În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

3. Două secole de opresiune
Dacă Mahomed al II-lea fusese un sultan luminat şi relativ tolerant, urmaşii săi vor avea o atitudine mult mai dură faţă de creştini. Selim I (1512-1520) intenţionează chiar să îi omoare pe toţi cei ce nu vor să se convertească la islamism. Patriarhul capitalei îi aminteşte acestuia proclamaţia solemnă a lui Mahomed al II-lea prin care creştinilor li se promitea libertatea de cult¹⁷⁰. Selim decide totuşi ca toate bisericile din Istanbul să fie transformate în moschei, iar orice nouă biserică trebuie să fie din lemn. În 1562, este distrusă Bazilica Apostolilor, în care se odihneau rămăşiţele lui Constantin cel Mare şi ale multor altor bazilei. O situaţie precară o au şi patriarhii, care nu pot sta în siguranţă în reşedinţele lor. Din anul 1503 şi până astăzi, ei locuiesc în apropierea bisericii „Sfântul Gheorghe” din cartierul grecesc Fanar, pe malul Bosforului.

Duritatea cu care sunt trataţi creştinii i-a determinat pe unii dintre ei să accepte Coranul, pentru a avea un statut social mai bun. Majoritatea acelora care au trecut la islam sunt funcţionari în diferite sectoare administrative otomane; în alte cazuri, copii creştini erau răpiţi şi educaţi satrapic în religia şi mentalitatea musulmană. În felul acesta, s-au format mari zone musulmane în ţări creştine: în Asia Mică, Albania, o parte a Macedoniei, în Bulgaria şi în insula Creta. Un caz deosebit este cel al Bosniei, care în masă se converteşte la islam, însă astăzi se cunoaşte că majoritatea celor convertiţi erau urmaşii ereticilor bogomili¹⁷¹, ce doar aparent făcuseră parte din Biserica Ortodoxă. Din partea creştinilor, era imposibilă o încercare de convertire a unui musulman; pentru un astfel de delict se aplica pedeapsa cu moartea, iar modalităţile otomanilor de a tortura şi ucide erau atât de rafinate şi de înspăimântătoare încât numai gândindu-se la ele creştinilor le dispărea orice iniţiativă de acest fel.

O îmbunătăţire a situaţiei creştinilor începe să se observe abia în secolul al XVIII-lea, când, din cauza slăbirii armatei imperiale, Poarta este constrânsă să recurgă la diplomaţie. În acest timp, Franţa dobândeşte anumite puteri protectoare pentru catolicii din Imperiul Otoman. Cu Petru cel Mare (1689-1725), începe protectoratul rus, acesta exercitându-se mai ales pentru ortodocşi. Însă o egalitate în faţa legii a musulmanilor cu creştinii va fi imposibilă atâta timp cât legislaţia se va baza pe Coran.
4. Alegerea patriarhilor şi a clerului
Până în 1763, patriarhul a fost ales de sinod, cu acceptul Înaltei Porţi, ceea ce înseamnă că alegerile nu puteau să se desfăşoare într-un mod liber. Atât candidatul, cât şi cei ce îl susţineau (motiv pentru care se poate afirma că nici în cadrul ortodoxiei sinodul nu era independent) trebuiau să promită Porţii o sumă mare de bani, daruri, sau faptul că vor percepe de la supuşi taxe mai mari, care apoi să ajungă în visteria şi cămările sultanului. Din cauza dependenţei sale faţă de sultani, cât şi din cauza rivalităţilor interne, istoria primelor secole ale patriarhiei este plină de intrigi şi de decădere. Au fost, însă, şi patriarhi maziliţi care, prin fermitatea lor, au devenit modele pentru creştini, contribuind astfel la menţinerea ortodoxiei. După căderea Constantinopolului şi până la mijlocul secolului al XVIII-lea, au avut loc 110 alegeri, ceea ce arată cât de mare era instabilitatea Patriarhiei.

Nu numai patriarhii depindeau de Înalta Poartă: episcopii, preoţii şi călugării, mai ales cei care conduceau mănăstirile, toţi aceştia aveau nevoie de recunoaşterea otomană, ceea ce înseamnă că trebuiau să plătească în bani sau în natură. Deseori se constată faptul că funcţionarii imperiali îi găseau vinovaţi pentru nenumărate motive, adevărate sau false; pentru a rămâne în scaun, trebuiau să plătească amenzi sau alte măriri ale taxelor şi impozitelor. Deoarece patriarhii erau primii care suportau această politică fiscală a Porţii, pentru a face faţă cererilor sultanilor, impun şi ei supuşilor clerici un surplus de taxe, pe care aceştia trebuia să îl plătească cu ocazia înscăunării, la intervale regulate sau neregulate, cu ocazia aniversării înscăunării patriarhului etc. Pentru a-şi păstra scaunul, episcopii şi preoţii, la rândul lor, nu găsesc altă rezolvare decât să îi taxeze pe credincioşi (taxe pentru orice serviciu cultual, taxe pentru terenurile mănăstireşti date în arendă, taxe cu ocazia sărbătorilor); în plus, erau cerute zile de clacă (muncă gratuită) pe terenul clericului. Tot acest proces de stoarcere a banilor a adus grave prejudicii întregii Biserici Ortodoxe, favorizând mai ales simonia şi corupţia. Dacă tot s-a făcut referire la ultima clasă socială, „opinca”, se poate menţiona că aceasta era taxată şi de funcţionarii otomani, ajungându-se până acolo încât trebuia să plătească o sumă şi pe „fumărit”, adică pe hornurile colibelor sau caselor lor.

5. Grecii şi slavii
În cadrul Imperiului Otoman, grecii se remarcau atât prin cultura lor, superioară celei otomane, cât şi prin abilitatea politică şi cea economică. Din aristocraţia greacă, Înalta Poartă îşi alege persoane de încredere pe care le numeşte voievozi ai ţărilor vasale¹⁷² (Valahia şi Moldova), în schimbul multor pungi cu galbeni. Aceeaşi este politica Porţii şi faţă de Biserică. Nenumăraţi episcopi şi conducători ai mănăstirilor (foarte multe dintre ele închinate Muntelui Athos) sunt greci, numiţi tot în baza sumelor de bani şi a fidelităţii faţă de Poartă, în ţări cu o populaţie creştină latină sau slavă. Pentru România, din mileniul al II-lea, creştinismul latino-grec antic suferă influenţa slavilor stabiliţi anterior în sudul Dunării. Începând cu secolul al XV-lea, din cauza prelaţilor greci veniţi sau numiţi de Fanar, cu acordul sau la propunerea Porţii, începe aici un accentuat proces de elenizare a vieţii religioase şi culturale, ceea ce va compromite ulterior relaţiile dintre ortodocşii greci şi ortodocşii care nu proveneau din lumea greacă. Limba greacă devine limbă liturgică, înlocuind limba cultuală slavă sau română. Deoarece patriarhiile de Ohrida şi Pécs voiau să păstreze vechile structuri jurisdicţionale şi tradiţia liturgică în alte limbi în afară de cea greacă, ele sunt suprimate de Înalta Poartă, fiind necorespunzătoare politicii sale. În faţa acestor schimbări, mulţi clerici ortodocşi se refugiază în Banat, care din 1718 trece sub protecţia habsburgilor.
5. Patriarhia de Constantinopol¹⁷³ şi Occidentul
Timp de aprope un secol de la căderea oraşului, între creştinii ortodocşi din interiorul Imperiului şi cei din afară nu putea exista nici o legătură. Doar grecii din insulele încă independente, şi pentru care Grigore al XIII-lea construieşte un colegiu la Roma, pot menţine un contact firav între lumea ortodoxă din Imperiul Otoman şi Occident¹⁷⁴. Un patriarh important al timpului este Ieremia al II-lea (patriarh de trei ori între 1572-1595). S-a străduit mult să ridice nivelul cultural al clerului şi să oprească simonia. El are o contribuţie deosebită şi în înfiinţarea Patriarhiei de Moscova. Deschiderea sa culturală şi ecumenică îl pune în contact cu lumea catolică, inclusiv cu papa, şi cu cea protestantă. Iniţiativele sale sunt blocate de Poartă, care ştie că Sfântul Scaun promovează ideea unei coaliţii a creştinătăţii latine împotriva semilunii; din acest motiv, blochează orice contact între Roma şi Constantinopol. În acest timp, are loc reforma calendaristică gregoriană, pe care patriarhul o respinge, deşi nu are un conţinut doctrinar. Mai târziu, când ea va fi adoptată de unele ţări ortodoxe, faptul va produce diferite schisme în sânul ortodoxiei, unele continuând chiar şi astăzi.

6. Diplomaţia occidentală
În 1525, regele Franţei Francisc I este învins şi făcut prizonier la Pavia de armatele lui Carol al V-lea. Prizonier fiind, încearcă să intre în contact cu sultanul, pentru a avea sprijinul acestuia împotriva rivalului său. Acest fapt reprezintă începutul relaţiilor dintre Înalta Poartă şi puterile occidentale, în primul rând Franţa, relaţii care vor contribui la o îmbunătăţire a situaţiei creştinilor, în primul rând a catolicilor, din Imperiul Otoman. Convenţiile sau acordurile aveau de cele mai multe ori următorul conţinut: clauze referitoare la atitudinea Porţii faţă de catolici şi a acestora faţă de Poartă, iar a doua parte era compusă din acorduri ce priveau raporturile comerciale dintre cele două părţi. Pe structura acestor convenţii s-au născut mai târziu reprezentanţele politice, economice sau diplomatice prezente la Istanbul, pe malurile sau la gurile Dunării, Consulatele Levantului, instituite în anul 1600, ca şi Consulatele franceze din Liban şi Siria. Înalta Poartă, care simte pericolul habsburgic, aprobă şi chiar favorizează această orientare politică a Franţei.

În convenţia încheiată cu Înalta Poartă, din 1604, ambasadorul francez reuşeşte să introducă o clauză care va fi folosită ulterior în problema religioasă: călugării franci (adică latinii) au dreptul de liberă circulaţie în tot imperiul. Ei se vor folosi de acest drept pentru a activa şi printre catolicii de rit oriental. Însă, din cauza opoziţiei Porţii şi a ortodoxiei, această clauză nu va folosi mult catolicilor uniţi cu Roma. Misionarii din secolul al XVII-lea erau în general francezi, iezuiţi sau capucini, şi italieni, franciscani observanţi şi conventuali. În 1609, iezuiţii reuşesc să deschidă un institut în Istanbul, făcându-şi numeroşi prieteni şi simpatizanţi şi printre grecii ortodocşi. Din 1623, sunt sprijiniţi şi de Austria, obţinând dreptul de a activa liber în tot imperiul. Ei sunt aceia care contribuie la supravieţuirea micilor dieceze latine din Marea Egee, fondate încă din secolul al XIII-lea. Trebuie menţionat că aceşti catolici vorbesc greceşte (cărţile lor sunt tipărite în greceşte, dar cu litere latine), deşi nu există nici o legătură între ei şi grecii ortodocşi. Totuşi, în baza factorului lingvistic şi a convieţuirii paşnice cu ortodocşii, ei, ca şi iezuiţii de altfel, constituiau un element de legătură ecumenică cu ortodoxia. Raporturile grecilor cu latinii erau posibile acolo unde ierarhia ortodoxă locală nu era constrânsă să respecte ca obligatorie interzicerea patriarhiei constantinopolitane de a avea raporturi cu latinii.

7. Profesiuni de credinţă ortodoxe din secolul al XVII-lea
În 1640, mitropolitul de Kiev, Petru Movilă, scrie în latină o Profesiune de credinţă, care trebuie văzută şi ca un răspuns la ideile de orientare calvinistă ale patriarhului Ciril Lucaris¹⁷⁵. Scrierea lui Movilă este un fel de catehism asemănător celui al lui Petru Canisiu, cu întrebări şi răspunsuri, şi în care se inspiră mult din teologii catolici ai contrareformei¹⁷⁶. După doi ani, are loc la Iaşi un sinod în care se aprobă profesiunea de credinţă redactată în acelaşi an la Istanbul, ca şi confesiunea lui Movilă. Aceste două texte vor fi acceptate de Istanbul şi de Kiev ca expresie pură a ortodoxiei. Catehismul lui Movilă este tradus apoi în greacă de marele teolog al timpului Meleţiu Sirigos¹⁷⁷. Grecii, însă, vor considera că Movilă este contaminat de catolici, motiv pentru care modifică formula consacratorie a Liturghiei (cuvintele lui Cristos: „Luaţi şi mâncaţi...; Luaţi şi beţi...”), punând în loc un text în care se evidenţiază semnificaţia consacratorie a invocării Duhului Sfânt. Este înlăturată apoi orice aluzie la Purgatoriu, deşi se afirmă că Biserica are motive de a oferi sacrificiul euharistic pentru decedaţi şi de a se ruga pentru aceştia. Opera lui Sirigos va fi folosită ca text de referinţă până în secolul al XIX-lea de către patriarhiile de Moscova şi Kiev.
8. Mănăstirile ortodoxe din Imperiul Otoman
După căderea Constantinopolului, nu se mai poate vorbi de o viaţă mănăstirească organizată în capitala otomană. Aceasta va continua să existe însă, cu restricţii şi persecuţii frecvente din partea musulmanilor, în celelalte ţări din cadrul imperiului. Călugărul ortodox nu e preot, aşa cum este deseori în Occident.

Cel mai important complex monastic era cel din peninsula Athos, centru prin excelenţă al spiritualităţii lumii ortodoxe, căzut în mâinile turcilor în 1430. Călugării de aici sunt stăpânii întregii peninsule, dar nu sunt independenţi şi nici autonomi faţă de otomani. În raport cu ţările slave din afara imperiului, ei îşi menţin aceleaşi drepturi şi prerogative pe care le aveau înainte. Călugării slavi şi din principatele române veneau şi stăteau aici timp îndelungat, învăţând spiritualitatea şi modul de viaţă al athoniţilor.

Graţie patriarhului, ei sunt scutiţi de taxele bisericeşti, ceea ce nu i-a împiedicat să se afle deseori în dificultăţi financiare. Din aceste greutăţi, au fost salvaţi deseori de generoasa Moscovă, care va rămâne sub jurisdicţia Constantinopolului până când patriarhul de aici, Ieremia al II-lea, îl va numi patriarh de Moscova pe mitropolitul acesteia, Iob, cu consimţământul celorlalţi patriarhi orientali (1589)¹⁷⁸. De jurisdicţia lui vor depinde patru mitropoliţi, şase arhiepiscopi şi opt episcopi.

Influenţa cea mai mare pe care o au călugării de la Athos asupra ortodoxiei este cea spirituală, însă renaşterea spirituală a complexului monahal va începe abia în secolul al XVIII-lea. Se intenţionează mai ales unirea vieţii contemplative cu cea cenobitică, aceasta transmiţându-se şi perfecţionându-se din generaţie în generaţie, nu atât prin scrieri, cât mai mult pe cale orală şi prin exemplul personal. Scrierile sunt rare; una dintre cele mai importante este Scăparea păcătoşilor, a călugărului athonit Agapit, tipărită la Veneţia în 1641.

Direcţii pentru studiul individual:

1. 
   Care au fost cauzele căderii Constantinopolului?
   
2. 
   Care au fost urmările căderii Constantinopolului?
   
3. 
   În ce condiţii era posibilă alegerea Patriarhilor în Imperiul Otoman?
   
4. 
   Grecii şi slavii în Imperiul Otoman.
   
5. 
   Relaţiile Bisericilor de rit bizantin din Imperiul Otoman cu Occidentul.
   
6. 
   Care au fost profesiunile ortodoxe de credinţă din secolul al XVII-lea?
   
7. 
   Supravieţuirea mănăstirilor în Imperiul Otoman: unde şi cum?
   

BIBLIOGRAFIE
DUMEA, EMIL – Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi 2002.

DUCAS, MIHAIL – Istoria turco-bizantină (1341-1462), Bucureşti 1958.

MEYENDORFF, JEAN – Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Bucureşti 1996.

capitolul al xx-lea

revoluţia franceză
Introducere
După o lungă perioadă în care Biserica a trebuit să se confrunte cu ideile naţionalismelor religioase (galicanismul, febronianismul, iosefinismul) şi ale concepţiilor absolutiste şi iluministe, ce au dominat viaţa politică şi religioasă din secolele XVII-XVIII, mişcările revoluţionare din Franţa, care vor culmina prin căderea Bastiliei (14 iulie 1789) şi proclamarea Republicii, vor pune din nou la grea încercare Biserica franceză. Va fi scrisă o nouă pagină în istoria Bisericii, caracterizată de persecuţii, masacre, intoleranţă (deşi se declara apărarea principiului libertăţii de conştiinţă), o pagină plină de eroi cunoscuţi şi necunoscuţi, dar şi de erori la care şi-au dat consimţământul mulţi dintre membrii săi.

În paginile următoare se va încerca prezentarea într-un mod cât mai succint a celor mai importante evenimente care au marcat această perioadă tulbure, urmând ca apoi să se identifice aspectele pozitive şi cele negative care au caracterizat-o.

1. Date cronologice fundamentale
1789

17 iunie: cu ocazia adunării Statelor generale la Versailles, Tiers état (nu mai fuseseră convocate din 1614) se constituie ca Adunare Naţională şi Adunare Constitutivă (Constituantă); la 23 iunie, clerul de jos se alătură acestei Adunări.

14 iulie (astăzi ziua naţională a Franţei): cade Bastilia, simbolul puterii opresive a vechiului regim.

4 august: clerul şi nobilii renunţă la vechile privilegii, ceea ce marchează începutul ultimei faze a declinului feudal.

26 august: proclamarea drepturilor omului; catolicismul nu mai este considerat religie de stat.

5 octombrie: revolta maselor din capitală; conduse de iacobinii lui Robespierre, masele fac presiuni asupra Adunării Naţionale.

2 noiembrie: la propunerea episcopului Talleyrand, se promulgă legea naţionalizării bunurilor Bisericii; clericii, consideraţi „reprezentanţi oficiali ai moralei”, activităţile cultuale ale Bisericii şi săracii trebuie să se finanţeze de către stat.
1790

13 februarie: suprimarea tuturor mănăstirilor contemplative; patrimoniul mănăstirilor este confiscat şi vândut.

12 iulie: Constituţia civilă a clerului; din 133 de dieceze, conform diviziunii teritoriale a départements-lor, sunt desfiinţate 50; clerul diecezan trebuie ales ca orice funcţionar statal; în plus, este interzisă orice comunicare dintre clerul francez şi Sfântul Scaun.

27 noiembrie: tuturor clericilor le este impus jurământul de fidelitate faţă de Constituţia civilă a clerului; din 133 de episcopi, au jurat doar patru, iar din rândurile clerului de jos, două treimi.
1791

13 aprilie: papa Pius al VI-lea condamnă Constituţia civilă a clerului; mulţi clerici „juraţi” declară că nu acceptă această constituţie.

3 septembrie: regele jură pe Constituţie şi acceptă Constituţia civilă a clerului.

29 noiembrie: preoţii care refuză să jure pe Constituţia civilă a clerului pierd drepturile civile; aproximativ 30 000-40 000 de preoţi emigrează peste hotare.

10 august: cucerirea palatului Tuileries; regele îşi pierde orice putere, iar familia regală este aruncată în închisoare.

2-5 septembrie: deja începuseră execuţiile în masă; la Paris, sunt executaţi 1 000 de prizonieri, printre care 300 de preoţi şi 3 episcopi care refuzaseră să depună jurământul pe Constituţie.

20 septembrie: pe colinele de la Valmy, armatele austro-prusace sunt oprite de cele franceze.

21 septembrie: convocarea Convenţiei Naţionale, eliminarea monarhiei şi instaurarea republicii; abolirea calendarului gregorian.
1793

21 ianuarie: capul lui Ludovic al XVI-lea cade sub tăişul ghilotinei.

2 iunie: cad girondinii; Robespierre, investit de Convenţie cu puteri executive depline, devine preşedinte al Comitetului de Salvare Publică.

18 septembrie: preoţii constituţionali nu mai sunt consideraţi funcţionari publici.

10 octombrie: decapitarea pe eşafod a reginei Maria Antoaneta.

20 noiembrie: în catedrala Notre Dame, este întronată solemn „zeiţa raţiunii”; continuă persecutarea clerului şi mişcările fanatice anticreştine.

21 decembrie: în pofida edictului de toleranţă promulgat acum de Danton, în întreaga ţară continuă descreştinarea violentă a societăţii.
1794

8 mai: Danton fusese deja executat, iar Robespierre proclamă cultul „Fiinţei supreme”; continuă execuţiile în masă; în faţa persecuţiilor şi execuţiilor capitale ajunse la paroxism, mulţi preoţi şi unii episcopi apostaziază şi se căsătoresc.

27 iulie: Robespierre este depus de „atei” şi executat.
1795

21 februarie: separarea ostilă a Bisericii de stat.
Revoluţia franceză nu s-a declanşat ca o mişcare ostilă Bisericii. În primele luni ale revoluţiei, conform principiului de colaborare dintre Biserică şi stat, clerul s-a asociat în mare parte grupului Tiers état, încercând chiar să accepte, atât cât îi era posibil, „Constituţia civilă a clerului”. Biserica avea în posesie terenuri imense, bunuri mobile şi imobile şi o cantitate considerabilă de bani. Alături de nobilime, clerul vechiului regim (ancien régime) rămânea o clasă privilegiată, şi chiar dacă statul avea numeroase drepturi asupra Bisericii (numirea episcopilor, conferirea beneficiilor, impunerea de taxe etc.), spiritul iluminist al revoluţiei nu mai poate suporta acest sistem. În ochii statului există o unică societate perfectă – statul. Biserica nu mai este considerată o societate perfectă; ea reprezintă un organism în interiorul statului, care trebuie să renunţe sau să fie constrânsă să renunţe la multe dintre prerogativele sale feudale şi să se conformeze noii mentalităţi a timpului, mentalitate plămădită pe spiritul iluminist, raţionalist şi anticatolic.
2. Aspecte pozitive ale Revoluţiei Franceze
Conform celor trei principii enunţate de revoluţionari la 26 august 1789: egalitate, libertate, fraternitate, se poate sintetiza ceea ce este pozitiv în această revoluţie doar în două cuvinte: egalitate şi libertate¹⁷⁹, renunţând la ultimul deziderat, fraternitatea, întrucât acesta reprezintă mai mult un deziderat evanghelic, stringent şi necesar de altfel, dar imposibil de realizat în orice conjunctură istorică în care oricând factorul uman, fragil şi schimbător, îşi pune amprenta determinantă, tot la fel de fragilă şi schimbătoare.

a) Egalitatea. Înainte de proclamarea „Declaraţiei drepturilor fundamentale ale omului”, Constituanta decretase deja abolirea drepturilor şi privilegiilor nobililor. Declaraţia din 26 august precizează încă din primul articol că: „Oamenii se nasc şi trăiesc liberi şi egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decât pe utilitatea comună”. Art. 6: „Toţi cetăţenii...sunt admişi în mod egal la toate demnităţile, oficiile şi serviciile publice, conform capacităţilor lor”. Trebuie precizat însă că aceste afirmaţii vor rămâne pentru mult timp doar principii teoretice; nobilimea reprezenta o forţă şi o structură istorică determinantă pentru viaţa Franţei, ca şi a celorlalte ţări europene, nobilime ce îşi va păstra, într-un ritm descrescător, vechile privilegii.

Tot acum încep să înceteze şi discriminările confesionale (24 septembrie 1789, 28 septembrie 1791, 17 martie 1808), ca şi imunităţile clericilor în faţa legilor civile; statul îi consideră cetăţeni egali în drepturi şi datorii cu toţi ceilalţi. În baza egalităţii tuturor în faţa legilor, derivă, printre altele, obligativitatea generală a serviciului militar (Napoleon avea nevoie de o armată din ce în ce mai numeroasă). În practică, însă, vechea nobilime şi noii îmbogăţiţi vor găsi numeroase căi pentru a evita acest serviciu.

Principiul egalităţii favorizează crearea unui nou tip de stat, cu o organizare juridică şi administrativă valabilă pe întreg teritoriul său. Încep să dispară particularităţile legislative ale vechii Franţe, împărţite în multe circumscripţii teritoriale de origine feudală. Acum îşi fac simţită activitatea prefecţii; în plus, tribunalele locale autonome sunt desfiinţate, înlocuite fiind cu trei grade de instanţă, subordonate puterii centrale.

b) Libertatea. Art. 4 al declaraţiei drepturilor omului precizează că orice cetăţean are „puterea de a face tot ceea ce nu dăunează altora”. În baza acestei libertăţi, omul decide cui să îi încredinţeze puterea de a conduce, putere care, de acum înainte, nu va mai fi considerată ca având o origine divină, ci una umană, omul fiind acela care decide cum şi în ce formă să fie organizată şi condusă societatea în care trăieşte. Art. 3 al declaraţiei subliniază cu toată claritatea: „Principiul oricărei suveranităţi rezidă în mod esenţial în naţiune”. Conducătorul statului nu va mai recurge la formula „prin harul lui Dumnezeu”, ci „prin voinţa naţiunii”, iar despre faptele sale va trebui să se justifice în faţa poporului, format, de acum înainte, nu din supuşi, ci din cetăţeni. Aici se poate observa cu uşurinţă atât laicizarea gândirii, cât şi a societăţii, într-un contrast evident cu gândirea şi lumea feudală. Alte aspecte ale libertăţii: libertatea de opinie şi de tipar, ceea ce implică abolirea cenzurii. Legat de libertatea de opinie, art. 10 afirmă că „nimeni nu poate fi deranjat [împiedicat n.n.] pentru opiniile sale, chiar şi cele religioase”. În acest fel, este recunoscută libertatea oricui de a profesa orice convingere ideologică şi religioasă. Revoluţia marca astfel, cel puţin în parte, sfârşitul perioadei de intoleranţă religioasă; trebuie precizat însă că, dacă libertatea de gândire reprezenta atunci, ca şi astăzi, una dintre condiţiile de bază ale progresului intelectual, optimismul ingenuu cu care era îmbrăţişată totala libertate religioasă şi cea a gândirii umane comporta un grav pericol pentru oamenii mai puţin pregătiţi, ca şi pentru curentele ideologice anticreştine şi anticatolice.

În domeniul economiei, celebra lege a lui Le Chapelier, din 1791, suprima corporaţiile medievale, în care intrau membrii claselor conducătoare, dând mai mult spaţiu de muncă noii clase a muncitorilor. Deşi, conform formaţiei lor iluministe, exponenţii revoluţiei afirmă egalitatea tuturor în drepturi şi datorii, în practică, însă, apără interesele burgheziei din care făceau parte şi limitează drepturile vechiului regim. Aici poate fi observat unul dintre marile contraste (nedreptăţi) ale revoluţionarilor, care în actul practic încalcă principiul egalităţii tuturor oamenilor.