În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

Suport pentru studiul individual:

1. Referitor la comportamentul clerului galican se pot citi paginile deja citate din p. Blet, care analizează printr-o psihologie fină principiile ce inspirau linia de acţiune a ierarhiei franceze cu privire la prerogativele papei (Les assemblees du clerge et Louis XIV, op. cit., pp. 589-592) şi în raport cu Ludovic al XIV-lea (ibid. pp. 593-602). Din această perspectivă, rămâne deschisă aprecierea asupra comportamentului lui Inocenţiu al XI-lea, lăudat de Pius al XII-lea ca un susţinător neînvins al drepturilor Bisericii (discursul pentru beatificare, AAS 48 (1956), pp. 762-768), dar care astăzi e văzut cu puţină simpatie de unii istorici, înclinaţi să apere ierarhia franceză din secolul al XVII-lea şi să îi nuanţeze bunăvoinţa faţă de Ludovic al XIV-lea. Problema esenţială se poate reduce în aceşti termeni: era oportun să plaseze pe plan de principii o problemă în fond marginală, asupra căreia cu greu Sf. Scaun ar fi repurtat o victorie? Dacă ar fi adoptat o poziţie mai intransigentă, ce amploare ar fi avut acest conflict?

2. S-au accentuat mai sus diferitele aprecieri pronunţate referitor la cler şi la episcopatul francez: o aspiraţie legitimă spre autonomie, determinată de un zel sincer, care menţine în acelaşi timp o fidelitate de substanţă faţă de Roma, lipsită de servilism, dar gata să apere cu sângele libertatea şi drepturile Bisericii, sau un consimţământ supus faţă de dorinţele suveranului, ce uită de propriile datorii şi de propria misiune? Aceeaşi problemă apare şi referitor la episcopatul german şi austriac. Ce trebuie să se spună despre părerea nunţiului de Köln, Della Genga (devenit apoi papa Leon al XII-lea), care scria la 30 iunie 1795: „Episcopii care actualmente reunesc cele două puteri…în majoritatea cazurilor nu se ocupă decât de cea temporală”? (A se vedea întreaga pericopă, foarte interesantă, în R. COLAPIETRA, La formazione diplomatica di Leone XII, Roma 1966, p. 27). O judecată tot atât de negativă în G. GRISAR, De historia Ecclesiae Catholicae Austriacae saec. XIX, Roma 1936, p. 12: „Omnes fere episcopi…obmutescebant…Animus fortiter gubernio et Imperatori resistendi deerat.”. Se impune a se examina mai îndeaproape unele dintre figurile cele mai reprezentative. Dintre acestea, merită o atenţie aparte Karl Theodor von Dalberg (1744-1817), coadiutor al episcopilor de Mainz, Worms şi Kostanz, şi vicarul său general, Ignaz Heinrich von Wessenber (1774-1860), rău văzut la Roma din cauza febronianismului său târziu, şi constrâns să se dezmintă, autor al unor lucrări, dintre care unele la Index, însă demne de o examinare atentă determinată de ideile sale, în parte regaliste, în parte actualizate astăzi, şi în parte înrudite cu cele ale lui Rosmini din Cinque Piaghe (referitor la el, cf. în spec. G. GAYAU, L’Alemagne religieuse. Le catholicisme (1800-1848). I, Paris 1923 pp. 118-139).
3. Despre Febroniu se pot citi cu interes unele pagini, de exemplu, cap. I, part. I, De methodo rite interpretandi textus Sacrae Scriputrae ad hanc quae sint eius genuina jura (în spec. n. 3-5, clar opuse puterii autentice de jurisdicţie a papei asupra întregii Biserici) cap. IX, De mediis recuperandae lib ertatis Ecclesiasticae, part. IX, Sextum idque generalius remedium in legitima resistenţia defigitur. Se pot confrunta pasajele aduse împotrivă de Zaharia, Mamachi, Ballerini. În general, este bine să se observe că Febroniu pretinde că se sprijină pe fapte, nu pe raţionamente scolastice a priori: în realitate, în ciuda aparenţelor, criteriul aplicat este adesea antiistoric, pentru că exclude a priori legitimitatea oricărei evoluţii, pretinde să găsească în acele teze prezente încă din primele secole numai „in nuce”, într-un mod existenţial, cu o trăire concretă şi aplicată, mai mult decât în formulele teoretice, abstracte, tehnice, dobândite numai într-un al doilea moment, după un lung proces ştiinţific. Apoi, Febroniu, ca şi atâţia alţii, face o selecţie îngrijită a faptelor şi textelor, uitând sau subapreciind pe cele contrare lui. În concluzie, el atribuie originilor Bisericii schema pe care şi-a construit-o a priori. Se poate pune întrebarea, într-un mod retoric, cum a fost posibil ca lucrarea sa să aibă mai mult succes decât cea a lui Van Espen, care din punct de vedere ştiinţific este mult mai bine construită.
4. Se pot citi unele pagini din G. ALBERIGO, Lo sviluppo della dottrina sui poteri nella Chiesa universale. Momenti essenziali fra il XVI e il XIX secolo, Roma 1964 (în spec. cap. IV, Ecclesiologia e teologia dell’episcopato nel XVIII secolo: Alberigo nu se opreşte asupra lui Febroniu, în schimb subliniază gândirea benedictinului Martin Gerbert, a dominicanului Cristianopulo, a antifebronienilor Zaharia, Ballerini, Mamachi, Bolgeni).
5. În sfârşit, se pot examina şi discuta rezultatele procesului de centralizare despre care s-a vorbit mai sus. Iată cum Salvatorelli, prea mult înclinat spre judecăţi sumare, ce sunt contrare unei bune metode istorice, prezintă problema: „Cu cât creşte puterea papală a Romei asupra catolicismului, cu atât mai mult creşte influenţa catolicităţii asupra lumii” (Rass. St. Tocana, 1 (1955), p. 65). Această analiză sumară este fondată pe silogisme filosofice, sau corespunde realităţii istorice? Oare nu este mai aproape de adevăr teza potrivit căreia cele două dimensiuni ale Bisericii, ierarhia şi credincioşii, ar trebui să contribuie într-o egală măsură la progresul acestei instituţii? De altfel, se poate pune întrebarea, mergând pe urmele lui Tocqueville, dacă mişcarea centralizatoare a fost impusă de sus, sau mai degrabă a fost provocată de jos, adică chiar de acei episcopi şi laici preocupaţi de găsirea unei modalităţi de apărare împotriva jurisdicţionalismului şi a unui remediu în faţa ameninţării Bisericii locale.
BIBLIOGRAFIE
DUMEA, EMIL – Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi, 2002.

HERTLING, LUDWIG – Istoria Bisericii, Ed. Città Nuova, Roma, 1974.

Lortz, Joseph – Storia della Chiesa in prospettiva di storia delle idee, Ed.

Paoline, Milano 1992.

Jedin, Hubert – Storia della Chiesa. La Chiesa nell’epoca dell’assolutismo e

dell’illuminismo, VI, Jaca Book, Milano 1993.

LENZENWEGER, J. – Istoria Bisericii Catolice, Ed. Cinisello Balsamo, 1989.

MARTINA, GIACOMO – Biserica în perioada absolutismului, liberalismului şi

totalitarismului, Ed. Morcelliana, Brescia, 1979.
capitolul al xiX-lea

bisericile de rit bizantin din imperiul otoman

Introducere

Prima perioadă a istoriei Imperiului Otoman a fost caracterizată de o expansiune teritorială aproape continuă, timp în care dominaţia turcă a pornit de la un principat anatolian nord-vestic spre a cuceri mare parte din sud-estul Europei şi Anatoliei. Instituţiile politice, economice şi sociale ale imperiilor islamice s-au contopit cu cele moştenite de la Imperiul Bizantin şi de la marile imperii otomane din Asia centrală, găsind apoi noi forme de expresie ce erau rezulatul acelui mozaic de culturi cuprinse între graniţele Înaltei Porţi.

În acest capitol se va trata despre originile şi expansiunea statului otoman care va culmina prin cucerirea Bizanţiului (1453) şi a unei mari părţi din sudul, centru şi estul Europei, astfel încât, la sfârşitul secolului al XVII-lea, ajungea până sub zidurile Vienei.

De asemenea, va fi analizată viaţa Bisericilor orientale din cadrul Imperiului Otoman (secolele XVI-XVII), care era poziţia ţărilor occidentale manifestată prin diplomaţia de la Istanbul, şi evenimentele marcante din această perioadă.

1. Originile şi expansiunile statului otoman (1300-1402)
1.1. Formarea statului otoman
La începutul expansiunii lor, otomanii erau liderii războinicilor turci pentru credinţa islamică, cunoscuţi sub numele de ghazis, care au luptat împotriva Imperiului Creştin Bizantin. Predecesorii lui Osman I, formatorul dinastiei, au fost membri ai tribului Kay, care au pătruns în Anatolia împreună cu o masă de turci nomazi oguz. Aceşti nomazi, fugind de mongolul Gingis Khan, au distrus Bizanţul după lupta de la Manzikert (1071), şi au ocupat Anatolia centrală şi de sud în timpul secolului al XII-lea. Ghazişii au luptat împotriva Imperiului Bizantin şi apoi împotriva mongolilor, care invadaseră Anatolia, şi au contribuit la formarea Imperiului Il-Khanid din Iran şi Mesopotamia în ultima jumătate a secolului al XIII-lea. O dată cu dezintegrarea puterii Seljuq şi înlocuirea ei cu suzeranitatea mongolă, impusă direct prin ocupaţia militară a majorităţii Anatoliei de est, au apărut şi unele principatele turce independente, dintre care unul era condus de Osman.

După victoria mongolă asupra armatei Seljuq (1293), Osman a apărut ca prinţ al principatului de graniţă care a preluat Bithynia bizantină din nord-vestul Anatoliei, lângă Bursa, comandând ghazaşii împotriva Bizanţului în acea zonă. Fiind blocat la est de principatul Germiyan, mult mai puternic, Osman şi succesorii săi imediaţi s-au concentrat asupra atacurilor în teritoriile bizantine ce mărginesc Strâmtoarea Bosfor şi Marea Marmara spre vest. Otomanii, cei mai mari rivali musulmani ai Bizanţului, au atras mase de nomazi şi orăşeni şomeri, care au pătruns prin Orientul Mijlociu, în căutarea unor noi spaţii ce puteau să le ofere oportunităţi economice, marele magnet ce îi atrăgea fiind bogăţiile Bizanţiului, iar liantul ce îi unea – religia musulmană. Otomanii au putut să profite de slăbirea sistemului bizantin de apărare a graniţelor şi de nemulţumirea crescută în domeniile economic, religios şi social din Imperiu, care la rândul său cuprindea mai multe popoare şi teritorii. Astfel, Osman şi succesorii săi, Orkhan (1324-1326) şi Murad I (1360-1389), au ocupat teritoriile bizantine, la început dinspre vestul Anatoliei, şi apoi în Europa de sud-est. Doar sub conducerea lui Bayazid I (1389 -1402), faima şi puterea câştigate prin expansiunea iniţială vor fi utilizate pentru a ocupa şi principatele turceşti din estul Anatoliei.

În jurul anului 1300, Osman conducea un principat din Anatolia ce se întindea de la Eskişehir (Dorylaeum) până la câmpiile Îznik (Nicaea), şi a reuşit să îşi extindă ocupaţia asupra unor teritorii bizantine, repurtând mai multe victorii asupra Imperiului Bizantin, care încerca să îi oprească expansiunea. Eforturile bizantine în încercarea de a crea o alianţă cu Imperiul Il–Khanid împotriva otomanilor din est nu a avut succes, iar folosirea de mercenari de către împăratul Bizanţului a cauzat pagube mai mari propriilor teritorii decât celor turceşti. Otomanii nu deţineau însă un echipament de asediu corespunzător şi nu au fost capabili să acapareze oraşele majore din Bithynia. De asemenea, nu au putut face nimic nici împotriva vecinilor turci tot mai puternici, Aydn şi Karas, care au preluat teritorii bizantine din sud-vestul Anatoliei. În 1324, un nou lider, Orhan, reuşeşte să ocupe Bursa (alte surse indică 1326), şi astfel se pun bazele pentru o nouă dezvoltare administrativă, economică, o importanţă deosebită acordându-se organizării militare. Orhan va începe o nouă politică militară, continuată de succesorii săi, prin angajarea de trupe mercenare creştine, diminuând astfel dependenţa sa de nomazi.

Astfel, sunt ocupate ultimele oraşe bizantine din nord-vestul Anatoliei: Îznik (1331), Îzmit (1337) şi Üsküdar (1338). Apoi îşi îndreaptă atenţia împotriva celui mai mare vecin turc al său, situat la sud. Profitând de conflictele interne, Orhan şi-a anexat Karasul în 1345 şi a câştigat controlul asupra zonei cuprinse între Golful Edremit şi Kapdag (Cyzicus), ajungând la Marea Marmara. Îşi asigura astfel o poziţie cheie prin care putea să aprovizioneze trupele mercenare. Expansiunea le-a permis să ocupe oraşul Aydn, principalul aliat al împăratului bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino. Intrarea trupelor otomane în Europa le-a oferit o nouă posibilitate de cuceriri, dată de decadenţa bizantină. Înfrângerea suferită la Aydn, urmată de moartea conducătorului său, beiul Umur, i-au lăsat singuri pe otomani, la fel ca şi pe conducătorii ghazişilor, împotriva Bizanţului. Orhan l-a ajutat pe Cantacuzino să ia tronul bizantin de la Ioan al V-lea Palaeologus, iar acesta, drept răsplată, l-a asigurat că îl va lăsa să ocupe Tracia şi că se va putea însura cu fiica împăratului, Theodora. Trupele otmane care se ocupau cu raiduri au început să se mute regulat dinspre Gallipoli înspre Traia. Mari cantităţi de pradă capturată au întărit puterea otomană şi au atras mii de soldaţi dintre trupele otomane din Anatolia, spre a-i servi. Începând din 1354, Süleyman, fiul lui Orhan, va transforma Gallipoli, o peninsulă de pe partea europeană a strâmtorii Dardanele, într-o bază permanentă pentru expansiunea în Europa, şi refuză să plece, împotriva protestelor lui Cantacuzino şi ale altora. De la Gallipoli, armatele lui au plecat în amonte de râul Maritsa, înspre sud-estul Europei, efectuând raiduri pană la Adrianopol. Cantacuzino îşi va pierde curând puterea din cauza cooperării cu turcii, iar Europa va începe să privească cu îngrijorare la mărirea pericolului otoman.

1.2. Adrianopolul cucerit devine Edirne
Murad I, fiul lui Orhan, a fost primul sultan otoman care a folosit Gallipoli pentru campaniile de cucerire a Europei. Constantinopolul rămânea pentru moment pe un plan secundar, în ciuda slăbiciunii şi a dezorganizării apărătorilor săi, deoarece zidurile groase şi bine poziţionate se dovedeau prea puternice pentru armata nomadă otomană, căreia continua să îi lipsească echipamentul de asediu. Cuceririle lui Murad se extind spre nord, în Tracia, terminând prin ocuparea Adrianopolului în 1361, al doilea oraş ca mărime din Imperiul Bizantin. Redenumit Edirne, oraşul a devenit noua capitală otomană, asigurându-le turcilor un centru puternic pentru controlul administrativ şi militar din Tracia. Fiind cea mai mare fortăreaţă între Constantinopol şi Dunăre, controla drumul principal prin Balcani şi a asigurat otomanilor ulterioarele cuceriri din Europa, facilitându-le expansiunea ulterioară spre nord. Murad a trecut prin valea râului Maritsa şi a cucerit Philippopolis (Philibé sau Filibe, acum Plovdiv) în 1363. Controlul asupra principalelor surse de grâu şi taxele impuse Constantinopolului l-a obligat pe împăratul bizantin să accepte suzeranitatea otomană în acele teritorii. Moartea împăratului sârb Ştefan Duşan, în 1355, i-a lăsat pe succsesorii săi prea divizaţi şi prea slabi pentru a învinge turcii, în ciuda alianţei cu Ludovic I al Ungariei şi cu ţarul Sisman al Bulgariei în prima cruciadă europeană împotriva otomanilor. Împăratul bizantin Ioan al V-lea a încercat să mobilizeze creştinătatea prin unirea bisericilor din Constantinopol şi Roma, dar acest efort a divizat şi mai mult Bizanţul, fără a asigura un ajutor concret din partea vestului. Murad a fost astfel încurajat, în 1371, să înainteze cu armatele sale spre Chernomen (Çirmen), pe Maritsa, extinzându-şi supremaţia şi demoralizându-şi duşmanii mai mici, care i-au acceptat rapid suzeranitatea, fără nici un fel de rezistenţă.
1.3. Politica lui Murad
Murad a încorporat ulterior în imperiul ce se dezvolta rapid mulţi vasali europeni. A menţinut conducătorii locali, care în schimb îi acceptau suzeranitatea, plăteau anual tribute şi asigurau ostaşi pentru armatele sale, în funcţie de necesităţi. Această politică i-a ajutat în general pe otomani să evite rezistenţa locală: cei ocupaţi erau asiguraţi că îşi vor păstra vieţile, proprietăţile, tradiţiile şi poziţiile sociale dacă acceptau regulile impuse fără rezistenţă. Astfel, era înlesnită guvernarea de către turci a noilor regiuni cucerite, fără construirea unui vast sistem administrativ propriu.

Grăbindu-se să îşi consolideze imperiul din sudul Dunării, Murad a cucerit Macedonia (1371), Bulgaria centrală – incluzând Monastir (1382), Sofia (1385) şi Niş (1386) – şi Serbia, toate încheindu-se prin înfrângerea aliaţilor din Balcani în bătălia de la Kosovo din 1389, bătălie în care Murad a fost ucis. În sudul Dunării, doar Bosnia, Albania, Grecia şi cetatea sârbă din Belgrad rămâneau încă neocupate de Imperiul Otoman, iar în nordul Dunării, Ţara Românească. La nord, Ungaria rămânea singura putere ce va bloca pentru două secole avansarea ulterioară a musulmanilor.

1.4. Expansiunea otomană sub Bayazid I
Fiul şi succesorul lui Murad, Bayazid I (1389-1402), nu a putut profita de victoria tatălui său pentru a continua cuceririle altor teritorii din Europa; mai mult, el a fost obligat să redea independenţa unor vasali înfrânţi şi să se întoarcă în Anatolia. Această întoarcere a fost precipitată de ameninţarea tot mai mare pe care o reprezenta principatul turc Karaman, creat pe ruinele Imperiului Seljuq al Anatoliei, cu capitala la Konya. Predecesorii lui Bayazid au evitat anexarea cu forţa a teritoriilor turce, pentru a se concentra asupra Europei. Totuşi, ei s-au extins paşnic prin alianţe matrimoniale şi prin cumpărarea de teritorii. Achiziţia de teritorii din centrul Anatoliei, de la emiratele Hamid şi Germiyan, i-au adus pe otomani în contact direct pentru prima dată cu Karaman. Murad fusese obligat să conducă nişte acţiuni militare pentru a preveni ocuparea teritoriilor proaspăt achiziţionate din centrul Anatoliei de către acest puternic principat, dar şi-a întors atenţia spre Europa, lăsând problema nerezolvată în seama fiului său succesor la tron.

Karaman a cooperat cu Serbia şi cu vasalii lui Murad din Europa şi din Anatolia pentru a crea o opoziţie puternică faţă de Imperiul Otoman. Această opoziţie va fi înfrântă în bătălia de la Kosovo şi a stimulat o revoltă generală în Anatolia, astfel încât Bayazid a fost forţat să declanşeze un atac puternic pentru a-l anihila. În 1390, Bayazid a distrus şi a anexat toate rămăşiţele principatelor turceşti din vestul Anatoliei. El l-a atacat şi l-a învins pe Karaman în 1391, a anexat cateva state turce din estul Anatoliei şi se pregătea să îşi încheie cuceririle din acea zonă când a fost forţat să se întoarcă în Europa, unde a trebuit să oprească o revoltă a vasalilor săi din Balcani, încurajaţi şi ajutaţi de Bizanţ. Bayazid a învins repede rebelii (1390-1393), ocupând Bulgaria şi instalând administraţia otomană directă pentru prima dată, şi a asediat Constantinopolul. Drept răspuns, Ungaria a organizat o cruciadă europeană majoră împotriva otomanilor. Armatele creştine au fost învinse de Bayazid la Nicopolis (Nigbolu), pe Dunăre, în 1396. Europa era terorizată, iar supremaţia otomană din sudul Dunării era asigurată; prestigiul lui Bayazid în lumea islamică era atât de mare încât i-a fost acordat titlul de sultan de către califul din Cairo, Abbasid, în ciuda opoziţiei califilor Mamluk (conducătorii Egiptului, Siriei şi ai oraşelor sfinte Mecca şi Medina), care doreau să îşi reţină titlul pentru ei.

Întorcându-se în Anatolia pentru a-şi completa cuceririle îngreunate de eforturile împotriva cruciadelor, Bayazid îl învinge pe Karaman, ultimul principe turc, în 1397. Succesele sale i-au atras atenţia lui Timur (Tamerlane), care a construit puternicul Imperiu Tătar în Asia centrală, Iran, Afghanistan şi Mesopotamia, şi a cărui invazie în India a fost oprită de teama faţă de această putere crescândă a otomanilor ce se aflau în flancul drept al Imperiului său. Încurajat de câţiva principi turci care au fugit la curtea sa atunci când Bayazid le-a luat teritoriile, Timur s-a hotărât să distrugă imperiul lui Bayazid înainte de a începe campania din India, şi astfel invadează Anatolia. Când Bayazid şi Timur se pregăteau să se lupte, foştii vasali turci şi musulmani l-au părăsit deoarece el a abandonat vechea tradiţie otomană ghazi, aceea de a lupta doar împotriva infidelilor. Rămas doar cu armatele din partea vasalilor creştini, Bayazid a fost învins de Timur în bătălia de la Ankara, în 1402. Luat prizonier, a murit un an mai târziu.

2. Căderea Constantinopolului

Pe data de 29 mai 1453, sultanul Mahomed al II-lea († 1481) reuşeşte să pătrundă, printr-o spărtură a zidului, în capitala Imperiului Bizantin, de acum în agonie, ceea ce a însemnat sfârşitul vechiului Imperiu Roman de Răsărit¹⁶⁹. O dată cu această înfrângere a creştinătăţii orientale, se spulberă şi orice posibilitate de refacere a unităţii pierdute în 1054, ceea ce se încercase la Florenţa în 1439. În secolele cruciadelor (XI-XII), Apusul condus de papalitate încercase să recucerească locurile sfinte căzute în mâinile musulmanilor; de acum înainte, tot papalitatea va da naştere unor serii de proiecte asemănătoare ca ideal celor ale cruciaţilor. Însă Europa, divizată de egoismele naţionale, nu va răspunde la apelurile papilor. Va reuşi să se coalizeze împotriva semilunii doar atunci când otomanii vor ameninţa grav siguranţa Occidentului, ajungând în 1683 până sub zidurile Vienei, punctul maxim de avansare otomană în Europa.

Prin căderea Constantinopolului, va începe înglobarea treptată în cadrul Imperiului Otoman a Greciei, Balcanilor, a Siriei, Egiptului, a Ungariei, Croaţiei şi României. Chiar dacă în 1571 sunt înfrânţi la Lepanto, dată la care începe declinul puterii maritime otomane, nu înseamnă că avansarea semilunii a putut fi oprită şi pe uscat. Prin pacea de la Karlowitz (1699), catolicii din ţările amintite trec sub protecţia habsburgilor, ceea ce a reprezentat o anumită siguranţă pentru aceştia. Pe malul Mării Adriatice, Veneţiei îi mai rămâneau puţine oraşe (Zadar şi Split) şi unele insule din Marea Ionică, în special Corfu.

2.1. Constantinopolul devine Istanbul
În anul următor căderii Constantinopolului (de acum înainte va fi numit Istanbul, din greaca populară), ca urmare a dorinţei sultanului, unii episcopi, clerici şi laici aleg un patriarh. Prin aceasta, sultanul intenţiona să îi determine pe creştinii fugiţi, în majoritate, să se întoarcă în oraşul aproape pustiu. Este ales patriarh un călugăr, Ghenadie al II-lea Skolarios, care participase la unirea de la Florenţa. El este în relaţii bune cu sultanul, o persoană cultă, care îl ascultă cu plăcere atunci când îi vorbeşte de teologie şi filosofie. Relaţiile religioase dintre ei, ca şi dintre mahomedani şi creştini sunt, de cele mai multe ori tolerante, sultanul nemodificând cu nimic structura Bisericii. Conform Coranului, numai mahomedanii au dreptul de cetăţenie în imperiu. Creştinilor, însă, nu li se interzice nici cultul şi nici dependenţa lor de ierarhie, motiv pentru care patriarhul devine capul spiritual al tuturor ortodocşilor din Imperiu, iar din 1516-1517, şi ierarhul ortodocşilor din patriarhiile melchite. El este singurul care poate să pledeze pe lângă sultan pentru credincioşii săi. În activitate este ajutat de sinod, compus din clerici şi laici. Patriarhul are dreptul să judece clericii, călugării şi instituţiile Bisericii, iar în sfera civilă, decide în problemele matrimoniale. În celelalte sectoare ale vieţii civile, clerul avea privilegiul de a fi judecat doar de divan, cea mai înaltă instanţă a otomanilor. Comparând puterile patriarhului şi ale clerului cu cele pe care le aveau pe timpul bazileilor, se poate constata că acum acestea sunt mai mari şi aşa vor rămâne până la războiul Crimeii, la mijlocul secolului al XIX-lea, când clerul s-a unit cu poporul împotriva turcilor.

Atitudinea tolerantă a Înaltei Porţi provenea din dispreţul pe care îl avea pentru toţi ghiaurii (necredincioşii), adică pentru toţi cei care nu erau musulmani. Deseori aveau loc incursiuni sângeroase printre creştini, când femeile erau violate, animalele prădate, ca şi orice altă brumă de avere, bărbaţii ucişi, iar copiii şi tinerii luaţi cu arcanul, pentru a fi apoi înregimentaţi în armatele semilunii, în special în corpul de elită al ienicerilor. În sfera administrativă, toleranţa se manifesta prin numirea în funcţiile de conducere a unor creştini energici şi supuşi Porţii, care să stoarcă din tertitoriile respective taxele datorate acesteia.

Lumea ortodoxă sud-est-europeană a fost supusă la numeroase transformări politice şi sociale ce au influenţat comportamentul popoarelor din această zonă, ducând la formarea unui anumit tip de înţelegere a istoriei şi a desfăşurării ei, dar mai ales a felului în care trebuie să se acţioneze pentru împlinirea dezideratelor politice. Se poate vorbi de un model balcanic de existenţă şi manifestare politică. Imperiul Bizantin, gândirea greacă şi slavă, precum şi exemplul politico-social otoman au individualizat lumea balcanică, ce rămâne într-o anumită tipologie până în zilele noastre. Dacă astăzi se caută cu asiduitate realizarea unei bune cooperări cu Occidentul, cu puţin înainte de căderea Constantinopolului sub loviturile armatelor lui Mohamed al II-lea, în 1453, Bizanţul, lumea ortodoxă, şi-a dat seama că această simbioză nu este posibilă – nu numai din cauza unei Ortodoxii de factură despotică, ce nu s-a putut integra în catolicism, ci mai cu seamă din cauza gândirii bizantine, ce vedea diferit conceptul de universalitate. Sunt sugestive cuvintele rostite în mod public de ducele Lucas Notaras: ,,E preferabil să vedem că domneşte în oraşul nostru turbanul turcilor decât mitra latină”. După Constantinopol, în 1456 Atena era ocupată de otomani, iar Parthenonul, ce fusese timp de o mie de ani o biserică creştină închinată Fecioarei, devenea, ca şi Sfânta Sofia, moschee. Creştinii ortodocşi, monofiziţii, armenii şi chiar evreii vor fi încadraţi într-un sistem administrativ nou. Fără a fi luate în considerare diferenţele confesionale, lingvistice sau naţionale, creştinii erau trataţi ca o naţiune unică (millet). Patriarhul ecumenic devine conducător al naţiunii creştine – millet-bachi – un regent creştin aservit sultanului. Această unitate a ortodoxiei a fost realizată de Imperiul Otoman prin crearea unei singure autorităţi administrative, ce ocolea doar Imperiul Ţarist. La susţinerea efectivă a acestei unităţi ortodoxe din sistemul administrativ otoman a contribuit ierarhia şi clerul grecesc al Patriarhiei ecumenice, precum şi familiile aristocraţilor fanarioţi, ale negustorilor şi intelectualilor eleni. Dar, această unitate ortodoxă a fost sfărâmată tot de elementul grecesc din Imperiul Otoman, care a declanşat Revoluţia de eliberare naţională din 1821. Secolul al XIX-lea, caracterizat ca secol al revoluţiilor şi reacţiunilor, a dus la dezmembrarea marilor imperii şi la formarea naţiunilor, proces încheiat după primul război mondial prin Conferinţa de pace de la Paris. Ordinea politică impusă la această Conferinţă este pusă astăzi sub semnul întrebării, întreg Estul european găsindu-se acum într-o fază de dezagregare (Iugoslavia, fosta U.R.S.S., Cehoslovacia). Iredentismul a îmbrăcat haina naţionalismului, iar sferele de influenţă capătă alte dimensiuni. Franţa, care a susţinut după 1918 formarea statelor naţionale prin dispariţia Imperiului Austro-Ungar şi a celui AŢarist, pentru a contrabalansa Germania în centrul Europei, se găseşte după 1990 în imposibilitatea de a mai susţine cuceririle politice din cel de-al doilea deceniu al secolului XX. Ea nu îşi mai poate apăra moştenirea din 1918 din cauza puternicei concurenţe a S.U.A., dar şi a Germaniei. Dacă între 1914-1918 şi 1939-1945 Germania a folosit forţa armei pentru a-şi impune supremaţia, astăzi, nemaifiind posibil acest lucru, ea a recurs la puterea economiei. Se poate pune întrebarea, fără a greşi, dacă Germania a pierdut cu adevărat cel de-al doilea război mondial. În vremurile de acum, structura politică europeană se hotărăşte de către axa Washington-Berlin, fiind ocolite Parisul, Roma şi Moscova.