În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

Concluzie

Printr-un efort extraordinar, Biserica a reuşit în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea să îşi mobilizeze forţele şi să pună în practică reformele stabilite în cadrul Conciliului al II-lea din Vatican. Nu au lipsit dificultăţile, lucru ce poate fi constatat şi astăzi, în realizarea acestor directive, dar cel mai important fapt este acela că Biserica şi-a demonstrat sieşi şi lumii întregi dorinţa pentru o autentică reînnoire spirituală şi instituţională în toate sectoarele sale şi la toate nivelurile, schimbări care încearcă să ţină cont şi de actualul context social (în primul rând), cultural şi politic.

Istoria Bisericii post-conciliare a fost profund marcată de personalitatea celor doi papi care au realizat schimbări epocale, la nivel instituţional, de percepţie a imaginii Bisericii în lume, şi mai ales pe plan spiritual: Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au fost cu adevărat persoane profetice pentru timpurile respective prin măreţia personalităţii lor ce a influenţat într-un mod decisiv Biserica contemporană.

Biserica de astăzi este o Biserică deschisă dialogului cu Bisericile surori orientale, dar şi cu toate comunităţile ecleziale creştine ce-l recunosc pe Isus Cristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, promovând mişcarea ecumenică în toate aspectele ei prin forme concrete de colaborare şi împărtăşire reciprocă a experienţelor creştinilor de astăzi.

Un aspect particular îl reprezintă dialogul inter-religios, Biserica insistând prin documentele şi iniţiativele sale în direcţia dezvoltării unui schimb autentic de valori spirituale între toate religiile lumii, mai ales între cele trei religii „avraamitice”: religia ebraică, creştinismul şi islamul (fiind înfiinţate două comisii speciale care coordonează dialogul cu aceste religii).

După un entuziasm iniţial, s-a constatat însă că sunt tot mai multe piedici, fie la nivelul ecumenismului (de cele mai multe ori la nivel instituţional, dar şi din cauza intromisiunii elementului politic – vezi cazul Greciei, Rusiei), fie în realizarea unui autentic dialog inter-religios, deseori înţeles doar din perspectiva prozelitismului la propria religie, şi totală intoleranţă faţă de celelalte religii (cazul statelor arabe fundamentaliste – se pot construi moschei la Roma, Berlin şi Paris, dar în nici un caz biserici în Arabia Saudită…) care riscă să pună în dificultate, sau chiar să anuleze, eforturile depuse până acum în acest sens.

De aceea, ne rămâne nouă, celor care trăim acum, astăzi şi aici, în contextul concret al Bisericii noastre locale, să contribuim la clădirea Bisericii universale a lui Cristos, prin angajare şi mărturie, dialog şi colaborare, lăsându-ne conduşi de Duhul Sfânt, Duh al unităţii şi al păcii.


Suport pentru studiul individual:

1. 
   Perioadele Conciliului al II-lea din Vatican; documente şi declaraţii conciliare.
   
2. 
   Reforma instituţională, liturgică şi catehetică.
   
3. 
   Cum sunt realizate noile concordate dintre Biserică şi state?
   
4. 
   Când a fost elaborată, şi de ce, teologia eliberării?
   
5. 
   Care este specificul teologiei înculturării din Africa?
   
6. 
   Care a fost evoluţia mişcării ecumenice la nivel mondial în ultimii 50 de ani?
   
7. 
   Care sunt instituţiile Bisericii ce sunt implicate în mod direct în activitatea misionară?
   
8. 
   Cum acţionează Biserica, şi prin care instituţii, la nivelul ecumenic şi al dialogului inter-religios?
   
9. 
   O imagine de ansamblu a prezenţei Bisericii pe mapamond.
   
10. 
    Care este implicarea concretă a Bisericii locale în iniţiativele ecumenice şi de dialog inter-religios?
    

BIBLIOGRAFIE
AAS - „Acta Apostolicae Sedis. Commentarium officiale”, Roma 1909-.

Aa. Vv., Des prêtres noirs s’interogent, Paris 1956.

Alberich, E., Natura e compiti di una catechesi moderna, Torino 1974.

Amalorpavadas, D. S., Gospel and Culture, Evangelization and Inculturation, Bangalore 1978.

Bedouelle, G., La storia della Chiesa, vol.14, Jaca Book, Milano 1993.

Beyer, J., Le nouveau code de droit canonique. Esprit et structures, în „Nouvelle Revue

Théologique”, 106 (1984).

Beyer, J., Primo bilancio dei capitoli di rinnovamento, în „Vita consacrata”, 8 (1972).

Beyer, J., Il rinnovamento attuato delle famiglie religiose: realizzazioni e difficoltà, în La famiglia cristiana riflette la sua vocazione nella Chiesa di oggi, Torino 1973.

Bianchi, S. – Turrisi, A., Gli estremisti di centro. Il neo-integralismo degli anni ’70, Rimini-Firenze 1975.

Bimwnyi, O. – Kweshi, R., Discours théologique negro-africaine, Paris 1981.

Boff, C., Teologia e Prática. Teologia do Politico e suas mediações, Petrópolis 1978.

Boff, L., Gesù Cristo liberatore, Assisi 1973.

Bugnini, A., La riforma liturgica (1948-1975), Roma 1983.

Caprile, G., Il sinodo dei vescovi 1977; IV Assemblea generale, Roma 1978.

Caprile, G., Le „ragioni” di mons. Lefebvre. Fatti e reflessioni, Roma 1972.

Carcel Ortí, V., La Chiesa in Europa, 1944-1991, Ed. Paoline 1992.

Cardenas Guerrero, E., Un continente que se transforma: de Medellín a Puebla, 1968- 1990. La Tercera Conferencia General del Episcopato Latino-americano: Puebla, în Manual de Historia de la Iglesia, X, La Iglesia del siglo XX en España, Portugal y America Latina, Barcelona 1987.

Carvajal, J. G. – Corral, J., Relaciones de la Iglesia y del Estado, Madrid 1976. Corral, C., Universalis vigentia concordatorum, în „Periodica”, 75 (1986).

Deissmann, A., Die Stokholmer Weltkirchenkonferenz, Berlin 1929.

De Rosa, G., La riduzione din don Franzoni allo stato laicale, în „Civiltà Cattolica”, III, 1976.

Dortel Claudot, M., Revisione delle costituzioni degli istituti di vita consacrata, în Vaticano II. Bilancio e prospettive venticinque anni dopo, Assisi 1987.

Dussel, E., Storia della Chiesa in America Latina (1492-1992), Brescia 1992.

Ela, J. M., Le cri de l’homme africaine, Paris 1980.

Hegba, M., Emancipation d’Eglise sous tutelle. Essai sur l’ère post-missionaire, Paris 1976.

Falconi, C., La contestazione nella Chiesa, Milano 1969.

Feliciani, G., Le conferenze episcopali, Bologna 1974.

Fiancada, G., Problematica dell’osceno e tutela del buon costume, Padova 1984. Galilea, S., La teologia della liberazione dopo Puebla, Brescia 1979.

Gibellini, R. (ed.), La nuova frontiera della teologia in America Latina, Brescia 1975.

Gibellini, R., Le nuove prospettive della teologia post-conciliare, în Jedin, H. (ed.), Storia della Chiesa, vol. X, Jaca Book, Milano 1995.

Gibellini, R., Una teologia dal grido degli oppressi, în „Il Regno-Attualità”, 4 (1992). Girardi, G., Cristiani per il socialismo: perché ?, Assisi 1975.

Gutiérrez, G., Teologia della liberazione. Prospettive, Brescia 1972.

Gutiérrez, G., Bere al proprio pozzo. L’itinerario spirituale din un popolo, Brescia 1984.

Gutiérrez, G., Come parlare di Dio a partire da Ayacucho ?, în „Concilium”, 1 (1990).

Gutiérrez, G., Teologia della liberazione, Brescia 1992.

Iserloh, E., La storia del movimento ecumenico, în Hedin, J. (ed.), Storia della Chiesa, vol. X, Jaca Book, Milano 1995.

Kabesele Lumbala, F., Cristianesimo e culture: un arricchimento reciproco?, în „Concilium”, 1 (1994).

Kraft, H., Christianity in culture: a Study in Dynamic Biblical Theologizing in a Cross- Cultural Perspective, New York 1979.

Lubich, C., Fermenti di unità, Roma 1963.

Marranzini, A., Correnti teologiche postconciliari, Roma 1974.

Marazzitti, M., Cultura di massa e valori cattolici: il modello di „Famiglia Cristiana”, Bari 1984.

Martina, G., Storia della Chiesa. Da Lutero ai nostri giorni, vol. 4, Morcelliana, Brescia 1995.

Martina, G., Problematiche ed esigenze della Chiesa, oggi in Italia, în Chiesa e società sarde, Cagliari 1990.

Martina, G. – Monticone, A., V. Blanchet, Senso della Chiesa e dello Stato, în Laici del nostro tempo, sub îngrijirea lui Ghidelli, C. – Lazzaro, G., Roma.

Martinort, A. G., Bilancio della riforma liturgica, Milano 1974.

Mosca, V., Casus monialium carmelitarum excalceatarum, în „Periodica de re morali canonica liturgica”, 75 (1986).

Mulago, V., Un visage africaine du christianisme. L’union vitale bantu face à l’unité vitale ecclésiale, Paris 1965.

Muñoz, R., Nueva conciencia de la Iglesia en América Latina, Santiago de Chile 1973. Mveng, E., L’Afrique dans l’Eglise: paroles d’un croyant, Paris 1985.

Ngindu Mushete, A., Breve storia della teologia in Africa, în Gibellini, R. (ed.), Percorsi di teoogia africana, Brescia 1994.

Perrin, L., Il caso Lefebvre, Genova 1991.

Pribilla, M., Vonder kirchlichen Einheit, Fribourg 1929.

Rocca, G., Donne religiose, Roma 1992.

Rouse, R. – Neill, St. Ch., Geschihte der Ökumenischen Bewegung, II, Göttingen 1958.

Sandri, L., Humanae vitae e magistero episcopale. Relazione e indice analitico, Bologna 1969.

Sobrino, J., Il martirio dei gesuiti salvadoregni, Brescia 1990.

Sobrino, J., Cristología desde América Latina, México 1976.

Tavard, G. H., Geschihte Ökumenischen Bewegung, Mainz 1948.

Thomas, V. – Luneau, R., La terre africaine et ses religions, Paris 1981.

Temples, P., La philosophie Bontoue, Elisabethville 1945.

Tutu, D., Anch’io ho il diritto di esistere, Brescia 1985.

CUPRINS

CAPITOLUL I:

REFORMA GREGORIANĂ ŞI LUPTA PENTRU ÎNVESTITURI
CAPITOLUL II

PONTIFICATUL LUI INOCENŢIU AL III-LEA - p 16
CAPITOLUL III

CRUCIADELE ŞI MIŞCĂRILE SPIRITUALISTE

DIN SECOLELE XII-XIII.

INFIINȚAREA INCHIZIŢIEI - p 24
CAPITOLUL AL IV-LEA

ORDINELE MENDICANTE (CERŞETOARE).

PIETATEA POPULARĂ - p 45
CAPITOLUL AL V-LEA

PAPII SECOLULUI AL XIII-LEA - p 61
CAPITOLUL AL VI-EA

PAPALITATEA LA AVIGNON - p 86
CAPITOLUL AL VII-LEA

SCHISMA OCCIDENTALĂ (1378-1417) - p 94
CAPITOLUL AL VIII-LEA

CONCILIILE ECUMENICE ALE EVULUI MEDIU TÂRZIU - p 109
CAPITOLUL AL IX-LEA

CONCILIUL ECUMENIC DIN BASEL-FERRARA-FLORENŢA-ROMA (1431-1445) - p 120
CAPITOLUL AL X-LEA

SCOLASTICA ȘI UNIVERSITĂȚILE.

VIAȚA INTERNĂ A BISERICII

UMANISMUL ȘI RENAȘTEREA - p 128

CAPITOLUL AL XI-LEA

REFORMA PROTESTANTĂ - p 173

capitolul al xii-lea

EUROPA DUPA REFORMA PROTESTANTA - P 197

capitolul al xiii-lea

CONCILIUL DIN TRENTO - P 233

capitolul al xiv-lea

SFÂNTUL IGNATIU DE LOYOLA.

SOCIETATEA LUI ISUS - p 263
capitolul al xv-lea

bisericile orientale unite cu roma.

unirea din transilvania (1700) - p 288
capitolul al xvi-lea

toleranta si intoleranta religioasa in europa (sec. xvi-xviii) - p 308

capitolul al xvii-lea

nationalismele religioase: galicanismul, febronianismul, iosefinismul (secolele XVII-XVIII)- p 328

capitolul al xviii-lea

bisericile de rit bizantin din imperiul otoman - p 361
capitolul al xix-lea

revolutia franceza- p 380

capitolul al xx-lea

activitatea misionara a bisericii catolice in sec. xix-xx - p 388

capitolul al xxi-lea

biserica din europa in sec. al xix-lea.

statul pontifical, liberalismul, modernismul, problema sociala - p 424
capitolul al xxii-lea

viata consacrata, pietatea si cultul in sec. xix-xx - p 464

capitolul al xxiii-lea

BISERICA CATOLICA IN PERIOADA CONTEMPORANA.

DIALOGUL CU RELIGIILE SI CULTURILE LUMII - p 476
cuprins - p 566

1Vezi Jedin, H., Storia della Chiesa, IV, Milano 1983, ed. Jaca Book, p. 479-487.

2Această expunere generală a reformei Bisericii condusă de Grigore al VII-lea poate fi completată cu exemplificări luate din ţările creştine occidentale. Pentru aceasta, cf. H. Jedin, Storia della Chiesa, IV, p. 487-500.

3MERCATI, A., Raccolta di concordati su materie ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili, I (1098-1914), p. 18-19.

4PACAUT, M., La théocratie: l’Eglise et le pouvoir au Moyen Age, Paris, 1989, p. 107-124.

5MACCARRONE, M., Studi su Innocenzo III, Padova, 1972.

6Este interesant de reţinut că, prin decretul de la 31 decembrie 1199, prin care se proclama organizarea celei de-a IV-a cruciade, se stabilea că o parte din finanţarea ei trebuia să provină dintr-o taxă egală cu a patruzecea parte a tuturor veniturilor ecleziastice, papa Inocenţiu al III-lea impunându-şi sieşi şi cardinalilor plata celei de-a zecea parte din veniturile proprii.

7LORTZ, J., Storia della Chiesa considerata in prospettiva di storia delle idee, vol. 1, Roma 1980⁴, p. 448.

8Dizionario storico del papato (ed. Philipe Levillain ed.), Milano, 1996, p. 790.

9LORTZ, J., op. cit., p. 505.

10Un studiu de ultimă oră publicat în limba română este cel al lui ASBRIDGE, T., Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfînt, Ed. Polirom, Iași 2011.

11Cf. LORTZ, J., op. cit., p. 447.

12 Se pare că au participat circa 30 000 de oameni, dintre care 3 000 erau cavaleri.

13 Cf. FRANZEN, A., Breve storia della Chiesa, Brescia 1980, p. 198.

14FRANZEN, A., op. cit., p. 199.

15LORTZ, J., op. cit., p. 449.

16MOHR, W., Tanchelm von Antwerpen, eine nochmalige Überprüfung der Quellenlage, în Annales Universitatis Saraviensis, Saarbrucken, 3 (1954), p. 234-247.

17 Cf. MANSELLI, R., Studi sulle eresie dl secolo XII, Roma, 1953, p. 24-43.

18 Cf. SPALTING, L., De Apostolicis et Pseudo-Apostolicis, Monaco, 1947, p. 67-69.

19 Cf. RAGAZZONI, A., Arnaldo da Brescia nella tradizione storica, Brescia, 1937.

20 Cf. FRANZEN, A., op. cit., p. 202.

21 Cf. SAVINI, S., Il catarismo italiano ed i suoi vescovi, Firenze, 1958.

22 Cf. SOLOVIEV, A., Le symbolisme des monuments funéraires er Cathares, în Actes du X Congres Internationale d’Etudes byzantines, Istambul, 1957, p. 162-165.

23 Cf. ROUSSEAU, H., Le Dieu du Mal, în Mythes et religions, 47, Paris, 1963.

24Cf. JEDIN, H., op. cit., vol V/1, Milano 1983³, p. 298-308.

25Cf. MANSI, J. D., Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, Graz 1960-1962, vol. XXI, 1177-78 (can. 4)

26JEDIN, H., Storia della Chiesa, vol.V/1, Milano, 1999, p. 145.

27Ibidem, p. 146.

28Ibidem.

29Ibidem, p. 147.

30 Cf. FRANZEN, A., op. cit., p. 205.

31FRANZEN, A., op. cit., p. 206.

32Ibidem.

33Il libro nero del comunismo, ed. Mondadori, Milano 1998. Vezi și ROYAL, R., Martirii catolici din secolul al XX-lea, ed. Sapientia, Iași 2003.

34LORTZ, J., op. cit., p. 527.

35LORTZ, J., op. cit., p. 535.

36Ibidem, p. 537.

37Ibidem, p. 541.

38BAGLIANI, A. P., Onorio III, în P. Levilain (ed.), Dizionario storico del papato, Milano 1996, p. 1032.

39MANSILLA, D., La documentacion pontificia de Honorio III (1216-1227), Roma 1965.

40MOREIRA, A., O papa João XXI, filosofo e politico, Porto 1942.

41VONES, L., Giovanni XXI, în Dizionario storico del papato, op. cit., p. 563.

42DANTE, Inferno, XIX, 70-72.

43 J. Lortz, op. cit., p. 573.

44 A. Franze, op. cit., p. 224.

45 L. Mezzadri, Storia della Chiesa tra medioevo ed epoca moderna, Roma 1999, p. 77.

46 G. Mollat, Les papes d’Avignone (1305-1378), p. 279, în L. Mezzadri, op. cit., p. 77.

47 În pofida definiţiei transmise de istorie, „schisma din Occident” nu corespunde sensului exact al termenului de „schismă”. În acel context istoric nu a fost o adevărată separare în interiorul Bisericii Catolice, ci doar un conflict referitor la legitimitatea alegerii celor care pretindeau că sunt adevăraţii capi ai Bisericii (cf. F. Jankowiak, Scisma, în Dizionario storico…op. cit., p. 1349).

48 J. Lortz, op. cit., p. 589.

49 A. Franzen, op. cit., p. 230.

50 J. Lortz, op. cit., p. 590.

51 Ibidem.

52 J. Alberigo, J. A. Dossetti, eds., Conciliorum oecumenicorum decreta, Bologna 1973, pp. 403-451.

53 Conciliorum oecumenicorum decreta, 385: „Haec sancta synodus Constantiensis generale concilium faciens, pro exstirpatione praesentis schismatis, et unione ac reformatione ecclesiae Dei in capite et membris fienda, ad laudem omnipotentis Dei in Spiritu sancto legitime congregata, ad consequendum facilius, securius, uberius et liberius unionem ac reformationem ecclesiae Dei ordinat, diffinit statuit, decernit et declarat, ut sequitur. Et primo declarat, quod ipsa in Spiritu sancto legitime congregata, generale concilium faciens, et ecclesiam catholicam militantem repraesentans, potestatem a Christo immediate habet, cui quilibet cuiuscumque status vel dignitatis, etiam si papalis exsistat, obedire tenetur in bis quae pertinent ad fidem et exstirpationem dicti schismatis, ac generalem reformationem dictae ecclesiae Dei in capite et membris. Item, declarat, quod quicumque cuiuscumque conditionis, status, dignitatis, etiam si papalis exsistat, qui mandatis, statutis seu ordinationibus, aut praeceptis huius sacrae synodi et cuiuscumque alterius concilii generalis legitime congregati, super praemissis, seu ad ea pertinentibus, factis, vel faciendis, obedire contumaciter contempserit, nisi resipuerit, condignae poenitentiae subiiciatur, et debite puniatur, etiam ad alia iuris, si opus fuerit, recurrendo”.

54 G. Erler, Dietrich von Nieheim, Leipzig 1887, 341; 384.

55 Papa nu are nici o putere absolută, nu este pontifex maximus, ci doar primae sedis episcopus. Începând cu Clement al V-lea, trei rele conduc în Biserică: curia, Camera apostolică şi potestas plenaria. Un scriitor contemporan, Dietrich von Niem, care rezumă toate propunerile de reformă, repetă deseori: „Concilium ergo generale... limitet ac terminet potestatem coactivam et usurpatam papalem”. Aceasta înseamnă eliminarea sau redimensionarea tuturor acelor practici şi tradiţii administrative, financiare şi de cancelarie care favorizează simonia şi corupţia. Reforma trebuie să înceapă întâi in capite, deoarece papa nu mai este servus servorum Dei, ci dominus dominorum.

56 Din acest motiv, profesorul vienez Peter von Pulka afirmă: „Mă tem că acum nu va mai fi nici o reformă serioasă”.

57 A. Mercati, Raccolta di concordati su materie ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili, I, Vatican 1954, pp. 144-168.

58 H. Jedin, Storia della Chiesa, V/2, Milano 1983, p. 215.

59 Acest conciliu, cunoscut în general sub denumirea de Conciliul din Florenţa, a fost ţinut în patru localităţi: Basel (iulie 1431-septembrie 1437), Ferrara (ianuarie 1438-decembrie 1438), Florenţa (ianuarie 1439-1443), Roma (1443-1445). Trebuie menţionat faptul că unii dintre participanţii la conciliul din Basel nu au acceptat transferarea acestuia la Ferrara, fiind contrari papei, şi au rămas la Basel unde au continuat lucrările conciliare luând decizii în general împotriva papei: în luna iunie a anului 1439 l-au declarat nelegitim pe Eugen al IV-lea şi l-au ales papă pe ducele Amedeo al VIII-lea de Savoia cu numele de Felix al V-lea (ultimul antipapă). În anul 1447, conciliul din Basel s-a transferat la Lausanne (1447-1449).

60 Din cauza conciliarismului atât de accentuat acum şi folosit ca armă de către forţele europene (laice şi unele clericale) contra papilor, aceştia sunt împotriva convocării unor astfel de concilii. Exemplele sunt numeroase: regii Ludovic al XI-lea al Franţei şi Podiebrad al Boemiei vor un conciliu împotriva papilor Paul al II-lea şi Sixt al IV-lea, iar Carol al VIII-lea al Franţei şi Ferdinand de Aragon vor acelaşi lucru împotriva lui Alexandru al VI-lea. Ameninţarea cu convocarea unui conciliu (superior şi împotriva papei) devine un fapt real în cazul lui Ludovic al XII-lea care, servindu-se de unii cardinali adversari papei, convoacă