În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii


participă numai francezi, iar unicul lor susţinător este doar regele



Yüklə 2,51 Mb.
səhifə44/46
tarix02.11.2017
ölçüsü2,51 Mb.
#27747
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   46
conciliabulum-ul din Pisa. Aici participă numai francezi, iar unicul lor susţinător este doar regele.

61 A. Mercati, Raccolta di concordati..., I, 233-251.

62 Este posibil ca Luther să nu îşi fi afişat tezele pe poarta bisericii castelului. Răspândirea lor vertiginoasă în toată Germania poate fi urmarea trimiterii acestor teze episcopului Albert de Brandenburg.

63 Cf. R. Fossier, Histoire sociale de l’Occident médiéval, Coli, Paris 1970.

64 Cf. H. Jedin (ed.), Storia della Chiesa, vol. V/1, Jaca Book, Milano 1999, p. 135.

65 Cf. A. Fliche, Ch. Thouzellier, Y. Azaïs, La Cristianità Romana (1198-1274), în A. Fliche, V. Martin (eds.), Storia della Chiesa, vol. X, Torino 1976.

66 Cf. H. Denifle, Ae. Chatelain (eds.), Chartularium Universitatis Parisiensis, Delalain, Paris, vol. I-IV, 1889-1897.

67 Cf. H. Rambaud-Buhot, Les divers types d’abrégés du Décret de Gratien: Recueil de travaux offert à M. Clovis Brunel, Paris 1955, p. 397-411.

68 Cf. St. Kuttner, Les débuts de l’ècole canoniste française, în „Studia et documenta historiae et iuris”, nr. 4 (1938), p. 1-14.

69 C. Piana, Nuovi documenti sull’università di Bologna e sul Collegio di Spagna, vol. I-II, Real Colegio de España, Bologna 1976.

70 H. Grundmann, Vom Ursprung der Universitäten im Mittelalter, Darmstadt 1960. Vezi şi: ALBU, R., DUMEA, E., TAMAS, C., Universităţile Europei Medievale. Italia, Insulele britanice, peninsula iberică, Editura Universităţii ”Al.I.Cuza”, Iaşi 2010.

71 A. Sorbelli, L. Simeoni, Storia della Università di Bologna, vol. I-II, Zanichelli, Bologna 1940.

72 P. Michaud-Quantin, Universitas, Vrin, Paris 1970.

73 H. Grundmann, La genesi dell’Università nel medioevo, în G. Arnaldi (ed.), Le origini dell’Università, il Mulino, Bologna 1974.

74 D. Knowles, L’evoluzione del pensiero medievale, il Mulino, Bologna 1984, p. 205.

75 J. Verger, Le università del Medioevo, il Mulino, Bologna 1983, p. 42.

76 Cf. site-ului http//www.unibo.it/Portale/Ateneo/La+nostra+storia/NoveSecoli.htm.

77 G. Cencetti, Studium fuit Bononie, în G. Arnaldi (ed.), Le origini dell’Università, il Mulino, Bologna 1974.

78 D. Knowles, op. cit., p. 210.

79 J. Verger, Le università del medioeveo, il Mulino, Bologna 1983, p. 70.

80 S. Stelling-Michaud, La storia delle università nel medioevo e nel Rinascimento; stato degli studi e prospettive di ricerca, în G. Arnaldi (ed.), Le origini dell’Università, il Mulino, Bologna 1974.

81 R. Fossier, Histoire sociale de l’Occident médiéval, Colin, Paris 1970.

82 J. Verger, Le università del medioeveo, il Mulino, Bologna 1983, p. 73.

83 Cf. site-ului http//www.unibo.it/Portale/Ateneo/La+nostra+storia/NoveSecoli.htm.

84 M. Bellomo, Saggio sull’università nell’età del diritto comune, Giannotta, Catania 1979.

85 J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, Paris 1899-1927, XXIV, 863 ş.u.

86 Preot augustinian, în 1516 a publicat Noul Testament în limba greacă, ceea ce deschide un nou drum în studiul şi exegeza textului scripturistic. Intoarcerea la textele patristice, greceşti şi latine, reprezintă un alt merit al acestui mare erudit. Interesele lui ştiinţifice sunt multiple şi cu un spirit inovator se angajează pentru o reformă profundă a Bisericii, inclusiv a laicilor, care ţinând plugul cu o mână, în cealaltă ar trebui să aibă Biblia, imagine sugestivă a instruirii religioase şi culturale în general a maselor largi, ce l-a preocupat mereu. Opozant al reformelor violente, precum cea luterană, propune principilor un angajament comun pentru o pace universală. Locuieşte în diferite oraşe occidentale şi moare la Basel în 1536. Moştenirea lui culturală contribuie la deschiderea porţilor pentru o lume nouă, lumea modernă.

87 DS 1451-92.

88 La Confession d’Augsbourg, Geneva 1979.

89 Cf. G. Martina, La Chiesa nell’età della Riforma, Brescia 19866, 93-106. Întreaga problematică a reformei luterane este prezentată foarte bine de LORTZ, J., La riforma, vol. 1-2, ed. Jaca Book, Milano 1980.

90 Lortz, J., Storia della Chiesa in prospettiva di storia delle idee, vol. 2, ed. Paoline, Roma 1980, 97.

91 Cf. Lortz, J., Storia della Chiesa in prospettiva di storia delle idee, vol. 2, Ed. Paoline, Roma 1980,119.

92 Ibidem., p.120.

93 Cf. H. Jedin, Storia della Chiesa. Riforma e Controriforma, VI, Jaca Book, 1993, 348.

94 Cf. J. Lortz, op. cit., 172.

95 Cf. J. Lortz, op. cit., 119.

96 Cf. G. Martina, La Chiesa nell’età della Riforma, Brescia 1986, 93-106.

97 Cf. H. Jedin, op. cit., 353.

98 Cf. H. Jedin, op. cit., 355.

99 Cf. H. Jedin, op. cit., 391.

100 Cf. J. Lortz, op. cit., 13.

101 Cf. bibliografiei vaste din revista „Carmelus” nr. 1 (1954) ş. u., „Archivium bibliographicum carmelitanum”, nr. 1 (1955) ş.u. O sinteză a istoriografiei carmelitane, cu recunoaşteri imparţiale ale lacunelor sale şi ale lipsei frecvente de obiectivitate faţă de scopurile de la pornire, în O. STEGGINK, La reforma del Carmelo Espanol. La visita caconica del general Rubec y su encuentro con Santa Teresa, 1566- 67. Roma 1956, pp. XXXIV-LV. Pentru polemica istoriografă, cf. I. MOINES, Ana de Jesds y la herencia teresiana. Humanismo cristiano o rigor primitivo? Roma 1968 pp. 325-463. În afară de izvoarele (Acta Capitolorum generalium Ordinis Fratrum B. M. Virginis de M. Carmelo 2 vol. Roma 1912-1934, Bullarium Carmaelitanum 4 vol Roma 1715-68, actele provinciale publicate în diferite reviste ale ordinului; cf. revistele vechi ale ordinului, manualele vechi şi istoriile mai ample şi moderne inspirate pe criterii ştiinţifice. Printre primii, trebuie amintit ANDRE DE AINTE MARIE, Ordre de Notre- Dame du Mont Carmel, Bruges 1910 (tr. germ. Linz 1914, engl. Bruges 1913); BRUNO DE JESUS MARIE, Le Carmel, Paris 1922; STANISLAO DI S. TERESA Historia del Carmelor secalzo en Espana, Portugal y America, 15 vol., Burgos 1935-1952 (parţial depăşită); G. CAVA, A COAN, Carmelo, profilor, sstoria, uomini, cose Roma 1951. Printre ceilalţi cf. H. PLETIER, Histoire du Carmel, Paris 1958; L. SAGGI, Storia del’ordine carmelitano, Roma 1963 (o sinteză excelentă, din punctul de vedere favorabil celor încălţaţi): dar, mai ales, bine cunoscut datorită examenului minuţios al izvoarelor şi rigorii critice a documentaţiei, cele două lucrări deja amintite mai sus ale lui O. STEGGINK şi I. MARIONES (ibid. bibl. ulterioară). Printre numeroasele vieţi ale celor doi fondatori, fundamentală este cea a lui BRUNO DI GESU E MARIA pentru sf. Ioan al Crucii (Paris 1961: tr. it. e sp.); şi cea a lui SILVERIO DE S. TERESA (5 vol., Brugos 1935-1937) şi a lui H. JOLY (Paris 1926 DE DUIS, O. STEGGINK Tiempo y vida de Santa Teresa, Madrid 1968. Pentru o rapidă sinteză a spiritualităţii celor doi sfinţi, cf. L. COGNET, La spiritualite moderne, 1, L’essor, 1500-1650, Paris 1966 (vor. III, p. II A Histoire de la spiritualite chretienne, prin grija lui L. BOUYER etc ), pp. 71-145) (tr. it., Storia della spiritualita cristiana, La spiritualita moderna, La scuola spagnola, 1500-1650, Bologna 1974, p. 89-186).

102 Cf. J. Lortz, op. cit., 178.

103 Cf. H. Jedin, op. cit., 618.

104 Cf. H. Jedin, op. cit., 625.

105 Cf. H. Jedin, op. cit., 391.

106 Reformatio ecclesiae Coronensis. Honterus a mai scris şi alte opere reformatoare: Apologia reformationis şi Kirchenordnung aller Deutschen in Siebenbürgen. Lucrarea Rudimenta Cosmographiae (1530) susţine concepţia geocentrică; a fost folosită pe scară largă în sud-estul Europei şi în Germania ca manual de geografie şi astronomie. Scrie şi un manual de cântece polifonice: Odae cum harmoniis.

107 Cf. H. Jedin, op. cit, 766.

108 Cf. H. Jedin, op. cit., 766.

109 Jean Delumeau, Le catholicisme entre Luther et Voltaire, PUF, Paris, 1971, p. 33.

110 Andre Corvoisier, Precis d’histoire moderne, PUF, Paris 1971, p. 79.

111 J. Delumeau, op. cit., PUF, Paris, 1971, p. 63.

112 Charles-Joseph von Hefele, Histoire de conciles d’apres les documents originaux, vol. X, tom I, Paris, 1938, p. 553.

113 Jean Delumeau, Le catholicisme entre Luther et Voltaire, PUF, Paris, 1971, p. 34.

114 Lucrarea cea mai importantă despre acest conciliu rămâne indubitabil cea a lui H. Jedin, Il Concilio di Trento, I-IV, Brescia 1973-1981. Această operă monumentală corijează multe dintre afirmaţiile (reforma tridentină reprezintă o legendă, iar papii au profitat de conciliu pentru a-şi mări puterile) primului istoric al conciliului, Paolo Sarpi, Storia del Concilio tridentino, I-III, Bari 1935. În acelaşi timp, ea completează lucrarea iezuitului Pallavicino P. Sforza, Storia del Concilio di Trento, I-III, Roma 1944. Pentru cunoaşterea conciliului, importantă este şi opera unui colectiv de experţi în domeniu: Gervais Dumeige, ed., Histoire des conciles oecuméniques, X-XI, Paris 1975-1981.

115 Vor trece trei secole până la convocarea unui alt conciliu, iar acesta va interveni acolo unde Tridentinul a lăsat o lacună: în doctrina despre Biserică.

116 Leibniz către Bossuet, 29 martie 1693: „On devait se tenir la tradition et l’antiquité, sans prétendre de savoir et d’enjoindre aux autres... des articles dont l’Église s’était passée depuis tant de siecles” (Bossuet, Oeuvres, XVIII, Paris 1885, 200).

117 H. Jedin, Il Concilio di Trento, II, 367.

118 G. Martina, La Chiesa nell’età della Riforma, 184-189.

119 În 1659, Propaganda Fide recomanda misionarilor: „Ce ar putea fi mai absurd decât să transferi în China civilizaţia şi obiceiurile Franţei, ale Spaniei, ale Italiei sau ale oricărei alte ţări a Europei? Nu importaţi toate acestea, ci credinţa care nu respinge şi nu lezează obiceiurile şi tradiţiile niciunui popor, numai să nu fie imorale”, Collectanea S. Congregationis de Propaganda Fide, I, Roma 1907, 42, nr. 135. În practică, însă, s-a dovedit că această ideală soluţie teoretică este imposibilă din multe motive care vor fi prezentate mai târziu.

120 În 1704, Inocenţiu al XI-lea interzice „riturile”: posibila folosire a cuvintelor Tien (cer) sau Sciamti (Domn suprem, împărat) pentru a-l indica pe Dumnezeu; anumite manifestări respectuoase (şi cu caracter religios) faţă de înaintaşi şi faţă de Confucius; unele reduceri ale timpului şi zilelor de post şi ale odihnei festive. O a patra categorie de interziceri din partea papei priveşte oportunitatea sau nu de a le predica încă de la început autohtonilor despre Cruce şi despre valoarea ei mântuitoare unică. Iezuiţii se temeau că, începându-şi astfel apostolatul, vor stârni stupoarea şi chiar opoziţia făţişă a băştinaşilor. În 1710, acelaşi papă condamnă din nou „riturile chineze”, iar împăratul Chinei, drept răspuns, îi expulzează pe toţi misionarii, distruge bisericile şi interzice cultul creştin. În anul 1742, Benedict al XIV-lea interzice din nou riturile şi pune capăt controversei (cel puţin pentru două secole) asupra oportunităţii adaptării (acceptării) acestor rituri.

121 Condamnarea „riturilor chineze” vine din motive religioase (adevărate sau presupuse): Curia romană se teme că prin acceptarea acestor rituri s-ar compromite puritatea doctrinei creştine în unele aspecte deloc marginale. Însă mult mai grav decât acest conflict este suprimarea Societăţii lui Isus, în anul 1773.

122 În anul 1600 existau 245 de colegii iezuite, iar în 1626 numărul lor creşte la 444. La moartea fondatorului, SJ are 1 000 de membri; în 1579, sunt 5 165; în 1616, 13 112, iar în 1626, 15 554 de membri.

123 La Iaşi, şcoala iezuiţilor din timpul lui Vasile Lupu, deschisă atât pentru copiii catolici (majoritatea fiind copii din familii sărace), cât şi pentru copiii boierilor ortodocşi, folosea ca limbi de predare latina şi româna.

124 De exemplu, iezuiţii au o contribuţie determinantă în formarea spirituală şi intelectuală a sfântului Francisc de Sales (1567-1622), autor, printre alte scrieri, şi a renumitei opere Îndrumare la Viaţa Evlavioasă. El a studiat şi la colegiul iezuit din Clermont, iar mai târziu l-a avut ca director spiritual pe iezuitul Antonio Possevino.

125 De la principalul exponent al acestui curent, iezuitul spaniol Luis de Molina (1535-1600). Doctrina asupra harului proprie sistemului se contrapune în multe aspecte metafizicii tomiste şi doctrinei augustiniene asupra harului. În cartea sa Concordia liberi arbitrii cum gratiae donis, divina praescientia, providentia, praedestinatione et reprobatione, Lisabona 1588, Molina încearcă să concilieze atotputernicia lui Dumnezeu şi libera voinţă a omului, graţie preştiinţei divine.

126 Cele mai importante scrieri ale sale: De Scriptoribus ecclesiasticis (o gramatică ebraică şi o culegere a unor importante texte patristice); Disputationes de Controversiis Christianae Fidei advaersus hujus temporis haereticos, apărută la Ingolstadt 1586-1593 (cea mai importantă operă a sa, în trei volume, în care realizează o sinteză a teologiei catolice, răspunzând şi la erorile protestante); De translatione Imperii Romani, Antwerp 1584 (despre puterea temporală a papei şi rolul laicilor); Dottrina cristiana breve, Roma 1597 (micul catehism pentru copii, rod al lecţiilor catehetice ţinute la Roma pentru iezuiţi şi pentru alţi studenţi de la Colegiul Roman); Dichiarazione più copiosa della dottrina cristiana, Roma 1598 (catehismul pentru învăţători). Ambele catehisme au fost aprobate de papa Clement al VIII-lea şi au rămas în practica catehetică a Bisericii până în prezent. Din controversele cu republica Veneţia referitoare la imunitatea clericilor, împotriva regelui James I al Angliei, ce susţinea drepturile divine ale regelui, ca şi din disputele împotriva galicanismului, Bellarmino redactează o altă operă importantă referitoare la puterile temporale ale papei: Tractatus de potestate Summi Pontificis in rebus temporalibus adversus Gulielmum Barclaeum. A scris şi opere ascetice: In omnes Psalmos dilucida esposito, Roma 1611; De gemitu columbae, Roma 1615 şi De arte bene moriendi, Roma 1620.

127 Vezi şi pagina 89 din Teme de Istoria Bisericii, vol. 2, elaborată în anul universitar 1992-1993.

128 Se crede că este cel mai corect dacă în acest aspect atât de delicat e lăsat să se exprime un iezuit, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Bisericii din perioada modernă şi contemporană: G. Martina, La Chiesa nell’età della Riforma, 171-173.

129 DS 2021-2065; 2101-2167.

130 Referitor la problema „riturilor chineze şi malabareze”, cf. G. Martina, La Chiesa nell’età dell’assolutismo, II, Brescia 1983, 251-257.

131Vezi Storia della Chiesa, ed. H. Jedin, vol V/2, Milano 1983, p. 124-134.

696 În a doua parte a sec. al XVI-lea, la Cuzco se celebrează sărbătoarea Corpus Domini la care „fiecare dintre ei (encomenderos, adică stăpânii de pământuri) se îngrijea să înfrumuseţeze suporturile (lectică, scaun purtat) pe care vasalii lor trebuiau să le poarte în procesiunea sărbătorii... Iar pe suporturi aşezau statui ale Domnului Nostru sau ale Doamnei Noastre (Fecioara Maria), sau ale unui alt sfânt sau sfântă... (Indios) aduceau toate garniturile, ornamentele şi invenţiile pe care în timpul regilor lor incaşi le foloseau la sărbătorile mai importante... Unii erau îmbrăcaţi cu piei de lei... alţii purtau aripile unei păsări foarte mari pe care ei o numesc cuntur (condor)... Apoi veneau alţii cu alte însemne pictate, reprezentând fântâni, râuri, lacuri, munţi, dealuri, grote, deoarece spuneau că părinţii lor proveneau de acolo... Cu toate aceste lucruri indios celebrau sărbătorile regelui lor; în acelaşi fel (făcându-le mereu mai solemne) celebrau în timpurile mele sărbătorile Preasfântului Sacrament...., ca un popor deziluzionat de trecutul său păgân”: Garcilaso de la Vega Inca, Comentarios reales de los Incas, Buenos Aires 1943, vol. III, pp. 185-186.

797 COBO, B., Historia del Nuevo Mundo en Obras, Madrid 1964, p. 167.

898Cfr: MARZAL, M., La vita quotidiana nelle Indie (XVII e XVIII sec.), în *** La Chiesa în America Latina [ed. Enrique Dussel], Assisi 1992, pp. 123-141.

132Începuturile activităţii misionare a Bisericii sub patronatul portughez sunt prezentate foarte bine de: Storia della Chiesa (ed. H. Jedin), vol. VI: Riforma e controriforma, Milano 1985, p. 718-739. Vezi şi: La Chiesa in America Latina, (ed. Enrique Dussel), Ed. Cittadella, Assisi 1992, p. 84-124; Nuova storia della Chiesa, vol. 3, Torino 1973, p. 17-25; Storia della Chiesa, vol. XVIII, Ed. S.A.I.E, Torino 1976, p. 539-556. O prezentare sistematică şi detaliată a Americii Latine şi a începuturilor Bisericii pe acest continent se găseşte în Storia universale dei popoli e delle civiltà, vol. XVIII, Torino 1986, p. 3-189.

133 Congregatia pentru Bisericile Orientale, Oriente cattolico. Cenni storici e statistiche, Vatican 1974. Alte informaţii despre istoria, teologia, liturgia şi organizarea actuală (1966) a acestor biserici se pot găsi în: A. Brunello, Le chiese orientali e l’unione, Milano 1966, 397-536.

134 Se crede că această tragedie care se abate asupra rutenilor uniţi, identică cu cea a greco-catolicilor din România, nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat acea colaborare strânsă dintre regimul sovietic ateu, ce se impune în tot estul european, şi ierarhia ortodoxă din Uniunea Sovietică, România şi din alte ţări est-europene. Dacă şi în politică este condamnat principiul machiavelic „scopul scuză mijloacele”, acesta este cu atât mai condamnabil atunci când intră în joc feţele bisericeşti.

135 J. Gill, Constance et Bâle-Florence, Histoire des conciles oecuménique, IX, Paris 1965, 280.

136 Pentru a-şi atinge scopul, calvinii publică şi diferite scrieri calvine în limba română, una dintre cele mai cunoscute fiind Catehismul calvin al lui Gheorghe Rákóczy, din 1640. În Moldova, sinodul de la Iaşi din 1642 condamnă profesiunea de credinţă a lui Ciril Lucaris, iar cel din 1645 condamnă catehismul principelui Rákóczy.

137 G. Şincai, Chronica Românilor..., III, Bucureşti 1886, 281-282.

138 Aceştia, împreună cu domnitorul Valahiei, îi scriu împăratului, cerându-i să nu îi constrângă pe românii ardeleni să treacă la catolicism. Monarhul le răspunde că în imperiul său fiecare este liber să îşi aleagă religia pe care o doreşte.

139 O prezentare detaliată a Bisericii Greco-Catolice de la origini şi până la prigoana comunistă din 1948 este oferită de Biserica Română Unită, Madrid 1952.

140 M. Bernath, Habsburgii şi începuturile formării Naţiunii Române, Edit. Dacia, Cluj 1994, p.144.

141 A. Mercati, ed., Raccolta di Concordati su materie ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili, II (1915-1954), Vatican 1954, 45-60; AAS 21 (1929) 441-456.

142 La 3 decembrie, patriarhul Iustinian Marina le face o vizită episcopilor închişi, îndemnându-i să „se întoarcă” la ortodoxie. Toţi refuză. Sunt transferaţi apoi în mănăstirea de la Căldăruşani, iar apoi în închisoarea de la Sighet. Aici mor trei dintre ei. Ceilalţi sunt duşi în mănăstirea de la Curtea de Argeş, apoi închişi în diferite mănăstiri ortodoxe. Episcopul de Lugoj, Ioan Bălan, moare în mănăstirea de la Ciorogârla, în 1959, episcopul de Maramureş, Alexandru Rusu, moare în închisoarea din Gherla, în 1964, iar episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, moare în mănăstirea de la Căldăruşani, la 28 mai 1970. El este numit cardinal in pectore de către Paul al VI-lea. Cf. AAS 65 (1973) 165. Pentru alte amănunte despre Biserica Greco-Catolică în perioada comunismului, cf. S. Grossu, Calvarul României creştine, 1992, 29-63.

143 Lumen Gentium, n. 1.

144 Accentuări rapide asupra acestor episoade şi bibliografie ulterioară în L. Cognet,
Yüklə 2,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin