În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

La spiritualite moderne, L’essor: 1500-1650, Paris 1966 (Histoire de la spiritualite chretienne, III, p. II), c. V, Grandeurs et miseres de la spiritualite espagnole, pp. 146-186, în spec. pp. 149, 153, 157, 163, 170-171.

145 L. Venturi, Storia dell’arte, Milano 1929, IX.IV, pp. 752-754.

146 Textul sentinţei din 22 -VI -1633, în M., pp. 373-374. Cf. uneia dintre lucrările mai recente ale lui F. Soccorsi, Il processo di Galileo, Roma 1963 (autorul subliniază printre altele profunda credinţă catolică a lui Galileo şi examinează problema mai mult din punct de vedere teologic, decât istoric, referitor la modalitatea în care Galileo ar fi putut împăca convingerile sale personale cu ascultarea care ar fi fost numai exterioară. El ar fi putut adera la teza impusă nu ca fiind adevărată ci ca sigură, întrucât, în circumstanţele concrete ale epocii oferea puţine pericole pentru credinţă); P. PASCHINI Vita e opere di Galileo Galilei, 2 vol, Città del Vaticano 1964 (Cartea a avut cinstea să fie citată în nota Constituţiei pastorale Gaudium et Spes, la n. 36 cu referire la textul: „Să ne fie permis să deplângem anumite atitudini mentale care uneori nu lipsesc nici printre creştini, atitudini provenite din faptul că nu s-a înţeles suficient autonomia legitimă a ştiinţei, şi care, trezind contestări şi controverse, au aprins multe spirite încât să considere că ştiinţa şi credinţa se opun între ele”); L.Firo, Il processo di Galileo în Nel quarta centenario della nascita di Galileo Galilei, Milano 1966, pp. 83-102; Card. M. Martini, Gli esegeti del tempo di Galileo, ibid. pp. 115-124; M. Vigano, Il mancato dialogo fra Galileo e i teologi, Roma 1969 (în mod paradoxal, poziţiile exegetice ale lui Galileo sunt astăzi în mod universal recunoscute ca valide, în timp ce acelea epistemologice asupra valorii obiective a teoriilor ştiinţifice sunt puse în discuţie).

147 Cf. F. Boullard, Premiers itineraires en sociologie religieuse, Paris 1954, pp. 42-43; G. Le Bras, Etudes de sociologie religieuse, Paris 1955, I, pp. 60-61, 246-264 (Le Bras conclude: constrângerea juridică puţin aplicată şi puţin eficace; constrângerea sociologică foarte eficace: este greu a te sustrage presiunilor ambientului şi a sfida opinia publică: respectul uman, conformismul determină la practica religioasă). Iată însă un exemplu semnificativ în sensul opus cf. G. Martina, Aspetti della cura pastoriale a Sasrnano alla fine del’ancien regime, în „RSCI”, 22 (1968), pp. 39-435 (închisoare pentru câteva zile dată unui enoriaş puţin fidel faţă de Litughia duminicală).

148 A.M. Thieriot, Contele de Argental, 16-II-1761 – în F. M. A. Voltaire, Oeuvres completes, XXXVIII, Paris 1869, pp. 181 şi 195.

149 În acest sens, profundul simţământ de revoltă al lui G. G. Belli în sonetul Lo scommunicato ( „I sonetti”, prin grija lui G. Vigolo, Milano 1952, nr. 1259). Pentru alte mărturii ale reacţiei din timpul secolului al XIX-lea, cf. apendice I la R. Aubert, Il Pontificato di Pio IX, Torino 1970, Il clero italiano e la sua azione pastorale alla mettà dell’Otocento. pp. 788-789.

150 „În această noapte, două ore după miezul nopţii, din porunca regelui, au fost tăiaţi în bucăţi toţi Hughenoţii (...) Mă bucur din profundul inimii că i-a plăcut Maiestăţii divine ca la începutul pontificatului său [papa Grigore al XIII-lea, n.n.] să orienteze într-un mod atât de fericit şi de onorabil situaţia acestei Ţări (...) În aceeaşi dimineaţă, terminându-se Consistoriul, Sanctitatea Sa, împreună cu tot colegiul cardinalilor, s-a îndreptat spre biserica „Sfântul Marcu” pentru a cânta Te Deum şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru un har atât de fericit acordat poporului creştin”, P. Hurtbuise, ed., Correspondance du nonce en France Antonio Maria Salviati, 1572-1578), I, Roma 1975, 65-68; 202-209; 224-227.

151 În 1673, regele Angliei, Carol al II-lea, este determinat de parlament să promulge Actul de încercare (Test Act), prin care toţi funcţionarii statali sunt supuşi la o declaraţie de negare a prezenţei lui Cristos în Euharistie. Nu după mult timp (1685), regele soare Ludovic al XIV-lea revocă edictul din Nantes, în urma căruia 200 000 de calvini se văd constrânşi să părăsească Franţa. Aceste două dispoziţii reprezintă un pas înapoi, spre intoleranţa religioasă.

152 Interesant de studiat este cazul românilor ortodocşi din Transilvania, convertiţi la catolicism, care, pentru un timp destul de îndelungat, nu se vor bucura de aceleaşi drepturi ca şi celelalte trei naţiuni: unguri, saşi şi secui. Cf. paginile anterioare, precum şi bibliografia propusă.

153 Înainte de acesta, statutele coloniilor Providence (1636), Rhode Island (1641), Maryland (1649) şi Pennsylvania (1682) pot fi considerate ca promotoare ale libertăţii şi toleranţei religioase. Se crede, totuşi, că este important de precizat faptul că în aceste colonii mult mai toleranţi erau catolicii decât anglicanii sau calvinii.

154 O prezentare de ansamblu a problemei toleranţei religioase, începând cu Reforma protestantă şi până în secolul al XIX-lea, este oferită de: H. Kamen, Nascita della tolleranza, Milano 1967.

155 P. Blet, Le Clergé de France et la Monarchie, I-II, Roma 1959; Idem, Les assemblées du Clergé et Louis XIV de 1670 et 1693, Roma 1972.

156 Pentru teza romană, cf. C. De Brosses, Roma nel Settecento, Roma 1944, p. 174. Aceeaşi judecată este reluată într-un mod mult mai sever şi fără deosebiri de L. Rogier în „NHE”, IV, p. 53, unde se stabileşte de-a dreptul o legătură cauzală între triumful galicanismului şi asaltul dur al iluminismului şi al revoluţiei în Biserică. Pentru teza opusă, cf. P. Blet, Le clerge de France et la monarchie, etudes sur les assemblees generales du clerge de 1615 a 1666, 2 vol., Roma 1959, în spec. în concluzie, II, pp. 399-406, 420-431. De ex. a se vedea vibranta peroraţie de la pagina 431: „N’est-ce pas que les eveques du concordat de 1516 nommes par le Roi, pouvus de riches benefices, seigneurs, duce et pairs, consedilleurs du Roi en tous les conseils, n’ oubliaient pas leurs charges de pasteurs d’ames et de successeurs des apotres?…Si puissante fut-elle, la tradition nationale ne leur fit jamais oublier la tradition catholique…Nous pouvons y voir une raison pour laquelle l’Eglise de France ne disparut pas avec le regime politique et social auquel elle etait si intimement attachee, et put continuer dans un monde nouveau son antique mission”. Antinomia accentuată, neîncrederea romană şi tenacitatea episcopilor în a-şi apăra autonomia din motive pastorale, vor continua în întreg sec. XIX, şi vor fi motiv pentru vii neînţelegeri dintre cele două părţi. Oricare ar fi judecata definitivă asupra acestei probleme centrale, chiar ţinând cont de momentele de slăbiciune (în conflictul dintre Ludovic XIV şi Inocenţiu XI, şi după aceea), este sigur că nu se poate accepta „ad litteram” reproşul relatat de De Brosses, nu se poate uni într-o singură condamnare globală clerul francez, nu pot fi acceptate fără a fi analizate severele judecăţi pronunţate de unii clerici romani, nici chiar cele ale pontifilor (de ex. a lui Pius IX) despre unii exponenţi ai Bisericii din Franţa.

157 Pentru discursul lui Bossuet, cf. A. G. Martimort, Le gallicanisme de Bossuet Paris 1953, pp. 396-422; P. Blet, Les assemblees du clerge et Louis XIV, Roma 1972, pp. 274-276.

158 DS 2281-2284. Referitor la evenimentele din aceste luni, a căror concluzie este declaraţia drepturilor, cf. P. Blet, Les assemblees…, cit., pp. 286-317. Rezumând concluziile lui P. Blet, L. Mezzadri (FM 19, I, p. 583) a scris: „În provocarea…celor 4 articole au fost mult mai responsabile intransigenţa romană şi tendinţele clerului decât politica suveranului”.

159 Cf. P. Blet, Les Assemblées..., 274-276.

160 DS 2281-2285.

161 Parlamentul francez, ajutându-i pe jansenişti, va nega Bisericii orice putere coercitivă şi va declara că admiterea credincioşilor la sacramente este de competenţa puterii civile.

162 Referitor la Fleury cf. F.GAQUERE, La vie et les oevres de Claude Fleury Paris 1925. Au fost puse la Index lucrările sale: Institutions de droit ecclesiastique, Catechisme Historique şi Neuvieme discours sur les libertes de l’Eglise gallicane.L’Histoire ecclesiastique (20 vol. apărute între anii 1691-1723, care ajung până la anul 1414, completate cu încă 16 de abatele Fabre până în 1594). Era gata să fie condamnată traducerea sa în italiană, însă Benedict XIV a preferat să determine pe editorul veneţian să renunţe la continuarea tipăririi, în urma acordării unei sume foarte mari de bani. „Fleury avait le tort de voir trop exclusivement le bien dans l’antiquitè et le mal dans les temps plus recents”( GAQUERE op. cit., p. 427). Referitor la Alexandre, cf. Dict. Hist. Geogr. Ecl., II, col. 280-287, şi A. MERCATI, Intorno alla romanità di Noel Alerxandre în „Archiv. Fratrum Praedic.”, 16 (1946), p. 5-83. În timp ce Selecta Historiae capita et in loca eiusdem insignia dissertationes historicae, chronologicae dogmaticae, în 26 vol., au fost puse la Index, nu a fost condamnată ediţia începută de Lucca da Roncaglia în 1734, completată cu adăugiri personale de Mansi în 1749 (activitatea editorială a lui Lucca în sec. XVIII se îndrepta în a „salva” prin retuşuri delicate cele mai importante lucrări ale timpului).

163 Articolele restabileau acel „placet”, impuneau predarea celor 4 articole galicane din 1682, porunceau adoptarea unui catehism unic aprobat de guvern, interziceau convocarea sinoadelor şi rămânerea legaţilor în Franţa fără acel „beneplacit statal”; autorizau recursul la sfatul Statului împotriva sentinţelor tribunalelor bisericeşti, împărţeau parohii în două categorii, parohi staţionari, inamovibili, însă supuşi acelui „nihil obstat” statal pentru numire şi „desservents”, amovibili de către episcop, însă retribuiţi rar. Textul celor 54 de articole în M., n. 559, pp. 420-422.

164 Textul concordatului în MERCATI, I, pp. 561-572. Referitor la concordat cf. FM. XIX, I, pp. 265-350, H, VI, I, pp. 63-73; NHE, IV, pp. 275-285. Articolele organice în M, pp. 420-422; n. 559. Iată textul articolului 3 al concordatului din 1801, care interesează mai mult: „Summus Pontifex tgitularibus galicafrum ecclesiarum episcopis significab it se ab iis pro bono pacis et unitatis, omnia sacrificia firma fiducia expectare, eo non excepto quo ipsas suas episcopales sedes resignent. Hac hortatione praemissa, si huic sacrificio, quod Ecclesiae bonum exigit, renuere ipsi vellent (fieri id autem posse Summus Pontifex suo non reputat animo), gubernationibus gallicarum ecclesiarum novae circumscriptionis de novis titularib us providebitur.

165 Numărul episcopilor depuşi este relatat cu unele variante de către diferiţi autori: se urmăreşte o autoritate ca A. LATREILLE, L’Eglise catholique et la revolution, Paris 1970, II, p. 47. Pius al VII-lea a invitat pe toţi episcopii să îşi dea demisia prin scrisoarea pontificală Tam multa; urmează „Reclamations tres respectueuses”, neluate în seamă de papa; bula Qui Christi Domini vices, alegerea din partea guvernului a noilor episcopi (28 aleşi dintre episcopii care erau în fruntea unor vechi sedii episcopale în timpul acelui „ancien régime” – dintre care 12 episcopi „constituţionali”, adică dintre cei care, neascultând de Pius al VI-lea, au jurat fidelitate faţă de Constituţia civilă a clerului, şi care acum şi-au făcut retractarea într-un mod destul de ambiguu, printr-o înşelăciune substanţială faţă de legatul pontifical Caprara – şi 32 de episcopi noi). Scrisoarea Tam multa, în Bullarii Romani Continuatio, VII, I, Prati 1850, pp. 165-168 ; Bula Qui Christi Domini vices (în text italian), ibid. pp. 168-174.

166 Această tendinţă, care nu face distincţie între unitate şi uniformitate, apare în mod clar în răspunsul secretarului de stat, din 24 iunie 1834, către însărcinatul cu afaceri din Brazilia, referitor la ideea guvernului brazilian de a redacta un regulament de disciplină bisericească: „Spiritul Bisericii în materiile disciplinare (este) de a ţine… mereu fermă uniformitatea legilor sale, neadmiţând nici o deviere a lor în afară de cazuri particulare şi extraordinare… (de aceea) Sf. Scaun nu va permite niciodată un codice de învăţătură bisericească în care ar fi într-un oarecare mod alterate prescrierile legilor; că apoi în numitul codice nu s-ar prescrie nimic care să fie în neconformitate cu legile sus-numite, nu se vede ce utilitate sau cel puţin ce necesitate ar fi de a-l publica (ASV, SdS, 1834, 251, 4, 449).

167 Textul Precizării din Ems în M., n. 553, pp. 414-415.

168 Textul Constituţiei civile a clerului, 12 iulie 1790, în EM, pp. 270-284. Asupra Constituţiei, cf. A. LATREILLE, L’Eglise catholique et la revolution, I. Le pontificat de Pie VI et le crise francaise Paris 1970; FM, XIX, I , pp. 85-98; H. VI, I, pp. 26-30; NHE, IV, pp. 172-176.

169 La data de 20 septembrie 1870, Pius al IX-lea refuză ca trupele „Risorgimentului” să ocupe pacific Roma. Ca şi soldaţii lui Mahomed, acestea pătrund în oraş tot printr-o spărtură a zidului (Porta Pia). Este interesant de notat sfârşitul celor două puteri, depăşite de evenimentele istorice, Imperiul Roman de Răsărit şi Statul Papal, care dispar în faţa cuceritorilor ce pătrund în oraş într-un mod puţin victorios şi nobil, printr-o spărtură din zidurile fostelor capitale ale Imperiului Roman, Constantinopol şi Roma. O simplă coincidenţă istorică. Înainte de căderea Romei în mâinile armatelor lui Garibaldi, Pius al IX-lea mai spera încă într un miracol care să salveze Cetatea Eternă. Ultimul împărat bizantin, Constantin al IX-lea, va muri eroic pentru apărarea cetăţii, la poarta „Sfântul Roman”, după ce, în dimineaţa zilei fatale, asistase la celebrarea unui serviciu religios în biserica „Sfânta Sofia”, implorându l pe Dumnezeu să salveze oraşul de puterea semilunii.

170 Tot el însă a dispus ca marile biserici ale capitalei să fie transformate în moschei, în primul rând celebra bazilică a lui Iustinian, „Sfânta Sofia”, astăzi muzeu.

171 De la fondatorul lor Bogomil; bogomilismul se afirmă în secolul al X-lea şi susţine un principiu dualistic (Dumnezeul binelui şi Dumnezeul răului). Sunt înrudiţi cu alte secte ale Evului Mediu: catarii şi albigenzii.

172 Trebuie menţionată aici şi Bulgaria. În perioadele 927-1018 şi 1235-1393, bulgarii au avut o Patriarhie proprie cu centrul la Ohrida şi apoi la Târnovo, aici fiind şi capitala celui de-al doilea ţarat bulgar. În 1393, turcii cuceresc Bulgaria, ortodocşii de aici depinzând de acum de Ohrida, iar aceasta de Constantinopol. Din cauza insurecţiilor autohtonilor (1595 şi 1688), care fac să crească tensiunile dintre mănăstirile fidele tradiţiei naţionale şi cele dependente de Fanar, sultanul Mustafa al III-lea anexează, în 1767, arhiepiscopia de Ohrida la patriarhia de Constantinopol. De acum înainte, atât liturgia, cât şi conducerea şi administraţia bisericească grecească vor anihila tradiţia bulgară.

173 Deşi, o dată cu căderea Constantinopolului, numele oraşului este schimbat în Istanbul, niciodată patriarhii de aici nu au acceptat să fie numiţi patriarhi de Istanbul. Pentru ei, unicul titlu valabil este cel de patriarh ecumenic de Constantinopol, titlu care are o istorie ce începe o dată cu conciliul din 381, şi mai ales se fundamentează pe canonul (politic) 28 al Conciliului ecumenic din Calcedon (451).

174 Lumea creştină greacă este cunoscută în Occident şi prin cărţile care se tipăresc până în sec. al XIX-lea în tipografia din Veneţia.

175 Originar din Creta, patriarh de Alexandria (1602-1620) şi de Constantinopol (1620-1638). În 1596, soseşte la Brest-Litovsk pentru a împiedica unirea armenilor cu Roma. Întreţine legături directe sau prin corespondenţă cu papa Paul al V-lea, cu arhiepiscopul anglican de Canterbury, cu protestanţii prezenţi la Istanbul. Autor al unei lucrări de orientare calvină, Mărturisirea Bisericii Ortodoxe, apărută la Geneva în 1629. Din cauza eterodoxiei sale, intră în conflict cu clerul ortodox, după care este depus şi asasinat de turci în 1638.

176 Influenţa latină în scrierile ortodoxe din sec. al XVII-lea îşi are explicaţia în faptul că mulţi greci studiază în colegiul grecesc din Roma sau în alte şcoli catolice din Europa.

177 Traducerea lui Sirigos, suspectată şi ea de influenţe eretice latine, apare abia în 1667, fiind tipărită la Leyda sau Amsterdam.

178 Până în 1328, Biserica naţională rusă îşi are scaunul mitropolitan la Kiev; din acest an, acesta se mută în noua capitală a regatului, Moscova, care rămâne subordonată Constantinopolului până la ridicarea ei la rangul de patriarhie. În timp ce Imperiul Bizantin cade în mâinile turcilor, ruşii reuşesc să se elibereze de tătari (Hoarda de aur), sub stăpânirea cărora fuseseră până în sec. al XIII-lea. În 1472, marele duce al Moscovei Ivan al III-lea se căsătoreşte cu Sofia, nepoata ultimului împărat bizantin, stabilind în emblema Rusiei acvila bicefală a Bizanţului. După 1453, ruşii cred că rolul de apărători ai ortodoxiei le aparţine lor, iar drepturile bisericeşti ale Constantinopolului aparţin acum Moscovei, a treia Romă. Sub Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584), tătarii sunt învinşi pentru totdeauna, iar Rusia dobândeşte autonomia politică. Marele duce al Moscovei va lua de acum înainte titlul de ţar (cezar, împărat), iar Biserica trece sub stăpânirea lui absolută. În acest context, are loc ascensiunea Moscovei la rangul de patriarhie.

179 Aceleaşi principii fuseseră enunţate anterior, în constituţia statelor nord-americane din a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea. În altă ordine de idei, trebuie menţionat că libertatea, egalitatea şi fraternitatea, înţelese şi aplicate într-un mod propriu, sunt cele trei cuvinte (alături de alte simboluri semnificative) care domină atât templele, cât şi locurile de întrunire ale masoneriei.

180 Pentru perioada 1860-1909, arhiva Ministerului de Externe al Chinei conţine 910 volume, cea mai mare parte dintre ele redând tocmai aceste conflicte dintre chinezi şi francezi.

181 A. Mercati, Raccolta di concordati su materie ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili, I (1098-1914), Vatican 1954, 1096-1097.

182 Referinţe la documente anterioare Revoluţiei Franceze se pot găsi în Nouvelle Histoire Ecclésiastique, V, 432 ş.u.

183 État de mission catholique en Cine, Poissy 1848.

184 Într-o a doua ediţie, versiunea italiană a Istoriei Bisericii de Rorhbacher atenuează acuzele dure, prezente în prima ediţie, faţă de cei care, prin împiedicarea formării unui cler indigen, se făcuseră vinovaţi de eclipsa Bisericii din Japonia.

185 Leon al xiii-lea, Acta, XIII, Roma 1894, 190-197.

186 Cf. A. Mercati, Raccolta di concordati..., I, 844-852.

187 X. De Monclos, Lavigerie, le Saint Siège et l’Eglise, 1846-1878, Paris 1965.

188 É. Poulat, Storia, dogma e critica nella crisi modernista, Brescia 1967; J. Rivière, Le modernisme dans l’Église, Paris 1929; A. Botti, La Spagna e la crisi modernista. Cultura, società civile e religiosa tra Otto e Novecento, Brescia 1987.

189 Operele fundamentale: L’Évangile et l’Église (1902) şi Autour d’un petit livre (1903), în care apără ideile din lucrarea anterioară.

190 The Church and the future (1903), Letter to a University Professor (1904), Lex credendi (1906), Trough Scylla and Charybdis (1907) şi Medievalism (1908).

191 Lettere di un prete modernista (1907). E considerată de ajutor o cunoaştere cel puţin sumară a acestor trei capi ai modernismului, nu atât a vieţii lor, cât mai ales în ceea ce priveşte ideile pe care le propun. O expunere sintetică şi penetrantă a modernismului francez, englez şi italian se poate găsi în H. Jedin, ed., Storia della Chiesa, IX, Milano 1982, 520-550.

192 G. Verucci, I cattolici e il liberalismo dalle „Amicizie Cristiane” al modernismo, Padova 1968.

193 P. Scoppola, Crisi modernista e rinnovamento cattolico in Italia, Bologna 1976, 360.

194 Pentru o bună cunoaştere a vieţii consacrate, este indispensabilă consultarea unei opere colective: G. Pelliccia, G. Rocca, Dizionario degli Istituti di perfezione, I-VIII, Roma 1974-1988.

195 Exemplar se arată romanul lui G. Bernanos, Dialogurile carmelitelor, ce redă martiriul carmelitelor din Compigne.

196 J. Benimeli, G. Caprile, Massoneria e Chiesa cattolica, Roma 1982.

197 A. Luciani, Cristianesimo e socialismo, I-II, Genova 1990; P. Pombeni, Socialismo e cristianesimo (1815-1975), Brescia 1977.

198 M. Camisasca, M. Vitali, I movimenti nella Chiesa negli anni‚80, Milano 1981.

199 G. Concetti, Chiesa e politica, Casale Monferrato 1989.

200 Pentru aprofundare, cf. N. Arbal, I democristiani nel mondo, Torino 1990.

201 Fundamentală rămâne colecţia de documente în 11 volume Actes et documents du St. Siège relatifs à la seconde guerre mondiale, Città del Vaticano 1965-1981.

202 Cf. R. Angeli,