În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

3. A treia perioadă. Organizarea eclezială (1551-1620)

În 1551, este înfiinţată prima dieceză braziliană, San Salvador de Bahía, şi tot în acest an are loc şi primul sinod provincial latino-american la Lima. Cu trei ani mai înainte, se desfăşurase Marea Juntă prin care în teritoriile de misiune Biserica este supusă controlului statal în sistemul de patronat, cu aspectele sale pozitive în ceea ce priveşte susţinerea materială a activităţii misionare şi de organizare ecleziastică, dar şi negative prin ingerenţele ideologice, dorinţa de înavuţire şi putere a colonizatorilor care compromit misiunea genuină evanghelizatoare. Cu ajutorul statului, Biserica se organizează formându-se noi dieceze, dintre care pot fi menţionate: în Mexic, Vera Paz şi Yucatán în 1561, Charcas în Bolivia în anul 1552, Santiago de Chile în 1561, Bogotá (Colombia) în 1562, Concepción (Chile) în 1564, Córdoba del Tucumán (Argentina) în 1570, Arequipa e Trujillo (Peru) în 1577, La Paz şi Santa Cruz (Bolivia) în 1609.

Organizarea şi consolidarea bisericească este susţinută şi de Inchiziţie care îşi înfiinţează pe noul continent primele sedii la Ciudad de Mexico, Cartagena şi Lima. Aceasta are misiunea de a veghea la păstrarea purităţii credinţei, ţinând departe pericolul protestant. În Brazilia, noua confesiune va fi prezentă însă la Rio de Janeiro şi Pernambuco, până la mijlocul secolului al XVII-lea. Adepţii lui Luther sunt mai ales în Caraibe, cu ajutorul Angliei care ocupă insula Barbados în 1625 şi Jamaica în 1655, iar la sfârşitul secolului Bahamas. Olanda ocupă Surinam în 1625 şi Curaçao în 1634. Franţa ocupă insulele Guadelupe şi Martinica în 1635, Haiti în 1659 şi Cayenne în 1664.

În rândul poporului simplu se dezvoltă un catolicism popular ce cuprinde confraternităţi laice, opere de pietate, spitale şi instituţii de ajutor şi împrumut, asociaţii şi terţiari ai diferitelor ordine călugăreşti. Alături de aceste realităţi ecleziale, afirmarea creştinilor laici se manifestă şi pe plan socio-economic; băştinaşii şi sclavii negri se revoltă adesea, dar fără rezultat, împotriva colonizatorilor europeni şi a creolilor albi, în rândul cărora şi Biserica în structurile ei ierarhice era prezentă, devenind un instrument al puterii civile care are nevoie de ea pentru atingerea propriilor scopuri, aşa cum şi Biserica are nevoie de puterea laică pentru finalităţile ei pastorale.

4. A patra perioadă. Biserica în secolul al XVII-lea

Pentru a contracara patronatul spaniol, în 1623 papalitatea înfiinţează congregaţia De Propaganda Fidei. Tot în această perioadă, începe declinul hegemoniei puterii coloniale spaniole, afirmându-se Olanda şi apoi Anglia, iar după pacea westfalică, puterile spaniolă şi portugheză decad şi mai mult, lăsând loc lumii germanice. Pe noul continent, noua populaţie ce se formează prin metisaj între albii europeni şi autohtoni sau negrese, creolii, încep să se distanţeze de spanioli şi faţă de europeni în general, dând naştere unor dorinţe de autonomie, de emancipare care însă se vor concretiza mult mai târziu.

Acum este perioada culturii baroce, o artă ce exprimă un spirit şi o mentalitate plină de măreţie, splendoare şi exuberanţă subiectivă şi emotivă, vizibilă în arhitectura bisericilor impunătoare, în sculpturi, altare, în arta decorativă şi în scrieri. Efervescenţa creştină şi vivacitatea ei se manifestă şi în dialogul şi tensiunile dintre diferitele ordine călugăreşti, ale franciscanilor contra dominicanilor şi ale acestora împotriva iezuiţilor şi a şcolilor lor. Controverse mai mult sau mai puţin creatoare există şi între clericii călugări şi clerul diecezan, la fel cum există o tensiune generală între Biserică şi autorităţile civile. Problemele materiale, taxele şi impozitele, drepturile religioase sau cele ale laicilor, ale ”encomenderos” sunt teme de dezbateri şi conflicte ale unei lumi latino-americane ce îşi caută identitatea şi stabilitatea. Ambele societăţi, atât cea ecleziastică cât şi cea civilă, sunt în continuu proces de îmbogăţire latifundiară şi financiară, ceea ce nemulţumeşte profund pe indigenii care se revoltă în fiecare an.

5. A cincea perioadă. Criza creştinătăţii Indiilor (secolul al XVIII-lea)

La începutul acestui secol, în Spania se declanşează războiul de succesiune dinastică; habsburgii pierd, iar pe tron urcă dinastia burbonică. După câţiva ani, Portugalia începe să depindă de Anglia. Încet, dar sigur, capitalismul şi burghezia industrială a ţărilor anglo-saxone încep să se impună, ceea ce favorizează o creştere economică şi pe noul continent, dar şi o criză profundă a acestuia.

Economic, Brazilia este marcată de exploatarea aurului, iar din punct de vedere religios devin mereu mai puternice confraternităţile laicale. În 1676, sunt înfiinţate diecezele de Olinda, Rio şi São Luis der Maranhao, ca şi arhiepiscopia de Bahia; în 1719 dieceza de Mariana iar cea de São Paulo în 1745. În această perioadă începe formarea „marii Brazilii”, care din punct de vedere religios are de suferit prin expulzarea, în 1757, a 500 de iezuiţi din dispoziţia marchizului iluminist Pombal, ceea ce înseamnă o adevărata ruptură istorică cu trecutul creştin de aici. În teritoriile spaniole, în schimb, a doua parte a secolului acesta este mai importantă pentru istoria misiunilor datorită politicii lui Carol al III-lea şi a lui Aranda în Spania, a miniştrilor Tanucci la Napoli şi Choiseul în Franţa. Expulzarea iezuiţilor în număr de circa 2 200 din America spaniolă (în 1759 din Brazilia, în 1767 din America spaniolă) a dat o lovitură de graţie şi reducţiunilor pentru indigeni, o experienţă misionară protopip, rămasă ca simbol de promovare spirituală şi umană printre indigeni. Creştinătatea locală este văzută ca o colonie de unde se încearcă a se scoate cât mai mult profit, ţinându-i pe localnicii creoli, indigeni sau negri într-o stare de sărăcie extremă.

Bartolomeu de Las Casas (1474-1566)

Impotriva exploatării coloniale, mulţi misionari au încercat să îi sustragă pe indigeni unui regim de viaţă şi de muncă inuman, construind în Mexic un fel de localităţi monastice sau reducţiunile în Gran Chaco din Paraguay. Acest fapt nu era apreciat de proprietarii de terenuri, ceea ce a declanşat o lungă tensiune între misionari şi aceşti „encomenderos”, latifundiari. Biserica predica egalitatea tuturor raselor, şi în activităţile ei pastorale şi de promovare umană, conforme cu principiile fundamentale evanghelice, susţinea aceeaşi orientare. Unul dintre pionierii acestei lupte este dominicanul Bartolomeu de Las Casas.

În baza legilor şi dispoziţiilor regale spaniole, toţi cei ce aduceau servicii coroanei pe teritoriile Lumii Noi aveau dreptul de a percepe taxe şi impozite de la băştinaşii încredinţaţi lor pe viaţă; aveau dreptul apoi să le ceară muncă gratuită şi diferite alte servicii, transformându-i de fapt în sclavi. Noii conquistadores şi apoi encomenderos trebuiau însă să se îngrijească şi de binele lor spiritual şi material. Las Casas ajunge în Haiti în 1502 ca proprietar al unei „encomienda”. Devine preot şi va predica în Cuba printre indigeni, unde îşi dă mai bine seama de nedreptatea acestui sistem. În ultima duminică de Advent a anului 1511, ascultând în Hispañola (Haiti) predica dominicanului Antonio Montesino (martir în 1545) împotriva encomiendas, are loc în el o adevărată transformare. Renunţă la encomienda, iar apoi ajunge la curtea regală spaniolă pentru a pleda cauza indigenilor. Aici au loc celebrele dezbateri între acest apărător al drepturilor omului şi capelanul favorit al lui Carol al V-lea, umanistul şi filosoful Ioan Sepúlveda, care afirma că indigenii au un spirit subdezvoltat şi de la natură sunt sclavii altora, iar pentru civilizarea lor este permisă şi folosirea forţei. De la cardinalul Ximenes, Las Casas obţine o comisie de analiză a situaţiei, cu care se întoarce în America. Întrucât această comisie nu avea curajul să prezinte adevărata faţă a lucrurilor, se întoarce din nou în Spania prezentându-şi planul său: în locul localnicilor destinaţi exterminării în munca din mine sau pe plantaţii, propune folosirea forţei de muncă a negrilor din Africa, mai robuşti şi adaptaţi la astfel de munci. Pentru a-şi continua planul, intră în rândul dominicanilor. Va scrie şi va predica neobosit, promovând demnitatea umană şi drepturile indienilor. Memoriile sale adresate Consiliului Indiilor îl vor determina pe Carol al V-lea să promulge legi noi, Leyes Nuevas, în anul 1524. Acestea interzic sclavia şi stabilesc paritatea taxelor pentru localnici şi pentru spanioli, cerând în acelaşi timp desfiinţarea encomiendas. Las Casas, numit episcop de Chiapas în Mexic, vrea să aplice aceste legi, dar coloniştii se ridică împotriva lui. Se întoarce din nou în Spania unde îşi apără cauza în faţa împăratului. Va rămâne aici, ca şi consilier al coroanei şi apărător al indigenilor. Scrierea lui, Brevissima relación de la destrucción de las Indias, avea scopul de a-l împiedica pe rege să mai decreteze alte cuceriri în lumea nouă.

Mai târziu, se va prezenta în faţa lui Filip al II-lea pentru a apăra cauza indigenilor, pledând pentru recunoaşterea valorii culturilor acestora şi adaptarea metodelor misionare la acestea. Eforturile lui se lovesc de setea de înavuţire a coloniştilor ca şi de argumentaţia aristotelico-scolastică a filosofilor şi teologilor. Se emiteau diferite teorii referitoare la identitatea băştinaşilor, una dintre ele afirmând că ei sunt nişte fiinţe intermediare între om şi animal, şi că trebuie să stea cel puţin câteva generaţii sub dominaţia albilor pentru a putea fi consideraţi oameni sau, oricum, aduşi la un nivel acceptabil de civilizaţie. Se punea întrebarea dacă nu cumva este justificată intervenţia cu forţa împotriva lor pentru simplul fapt că erau necredincioşi. Este una dintre multele justificări prin care teologii şi juriştii europeni încercau să motiveze acţiunile puterilor coloniale în noile teritorii. Împotriva tuturor, Las Casas afirma egalitatea deplină a indienilor cu orice om şi posibilitatea de a fi încreştinaţi cu mijloace şi metode evanghelice, ca şi interzicerea oricărei intervenţii armate, cu forţa a europenilor în lumea recent descoperită. În linii generale, majoritatea misionarilor aveau aceaşi optică faţă de băştinaşi pe care o avea şi Las Casas, însă politica colonială de exploatare şi desconsiderare a indienilor a avut câştig de cauză, ceea ce nu a permis acestora să îşi formeze un cler indigen şi să pună bazele unei biserici conduse de localnici.

Viaţa cotidiană în Indii (secolele XVII-XVIII)
Este prezentată aici viaţa cotidiană a botezaţilor din America Latină în aspectele sale creştine marcante. Trebuie precizat că populaţiile acestor teritorii formează patru mari familii. În primul rând, sunt autohtonii şi urmaşii lor, peste care s-a abătut expansiunea europeană. Un al doilea mare grup îl formează populaţiile venite mai târziu din Europa şi care au intrat în dialog şi într-un lung proces de osmoză cu autohtonii. O a treia mare grupare o formează acele populaţii venite în lumea nouă şi care, atât etnic cât şi lingvistic, nu s-au amestecat cu localnicii. În sfârşit, o a patra mare familie o formează acei autohtoni americani sau africani transportaţi peste ocean, care au reuşit să îşi păstreze fizionomia etnică. Aplicând această diviziune, se constată că Mexicul şi Peru intră în prima categorie, Brazilia şi Columbia în a doua, iar Argentina şi Uruguay în a treia.

Conform expresiei clasice a lui Solórzano Pereyra, diferitele colonii spaniole de aici sunt «regate cu două republici». Adică există o „republică de spanioli” în oraşe, lângă care vor fi grupaţi în curând sclavii negri, şi „republica indienilor” în comunităţile de periferie, unde este adunată populaţia indigenă, pentru ca aici să fie încreştinată şi integrată în sistemul colonial prin tribut şi servicii personale, dar mai ales prin mita (schimburile de muncă) în minele ce reprezintă motorul economiei coloniale. Ambele republici au o anumită autonomie culturală şi chiar politică, în baza căreia şi catolicismul lor are contururi diferite. Însă, cu timpul, distanţele şi deosebirile dintre ele s-au micşorat ca efect al eforturilor europenilor ce au atras mâna de lucru indigenă spre propriile lor centre de muncă.

O situaţie asemănătoare este şi în teritoriile portugheze. Aici există numeroase oraşe-centre agricole cu o populaţie neagră sau indiană, mari plantaţii cu sclavi negri, ca şi „aldeamentos” (sate) cu indigeni. Intre localnici, negri şi europeni se stabilesc raporturi de durată, fapt ce se concretizează apoi în căsătoriile dintre aceştia, ceea ce dă naştere metişilor, o populaţie cu totul nouă, creştină în acelaşi timp.

Luându-se în consideraţie cele patru mari grupări de populaţie, se vor găsi în America tot atâtea tipuri de religie populară.

a. Catolicismul sincretist este tipic regiunilor unde evanghelizarea, chiar dacă a produs o adevărată transformare, a întâlnit mai multă rezistenţă, aceasta datorită solidităţii şi complexităţii tradiţiilor religioase indigene. Se întâlneşte în sudul Peru-ului, ca şi în zonele înalte din Bolivia, Mexic şi Guatemala.

b. Catolicismul metis este propriu zonelor unde evanghelizarea a întâlnit o mai mică rezistenţă. Urmare a numărului mic al populaţiei sau din cauza culturii slabe, tradiţiile indigene sau negre nu au rezistat în faţa europenilor (în Chile sau Paraguay). Un catolicism metis e întâlnit şi în regiuni puternice din punct de vedere cultural, dar unde evanghelizarea a fost mai organizată sau unde populaţia a devenit metisă (Mexic, Peru, Ecuador).

c. Catolicismul transplantat este caracteristic regiunilor continentale ocupate aproape exclusiv de emigranţii europeni veniţi în perioada colonială sau după independenţă. Emigranţii aduc cu ei vechea cultură şi catolicismul propriu. Exemple se găsesc în Uruguay, în cea mai mare parte a Argentinei şi în sudul Braziliei. E de reţinut că în ultimele două ţări a existat şi o transplantare a catolicismului italian şi german, care s-a unit cu catolicismul iberic sosit mai înainte.

d. Religii populare. America Latină este plină de astfel de religii care au avut o anumită influenţă în creştinism. Un exemplu de religie maya există în mişcarea Maria Candelaria din Chiapas, din 1712, şi căreia dominicanul Francisco de Ximénez (1722) i-a rezervat 20 de capitole din cronica sa Historia de la provincia de San Vincente de Chiapa y Guatemala. În timpurile noastre, astfel de mişcări religioase cu tendinţe de sincretism religios sau de renaştere a unor tradiţii cultural-religioase precolumbiene sunt destul de numeroase.
Sărbătoarea patronală şi pelerinajul

Datorită numeroşilor clerici diecezani sau regulari, ca şi patronatului regal care coordona totul, în secolele XVII şi XVIII viaţa bisericii din America Latină are un curs regulat, încercând să imite biserica de pe vechiul continent. Activitatea cultuală, educativă, ca şi cea caritativă sunt destul de organizate, antrenând cea mai mare parte a populaţiei. Autohtonii ce trăiesc în reducţiuni, sau cei ce muncesc pe plantaţii sau în centrele agricole sunt botezaţi, participă la liturghie cu o anumită frecvenţă, se spovedesc şi se împărtăşesc de Paşti, participă la sărbători, merg în pelerinaj la sanctuarele din regiune, primesc maslul şi sunt înmormântaţi după ritualul Bisericii, cu excepţia marilor păcătoşi publici, morţi nespovediţi.

Pentru a-i convinge să se spovedească, cu atât mai mult cu cât erau «creştini noi» negri sau indios, clerul de aici folosea şi unele măsuri care erau în vigoare şi în Europa. Spovada de Paşti era un fapt public, iar cei care nu o făceau la timpul oportun puteau fi excomunicaţi.

În cadrul vieţii creştine de aici, sărbătoarea patronală şi pelerinajul sunt «fapte sociale totale» în care se revelează omul religios – iberic, indios, negru, metis sau mulatru – al lumii coloniale.

Sărbătoarea patronală este adusă pe noul continent de misionari ca un instrument pastoral adecvat pentru o evanghelizare în masă. Dacă transmiterea credinţei creştine populaţiei indigene şi negre a rezultat destul de dificil şi lent, transmiterea riturilor a fost mult mai facilă şi mai rapidă. În cadrul sărbătorilor aveau loc obişnuitele procesiuni, ocazie cu care, alături de statuile sau icoanele lui Cristos, ale Fecioarei Maria şi ale sfinţilor, populaţiile indios îşi purtau vechile simboluri etnico-religioase⁹⁶.

Sărbătorile patronale erau organizate şi celebrate de către confraternităţi, organizaţii ale laicilor ce promovau cultul unui anumit sfânt şi solidaritatea între membri. Deoarece aceste confraternităţi devin din ce în ce mai numeroase şi mai puternice, autorităţile bisericeşti şi conciliile provinciale vor încerca în repetate rânduri să le stopeze dezvoltarea; aceasta şi pentru faptul că în rândurile lor sau imitându-le exemplul, negrii şi sclavii ar fi fost capabili să organizeze astfel de forme de solidaritate care ar fi pus în pericol raportul vasal sclav-stăpân. Însă în acest aspect al problemei, pentru fidelitatea adevărului istoric, trebuie precizat că nu atât Biserica s-a opus formării de confraternităţi ale sclavilor sau vasalilor exploataţi, cât mai mult autorităţile coloniale laice. Şi apoi, faptul că existau totuşi confraternităţi pacifice ale negrilor şi indienilor, demonstrează faptul că Biserica a promovat aceste forme de asociere, clădindu-le pe principiul evanghelic al iubirii fraterne între toţi, indiferent de rasă sau de nivelul material. În Biserică, numărul confraternităţilor era foarte mare. În 1772, existau în dieceza de Guatemala 1 963 de confraternităţi cu 145 de titluri diferite, având un capital de 390 035 pesos, 41 829 bovine şi 10 414 cai şi catâri.

Confraternităţile sunt de un real ajutor pentru activitatea misionară şi pastorală a preoţilor. Ele promovează cultul sfinţilor, practica sacramentelor, solidaritatea reciprocă şi ajutorarea bolnavilor şi săracilor. Insă este verificat şi faptul că alături de aceste aspecte creştine, indios şi negrii s-au folosit de confraternităţi pentru a reface identitatea lor etnică, ca şi pentru a continua în clandestinitate cultele lor ancestrale.

Alături de latura sa pur creştină: cinstirea lui Cristos în sfinţii săi şi mijlocirea acestora pentru cei vii şi răposaţi, ca şi comuniunea sfinţilor, sărbătoarea patronală are şi alte valenţe. Ea rupe monotonia cotidiană, iar printr-un limbaj simbolic se merge spre dimensiunile profunde ale existenţei, dând acesteia motive de a fi trăită cu un anumit optimism şi încredere. Sărbătoarea patronală scoate apoi în evidenţă persoanele importante, chiar dacă în majoritatea satelor, în afara albilor, nu există prea multe persoane care să se ridice economic sau politic deasupra celorlalţi. Există apoi un aspect economic: cu aceste ocazii se vând şi se cumpără animale, cereale şi altele. Aceste multiple funcţii ale sărbătorii explică durata ei multiseculară.

Pelerinajul corespunde tradiţiei iberice şi culturilor indigene mai dezvoltate; de exemplu, este prezent printre triburile tupí-guaranís, supune unor migraţii periodice în căutarea unor locuri mai prielnice, mai lipsite de pericole, de duhuri rele. Într-o mărturie din 1653 se spune că în regiunile andine existau „temple somptuoase, bogate, sanctuare ale devoţiunii generale, unde mergeau în pelerinaj din toate regiunile Perului, aşa cum creştinii obişnuiesc să facă în vizitele lor”⁹⁷ la Ierusalim, Roma sau Santiago de Compostela. În regiunile peruane, existau trei mari centre cultuale precolumbiene, care sunt în acelaşi timp şi locuri de pelerinaj: Cuzco, capitala incaşilor, Pachacamac şi cel de la Copacabana, pe malurile lacului Titicaca, în Bolivia.

Important de notat în formarea locurilor creştine de pelerinaj e faptul că deseori protagoniştii sunt laici: Juan Diego la Guadalupe (Mexic), Tito Yuapanki la Copacabana şi Sebastián Quimichi la Cocharcas (Peru). Apoi, sanctuarele contribuie şi la formarea conştiinţei unei noi identităţi etnice, cea metisă, egală în faţa lui Dumnezeu cu albii spanioli. În al treilea rând, sanctuarele promovează contribuţii şi valori cultural-religioase indigene.

Atât sărbătoarea patronală, cât şi pelerinajul sunt expresii ale «devoţiunii faţă de sfinţi», devoţiune care devine fundamentală pentru creştinismul latino-american. În tradiţiile lor religioase, indios erau familiarizaţi cu intermediarii sacri care ofereau favoruri celor ce îi venerau prin rugăciuni, sisteme rituale şi organizative. În aceste condiţii favorabile, misionarii creştini vin aici cu o tradiţie multiseculară a venerării sfinţilor, tradiţie confirmată şi promovată de conciliul tridentin.

Sfinţii veneraţi aici sunt cei de pe bătrânul continent. Venerarea sfinţilor stabileşte între credincios şi sfânt un raport de credinţă-încredere. Sunt sfinţi patroni şi ocrotitori ai satelor, însă în primul rând sunt interlocutori şi mijlocitori ai credinciosului. Deoarece cunoştinţele teologice şi hagiografice ale acestuia sunt foarte reduse, el îi venerează cu aceeaşi intensitate şi cu o atenţie egală pe Cristos, Fecioara Maria, pe sfânta Roza, sfântul Martin etc., considerându-i pe toţi nu atât modele de viaţă, cât mai mult mijlocitori în faţa Tatălui ceresc. Atmosfera sacră ce se creează între credincios şi sfânt se exprimă apoi în miracole, sfinţii ajungând să marcheze întregul curs al existenţei creştinului. Când acesta nu îşi ţine promisiunile sau începe să umble pe căile păcatului, sfântul îl pedepseşte. Un alt aspect în acest raport credincios-sfânt este cel al promisiunii pe care o face persoana devotă. Promisiunea se face cu un scop utilitaristic (do ut des); de multe ori exprimă generozitatea şi spiritul de sacrificiu al credinciosului, de exemplu voturile religioase; de cele mai multe ori însă, promisiunea exprimă decizia credinciosului de a participa la sărbătorile şi pelerinajele în cinstea respectivilor sfinţi, în primul rând fiind pelerinajele la sanctuarele Fecioarei Maria. Mai mult decât lumea europeană, catolică şi protestantă, care îşi fundamentează din ce în ce mai mult experienţa sa religioasă şi raportul intim cu Dumnezeu în «hierofania» Scripturii şi în raportul cu „săracul, bolnavul” în care străluceşte chipul lui Cristos, creştinul Americii Latine, neştiutor de carte şi sărac la limita supravieţuirii, îl descoperă pe Dumnezeu şi îşi fundamentează raportul cu lumea sacră prin sfinţi, însoţitori de drum şi mijlocitori fideli şi devotaţi, sfinţi a căror imagine devine una mai puţin europeană şi mai mult latino-americană⁹⁸.

Colonizarea portugheză

După moartea regelui Henric Navigatorul (1460), portughezii au încercat să găsească aliaţi împotriva maurilor din Maroc. Circulând pe lângă coastele africane, trec de Capul Bunei Speranţe şi ajung apoi pe coastele occidentale ale Indiei, înfiinţând un centru la Goa în anul 1510.

Drepturile trecute de la Armata lui Cristos la Coroana portugheză şi decizia papei Alexandru al VI-lea, ca Portugaliei să îi aparţină toate teritoriile din Orient, de la linia de demarcaţie fixată în tratatul de la Tordesillas (1494), toate acestea constituie fundamentul patronatului portughez. Coroana portugheză nu avea numai misiunea de a propovădui credinţa creştină în teritoriile nou descoperite sau în cele care vor fi descoperite pe parcurs, ci şi dreptul de a încredinţa dieceze, biserici şi beneficii persoanelor considerate ca potrivite pentru conducerea lor. În acest sens, viitorul bisericilor în coloniile portugheze se afla în mâinile statului şi astfel demnitatea de Mare Maestru al Armatei lui Cristos stă la originea absolutismului statal din teritoriile portugheze de misiune.

Cînd, în 1492, Columb a cucerit insulele „Indiilor occidentale” în numele Spaniei, caravelele portugheze aflate în căutarea Indiilor ocupaseră deja punctele cele mai importante ale coastelor africane, iar sub Bartolomeo Diaz, între 1486-1487, au ocolit „Capul Furtunilor”, pe care Ioan al II-lea (1481-1495), fericit de a-şi fi atins ţinta, l-a denumit „Capul Bunei Speranţe”. În 1498, Vasco da Gama s-a avântat de-a lungul coastelor orientale ale Africii şi de acolo, cu ajutorul piloţilor arabi, a ajuns în India. Între 1500-1501, Cabral descoperea Brazilia, iar de aici, călătorind spre extremitatea meridională a Africii, ajunge în India, ducând apoi la Lisabona prima încărcătură de aromate indiene. Astfel, monopolul arab asupra aromatelor era violat, iar o dată cu cucerirea oraşelor Ormuz, Aden şi Din, acest monopol este distrus. Accesul spre adevăratele insule ale mirodeniilor (Indinezia) se afla în posesia portughezilor încă din 1511. Cucerirea peninsulei Malacca a fost sărbătorită la Lisabona ca o victorie a creştinismului asupra islamului. Şi nu fără motiv, regii din Sumatera, Jawa, Siam şi Pegu (Birmania) intrau în acel an în relaţii de prietenie cu Portugalia. În 1512, Negus al Abisiniei trimite la Lisabona o delegaţie pentru a încheia un acord de pace şi prietenie cu Manuel I (1495-1521).

Manuel şi-a însuşit imediat dreptul de a se ocupa de misiuni. I-a comunicat lui Alexandru al VI-lea decizia sa de a trimite preoţi diecezani şi călugări misionari în teritoriile descoperite încă din 1499. Prin bula Cum sicut maiestatis, din 26 martie 1500, i se permite să pună toate ţinuturile de la Capul Bunei Speranţe până în India inclusiv, sub un Comisar apostolic care, asemenea marelui prior al Armatei lui Cristos, trebuie să fie învestit cu jurisdicţie cvasi-episcopală. Iuliu al II-lea a favorizat eforturile misionare, acordând avantaje spirituale Portugaliei şi oferind, de asemenea, tuturor misionarilor lui Manuel, o indulgenţă plenară. În vederea unei conduceri energice a teritoriului, care era imposibil de realizat din Portugalia, se impunea din ce în ce mai mult necesitatea creării unui episcopat peste ocean. În acest scop, Manuel a propus papei înfiinţarea episcopatului de Funchal, capitala Madeirei. Prin bula Pro excellenti praeeminentia, din 12 iunie 1514, Leon al X-lea a suprimat jurisdicţia Armatei lui Cristos, instituind dieceza de Funchal. Aceasta cuprindea toate insulele şi teritoriile cucerite, de la limitele meridionale ale Mauritaniei până în Indochina, în est, şi Brazilia, în vest. În acelaşi timp, Manuel îşi însuşea ca proprietate intangibilă toate teritoriile cucerite sau care urmau să fie cucerite.

Această mare dieceză de Funchal va fi împărţită abia în 1534, când Funchal-ul va fi ridicat la rangul de Scaun mitropolitan, care va avea dieceze sufragane pe cele din Santiago de Cabo Verde, São Tomé, São Salvador de Angra (Azore) şi Goa. Această nouă împărţire era încă neadecvată. Goa cuprindea întreaga zonă a Capului Bunei Speranţe, până la arhipelagul Japoniei, intrând astfel în vecinătatea Imperiului colonial portughez. În orice caz, o dată cu ridicarea oraşului Goa la rangul de episcopat, era oferită posibilitatea unei dezvoltări adecvate condiţiilor locale.

Problema motivului pentru care Portugalia a procedat cu atâta întârziere faţă de Spania în privinţa împărţirii în dieceze a teritoriilor de misiune nu îşi poate afla răspunsul în presupunerea că o zgârcenie excesivă i-ar fi determinat pe regii portughezi să acţioneze astfel. Ar putea fi considerate mai curând cauzele care provin din structura internă a imperiului colonial portughez, care crease o situaţie diferită de cea a Spaniei în teritoriile sale. Factorul cel mai important e că Portugalia avea de a face cu ţări şi state care, excluzând Africa, aveau o cultură foarte dezvoltată, şi deţineau sisteme religioase puternice. De aceea, era imposibil ca Portugalia să îşi constituie un imperiu colonial omogen şi compact, motiv pentru care s-a limitat la crearea unor baze de sprijin pentru comerţul pe care îl defăşura. Aceasta însemna că misiunile, dezvoltate numai în zona de influenţă a puterii portugheze, îşi asumau caracterul de colonie a Bisericii. Ele nu dobândiseră popoare, ci minorităţi religioase. Creştinismul a rămas o importare europeană, iar creştinii indigeni erau suspectaţi de a fi abandonat propria naţionalitate. Astfel, şi-au pierdut aproape orice putere de convingere asupra compatrioţilor de altă religie. Însă, cum Portugalia nu putea să îi înlocuiască pe suveranii indigeni, nici creştinismul nu putea să se confrunte cu religiile şi culturile indigene. Se ajungea uneori ca aviditatea negustorilor şi a coloniştilor portughezi să facă predica misionarilor greu de crezut şi uneori imposibil de primit. Chiar guvernul dădea adesea prioritate propriilor interese comerciale faţă de propovăduirea credinţei. Acest lucru este valabil mai ales pentru Africa, ce era considerată doar un punct intermediar în drumul spre Indii. Astfel, Portugalia nu depune nici un efort pentru a pătrunde mai mult în interiorul ţării, rezumându-se doar la regiunile de coastă. Chiar şi aici nu deţinea decât baze pentru sprijinirea serviciului şi a protecţiei comerţului. Diferitele nume date punctelor de pe coastă: Coasta Piperului, Costa de Fildeş, Coasta de Aur, Coasta Sclavilor, indică ceea ce portughezii aşteptau de la Africa. Traficul cel mai eficient devine acela al „fildeşului negru”, adică al sclavilor, care cu zecile de mii erau anual îmbarcaţi pentru insulele Indiei Occidentale. Faptul că şi preoţii afectaţi de mentalitatea timpului au participat la acest trafic, demonstrează în modul cel mai elocvent cât de puţin au fost conştienţi de responsabilitatea lor misionară în faţa altor popoare.

Când, spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, Portugalia îşi pierde poziţia de putere mondială şi trebuie să cedeze fiecare colonie olandezilor şi englezilor, ea arată că nu mai este capabilă să satisfacă obligaţiile patronatului. Chiar şi uniunea cu Spania, care urmează extinderii dinastiei lui Aviz, şi care durează din 1580 pînă în 1640, devine o piedică pentru activitatea misionară, creând multe scaune vacante în diecezele de peste ocean şi ducând la pierderea a ceea ce fusese obţinut până atunci cu mari eforturi.