unui război.