În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

PAPII SECOLULUI AL XIII-LEA
Intrucât acest secol poate fi considerat ca cel al apogeului papalității, considerăm utilă o prezentare a tuturor papilor din această perioadă.
1. Honoriu al III-lea (1216-1227)
După moartea lui Inocenţiu al III-lea, în anul 1216, a fost ales papă cardinalul Cencio Savelli, aflat la o vârstă deja venerabilă pentru acele timpuri – aproape 60 de ani, care a luat numele de Honoriu al III-lea. Pontificatul său, situat între cel al „papei cel mai puternic din evul mediu”³⁸ şi cel al lui Grigore al IX-lea, distins printr-o intensă activitate diplomatică, ar putea trece neobservat pe nedrept, deoarece Honoriu al III-lea a demonstrat capacităţi excepţionale pe plan administrativ³⁹, bucurându-se de o experienţă bogată acumulată în perioada în care a condus, concomitent, între 1194 şi 1198, Camera apostolică şi Cancelaria Sfântului Scaun.

Preocuparea predominantă din timpul pntificatului său a fost aceea de a continua opera ilustrului său predecesor. Decizia luată la Conciliul al IV-lea din Lateran (1215), de a organiza o nouă cruciadă, a fost unul dintre marile sale obiective, dar, din cauza diferitelor obstacole politice, nu şi-a putut vedea încununate cu succes eforturile făcute în acest sens. Dintre suveranii creştini, doar regele Ungariei, Andrei al II-lea, şi ducele Austriei, Leopold al VI-lea, s-au angajat că vor participa la cruciadă, în anul 1217, iar Honoriu al III-lea a încredinţat conducerea acesteia cardinalului legat Pelagius, alegere nefericită, deoarece modul autoritar al cardinalului a provocat disensiuni între armate.

Împăratul Frederic al II-lea, care promisese, la Aquisgrana, în anul 1215, că va participa la cruciadă, părea că îşi va onora angajamentul spre sfârşitul anului 1220, în luna noiembrie, atunci când a primit din mâinile lui Honoriu coroana imperială, dar îşi va amâna în repetate rânduri plecarea spre Ţara Sfântă, motiv pentru care va intra în conflict cu papa.

Un alt merit al papei Honoriu al III-lea este acela de a aproba regulile noilor ordine religioase mendicante (cerşetoare): dominican (1216), franciscan (1223) şi carmelitan (1226).

În timpul pontificatului lui Honoriu al III-lea, s-a reuşit redactarea unei culegeri de decrete pontificale, Compilatio quinta, realizată sub conducerea celebrului canonist Tancredi, în anul 1226. Această culegere, care conţinea aproape şase sute de scrisori pontificale, a fost trimisă universităţilor din Paris şi Bologna pentru a fi folosită ca material de studiu. Papa s-a interesat îndeaproape de modul în care studenţii acestor studia (universităţi) primeau titlul de licenţă, şi în acest sens a stabilit să fie organizate comisii speciale în faţa cărora trebuiau susţinute examenele, decizie care a pus pe o poziţie secundară rolul cancelarului universitar în conferirea titlurilor academice.
2. Grigore al IX-lea (1227-1241)
Ugolino dei Conti di Segni s-a născut în jurul anului 1155 şi a murit la Roma, la 22 august 1241. Când a fost ales papă, la 19 martie 1227, a luat numele de Grigore al IX-lea, fiind al treilea papă roman în ordine neântreruptă din rândul clerului roman, după Inocenţiu al III-lea şi Honoriu al III-lea.

Înainte de urcarea pe scaunul pontifical, Grigore a desfăşurat o strălucită activitate în cadrul Curiei Romane. Ajuns papă, a reuşit să asigure Bisericii Catolice o nouă culegere cu sentinţe de drept canonic şi a stabilit în mod definitiv regulile celor două ordine franciscane, bărbătesc şi feminin.

Pontificatul său a fost caracterizat de un conflict aproape continuu cu împăratul Frederic al II-lea, ceea ce i-a monopolizat energiile diplomatice. Fiind format la Universitatea din Paris, la fel ca şi Inocenţiu al III-lea, Grigore se bucura de o cultură impresionantă.

La fel ca şi alţi tineri din acea perioadă, ce aparţineau familiilor nobile din provincia Lazio (în jurul oraşului Roma), Ugolino a fost trimis la Paris pentru a-şi îmbogoţi cunoştinţele în vederea unei ulterioare cariere ecleziastice. Papa Honoriu al III-lea îl aminteşte în privilegiul acordat profesorilor şi studenţilor de la Paris. Nu sunt informaţii sigure, însă, referitoare la şederea sa la Bologna, dar, din izvoarele contemporane, se pare că, pentru o perioadă, a îndeplinit funcţia de ius peritus, lucru confirmat şi de activitatea sa de judecător exercitată în timpul pontificatului lui Inocenţiu al III-lea.

După ce Inocenţiu al III-lea a devenit papă, Ugolino a fost numit cardinal de Sf. Eustache (1198) şi i-au fost încredinţate cauzele judecătoreşti. Până la moartea lui Inocenţiu al III-lea, Ugolino a făcut parte din grupul cel mai apropiat papei, al cărui consilier personal era. Numit cardinal de Ostia (1206), Ugolino a devenit unul dintre cei mai importanți în grupul cardinalilor.

Între anii 1207 şi 1209, cardinalul Ugolino a condus o delegaţie diplomatică în Germania, încercând să îi convingă pe cei doi pretendenţi la tron, Otto de Brunswick şi Filip de Suabia, să accepte medierea pontificală. În anul 1216, după moartea lui Inocenţiu al III-lea, a fost unul dintre cei doi cardinali însărcinaţi cu găsirea unui succesor, ce ar fi trebuit să primească un vot favorabil majoritar în conclav.

Cea mai importantă misiune diplomatică din această perioadă a fost conducerea legaţiei pontificale în Italia de Nord, de trei ori, în diferite oraşe: în 1217 la Pisa, Genova, Lucca şi Volterra, unde a reuşit să aplaneze conflictele politice locale; în 1218, la Florenţa, Bologna şi în oraşele lombarde, a activat pentru a întări autoritatea împăratului Frederic al II-lea; în 1221, a încercat să găsească sprijin în vederea realizării unei noi cruciade, după insuccesul celei de-a V-a cruciade, angajându-se în acelaşi timp şi în combaterea noilor erezii. În toate aceste situaţii a dat dovadă de abilitate politică şi de o extraordinară capacitate organizatorică, fiind un excelent cunoscător al problemelor juridice, lucru care i-a atras laudele papei Honoriu al III-lea.

La moartea lui Honoriu (1227), într-un prim moment a fost ales cardinalul de Porto, Conrad d’Urach, dar în urma refuzului acestuia, cardinalul Ugolino este ales papă cu numele de Grigore al IX-lea.

Încă de la începutul pontificatului său, relaţiile cu împăratul Frederic al II-lea au devenit tensionate. Suveranul, care, în momentul încoronării sale imperiale, îşi luase angajamentul să participe la cruciadă, aşa cum s-a arătat anterior (Ugolino asistase în calitate de cardinal de Ostia), găsea mereu motive pentru a-şi amâna concretizarea promisiunii. În sfârşit, în luna august a anului 1227, părea că totul era propice pentru plecare, împăratul aflându-se în portul Brindisi pentru pregătiri, dar o boală neaşteptată l-a făcut să amâne din nou îmbarcarea. Papa Grigore al IX-lea, înfuriat de această nouă amânare, a respins explicaţiile împăratului, iar la 29 septembrie 1227, l-a excomunicat. Constrâns de această situaţie, împăratul Frederic al II-lea a plecat în Ţara Sfântă în luna iulie a anului 1228, reuşind prin tratative să elibereze Ierusalimul. Grigore şi-a menţinut însă excomunicarea, deoarece se temea de o invazie imperială în Sicilia. Aşa cum prevăzuse papa, Frederic a ocupat Sicilia în luna mai a anului 1230, dar nu a atacat frontierele Statului Pontifical. După ce s-a ajuns la încheierea unui tratat de pace, la sfârşitul anului 1230, la Ceprano, prin care Frederic se angaja să nu atace teritoriile pontificale şi să se retragă dintr-o parte a Siciliei, papa i-a anulat excomunicarea.

Au urmat câţiva ani în care papalitatea a colaborat cu puterea imperială: în anul 1234, când Grigore al IX-lea a trebuit să fugă din Roma, din cauza unei revolte organizate de un partid ostil papei, Frederic l-a ajutat să readucă liniştea în cetatea eternă. Drept răsplată, Grigore l-a excomunicat pe Enzo, fiul lui Frederic al II-lea, care se revoltase împotriva tatălui său.

În anul 1236, Grigore a intrat din nou în conflict cu împăratul Frederic al II-lea: în lupta pe care acesta din urmă o ducea cu oraşele din Nordul Italiei, ceruse papei să le excomunice, dar Grigore a protestat, acuzându-l că încerca să supună cu forţa bisericile locale, iar la 20 martie 1239, l-a excomunicat din nou. Ruptura dintre cele două puteri părea ireversibilă. Frederic a convocat în mod public un conciliu general, dar papa l-a numit profanator şi precursor al lui Anticrist. Totuşi, Grigore nu era contrar unui conciliu ce ar fi putut rezolva conflictul, şi în acest sens s-au început pregătirile pentru un conciliu ce ar fi trebuit să se ţină la Roma, în anul 1241, cu ocazia sărbătorii Paştelui. Însă, prelaţii care ar fi trebuit să ajungă la Roma au fost capturaţi de Frederic în largul coastelor insulei Giglio, în mai 1241, lucru care i-a atras condamnarea generală din partea Occidentului catolic. Armata imperială intrase deja în Roma, la începutul lunii aprilie, fără a comite, însă, acte de violenţă asupra populaţiei. Acest lucru a făcut imposibilă desfăşurarea unui conciliu, iar în luna august, curajos şi inflexibil, Grigore al IX-lea a murit, fără a-şi finaliza acest proiect (preluat apoi de papa Inocenţiu al IV-lea).

Papa Grigore a fost fidel principiilor sale, exprimate încă din timpul activităţii diplomatice în calitate de cardinal legat pontifical. Angajamentul său pentru realizarea unei noi cruciade şi expansiunea Bisericii către Orient au fost, fără îndoială, elementele de bază ale pontificatului său. Pentru a susţine idealurile cruciadei, căreia i-a diminuat încărcătura militară şi datorită mesajului împăciuitor al Sf.-lui Francisc de Assisi, s-a adresat ordinului teutonic. Deschizând noi orizonturi geografice expansiunii Bisericii, a încurajat eforturile misionare ale franciscanilor şi dominicanilor începând din România, până în Letonia şi Finlanda. Sf. Francisc de Assisi a fost primul sfânt canonizat de papa Grigore al IX-lea, în anul 1228, iar în anul 1231 pontiful l-a canonizat pe Sf. Anton de Padova, căruia îi ceruse, în timp ce acesta era încă în viaţă, să participe la combaterea ereziilor din sudul Franţei. Fondatorul ordinului predicatorilor, Dominic, a fost canonizat în anul 1234.

La începutul pontificatului său, colegiul cardinalilor era compus din 18 membri. În primele şase luni, au murit cinci cardinali, dar el a numit alţi şase (18 septembrie 1227), numărul lor ajungând astfel la 19. Trei dintre aceştia vor deveni papi: Goffredo Castiglioni (Celestin al V-lea), Sinibaldo Fieschi (Inocenţiu al IV-lea) şi Rinaldo dei Conti de Segni (Alexandru al IV-lea). Numirea unor cardinali neitalieni, aşa cum au fost Jean d’Abbeville, Jacques de Vitry şi Robert Somercotes, demonstrează preocupările sale spirituale şi intelectuale.

Atribuţiile Curiei Romane au crescut în timpul pontificatului său, mai ales în materie judiciară. Deoarece cariera curială exercita o mare atracţie, cardinalii puteau să ceară ajutorul unor colaboratori de înalt nivel, deseori recrutaţi din centrele universitare. Prin urmare, viaţa culturală de la curtea pontificală s-a îmbogăţit. De exemplu, cardinalul Sinibaldo Fieschi l-a numit capelan personal pe Federico Visconti, viitorul arhiepiscop de Milano, iar Giacomo Pecorara i-a avut în serviciul său pe Ruggero de Torrecuso, autorul operei Carmen miserabile super destructione regni Hungariae, şi pe Tenaldo Visconti, viitorul papă Grigore al X-lea. Cardinalul englez Robert Somercotes l-a avut la curtea sa pe Richard de Fournival, un celebru bibliofil şi poet.

Fiind preocupat de a face şi mai accesibile universităţilor culegerele de decrete canonice emanate de către papi, Grigore al IX-lea l-a însărcinat pe dominicanul Raimond de Penafort, în anul 1234, să reunească într-o singură operă organică culegerile precedente. Opera a fost numită Liber Extra şi a fost trimisă universităţilor din Paris şi Bologna. În elaborarea acesteia, Raimond de Penafort se bazase pe schema folosită de Bernard din Pavia în lucrarea sa Breviarium extravagantium. Prin bula pontificală Rex pacificus, Grigore al IX-lea a anunţat în mod oficial că din acel moment Liber Extra era unica culegere de drept canonic, şi de aceea valoarea sa avea să devină extrem de importantă pentru evoluţia ulterioară a dreptului canonic din Biserica Catolică.

Prin intermediul unor scrisori oficiale, publicate în lunile aprilie şi mai 1231, Grigore al IX-lea a reuşit să garanteze supravieţuirea tânărului studium Paris ameninţat cu dizolvarea, din cauza unor conflicte interne ce îi determninaseră pe mulţi dintre profesorii şi studenţii săi să abandoneze capitala şi să se refugieze în alte oraşe (Angers, Orleans). Documentul pontifical elaborat în acest sens, Parens scientiarum, promulgat la 13 aprilie 1231, a fost considerat, pe drept cuvânt, Magna Charta a universităţilor. Doi maeştri parizieni, Guillaume d’Auxerre şi Geoffroy de Poitiers, care, în primăvara anului 1231, fuseseră pentru o perioadă la Lateran, se pare că au avut un rol important în redactarea acestui document, ce stabilea, printre altele, ca studenţii să nu primească licenţa în arte şi medicină dacă nu erau examinaţi în prealabil de către o comisie de profesori, decizia lor trebuind a fi respectată de către cancelarul episcopului din Paris.

3. Celestin al IV-lea (1243)
Goffredo de Castiglione s-a născut la Milano, la o dată necunoscută, şi a murit la 10 noiembrie 1241. Când a fost ales papă, la 25 octombrie 1241, a luat numele de Celestin al IV-lea. Pontificatul său, de doar 17 zile, este unul dintre cele mai scurte din istorie, astfel încât Cancelaria potificală nu a reuşit să redacteze nici un document oficial în această perioadă.

Făcea parte dintr-o familie nobilă din provincia Varese (nordul Italiei), lângă Milano. Datorită protecţiei unchiului său, a întreprins o strălucită carieră ecleziastică ce i-a dat posibilitatea să facă parte din cancelaria arhiepiscopului din Milano (1223).

Numit cardinal de către papa Grigore al IX-lea, a fost trimis în calitate de legat pontifical în Toscana şi Lombardia (1227), unde a desfăşurat o intensă activitate diplomatică cu autorităţile politice locale, mai ales împotriva intereselor imperiale. La Milano, în luna ianuarie 1228, Goffredo a convins conducătorii oraşului să colaboreze cu tribunalul Inchiziţiei împotriva ereticilor, iar în mai 1229, a convocat un sinod provincial care a pus bazele unei profunde reforme a clerului.

La moartea lui Grigore al IX-lea (1241), colegiul cardinalilor era împărţit în două tabere din cauza conflictului dintre papalitate şi Frederic al II-lea. Pentru a-i obliga pe cardinali să se decidă mai repede în alegerea succesorului, senatorul Matteo Rosso Orsini i-a închis în palatul roman Septizonium, un fel de fortăreaţă, unde avuseseră loc şi alte alegeri pontificale (Inocenţiu al III-lea, Grigore al IX-lea). Acest gest îi dă dreptul să fie considerat primul conclav, dacă e privit din punct de vedere etimologic (cum clave, închis cu cheia), deşi acest termen este folosit pentru prima dată spre a indica interminabila sesiune electorală ţinută la Viterbo, după moartea lui Clement al IV-lea (noiembrie 1268), sesiune ce s- încheiat la 1 septembrie 1271, atunci când a fost ales papă Grigore al X-lea. Termenul va fi consacrat prin documentul acestuia din urmă, Ubi maius periculum, promulgat la 7 iulie 1274, şi aprobat de Conciliul din Lyon, în care se stabilea modul de desfăşurare a conclavului.

În urma acestei măsuri ferme a senatorului Matteo Rosso Orsini, după 60 de zile de deliberări în captivitate, cardinalii l-au ales pe Goffredo de Castiglione, dar acesta se îmbolnăveşte subit după numai două zile şi moare la 10 noiembrie 1241.
4. Inocenţiu al IV-lea (1243-1254)

Familia în care s-a născut Sinibaldo Fieschi, în jurul anului 1170, se număra printre cele mai bogate din regiunea Liguria, în nordul Italiei. Tatăl său avea misiunea imperială de a colecta taxele din acea regiune şi şi-a stabilit reşedinţa la Genova. Tânărul Sinibaldo şi-a început studiile la Parma, sub protecţia unchiului său, episcopul Obizzo. În anul 1213, se afla la Bologna, unde frecventează studium-ul de acolo.

În 1226, primeşte prima sa funcţie în cadrul Curiei Romane, auditor litterarum contradictarum, ceea ce indică excelenta sa pregătire juridică. Puţin după alegerea lui Grigore al IX-lea, acesta îl desemnează (1227) şef al Cancelariei pontificale, numindu-l cardinal cu titlul de Sf. Laurenţiu de Lucina.

În anul 1245, la 25 iunie, Sinibaldo este ales papă şi ia numele de Inocenţiu al IV-lea, după ce, timp de aproape doi ani, scaunul pontifical rămăsese vacant. Împăratul Frederic al II-lea, care nu eliberase pentru conclav pe cei doi cardinali făcuţi prizonieri în 1241, lângă insula Giglio, a primit vestea cu gaudio magno. Alegerea sa fusese posibilă, în sfârşit, în urma unui compromis între cardinali, compromis care prefigura capitulările din secolul al XIV-lea, şi care îşi propunea două obiective: reforma Bisericii şi concilierea cu împăratul.

Într-un prim moment, Frederic al II-lea a acceptat să îi elibereze pe cei doi prizonieri şi accesul liber spre Roma a celor ce urmau să fie convocaţi, dar ulterior şi-a retras ambasadorii din Roma. S-a stabilit o întâlnire între papă şi împărat, la Narni, în 7 iulie 1244, dar papa renunţă în ultimul moment şi fuge la Genova, unde se îmbolnăveşte. În toamna aceluiaşi an, pleacă la Lyon (Franţa), iar la 27 decembrie, convoacă un conciliu pentru următorul an, fiind invitat şi împăratul.

Pentru prima dată, superiorii generali ai ordinelor călugăreşti erau invitaţi, împreună cu cardinalii şi episcopii, să participe la un conciliu.

La 13 aprilie 1245, papa a reînnoit excomunicarea adresată împăratului Frederic al II-lea şi fiului său, regele Henric al VII-lea. Patriarhul de Antiohia a întreprins o ultimă tentativă de reconciliere între cei doi, în luna mai 1245, dar şi aceasta a eşuat. Era pentru prima dată după marile concilii din Lateran când scena lucrărilor conciliare era monopolizată de probleme eminamente politice, şi nu disciplinare sau pastorale, aşa cum trebuia să fie reforma Bisericii şi lupta împotriva ereziilor.

Pentru a oferi un suport poziţiei papei, în ambientele Curiei Romane a fost redactat un document, Eger cui lenia, o operă considerată a fi „unul dintre textele fundamentale ale teocraţiei pontificale” (M. Pacaut). Autorul combătea în mod sistematic toate argumentele înaintate de propaganda imperială anterior conciliului, ajungând să afirme că „acela care crede că nu este supus autorităţii vicarului lui Cristos (papa), nu-L recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu moştenitor al universului ca Dumnezeu şi Domn”. Papa, vicarul lui Cristos, avea o „legaţie generală” de la regele regilor, din partea căruia primise „plinătatea puterii de a lega şi dezlega pe pământ nu doar pentru anumite aspecte, ci în orice materie, astfel încât nici un lucru sau chestiune nu se putea sustrage de la această autoritate supremă care includea, în mod general, întreg universul”. Această scriere nu a fost redactată de papa Inocenţiu al IV-lea, dar, referitor la distincţia dintre cele două puteri, mergea pe aceeaşi linie cu cea a suveranului pontif, din opera sa Apparatus, atunci când afirma că împăratul, cu limitele şi excesele sale devenise „nedemn de Imperiu, de orice onoare şi demnitate”, şi că Domnul îl privase de „demnitatea Imperiului şi a regatelor”.

Conciliul din Lyon nu l-a intimidat pe Frederic, ba mai mult, s-a decis să vină personal pentru a lua poziţie împotriva papei, dar, în urma instigării la nesupunere din partea rudelor lui Inocenţiu al IV-lea, oraşul Parma s-a revoltat împotriva autorităţii sale imperiale (16 mai 1247), împăratul trebuind să se abată din drumul său. În luna mai 1248, trupele celor asediaţi au învins armatele imperiale, înfrângere care va marca politica lui Frederic al II-lea. Încercarea regelui Franţei de a-l reconcilia cu papa Inocenţiu al IV-lea s-a soldat cu un nou eşec.

În timpul şederii la Lyon, papa a fondat, în 1245, un studium generale, ce ar fi trebuit să însoţească Curia romană în peregrinările sale. De asemenea, imitându-l pe Frederic care fondase studium-ul din Napoli, a acordat titlul de studium numeroaselor şcoli private de drept civil şi canonic, ce funcţionau în cadrul Curiei romane. Toate acestea erau promovate pentru a enunţa poziţia oficială a Curiei în materie de legislaţie canonică.

În timpul conciliului, Inocenţiu al IV-lea a impus cardinalilor folosirea pălăriei roşii, simbol al legăturii cu papa ce purta o mantie roşie. Aceştia au folosit pentru prima dată pălăria roşie cu ocazia vizitei lui Inocenţiu la Cluny.

Inocenţiu s-a interesat îndeaproape de teritoriile ocupate de tătari în Extremul Orient, iar în acest sens a proiectat o amplă acţiune diplomatică, plecând de la cunoştinţele în materie ale unui anumit „arhiepiscop Petru”, probabil un prelat ce provenea din Rusia, şi ale lui Rugerro de Torrecuso, autorul operei Carmen miserabile super destructione Hungariae, deoarece acesta fusese prizonierul tătarilor între 1241 şi 1242. Papa i-a trimis ca ambasadori în ţinuturile mongolilor pe Laurenţiu de Portugalia şi pe Ioan din Pian del Carpine; acesta din urmă se va întoarce din inima Asiei în 1247. De asemenea, alte misiuni au fost încredinţate ordinelor religioase.

În anul 1249, papa l-a delegat pe superiorul călugărilor franciscani, Ioan din Parma, să meargă la curtea lui Ioan al III-lea Ducas Vataţes, împăratul bizantin din Nicea, pentru a sonda posibilităţile de pace şi de unire. Un alt călugăr franciscan, spaniolul Lope Fernandez de Ayn a fost trimis în Magreb, la califul Ali Aa-Said, în vederea obţinerii libertăţii de cult pentru creştinii din ţara sa.

Noul curent de intoleranţă faţă de evrei, alimentat de condamnarea Talmudului în ambientele universitare încă din vremea lui Grigore al IX-lea, l-a făcut pe Inocenţiu al IV-lea, la cererea cancelarului universităţii din Paris, să condamne conţinutul care putea fi o blasfemie „pentru Dumnezeu şi Cristos”, sau o dezonorau pe Sf. Maria. Papa afirma, totuşi, că acele părţi din Talmud care nu ofensau religia creştină puteau fi tolerate. Cardinalul legat Eudes de Chateauroux, însă, a rămas la concluzia că acele texte „sunt atât de pline de afirmaţii contradictorii, încât nu pot fi tolerate fără a cauza daune pentru religia creştină” şi a decis să nu restituie textele „intolerabile” rabinilor.

Atunci când a explodat un conflict între docenţii clerici şi cei apartenenţi ordinelor călugăreşti (1253-1259), Inocenţiu al IV-lea s-a poziţionat de partea călugărilor franciscani şi dominicani, aducându-le astfel o recunoaştere oficială la cel mai înalt nivel.

Prin constituţia apostolică Ad extirpandam (1252), Inocenţiu al IV-lea a legitimat folosirea torturii în procesele Inchiziţiei împotriva ereticilor.

Inocenţiu al IV-lea a murit la Napoli, la 7 decembrie 1254, unde a şi fost înmormântat în antica catedrală. La începutul secolului al XIV-lea, arhiepiscopul Umberto d’Ormont i-a transferat mormântul în noua catedrală.
5. Alexandru al IV-lea (1254-1261)
Rinaldo s-a născut în anul 1185, în bogata familie Conti din Segni, care deţinea şi mănăstirea Subiaco încă de la sfârşitul secolului al XI-lea. Un alt membru ilustru al familiei, Lotario dei Conti din Segni devenise papa Inocenţiu al III-lea.

Poziţia sa indecisă în faţa problemelor Bisericii ce necesitau o rezolvare urgentă, abuzul în folosirea pedepselor spirituale şi dezbinările pe care le-a provocat în structurile ecleziastice contribuie la construirea unei imagini negative asura pontificatului său.

Începând din anul 1219, Rinaldo apare în documentele pontificale ca subdiacon şi capelan al papei Honoriu al III-lea, iar mai apoi ca şi capelan al cardinalului de Ostia, Ugolino dei Conti din Segni, viitorul papă Grigore al IX-lea, unchiul său, pe care Rinaldo l-a însoţit în legaţia pontificală din Lombardia (1221). A fost numit cardinal de Sf. Eustache, în anul 1227, iar mai apoi de Ostia şi Velletri. Nu se ştie care au fost raporturile sale cu noul papă, Inocenţiu al IV-lea, dar cu siguranţă nu l-a însoţit pe acesta la Conciliul din Lyon (1245), continuând să îşi desfăşoare activitatea în provincia Campania, lângă Napoli, unde îi proteja în mod particular pe franciscani şi clarise. După câteva zile de la moartea lui Inocenţiu al IV-lea, la 16 decembrie, a fost ales papă, luând numele de Alexandru al IV-lea.

Imediat după urcarea pe scaunul pontifical, Alexandru al IV-lea a intrat în conflict cu fiul natural al lui Frederic al II-lea, Manfredi, căruia nu i-a recunoscut dreptul succesiunii la tron, preferând candidatura lui Edmond de Lancaster. Manfredi, care era şi tutorele nepotului legitim al lui Frederic al II-lea, Corradino, s-a autoîncoronat în Sicilia, ca dispreţ faţă de autoritatea pontificală, declanşând o lungă serie de conflicte în Lombardia, Toscana şi Statul Pontifical, între susţinătorii papii (guelfii) şi partizanii săi (ghibellinii). El a reuşit să învingă forţele ostile ghibellinilor, printre care şi Florenţa, în lupta de la Montaperti, din 4 septembrie 1260.

În Lombardia, legatul pontifical Filip Fontana, arhiepiscop de Ravenna, după ce a eliberat oraşele Padova şi Vicenza de sub dominaţia tiranului Ezzelino din Romano, a căzut în mâinile acestui personaj malefic (1258). După moartea lui Ezzelino (1259), un nou signore începe să îşi consolideze poziţia, în defavoarea intereselor Sfântului Scaun, Uberto Pallavicino, cu sediul la Brescia, care şi-a exercitat tot mai mult influenţa în Lombardia, reprezentându-l pe Manfredi. După câteva luni, Perceval Doria, un subordonat al lui Manfredi, şi-a extins autoritatea şi asupra provinciei Marche, aceasta fiind sustrasă controlului pontifical. La moartea lui Alexandru al IV-lea, statul pontifical îşi redusese semnificav importanţa, multe din teritoriile sale fiind sub influenţa lui Manfredi şi a celor care îi urmau politica.

Incapacitatea de a lua decizii rapide şi înţelepte, lipsa unei viziuni politice de ansamblu s-au răsfrânt şi asupra colegiului cardinalilor, care rămăsese, în anul 1261, la doar opt cardinali. Considerând că o eventuală numire de noi cardinali ar putea displace consilierilor săi apropiaţi, şi l-ar priva de suportul acestora, papa a refuzat acceptarea de noi membri în colegiul cardinalilor. Acest lucru, însă, nu a făcut decât să trezească noi ambiţii ostile în rândul consilierilor săi, mai ales între Ottaviano Ubaldini şi Giangaetano Orsini.