În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

REFORMA PROTESTANTĂ
MARTIN LUTHER (1483-1546)
1. Etape ale creşterii şi formării sale
1.1. Naşterea – intrarea în convent (1483-1505)

Este al doilea fiu al familiei Luther din Eisleben, născut la 10 noiembrie 1483. Ca şi copil, Martin a trăit într-un ambient de ţară, cu o morală creştină severă, simplă şi din care nu lipseau unele superstiţii. Tatăl, miner, datorită muncii şi economiilor sale, ajunge un mic burghez cu o bună stare materială.

La 14 ani pleacă la Eisenach pentru studii. Locuieşte la familia Schalbe-Cotta, o familie catolică practicantă, bună şi primitoare. Adevărata experienţă culturală o începe la Erfurt (1501-1502), unde se înscrie la Facultatea de Arte. Aici studiază filosofia într-un ambient impregnat de occamism. Viaţa de student din colegiul „Sfântul Gheorghe” este destul de severă, monahală, cu o disciplină rigidă, impregnată de pietate şi devoţiuni. Sub profilul intelectual, Martin îşi însuşeşte ideile „căii moderne”: devine occamist. Influenţa umanistă este slabă în cazul său. Începe să facă propriile alegeri intelectuale, corespunzătoare temperamentului său: în etică îl preferă pe Cicero în locul lui Aristotel.

Experienţa sa interioară începe să prindă contur: în suflet îi apare tristeţea, teama tragică de Dumnezeu, de Cristos ca judecător, teamă alimentată probabil şi de o senzualitate necorectată la timp.

În convent intră la data de 17 iulie 1505, la două săptămâni după ce făcuse un vot sfintei Ana în timpul unei furtuni ce îl prinde pe neaşteptate într-o pădure. Probabil că acest vot a reprezentat o decizie interioară ce se maturizase deja în sufletul său.

În 1507, este sfinţit preot, iar în anul următor a fost chemat la Wittenberg, unde a predat mai întâi etica, apoi dogmatica şi exegeza, comentând succesiv psalmii şi diferite scrisori ale sfântului Paul.

1.2. De la intrarea în convent (Erfurt) la disputa de la Leipzig (1505-1519)
a) O carieră academică şi ecleziastică rapidă. Este posibil ca directorul său spiritual, Staupitz, să îl fi ajutat să îşi termine studiile ceva mai devreme (decât data stabilită). De obicei, pentru doctoratul în teologie erau necesare 10 semestre de studii. Luther îl dobândeşte în şapte semestre (3 ani şi jumătate). Tot la fel de rapidă a fost şi avansarea sa în cadrul ordinului augustinian în care intrase: un an de noviciat, iar după şapte luni este sfinţit preot. Înainte de a dobândi titlul de doctor, este deja predicator oficial al ordinului, subprior al conventului din Wittenberg şi prefect de studii al acestui convent. În 1510, este trimis la Roma pentru probleme interne ale ordinului (augustinienii din Erfurt nu vedeau cu ochi buni planul vicarului general de a uni împreună mănăstiri reformate şi nereformate, din teamă că fuziunea celor două ramuri, de observanţă strictă şi moderată, ar face să decadă disciplina). Mai târziu, Luther va expune ocazional impresia negativă pe care i-a făcut-o Roma, însă relatarea trebuie interpretată în lumina evoluţiei sale posterioare, vădit antiromană. În mai 1515, devine „vicar districtual” pentru 11 conventuri reformate.

b) Evoluţia teologico-existenţială. Experienţa interioară a tânărului călugăr i-a influenţat propria gândire teologică, deoarece teologia sa era existenţială şi îndreptată spre pastorală.

Experienţa interioară. Este foarte dificil de a stabili o cronologie exactă şi de a determina ştiinţific fazele acestei experienţe, deoarece amintirile sale puse în scris aparţin perioadei târzii a vieţii şi sunt denaturate şi de unele interpretări teologice pe care nu le poseda în tinereţe. Totuşi, o anumită cronologie poate fi stabilită:

– O viaţă senină, fervoroasă şi liniştită din punct de vedere spiritual între anii 1505-1508/9; este perioada noviciatului, a sfinţirii sacerdotale şi a primilor ani de preoţie;

– Situaţia se schimbă o dată cu prima călătorie la Wittenberg (1508-1509). Acum începe să simtă violenţa pasiunilor şi un sentiment tragic generat de acestea. Nici conducerea spirituală a lui Staupitz şi nici experienţa romană (1510-1511) cu spovada generală şi urcarea Scării Sfinte în genunchi, nici practicile ascetice şi mărturisirea deasă nu reuşesc să îl liniştească. În această stare interioară zbuciumată îşi continuă viaţa şi activitatea până în 1521, sau poate până mai târziu.

– Simte asalturile acelei concupiscentia carnis: amor sui, ură, invidie, violenţă, vanitate, senzualism. Toate acestea creează în el o profundă tristeţe spirituală, o incertitudine referitoare la propria-i stare de har. Uneori simte că Dumnezeu nu îi este favorabil. Mai mult încă: se teme că este predestinat la osândă; se simte urât de Dumnezeu. De aici îi vin ispitele de a blestema şi de a cădea în disperare. Simte insuficienţa salutară a sacramentelor. Pentru a se linişti, se cufundă în lectura lui Gerson, Tauler, ca şi a cărţilor din Deutsch Theologia; se înscrie aşadar pe linia experienţei mistice germane.

2. Evoluţia teologică
Luther se formase la şcoala teologiei nominaliste care domina atât la Erfurt, cât şi la Wittenberg. Aici studiase profund Sentinţele lui Petru Lombardul.

Primul pas îl face o dată cu comentarea Sentinţelor la Wittenberg, unde este trimis ca reprezentant al „căii moderne”. Acum el admite încă o anumită utilitate a filosofiei în teologie, însă, ca şi Lombardul, îl preferă pe sfântul Augustin şi pe alţi doctori ai Bisericii. Referitor la Scriptură, îşi face loc principiul conform căruia pentru realităţile divine este valid numai Cuvântul lui Dumnezeu. În teoria despre fomes concupiscentiae se detaşează de Petru Lombardul, însă rămâne nominalist în concepţia despre harul habitual. Este încă pe linia teologică curentă.

Al doilea pas: Dictata super Psalterium (1513-1515). Chiar şi în exegeza psalmilor, nu sunt greu de prezentat ideile teologice ale lui Luther, deoarece aici este aplicat sensul moral al Scripturii, metodă care permite prezentarea unei teologii antropologice. Acum încep să se contureze tezele sale personale referitoare la:

– păcatul strămoşesc, pentru care concepţia sa pare să se păstreze încă pe linia tradiţională: concupiscenţa reprezintă un rest al păcatului originar, păcat iertat prin botez. Totuşi, omul are conştiinţa că nu este răscumpărat pe deplin;

– conştiinţa acestei stări îl determină pe om să se acuze pe sine însuşi (accusator sui), îl poartă spre o umilinţă ce este legată de (credinţa) abandonarea în Dumnezeu care salvează, care răscumpără în viitor; apare justitia Dei passiva;

– această îndreptăţire este in fieri; în timpul prezent, îndreptăţirea este in spe (invizibilă); in re va fi doar în viitor. Adevăratul credincios (fidelis) este un creştin care, deşi simţindu-se păcătos, are această credinţă şi această speranţă.

Al treilea pas este făcut în Exegeza scrisorii către Romani (1515-1516). Ideile tradiţionale sunt „reformate”. În această scrisoare paulină, el vede un scop esenţial: acela de distrugere a înţelepciunii şi sfinţeniei umane pentru a afirma apoi că noi ne salvăm numai prin justitia Dei. În această exegeză, conceptele fundamentale sunt următoarele:

– identificarea concupiscenţei cu păcatul originar. Concupiscenţa este peccatum radicale care rămâne în om, păcat ale cărui roade sunt păcatele actuale, sintetizate în acel amor sui, în superbia. Toate faptele omului sunt viciate de această concupiscenţă; aşadar, toate sunt păcătoase;

– botezul nu elimină complet acest păcat, iar omul rămâne încă caro (în sensul paulin), în timp ce ar trebui să fie spiritus (sensul paulin), adică drept. Porunca non concupisces îi revelează omului botezat tocmai existenţa acestui păcat radical prezent în fiinţa sa;

– din acest motiv este necesară umilinţa. Aceasta reprezintă un act de credinţă, deoarece prin credinţă este recunoscută această stare şi tot prin ea este acceptată judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, judecată (justitia) manifestată în jertfa Crucii. Astfel, omul se uneşte cu Cristos de pe Cruce; astfel este îndreptăţit de Dumnezeu;

– această îndreptăţire (justificatio) nu este intrinsecă omului, întrucât nu provine de la faptele sale bune, ci numai de la Dumnezeu, deoarece, şi după botez, faptele omului sunt rele, sunt viciate de concupiscenţă. Aşadar, îndreptăţirea rămâne doar extrinsecă. Dumnezeu „ne consideră îndreptăţiţi”, ne acceptă ca drepţi datorită credinţei noastre, însă această reputatio este extrinsecă omului;

– în consecinţă, omul astfel îndreptăţit rămâne mereu justus şi peccator. Justus, deoarece Dumnezeu nu impută omului (accusator sui) păcatul ce rămâne în el; peccator, deoarece acest păcat radical rămâne în el, întrucât neimputarea din partea lui Dumnezeu nu comportă şi ablatio acestui păcat. Astfel, omul este îndreptăţit doar pasiv, fără contribuţia faptelor sale, numai prin pura milă a lui Dumnezeu. Astfel, voinţa lui Dumnezeu rămâne suverană, necondiţionată în nici un fel de faptele noastre bune;

Predestinarea. Cei destinaţi la osândă voiesc şi fac în mod necesar doar păcate ce îi poartă la osândă. Cei destinaţi la fericire urăsc păcatul şi se salvează. Din scrierile sale nu se cunoaşte motivul acestui comportament al lui Dumnezeu care neagă universalitatea voinţei sale salvifice. Pentru creştin, derivă de aici anumite consecinţe ascetice:

– este necesar ca omul să trăiască într-o continuă stare de penitenţă, pentru ca astfel să rămână deschis şi disponibil acţiunii divine;

– pe lângă aceasta, este necesar să trăiască din credinţă (justus ex fide vivit); trebuie să creadă în îndreptăţirea sa care este in spe, şi doar în viitor va fi in re.

Exegeza Scrisorii către Galateni (1516-1517) şi a celei către Evrei nu aduc nici o noutate. Vechile idei sunt accentuate:

– credinţa nu reprezintă numai fundamentul îndreptăţirii, prin care omul este îndreptăţit; credinţa devine universalis justitia. Totuşi, faptele bune sunt necesare pentru întărirea acestei credinţe, deoarece nimeni nu are o credinţă perfectă;

– credinţa este necesară pentru a primi cu folos sacramentele, sacramente care nu acordă în mod mecanic harul, ci numai dacă se crede că prin ele (spovada, împărtăşania, ungerea bolnavilor) se obţine harul.

În experienţa (intuiţia) avută în hypocaustum-ul conventului (1512-1513 sau 1518-1519), Luther prezintă într-un mod clar şi definitiv tezele expuse anterior, trecerea sa paradoxală de la occamism spre un augustinism extremist. Iar în disputele publice prezentate în contextul predicării indulgenţelor, „teologul” de la Wittenberg va face cunoscut tot efortul şi roadele reflecţiilor şi scrierilor sale, devenite în mod clar reformatoare.

Aceste aspecte sunt doar unele din conţinutul bogat şi foarte variat al tezelor sale reformatoare. Luther va ataca validitatea şi eficacitatea sacramentelor, va nega instituirea divină a Bisericii şi a papalităţii, va dezvolta în continuare o antropologie teologică pesimistă, va afirma fără drept de replică libertatea creştinului în interpretarea Scripturii, negând însă acest drept Bisericii romane. Neagă preoţia ministerială şi afirmă existenţa doar a preoţiei comune. Interpretării sale nu îi scapă nici voturile călugăreşti. Negându-le validitatea, se căsătoreşte în propria-i casă cu Ecaterina von Bora (13 iunie 1525), fostă călugăriţă cistercină. Căsătoria cu ea o încheie din dorinţa tatălui său, „din conştiinţă şi pentru motive religioase”, pentru a-i lua în derâdere pe papa şi pe diavol. Va fi un soţ plin de afecţiune şi tată a şase copii.

3. Reforma în Germania până la pacea de la Augsburg (1555)
Între anii 1515 şi 1517, se maturizează evoluţia psihologică a augustinianului; începe să îşi formuleze noua doctrină. Diferiţi factori, printre care mai ales experienţa internă a tânărului călugăr şi formarea sa teologică unilaterală, au influenţat într-un mod decisiv acest proces. După o perioadă de fervoare senină, care i-a câştigat stima confraţilor şi i-a adus însărcinări de încredere în sânul ordinului la Wittenberg, Luther cade într-o stare de nelinişte profundă, temându-se că nu se poate elibera de păcat şi că ar aparţine numărului celor condamnaţi. Probabil că la crearea acestei nelinişti a contribuit, pe de o parte, munca excesivă şi înclinarea spre melancolie, moştenire familială, iar pe de o altă parte, occamismul de care fratele era îmbuibat, cu accentuarea voinţei arbitrare a lui Dumnezeu şi, totodată, cu importanţa excesivă dată voinţei umane, care a găsit un ecou puternic în sufletul său, deprins prea puţin în a distinge între concupiscenţă, ispită şi păcat, consimţământul şi tendinţa de a ajunge la o experienţă chiar sensibilă a unei realităţi total interioare şi spirituale.

Cercetarea neliniştitoare a unei căi de mântuire a fost cu greu consolată de sfaturile bune ale vicarului general al ordinului, Johannes Staupitz. În acelaşi timp, în lecţiile şi studiile sale, Luther aprofundează cunoaşterea occamismului, dar şi cea a misticii germane (Tauler, Theologia deutsch), scoţând de aici ideea nulităţii absolute a omului în faţa lui Dumnezeu şi abandonarea pasivă în El; era pasionat mai ales de lectura tratatelor anti-pelagiane ale sfântului Augustin şi a scrisorilor sfântului Paul.

Mai târziu, Luther a atribuit o importanţă decisivă unei iluminări pe care a avut-o pe neprevăzute, probabil în 1517, în timp ce medita în camera sa din turnul conventului (de unde numele dat episodului, Thurmerlebnis, experienţa turnului) asupra pasajului din Scrisoarea către Romani 1,17: „Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea (în Evanghelie) prin credinţă spre credinţă, după cum stă scris: Cel drept va trăi prin credinţă”. Atunci el a înţeles că Scriptura, folosind termenul „dreptate”, nu face aluzie la intervenţia prin care Dumnezeu răsplăteşte pe cei drepţi şi pedepseşte pe păcătoşi, ci vorbeşte despre acţiunea prin care Domnul acoperă păcatele acelora care s-au lăsat cu totul în voia lui prin credinţă. Deci, Scrisoarea către Romani vorbeşte nu despre dreptatea vindicativă, ci despre dreptatea salvifică, harul prin care Dumnezeu ne sfinţeşte. Este probabil că reformatorul a dat pondere execesivă unui moment al unui lung proces psihologic. De acum, conceptul de dreptate salvifică ocupă un loc tot mai important în sistemul său. Este la fel de adevărat că interpretarea dată frazei biblice nu era cu totul nouă. El, însă, a sfârşit prin a exaspera un conceput in se ortodox (îndreptăţirea salvifică prin credinţă), negând într-un mod unilateral orice necesitate din partea omului de a se dispune la har prin libera sa cooperare. Recunoscând în har nu numai un dar absolut gratuit, dar cu totul independent de orice cooperare a noastră, în cadrul general al arbitrarietăţii divine proprii sistemului occamist, Luther poate să găsească un refugiu pentru neliniştea sa: era suficient să se lase cu totul deschis la acţiunea salvifică a lui Dumnezeu, era suficient să crezi, pentru a te şti şi simţi mântuit.

Mic a fost pasul care l-a dus pe profesorul de teologie spre alte principii ale doctrinei sale, apărate la distanţă redusă de timp, prin necesitatea logică de a salva punctul central, mântuirea prin credinţă. În timp ce încerca astfel să dea o coerenţă propriei doctrine, declară că nu vrea să se îndepărteze, de fapt, de Biserică, fără să îşi dea seama că, în realitate, el trăgea o brazdă din ce în ce mai largă între aceasta şi propria teologie. În final, luteranismul poate fi rezumat în jurul a trei puncte centrale, chiar cu riscul, aproape inevitabil în asemenea schematizări, de a ajunge la simplificări şi imprecizii. În primul rând, există sola Scriptura: Scriptura nu numai că deţine şi cuprinde toate adevărurile descoperite de Dumnezeu, dar nici nu are nevoie de a fi clarificată şi luminată de Tradiţie; este suficientă în ea însăşi pentru a da Bisericii certitudinea asupra tuturor adevărurilor revelate. În felul acesta, sunt excluse tradiţia şi medierea Bisericii prin magisteriul său şi este deschisă calea spre examinarea liberă.

În al doilea rând, îndreptăţirea imputată sau pur atribuită, nu inerentă. După păcatul originar, natura umană este în mod iremediabil coruptă, omul şi-a pierdut libertatea, fiecare lucrare a sa este în mod necesar păcat. Totuşi Dumnezeu, fără a şterge păcatele şi fără a-l reînnoi interior pe cel care crede în El şi i se încredinşează, îi atribuie meritele şi sfinţenia lui Cristos, îl consideră ca şi cum ar fi reînnoit şi îndreptăţit: deci, omul este simul justus et peccator. Chiar simţindu-ne păcătoşi, chiar fără a face fapte bune, este suficient să ne încredinţăm Domnului şi milostivirii sale, care numai ea singură lucrează în noi.

Pe al treilea loc, refuzul Bisericii ierarhice, nu numai din cauza refuzului primatului papal, obiect al unor atacuri puternice şi frecvente respingeri prezente în diferite scrieri, ci mai ales ca efect al concepţiei fundamentale a raportului direct al Domnului cu fiecare credincios, deasupra şi în afara oricărei medieri: „Biserica este o comunitate spirituală de suflete unite într-o singură credinţă”; „este unirea tuturor credincioşilor în Cristos mai presus de pământ...unitate spirituală, suficientă să formeze Biserica”. Drept corolar al acestei concepţii va fi refuzul Liturghiei ca jertfă, „cea mai gravă şi cea mai oribilă nelegiuire între toate formele de idolatrie propuse”, pentru că atentează la unicitatea şi la suficienţa jertfei crucii.

În consecinţă, dacă nu este necesară dizolvarea preoţiei ministeriale în preoţia universală a credincioşilor (de aici şi broşura Către nobilimea creştină a naţiunii germane, care deliniază clar supoziţiile), atunci, cel puţin reducerea preoţilor la misiunea de predicatori şi administratori ai sacramentelor, ca şi ferma, radicala negare a oricărei capacităţi a lor de a oferi o jertfă; de aici derivă şi reducerea mai mult sau mai puţin largă a sacramentelor şi libertatea totală de cult şi disciplină. Însă, aşa cum se va vedea ulterior, necesitatea unui punct ferm pe care să se sprijine Biserica îl va determina în mod fatal pe reformator, nu fără contraste intime, să se bazeze pe principi printr-o rapidă evoluţie de la concepţia total spirituală a Bisericii la organizarea unei biserici statale.
Problema indulgenţelor. Ocazia externă de a-şi arăta pentru prima dată ideile care se dezvoltau în el i-a fost oferită lui Luther de predicarea la Wittenberg a indulgenţelor. Începând cu anul 1507, Iuliu al II-lea, care a iniţiat lucrările de construcţie a noii bazilici „Sfântul Petru”, acordă o indulgenţă în mod jubiliar celui care oferă pomeni pentru această acţiune; iniţiativa a fost repetată, în 1514, de Leon al X-lea.

În Germania, situaţia se complica prin împletirea şi suprapunerea unei alte probleme. Albert de Brandenburg, arhiepiscop de Magdeburg şi administrator apostolic de Halberstadt, a fost numit episcop al unei terţe dieceze, Mainz, şi, pentru a intra în posesia misiunii rentabile, trebuia să plătească Camerei apostolice o sumă imensă de care nu dispunea în acel moment. Dificultatea a fost depăşită în acest mod: familia Függer, una dintre cele mai mari bănci europene de atunci, a împrumutat tânărului şi mondenului prelat cei 29 000 de ducaţi pe care trebuia să îi plătească Romei; episcopul a obţinut facultatea de a predica în dieceza sa indulgenţele; jumătate din pomenile adunate trebuiau să fie vărsate în banca Függer, pentru a amortiza debitul contractat, iar jumătate la Roma, pentru construcţia bazilicii „Sfântul Petru”. Predica a început în 1517; în provincia Magdeburg, a fost desfăşurată cu mare solemnitate şi fast de către Johannes Tetzel, dominican, care nu s-a menţinut totdeauna în limitele ortodoxiei. Desigur, el învăţa că indulgenţa este o iertare a pedepsei, nu a vinii, însă, referitor la distincţia obişnuită între indulgenţele pentru cei vii şi pentru cei morţi, a afirmat că starea de har, de mărturisire şi durerea pentru păcate sunt necesare spre a dobândi indulgenţa fiecare pentru el însuşi, nu pentru a o aplica la cei răposaţi. Ideilor sale, chiar dacă nu cuvintelor, le corespunde exact fraza: „Imediat ce moneda cade în caseta pomenilor, sufletul este eliberat din purgatoriu”.

Reacţionând împotriva abuzurilor legate de predică, şi la însăşi doctrina indulgenţelor, Luther, în vigilia sărbătorii Tuturor Sfinţilor din anul 1517, a trimis lui Albert din Brandenburg o scrisoare dură, însă ortodoxă, cerându-i să acţioneze împotriva abuzurilor în legătură cu predica despre indulgenţe; alături de scrisoare îi trimite şi cele 95 de teze asupra indulgenţelor, invitându-l la o discuţie pe această temă. În faţa tăcerii lui Albert, Luther a trimis tezele la unii teologi. Imediat, ele s-au răspândit în toată Germania. Pentru profesorul din Wittenberg, indulgenţa este numai iertarea pedepsei canonice aplicată de Biserică, nu şi a pedepsei de care trebuie să se dea cont în viaţa viitoare; nu poate fi aplicată la cei răposaţi; nu există „tezaur al Bisericii” care rezultă din meritele lui Cristos şi ale sfinţilor.

De ce oare, întreabă augustinianul, papa nu goleşte purgatoriul pe motivul carităţii sale prea sfinte şi pentru nevoia maximă pe care o au sufletele, care este motivaţia cea mai justă dintre toate, din moment ce eliberează un număr fără de sfârşit de suflete pe motivul banului funest pentru construirea bazilicii care este o motivaţie foarte uşoară? (teza 82).

În 1518, în faţa răspândirii crescânde a tezelor luterane, care au zguduit şi aprins întreaga Germanie, Leon al X-lea a dispus examinarea afirmaţiilor asupra indulgenţelor şi i-a ordonat lui Luther să se prezinte la Roma. Prin intervenţia lui Friedrich, elector de Saxonia, Luther este dispensat de călătoria la Roma, putând fi interogat la Augsburg, în octombrie 1518, de cardinalul Toma de Vio, numit Caietanus (Gaetanus). Interogatoriul nu a ajuns la nici un rezultat, pentru că Luther a făcut apel de la papa rău informat, la papa bine informat, apoi de la papa la un viitor conciliu. Caietanus a încercat să îl determine să adere la autoritatea ecleziastică, însă zadarnic. Luther se bucura de protecţia electorului Friedrich şi, în acel moment, poziţia ultimului era mult mai influentă: murind împăratul Maximilian, doi erau candidaţii care îşi disputau succesiunea, Carol de Habsburg şi Friedrich, iar Leon al X-lea, de teamă că alegerea imperială ar mări în mod periculos puterea habsburgilor, favoriza candidatura principelui saxon. În felul acesta, Luther a rămas nederanjat de nimeni.

În anul 1519, are loc la Leipzig o mare dispută între Luther şi catolicul Johannes Eck, care, dacă nu a reuşit să îl convingă pe interlocutorul său să îşi părăsească poziţiile, cel puţin l-a obligat să clarifice, pentru prima oară în mod public şi fără echivocuri, propria doctrină asupra primatului roman, asupra infailibilităţii conciliilor, pe care reformatorul le nega, şi mai ales asupra principiului fundamental al protestantismului, recunoaşterea Scripturii ca izvor exclusiv şi adecvat al adevărului revelat. În felul acesta, începea să apară clar că lupta se îndrepta nu spre abuzurile morale împotriva opiniilor liber discutate între teologi, ci viza însăşi esenţa Bisericii.

În 1520, la Roma, la încheierea procesului împotriva lui Luther, este promulgată bula Exsurge Domine, cu somaţia către inculpat ca, în timp de şaizeci de zile, să îşi retragă tezele referitor la liberul arbitru, la păcatul originar, la sacramente în general, la har, la părerea de rău pentru păcate, la mărturisire, la faptele bune, la indulgenţe, la purgatoriu, la primat⁸⁷. Între timp, mai înainte şi după publicarea bulei, Luther desfăşoară o activitate publicistică intensă şi, printre altele, publică trei cărţi care au făcut o mare vâlvă. În scrierea Către nobilimea creştină a naţiunii germane, redactată în germană şi răspândită rapid în mai bine de 4 000 de exemplare, Luther incită la demolarea celor trei ziduri de fortificaţie care apără Biserica romană: distincţia dintre cler şi laici, dreptul exclusiv al ierarhiei de a interpreta Scriptura, dreptul exclusiv al suveranului pontif de a convoca un conciliu. Un nou conciliu, cu participarea laicilor cu drepturi depline, va reforma Biserica şi va pune capăt acelor gravamina nationis Germanicae, deplorate inutil de atâtea ori. Scrierea De captivitate babylonica ecclesiae praeludium critică doctrina despre sacramente, păstrând numai Botezul, Spovada, Euharistia, negând însă transsubstanţierea şi valoarea sacrificală a Liturghiei. În sfârşit, De libertate christiana elogiază libertatea interioară a omului, îndreptăţit de credinţă şi unit intim cu Cristos: faptele bune nu sunt necesare pentru justificare, nici nu îl fac bun pe acela care le săvârşeşte, ci dimpotrivă, sunt consecinţa necesară a justificării. În felul acesta, se răspândesc din ce în ce mai mult în Germania ideile esenţiale ale lui Luther, împreună cu atacurile sale dure împotriva multor uzanţe şi abuzuri ale Bisericii. În octombrie acelaşi an, cărţulia Adversus execrabilem Antichristi bullam reînnoieşte apelul la conciliu ecumenic, iar în decembrie, el arde în public Corpus iuris canonici, simbol al autorităţii pontificale, şi bula Exsurge.

La 3 ianuarie 1521, bula Decet romanum pontificem îi excomunică pe Luther şi pe adepţii săi. Dată fiind alianţa dintre stat şi Biserică, această măsură extremă putea avea o eficacitate practică numai dacă era sancţionată de autoritatea civilă. Problema este discutată la dieta din Worms, în aprilie 1521. Luther, prin intervenţia lui Friedrich, ducele elector de Saxonia, a putut să se prezinte liber în adunare, şi-a apărat ideile, nu fără succes, însă a fost alungat din teritoriile imperiale prin voinţa lui Carol al V-lea (1519-1556): scrierile sale au fost arse, iar răspândirea doctrinei luterane este interzisă. Luther putea fi arestat în orice moment. În realitate, încă o dată protecţia lui Friedrich de Saxonia l-a salvat pe Luther, care, în timp ce se îndepărta de Worms, a fost „răpit” de un grup de cavaleri şi, însoţit de aceştia, a ajuns în castelul din Wartburg, unde a rămas timp de zece luni, preocupat de compunerea anumitor scrieri şi de traducerea Bibliei în germană, finalizată la mult timp după aceea.