În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

1. Parohiile oraşelor
Ca şi în antichitate, viaţa creştină se desfăşoară mai ales în cadrul parohiei orăşeneşti. Dacă în jurul anului 1200, în Germania existau 250 de oraşe, în secolul al XIII-lea au mai apărut alte 800. Spre sfârşitul evului mediu, în Europa există aproximativ 3 000 de oraşe, care se formează nu atât datorită manufacturii, cât mai mult a comerţului promovat de marile familii bancare (în majoritate italiene) şi de corporaţii. Printre cele mai mari oraşe se numără Köln (30 000 locuitori), Lübeck, Nürnberg, Strasbourg, Gdansk şi Ulm. Ca număr, femeile sunt mai numeroase decât bărbaţii, deoarece mulţi dintre aceştia sunt angajaţi ca soldaţi, duc o viaţă dezordonată, sau intră în rândul clericilor. Se constată că aproximativ o zecime din numărul total al populaţiei o formează clericii, fapt ce dă naştere la probleme sociale şi politico-economice, întrucât atât ei, cât şi mănăstirile şi bisericile în care trăiesc sunt scutite de taxe şi nu rareori posedau jumătate din patrimoniul oraşelor. Din acest motiv, începând cu secolul al XIV-lea, oraşele iau măsuri tot mai numeroase şi mai drastice împotriva creşterii patrimoniului conventurilor şi bisericilor scutite de taxe. Acelaşi fenomen se observă şi la sate. Urmându-se această procedură, în secolul al XV-lea, clerul pierde din importanţă.

Dificultăţi şi contraste mai mari se nasc în oraşele episcopale, şi aceasta din cauză că episcopii de aici încearcă să îşi susţină privilegiile împotriva burgheziei, care vrea o mai mare libertate şi putere comercială. Guvernele, aliate şi susţinute de burghezie, sunt de partea acesteia, contribuind astfel la formarea autonomiei oraşelor, ce vor fi conduse nu de episcopi, ci de consiliul municipal. În secolul al XIII-lea, pe teritoriul german, excepţie fac oraşele Trier şi Bamberg, care rămân sub conducerea episcopilor. Lupta laicilor împotriva puterii ecleziastice se baza pe principii moderne (siguranţa publică şi binele comun); însă, în timp ce aceştia voiau formarea unei conduceri laice, nu încetau să se amestece în problemele bisericeşti, fapt ce se constată în nenumăratele acte ale sinoadelor diecezane, în care episcopii se plâng de tendinţa arbitrară a laicilor în a controla viaţa şi activitatea clericilor.

În secolul al XIII-lea, sistemul parohial, la oraşe, este perfecţionat. Biserica catedrală încetează de a mai fi unica biserică parohială a oraşului. Alături de aceasta, bisericile conventurilor şi abaţiile au jurisdicţie în cartiere şi zone bine delimitate. Pe de altă parte, şi burghezia pretinde dreptul la propriile parohii şi la proprii preoţi care să se îngrijească de sufletele şi interesele lor. Aceşti clerici sunt din ce în ce mai mult înglobaţi printre înalţii funcţionari ai oraşului; devin officiales civitatis, iar în alegerea şi numirea lor un rol important îl au burghezii şi oamenii politici. Şi locuitorii oraşelor îşi asumă drepturi asupra clericilor; obţin dreptul de patronat şi de numire şi prezentare a parohilor, voind apoi să participe şi la gestiunea bunurilor bisericeşti, controlată la un nivel mai înalt de consiliul municipal. Faptul are imediat consecinţe negative. Un sinod din Würzburg, din 1287, se plânge că „în unele locuri, cu scuza de a îmbunătăţi gestiunea economică a bisericii, unii laici numesc alţi laici fără ca prelaţii şi capitlul să îşi fi dat consimţământul, şi aceasta cu scopul de a intra în posesia ofertelor şi a intrărilor de altă natură”⁸⁵. Multe mănăstiri erau destinate bogătaşilor oraşelor; ceilalţi locuitori şi artizanii încercau, în schimb, să îşi aranjeze fiii ca preoţi sau beneficiari ai veniturilor ecleziastice. Din acest motiv, deseori interesele burgheziei şi ale clerului devin comune. Această ingerinţă a laicilor în problemele Bisericii a antrenat şi Şcolile ecleziastice, spitalele, azilele şi alte instituţii de caritate şi asistenţă a celor lipsiţi şi neputincioşi. Conventurile şi mănăstirile se văd astfel din ce în ce mai îndepărtate din activitatea lor caritativă, ce reprezenta deseori una dintre notele fundamentale ale carismei lor. Se ajunge astfel ca spitalele bisericeşti să fie încredinţate, în exclusivitate, conducerii consiliului comunal, care, printre alte drepturi, dispune şi de numirea sau chiar destituirea preotului ce se îngrijeşte de bolnavi.

O dată cu formarea Şcolilor orăşeneşti, şi o bună parte din activitatea didactică şi educativă a clericilor trece în mâinile laicilor. Totuşi, deseori, rolul de maestru şi de secretar comunal aparţine clericului. În baza privilegiilor pontificale, unele oraşe fondează universităţi: Köln (1389), Erfurt (1392), Basel (1460) şi altele.

Controlul laicilor se extinde şi asupra mănăstirilor, conventurilor şi abaţiilor. În ceea ce priveşte îngrijirea spirituală a orăşenilor, un rol cu totul deosebit îl au ordinele mendicante, care vin deseori în conflict cu episcopii, întrucât activitatea lor pastorală trecea peste limitele diecezelor şi parohiilor. În special episcopii francezi şi universitatea din Paris s-au opus cu energie, întrucât voiau să controleze şi să coordoneze îngrijirea sufletelor, considerând injustă bula Ad fructus uberes a papei Martin al IV-lea, din 1281, care permite acestor ordine să îşi desfăşoare activitatea pastorală şi fără consimţământul episcopilor sau chiar împotriva lor. În anul 1300, papa Bonifaciu al VIII-lea limitează dreptul ordinelor la a predica numai în propriile biserici sau în pieţele publice, însă nu în timpul în care se celebrează în biserici funcţiunile religioase; pentru spovezi, au nevoie de autorizaţia episcopului, ca şi preoţii diecezani. Însă, deoarece aceştia nu respectau deseori obligativitatea reşedinţei, cumulându-şi diferite şi multe beneficii (ce au şi cura animarum), călugării câştigă tot mai mult favoarea poporului.
2. Celebrările religioase
Celebrările liturgice care culminează cu cea euharistică, mai mult decât să se îmbogăţească şi să crească în profunzime, se multiplică, căpătând şi o formă extravertită accentuată. Creşte numărul Liturghiilor private, tot mai multe părţi ale Liturghiei sunt recitate de către celebrant, poporul devenind absent sau pasiv, ocupându-se în compensaţie cu recitarea propriilor rugăciuni sau ascultând cântul orgii care acoperă vocea celebrantului. Balustrada care separă altarul de popor devine un sugestiv semn al separării crescânde dintre clericul sau clericii care celebrează şi poporul prezent în biserică. Urmându se aceeaşi logică a compensării, se crede că lipsa de participare activă a credincioşilor (lipsă determinată şi de limba liturgică străină laicilor) poate fi suplinită de fastul ceremoniilor. Dat fiind faptul că poporul simte şi înţelege puţin din Liturghie, devoţiunea populară se concentrează tot mai mult pe contemplaţia sfintei hostii în momentul consacrării. Ridicării hostiei, pentru a fi văzută de toţi, i se acordă o asemenea importanţă încât, în multe locuri, „a merge la Liturghie” înseamnă a fi prezenţi în momentul consacrării şi a adora sfânta Hostie. Diminuându-se aspectul sacrifical şi de banchet euharistic al Liturghiei, începând cu secolul al XIV-lea, procesiunile, expunerea şi binecuvântarea cu sfântul Sacrament se multiplică tocmai pentru a veni în întâmpinarea dorinţei poporului de a privi hostia, şi nu rareori exagerările acestei dorinţe a poporului au degenerat în superstiţii.

În evul mediu târziu, individualizarea şi multiplicarea exagerată a celebrărilor Liturghiei sunt favorizate de corporaţii, confraternităţi şi de familiile bogate; toate vor să aibă o Liturghie proprie, pe cât posibil celebrată pe propriile altare. Creşte astfel şi numărul altarelor şi al altariştilor, adică al acelor preoţi a căror misiune era de a citi Liturghia şi, eventual, de a participa la rugăciunile din cor. La sfârşitul evului mediu, domul din Konstanz, de exemplu, a primit ca donaţie 54 de altare cu respectivii altarişti, iar domul din Ulm avea 60 de altare. În parohia unui orăşel ca Breisach, alături de paroh şi de vicari, existau 16 capelani care beneficiau de veniturile a 12 altare. Însă, pentru mulţi altarişti, beneficiile nu erau suficiente pentru a duce o viaţă onestă; din acest motiv, caută alte beneficii, ceea ce creează noi inconveniente. Ei depind nu numai de episcop şi de parohii proprii, ci şi de patronii laici ce le pun la dispoziţie aceste beneficii legate de altare, ceea ce înseamnă o scădere continuă a libertăţii acestor clerici. Numeroasele fundaţii instituite pentru celebrarea Liturghiei creează necesitatea a tot mai multe şi variate funcţiuni religioase. Lucrurile se complică mai ales când este vorba de Liturghiile cântate. Astfel, în cadrul Liturghiilor solemne, începând de la Crez, Liturghia devenea citită, pentru a permite începerea unui alt oficiu solemn. Un alt exemplu îl reprezintă apoi „Liturghia seacă”, adică Liturghia fără canon şi fără consacrare, care avea drept scop acordarea unei mai mari solemnităţi Liturghiei celebrate în capela bolnavilor. Mai grav, unii preoţi omiteau canonul şi consacrarea deoarece suma adunată pentru celebrarea Liturghiei li se părea insuficientă. Acest mod de a înţelege Liturghia, unit cu tendinţa de a accentua aspectul privat şi subiectiv, caracteristic evului mediu târziu, i-a determinat pe preoţi să adapteze ritul la exigenţele şi dorinţele patronilor şi ale poporului simplu. Creşte numărul Liturghiilor votive: în cinstea patriarhilor, a sfinţilor ocrotitori în caz de boli şi calamităţi, în cinstea bucuriilor şi durerilor sfintei Fecioare, Liturghia pentru sfântul Cristofor împotriva morţii neprevăzute, în cinstea sfântului Sebastian împotriva ciumei; Liturghii în cinstea arhanghelului Gabriel şi a celor trei magi pentru o călătorie fericită, o alta împotriva turcilor şi a strigoilor etc. Indubitabil, Liturghia rămânea în continuare sacrificiul răscumpărător al lui Cristos, însă toate aceste aspecte, cel puţin discutabile dacă nu degenerate, cu care era înconjurat sacrificiul euharistic, aspecte condamnate de mulţi reformatori autentici ai Bisericii care sesizau inconvenientele şi pericolele, au reprezentat un motiv de derâdere pentru Luther şi adepţii săi.

3. Predica
În evul mediu se predică mult. În Germania, se predică în fiecare duminică şi de sărbători, înainte sau în timpul Liturghiei. Deseori se ţin funcţiuni religioase după-amiaza, în cadrul cărora locul principal este acordat predicii. Înainte sau după predică, sunt anunţate sărbătorile săptămânii următoare şi comemorările anuale, sunt citite numele defuncţilor şi ale binefăcătorilor, se recită diferite rugăciuni, cele zece porunci etc. În timpul Adventului şi al Postului Mare, se predică şi în zilele de miercuri şi vineri. Toţi preoţii care au cura animarum trebuie să predice, însă insistenţa sinoadelor asupra acestei datorii arată că ea nu era totdeauna respectată, mai ales la sate. Carenţele în predică erau: complicaţiile scolastice şi distincţiile fără număr, ca şi banalităţile; motivele: slaba pregătire teologică a preoţilor, mai ales a vicarilor care erau slab plătiţi şi care deseori îi înlocuiesc pe titularii beneficiilor parohiale. Neglijenţe există şi în rândul episcopilor, care consacră preoţi persoane nepregătite. În secolul al XV-lea, predicatorului oficial al catedralei îi revine misiunea de a-i examina pe candidaţii la preoţie. Lipsind seminariile, pregătirea lor se făcea pe lângă anumiţi parohi sau mănăstiri, iar universităţile erau frecventate doar de o cincime dintre viitorii preoţi. Aici, însă, ei studiau pentru o perioadă de doi sau trei ani artes liberales, ceea ce înseamnă că nu primeau o formare adecvată viitoarei lor misiuni. În secolul al XIII-lea, cultura religioasă a multor clerici se reducea la a şti să citească, să celebreze corect funcţiunile sacre, să cunoască adevărurile fundamentale ale credinţei şi să distingă între ceea ce este păcat şi ce nu este. Nu este întâmplător, aşadar, faptul că, în secolele XIII şi XIV, ordinele mendicante îşi asumă misiunea predicării, sesizând necesitatea poporului de a fi format din punct de vedere doctrinar şi moral, ceea ce lipsea deseori, reprezentând un motiv al apariţiei diferitelor secte şi erezii. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, mai ales în Germania meridională, şi în rândul clerului diecezan se simte tot mai acut exigenţa formării unor buni predicatori, care trebuiau să obţină şi un grad academic în teologie. Aceştia însă nu puteau să îl înlocuiască pe paroh în misiunea lui de predicator.

Spre sfârşitul evului mediu, alături de predicile duminicale (de tempore) şi de cele în cinstea sfinţilor (de sanctis), se adaugă omiliile din Postul Mare şi cele catehetice, în care se explică aspecte particulare ale doctrinei creştine, aspecte ce vor forma ulterior catehismul: articolele de credinţă, cele zece porunci şi cele şapte sacramente, virtuţile şi păcatele capitale, alte probleme de morală etc. Graţie multor predicatori talentaţi şi pregătiţi, creşte numărul manualelor de predici, culegeri ale vieţilor sfinţilor, opere cu un conţinut doctrinar şi moral, toate acestea reprezentând stimuli eficienţi ai viitoarei reforme promovate de Conciliul din Trento. Începând cu secolul al XIV-lea, în Italia şi în sudul Franţei sunt adoptate registrele parohiale; mai târziu, acestea vor fi prezente şi în Germania. Spre sfârşitul secolului următor, tot mai multe sinoade stabilesc ca parohii să alcătuiască listele (registrele) botezaţilor, ale defuncţilor, ale celor ce se spovedesc şi ale excomunicaţilor. O dată cu Conciliul Tridentin, se impune şi obligativitatea înregistrării botezurilor şi căsătoriilor.

4. Cateheza
În mare parte, educarea religioasă a copiilor şi tinerilor este făcută de părinţi şi naşi. Ei trebuie să îi înveţe Crezul, Tatăl nostru, iar spre sfârşitul evului mediu, se impune Bucură-te, Maria, şi cele zece porunci. Pregătirea pentru Spovadă şi prima Împărtăşanie revine, în cea mai mare parte, tot părinţilor, însă pentru aceste sacramente nu este fixată o învăţătură specifică. La aceasta se adaugă faptul că şcolile participau în mică măsură la formarea religioasă. De fapt, religia nu intra între materiile scolastice şi nici nu exista o programă religioasă în sensul modern al cuvântului; rugăciunile fundamentale erau luate ca punct de referinţă pentru a-i învăţa pe copii să citească. Şcoala însă era frecventată de o parte din copiii oraşelor, în timp ce cei de la ţară rămâneau aproape în întregime analfabeţi.

Dată fiind această stare de lucruri, creştinii învăţau adevărurile fundamentale ale credinţei din viaţa şi experienţele pe care le trăiau, ca şi din edificiile religioase şi din ceremonii. Icoanele şi imaginile sacre de pe pereţii bisericii, de pe ferestre şi altare constituie Biblia tuturor acelora care nu ştiu să scrie şi să citească. Celebrările liturgice, reprezentaţiile sacre ce au loc la Paşti şi Crăciun, dramele pătimirii Domnului au rolul de a introduce poporul în misterele mântuirii, învăţându-l şi dreapta conduită morală. Un asemenea mod de formare creştină a poporului, deşi este minim suficient pentru o trăire creştină mulţumitoare, din cauza lipsei unor cunoştinţe doctrinare solide, este expus sugestionării maselor, superstiţiilor şi crizelor profunde.

Lipsa de formare intelectuală creştină şi a conştiinţei se încearcă a fi suplinită prin pregătirea anuală minuţioasă pentru confesiunea pascală. Pentru aceasta sunt scrise şi difuzate formulare pentru examinarea conştiinţei, iar spre sfârşitul evului mediu, apar broşuri în materie, scrise în latină sau în limba poporului. După apariţia tiparului, ele devin din ce în ce mai numeroase. Alături de astfel de scrieri, sunt cărţi edificatoare şi sinteze de credinţă şi morală, pe care mai târziu Luther le va numi catehisme. Asemenea sinteze rezumative sunt Opus tripartitum de praeceptis decalogi, de confessione et de arte moriendi de Ioan Gerson († 1429), pentru învăţători şi parohi, sau Discipulus de eruditione christifidelium a lui Johann din Herolt († 1468), care în trei decenii a avut 12 ediţii. Pentru o mai largă difuzare, conţinutul lucrării lui Gerson este scris pe table şi afişat în locurile publice: biserici, şcoli, spitale, sau este tipărit şi distribuit elevilor ca text scolastic. Scrierile secolului al XV-lea nu au forma catehismului; deja din titlu se înţelege conţinutul lor: Întărirea sufletului, Calea cerului, Modelul laicilor etc.

Apariţia tiparului a fost nespus de benefică şi pentru tipărirea Scripturii. Până în anul 1500, apar 100 de ediţii ale Vulgatei, iar de la prima traducere în germană (1466) până la ediţia în germană a Noului Testament a lui Luther (1522), au fost tipărite 14 Biblii complete în limba germană literară şi 4 în germana populară, în afară de alte ediţii parţiale (Psaltiri, Noul Testament, Epistolele). Tipăriri ale Scripturii (textul sacru sau istoria sacră) vor apărea curând şi în Franţa, Olanda şi Italia.

5. Ordinele călugăreşti
Când, la începutul secolului al XIII-lea, ordinele mendicante sunt în plină ascensiune, benedictinii sunt în declin, şi nu numai ei. Această situaţie de impas sau regres monastic are cauze multiple. Una o reprezintă legătura prea strânsă cu sistemul feudal, care îi împiedică pe călugări să se adapteze noilor circumstanţe economice şi sociale, ca şi noilor cerinţe şi probleme culturale pe care le pun „studiile generale” şi universităţile. Benedictinii nu mai ţin pasul cu cultura religioasă, ceea ce nu îi împiedică să posede în continuare terenuri şi clădiri impunătoare. Spre acestea priveşte nobilimea, cu gândul să asigure aici viitorul fiilor lor (nu al primilor născuţi; conform normelor legale, cutumelor şi mentalităţilor, aceştia erau moştenitorii funcţiilor, şi nu rareori ai averilor părinţilor). Fiii bogătaşilor intraţi în aceste mănăstiri nu se adaptează însă normelor şi exigenţelor mănăstireşti, încălcând mai ales votul de sărăcie şi clauzura. Intrarea tot mai numeroasă în mănăstiri a acestor „nechemaţi” conduce inevitabil la împărţirea patrimoniului şi a intrărilor mănăstireşti între abate şi ceilalţi călugări. Abaţia şi oficiile conventuale sunt considerate ca şi venituri, călugărilor revenindu-le o parte mai mare sau mai mică de bani sau bunuri pentru uzul personal. Multe abaţii sunt apoi încredinţate ca şi comende (beneficiu ecleziastic vacant atribuit pe viaţă sau pentru un anumit timp) clericilor sau chiar laicilor, aceştia percepând veniturile, dar neinteresându-se de viaţa internă a abaţiei. Ciuma neagră care ucide milioane de locuitori ai Europei, în 1348 şi în anii următori, are efecte negative şi în viaţa mănăstirească. Călugării care fugiseră din mănăstiri pentru a-şi salva viaţa şi trăiseră un anumit timp în afara rigorii monastice, acum nu mai voiesc să accepte regula. Urmează apoi schisma occidentală (1378-1414), iar diferitele ascultări (romană sau avignoneză) creează sciziuni şi conflicte în cadrul diferitelor ordine călugăreşti (franciscani, care în 1517 se vor împărţi în observanţi şi conventuali, dominicani, augustinieni, cartuzieni, cistercieni, carmeliţi).

Papa Benedict al XII-lea (1334-1342) se interesează mult de reforma benedictinilor. Cu bula Summi magistri dignatio (1336), pătrunde profund în structura ordinului, încercând să îi asigure o bază materială sigură printr-o administraţie sistematică şi eficientă. Insistă apoi asupra formării intelectuale şi specific monastice, conştient fiind de valoarea acesteia. Tot el centralizează ordinul şi îl împarte în 36 de provincii bine definite. La fiecare trei ani trebuie să aibă loc capitlul provincial în care să se analizeze în detaliu situaţia materială a fiecărei mănăstiri. Din cauza opoziţiei principilor laici, care îşi vedeau ameninţate astfel interesele lor, programul de reformă al papei nu a putut fi dus la îndeplinire în întregime. Pontiful roman are tentative de reformă de aceeaşi natură şi pentru canonicii regulari, ca şi pentru franciscani şi dominicani, însă nu cu aceleaşi rezultate ca pentru benedictini, deoarece nu respectă îndeajuns caracteristicile fiecărui ordin.

Bula papei Benedict a fost luată drept ghid orientativ de către toate mişcările de reformă ale secolului al XV-lea: unirea mănăstirilor în provincii sau congregaţii. Fiecare călugăr, ca şi mănăstirea în ansamblul ei, se obliga (sau era determinat/ă) să respecte directivele şi orientarea de reformă a congregaţiei sau provinciei. În Italia, o serioasă iniţiativă de reformă începe de la mănăstirea „Sfânta Iustina” din Padova. Abaţii sunt aleşi pe viaţă, însă, la intervale mai scurte sau mai lungi, sunt mutaţi dintr-o mănăstire într-alta. Şi simplii călugări pot fi mutaţi într-o altă abaţie sau mănăstire a congregaţiei. În acest fel, se reduce considerabil atât pentru abate, cât şi pentru alte oficii conventuale acel caracter de venit şi beneficiu al persoanei sau oficiului monastic. De la această mănăstire, reforma se extinde aproape la toate mănăstirile peninsulei, inclusiv în cadrul benedictinilor. Pentru Germania, impulsul de reformă este dat de Conciliul ecumenic din Konstanz, luându-se ca bază reformatoare aceeaşi bulă a lui Benedict al XII-lea, numită pe scurt Benedictina. În Franţa, lungul război de o sută de ani, ca şi amestecul autorităţii civile (Pragmatica Sancţiune din Bourges – 1438) împiedică reforma monastică. Cu toate că centre monastice precum Cluny, şi mai ales Chezal-Benoît (dieceza de Bourges) încearcă o ameliorare, concordatul din 1516 blochează în mare parte orice iniţiativă centrală a Bisericii, întrucât aici se stabileşte că dreptul de numire al abatelui îl are regele. În Spania, un rol important îl joacă mănăstirea din Valladolid, înfiinţată în 1390, dar care, în scurt timp, devine centrul unei congregaţii reformate la care aderă aproape toate mănăstirile iberice. Pentru a evita efectele negative ale comendelor, este desfiinţat titlul de abate, iar superiorii mănăstirilor sunt numiţi pentru o scurtă perioadă de timp.

Suflul benefic al reformei se constată apoi şi în cadrul clerului diecezan şi chiar în rândul laicilor. În afară de canonicii regulari, de fraţii şi surorile vieţii comune, se formează confraternităţi laice ce se dedică îngrijirii bolnavilor, ajutorării săracilor, a celor abandonaţi, ca şi înhumării defuncţilor.

Tendinţe caracteristice ale reformei călugăreşti

Tendinţa fundamentală a acestei reforme era aceea de întoarcere la observantia regularis, la stricta observantia regularis sau la observantia ad normam Regulae. Însă această reformă, conţinând şi factorul reacţie la tot ce era negativ, putea conţine şi o anumită proporţie de absolutism şi de intransigenţă, care mergea mai departe de mijlocul şi metoda adaptată, justă, aceasta mai ales în eliminarea cauzelor sau factorilor interni ai decăderii religioase. Acest aspect s-a verificat de mai multe ori şi în măsuri diferite în cadrul diverselor congregaţii de observanţă ale aceluiaşi ordin (franciscan, augustinian, benedictin). Aceste tendinţe pot fi grupate astfel:

1. Viaţa comună în clauzură
Clauzura, viaţa în interiorul zidurilor mănăstirii, era ceva normal pentru monahi. În afară de iniţiativa de a remedia vagabondajul şi efectele negative ale dispenselor papale, ca şi de repunere în funcţie a Regulii, prin viaţa de clauzură, monahul era pus la adăpost de contactul secularizant cu lumea externă şi cu activităţile laicizate ale acesteia. Măsura cea mai radicală este luată de sfântul Benito di Valladolid, care iniţiază inclusio perpetua, conformă normelor clariselor, inclusio la care monahul se angajează printr-un vot solemn.

Pentru mendicanţi, reforma însemna reîntoarcerea la Regulă, pentru carmeliţi, solitudinea în propria celulă, reducerea ieşirilor din mănăstire la minimumul necesar (exercitarea ministerelor). Pentru franciscani însă, reforma însemna mult mai mult, respectiv impunerea unei claustrări din care nu se putea ieşi nici măcar pentru a cere pomană, introducerea vieţii anahorete de tip certozin (Puebla-Guadalupe). Însemna restrângerea idealului franciscan la tendinţa contemplativ-spirituală a sfântului Francisc. Acelaşi lucru este valabil pentru congregaţia de observanţă augustiniană din Castilia, care impune tăcerea absolută, excepţie făcând zilele de sărbătoare. Natural, mănăstirile şi conventurile rămâneau închise pentru femei. În acest sens, măsurile cele mai restrictive au fost luate, pentru eremiţii săi, de Paolo Giustiniani.

În interiorul clauzurii, viaţa este comună. Se practică comuniunea bunurilor, eliminând abuzurile împotriva votului de sărăcie, recâştigarea perfectei egalităţi în îmbrăcăminte şi la masă (excepţie fac bolnavii). Este stabilită obligativitatea participării la toate activităţile comunitare: sfânta Liturghie, cor, capitlu, iar pentru unele congregaţii de observanţă şi la meditaţia comunitară, chiar şi la lectio.