În istoria Bisericii, sînt anumite popoare care ies în evidenţă prin asumarea rolului de ghid al acestei istorii

7. Contestaţie şi terorism
După 1960, începe să apară, în diferite părţi ale lumii, o opoziţie tot mai mare faţă de structurile socio-politice, care afectează Statele Unite, Japonia, Europa, având punctul său culminant în 1968²⁶⁶. Deja în 1964, fenomenul îşi arăta amploarea în Universitatea din Berkeley (California), unde studenţii au protestat în mod violent împotriva metodelor învechite din universităţi şi împotriva războiului din Vietnam. Valul contestaţiilor ajunge în Europa în 1967, şi încep demonstraţiile de protest în diferite ţări (Germania, Franţa, Italia), faţă de instituţiile ineficiente ale statului, faţă de mentalitatea conservatoare, dar şi faţă de Biserică. Au fost ocupate licee, universităţi, şi multe sindicate au fraternizat cu mişcările studenţilor de protest, organizând greve generale. În noiembrie 1967, au loc manifestări violente între studenţi şi poliţişti la Milano şi Torino, în martie 1968, la Roma, în aprilie în Germania, în mai la Paris. În Statele Unite, iau parte la aceste mişcări şi unii preoţi: în acest sens un mare ecou l-a avut condamnarea la trei ani de închisoare a fraţilor Berringan, un preot iezuit şi fratele său, preot iozefin, care au devastat birourile locale unde se făceau încorporările militare, distrugând toate registrele. În Mexic, începutul Jocurilor Olimpice (19689) a fost umbrit de moartea a 15 studenţi în urma ciocnirilor violente cu poliţia.

Foarte rapid, acest val de contestaţie ajunge şi în domeniul religios. Au fost mulţi în acea perioadă ce au criticat modul în care Vaticanul îşi gestiona finanţele, sau modul exagerat de prudent în care Sf. Scaun privea la mişcarea de independenţă a popoarelor africane împotriva colonialismului²⁶⁷.

În Franţa, diferiţi scriitori, printre care şi dominicanul Chenu şi Paul Ricoeur afirmau în 1969: „Prezenţa creştinilor în revoluţie presupune şi o revoluţie în interiorul Bisericii”. Sunt publicate scrieri care contestă orice formă de autoritate, civilă sau ecleziastică, şi au loc în mod frecvent acţiuni de protest. La 1 decembrie 1968, Paul al VI-lea primeşte o scrisoare deschisă din partea a 744 de catolici francezi, care protestau împotriva unei pretinse colaborări a Bisericii cu cei bogaţi, şi se declarau indiferenţi în cazul unei eventuale prăbuşiri a Bazilicii Sf.-lui Petru. În ianuarie 1969, revista „Concilium” publică o petiţie adresată lui Paul al VI-lea, semnată de 40 de mari teologi, printre care Chenu, Rahner, Ratzinger, în vederea realizării unei reforme a Sf.-lui Oficiu. La 2 iunie 1969, are loc în Franţa o concelebrare liturgică a catolicilor şi protestanţilor, la care cu toţii, laici, pastori şi preoţi, au pronunţat cu voce tare cuvintele consacrării, iar în martie 1972, un grup format din 33 de teologi cer un celibat al preoţilor ales în mod liber.

Şi în Spania sunt acţiuni şi luări de poziţie anticonformiste: prin urmare, abatele de Monserrat, A. M. Escarè, este demis, iar episcopul de Bilbao este îndepărtat din funcţie. În Italia, catedrala din Parma este ocupată de contestatari, iar la Florenţa are loc un conflict public între cardinalul oraşului şi parohul unei comunităţi din periferie. Abatele de la Sf. Paul, don Franzoni, publică un manifest în termeni revoluţionari, Pământul este al lui Dumnezeu, iar mulţi catolici îmbrăţişează socialismul²⁶⁸.

Curia Romană şi Biserica din Italia au încercat să vină în întâmpinarea contestatarilor prin convocarea a două congrese, cel din februarie 1974, cu tema „Responsabilitatea creştinilor în faţa cererilor de caritate şi de dreptate în dieceza din Roma”, şi cel din noiembrie 1976, cu tema „Evanghelizarea şi promovarea umană”, însă cele două evenimente ecleziastice, chiar dacă au avut o importanţă deosebită pentru viaţa Bisericii, nu au reuşit să pună capăt contestaţiilor, acest lucru fiind cauzat şi de contextul mai larg din acea perioadă, aşa cum s-a văzut mai sus. Don Franzoni, abatele de la Sf. Paul, a fost demis în 1974 pentru poziţia sa în favoarea divorţului, iar mai târziu, în 1976, pentru declaraţiile sale filocomuniste, a fost redus la starea laicală şi s-a căsătorit²⁶⁹.

Astăzi, după mai bine de 40 de ani (1968-2009) de la acele evenimente care au tulburat societatea civilă şi Biserica, protagoniştii acestora, contestatarii de atunci, ajunşi la o vârstă venerabilă, sunt poate primii care zâmbesc privind la manifestările lor, iar istoricul poate să se pronunţe prin afirmaţii echilibrate şi obiective. Trebuie subliniat că Biserica şi-a făcut datoria, prin deciziile luate la Conciliul al II-lea din Vatican în vederea realizării unei reînnoiri profunde în diferitele sale sectoare, dar contestatarii de multe ori nu aveau nici un alt obiectiv decât acela de a protesta împotriva oricărei forme de autoritate, şi de cele mai multe ori nu au demonstrat un sens obiectiv al istoriei, încercând doar să forţeze cursul acesteia. Contestarea de atunci unea împreună un idealism sincer, o mare doză de ingenuitate (ca şi cum ar fi fost posibil să schimbe lumea de la o zi la alta), şi o disponibilitate inconştientă în a se lăsa instrumentalizaţi de politicieni, care se foloseau de tineri pentru atingerea scopurilor lor secrete, lucru care de altfel se întâmplă şi astăzi (nu mai departe cazul mineriadelor din România, care au terorizat Bucureşti-ul în 1990, manifestaţiile de la Chişinău din primăvara lui 2009 etc.).

Extremismul contestatarilor, modul prea lent în care uneori ierarhia a luat poziţie, negăsirea unor soluţii rapide din partea autorităţilor au mărit îndepărtarea tinerilor faţă de instituţiile ecleziastice şi au facilitat alegerea marxismului ca opţiune politică.
Un fenomen mult mai grav a fost pentru acea perioadă apariţia terorismului, care a între timp a luat forme tot mai sângeroase la nivelul întregii planete (1974-2009), în diferite state: în Spania, prin separatismul basc; în Irlanda, prin opoziţia grupării catolice paramilitare IRA faţă de dominaţia engleză protestantă, în Orientul Apropiat, prin activitatea OLP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) şi, mai recent, prin activitatea grupării teroriste islamice Al-Qaeda, care a făcut peste 30 000 de victime în atentatele sale, cele mai sângeroase fiind cele din 11 septembrie 2001, când la New York au fost ucişi peste 3 500 de oameni. În America Latină, regimurile dictatoriale şi conservatoare au fost mereu în această perioadă ţinta unor grupări teroriste de inspiraţie marxistă.

În multe cazuri, unele grupări teroriste provin din rândul burgheziei idealiste, nu au o percepţie a sensului istoric, sunt fascinate de figuri carismatice (vezi cazul Che Guevarra), şi cred că pot să răstoarne societatea actuală printr-o acţiune violentă împotriva personajelor marcante din viaţa publică politică, culturală sau religioasă. În Italia, cazul Aldo Moro (asasinat în 1978 de Brigăzile Roşii) a atras atenţia lumii întregii, care a condamnat acţiunea teroristă şi a rămas impresionată de modul în care Paul al VI-lea a reacţionat în favoarea eliberării acestuia printr-o scrisoare emoţionantă din 21 aprilie 1978: „Oameni din Brigăzile Roşii, […] vă rog în genunchi, eliberaţi-l pe domnul Moro, simplu, fără condiţii…”, şi de rugăciunea de la înmormântarea sa din Bazilica Sf. Ioan din Lateran: „…Dumnezeul vieţii şi al morţii, Tu nu ai ascultat rugăciunea noastră pentru nevătămarea lui Aldo Moro […] Pentru el, ascultă-ne Doamne!”²⁷⁰.

Trei ani mai târziu, la 13 mai 1981, papa Ioan Paul al II-lea a fost rănit grav în urma unui atentat în timp ce trecea prin mulţimea din Piaţa Sf. Petru. Internarea urgentă, intervenţia chirurgicală imediată şi structura fizică puternică a Suveranului pontif i-au salvat viaţa, desigur şi cu ajutorul Providenţei divine, iar acesta a putut să se reîntoarcă la misiunea şi îndatoririle sale. Teroristul, turcul Alì Agca, a fost oprit de mulţime, arestat, judecat de autorităţile italiene responsabile pentru ordinea publică din piaţă, şi condamnat la închisoare pe viaţă. Nimeni, nici până astăzi, nu a aflat cine au fost cu adevărat emisarii atentatului: guvernele comuniste din Europa de Est îngrijorate de influenţa pe care acest papă polonez o exercita până dincolo de cortina de fier, sau alţii?
7.1. Cazul Lefebvre
Marcel Lefebvre s-a născut în 1905, la Turcoing (dieceza de Lille), într-o familie burgheză cu 8 copii, dintre care doi vor deveni preoţi iar trei vor fi călugăriţe, şi creşte în acel ambient catolic tradiţionalist din nordul Franţei. Tatăl său a fost deportat în Germania, în timpul celui de-al doilea război mondial, şi înainte să moară scria: „Mor ca un catolic francez, monarhist convins, deoarece doar prin reinstaurarea monarhiilor, Europa şi lumea întreagă se vor întoarce la stabilitate şi pace adevărată”. Aceste rânduri exprimă sentimentele tipice ale catolicismului de dreapta din Franţa, care simpatiza cu Acţiunea Franceză, susţinea naţionalismul, reintroducerea monarhiei, tradiţionalismul şi condamnarea principiilor Revoluţiei de la 1789. Între 1923 şi 1930, Lefebvre studiază la Universitatea Gregoriana din Roma, fiind student al seminarului francez. În 1931, Lefebvre, după un an de preoţie, intră în congregaţia Părinţii Duhului Sfânt. Este trimis treizeci de ani ca misionar în Gabon (1932-1962), iar din 1947 a fost numit vicar apostolic de Dakar, delegat apostolic pentru teritoriile africane francofone. Înaintea declarării independenţei Senegalului, Lefebvre îşi dă demisia, este numit pentru puţin timp episcop al diecezei Tulle din sudul Franţei, iar apoi este numit superior general al congregaţiei Părinţii Duhului Sfânt. În timpul desfăşurării Conciliului al II-lea din Vatican, în mod evident s-a aliniat cu poziţia minorităţii conservatoare, mai apoi susţine curentul favorabil Algeriei Franceze, iar în 1968 îşi dă demisia din funcţia de superior general, opunându-se cu fermitate reînnoirii constituţiilor congregaţiei²⁷¹.

Începe să facă publice tot mai mult intenţiile sale: să „apere” vechile tradiţii, care erau în criză ca urmare a reformelor ce se puneau în aplicare, să asigure în seminarii o formare controlată, severă, în spirit de rugăciune, de despărţire de lumea exterioară, pentru a primi mai apoi pe preoţii ce nu acceptau schimbările survenite după Conciliul al II-lea din Vatican, spre a păstra intactă vechea structură a Bisericii, autoritatea supremă a papei, distincţia clară dintre adevăr şi greşeală, condamnarea libertăţii religioase, dogmele euharistice, exprimate cu claritate doar de liturghia lui Pius al V-lea (considera că a fost formulat într-un mod invalid şi eretic Liturghierul lui Paul al VI-lea)²⁷². Aceste idei au format nucleul cărţii J’accuse le Concile, din 1977, şi vor fi aprofundate în altă publicaţie, din 1987, Ils l’ont découronné. Du libéralisme à l’apostasie. La tragédie conciliaire.

Având aprobarea episcopului din Fribourg, el adună un grup de seminarişti în acest oraş şi fondează „Colegiul internaţional Sf. Pius al X-lea”, iar mai apoi, în 1970, la Ecône, în dieceza de Sion (Elveţia sud-vestică, pe Rin, lângă lacul din Geneva), „Fraternitatea preoţească internaţională Sf. Pius al X-lea, care în 1988 avea aproape optzeci de seminarişti, şi se răspândeşte în diferite ţări cu aproape 300 de preoţi.

Criticile sale înverşunate împotriva Conciliului al II-lea din Vatican au fost la început combătute pe plan teologic, iar mai apoi pe plan disciplinar: în 1974, i se face o vizită pastorală de verificare a comportamentului său, iar Paul al VI-lea îi adresează două scrisori în 1975; i se interzice să sfinţească noi preoţi, şi pentru că nu ascultă este suspendat a divinis (1976).

O dată cu numirea lui Ioan Paul al II-lea, încep noi tratative, care, datorită activităţii de mediere a cardinalului Ratzinger, păreau că vor duce la un acord. La 5 mai 1988, Fraternitatea este recunoscută, iar Lefebvre promite că va înceta orice polemică cu privire la deciziile Conciliului al II-lea din Vatican. Puţin timp după aceea, însă, Lefebvre retractează cele afirmate anterior şi anunţă că doreşte să consacre unii episcopi. Ioan Paul al II-lea l-a invitat pe episcopul recalcitrant să evite o schismă, iar la 21 iunie 1988, Lefebvre a fost ameninţat cu excomunicarea dacă va consacra episcopi.

În ziua de 30 iunie 1988, la Encône, Lefebvre consacră 4 episcopi, un francez, un englez, un spaniol şi un elveţian. La 2 iulie 1988, prin enciclica Ecclesia Dei adflicta, Ioan Paul al II-lea l-a excomunicat pe Lefebvre, care va muri trei ani mai târziu (25 martie 1991), fără nici o reconciliere. Mişcarea însă dă semne de slăbiciune, şi mulţi „lefebvrieni” se retrag şi se reunesc cu Biserica Romei.

Don Franzoni - redus la starea laicală, mons. Lefebvre - excomunicat, aşadar două exemple de forme extreme ale contestării de după Conciliul al II-lea din Vatican, de dreapta şi de stânga, ce a fost reprimată în mod energic de Roma²⁷³.

În iarna anului 2008, papa Benedict al XVI-lea a încercat o nouă apropiere de episcopii consacraţi de Lefebvre, dar tratativele sunt încă în desfăşurare, deoarece au apărut şi alte aspecte ale schismei. Unul dintre episcopi a declarat că nu recunoaşte existenţa Holocaustului, şi că evreii nu au fost ucişi în lagărele de concentrare, afirmaţie publică ce a creat un mare scandal mediatic, presa din toată lumea acuzând Vaticanul de o apropiere faţă de susţinătorii antisemitismului.

Papa Benedict al XVI-lea a condamnat în mod public, aşa cum a făcut-o Biserica de nenumărate ori, orice formă de antisemitism şi de persecuţie religioasă în general, iar prin vizita sa din Iordania şi Israel (9-15 mai 2009), a încercat, la fel ca şi predecesorul său, Ioan Paul al II-lea (în 2000), să redeschidă un dialog între cele trei mari religii monoteiste ale lumii: iudaismul, creştinismul şi islamul, invitând întreaga lume la o mai bună cooperare pentru garantarea păcii pe tot mapamondul, şi mai ales în Ţara Sfântă, la Ierusalim, loc sacru pentru toate cele trei religii.
8. Biserica în America Latină: teologia eliberării
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, America Latină s-a confruntat cu o atmosferă generală caracterizată de o nesiguranţă politică şi socială cauzată de conflictele violente dintre clasele sociale (bogaţi şi săraci), şi au avut loc frecvente lovituri de stat, în urma cărora au fost impuse fie dictaturi ale forţelor militare, bazate pe „doctrina siguranţei naţionale”, adică pe un anticomunism radical şi sângeros, fie dictaturi comuniste (cazul Cuba). Procesul de urbanizare, dezvoltarea industrială, migrarea spre oraşe a ţăranilor deposedaţi de pământ, reformele agrare inechitabile, exploatarea sălbatică a resurselor naturale (aproape o treime din jungla Amazonului a fost defrişată, iar indigenii decimaţi) nu au rezolvat problemele economice ale unui continent unde sărăcia a luat amploare. Traficul cu droguri a luat proporţii uriaşe, iar unele state îşi sprijină economia pe acesta, tolerându-i existenţa. Bogăţiile agricole şi industriale sunt concentrate în mâinile câtorva bogătaşi, care folosesc metode coercitive pentru realizarea ambiţiilor lor. Multe regimuri dictatoriale şi-au eliminat opozanţii, răpindu-i şi asasinându-i în secret (fenomenul desaparecidos din Argentina şi Chile).

Din punct de vedre religios, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, America Latină se confrunta cu problema numărului mic de preoţi, care în 1970 nu erau mai mult de 50 000 pentru o populaţie de 300 000 000 de locuitori (respectiv 1 preot pentru 6 000 de suflete).

În acei ani, Biserica nu era încă pregătită pentru a răspunde acestor problematici, în timp ce mulţi dintre laicii catolici, care ar fi trebuit să o susţină, se complăceau în anumite situaţii impuse de autorităţile civile (primirea de ajutoare externe, colaborarea la activităţi imorale, cum a fost alungarea şi decimarea populaţiei indigene din pădurile tropicale, traficul de droguri, inechitatea socială etc.). Nu au lipsit vocile profetice, ca cele ale lui Helder Camara, episcop de Recife, şi Oscar Romero, arhiepiscop în San Salvador. Din păcate, condamnările publice din partea acestora aduse situaţiilor descrise mai sus nu au fost susţinute de programe concrete şi realizabile, nu s-a creat o mişcare de masă împotriva sărăciei existente şi nu s-a investit îndeajuns în educarea maselor de tineri.

În 1955, a fost fondată CELAM (Conferinţa Episcopală a Americii Latine), care va constitui un progres şi un stimul pentru unirea eforturilor în vederea realizării obiectivelor comune ale Bisericii pe plan spiritual şi social.

Episcopii latino-americani nu au luat parte la Conciliul din Trento (1545-1563), deoarece Spania a reuşit să le obţină dispensa, motivându-le absenţa prin lungimea şi durata călătoriei ce ar fi trebuit să o întreprindă. Participarea lor la Conciliul I din Vatican (1869-1870) a fost redusă ca număr (doar 65 de episcopi din America Latină) şi nesemnificativă. Prezenţa la Conciliul al II-lea din Vatican a fost mult mai numeroasă (au luat parte 601 episcopi şi experţi, un număr ce reprezenta 22% din adunarea conciliară), dar nu au fost făcute intervenţii şi nici nu s-au luat poziţii care să fie semnificative pentru specificul Bisericii din America Latină²⁷⁴.

După conciliu, membrii episcopatului latino-american s-au întrunit la Medellín, în Columbia (august-septembrie 1968), o întâlnire foarte importantă care a fost numită de cronicile timpului „conciliul din Medellín”, ce a reprezentat începutul unei noi etape pentru Biserica din America Latină, deoarece în cadrul acesteia a ajuns la o nouă conştiinţă eclezială²⁷⁵.

Preocuparea cea mai importantă a Conferinţei de la Medellín a fost condamnarea violenţei industrializării şi criticarea invaziei economice a continentului din partea marilor corporaţii internaţionale.

Această conferinţă reprezintă o „punere în practică creativă” a Conciliului al II-lea din Vatican din partea Bisericii latino-americane. Pentru Biserica universală, conciliul poate fi privit ca un punct de sosire după un proces lung de meditare şi analiză, în care credinţa a încercat să răspundă provocărilor epocii moderne. Prin constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, Biserica Catolică trece de la un raport antagonist faţă de lumea modernă – aşa cum era exprimat în Sillabo de Pius al IX-lea (1864) – la un nou spirit de solidaritate cu oamenii de astăzi, mai ales cu cei săraci şi marginalizaţi. Conciliul a vorbit în termeni generali despre tema sărăciei, deoarece nu a aprofundat analiza mecanismelor care generează sărăcia în lume, însă în America Latină conciliul a fost privit nu doar ca un punct de sosire, ci mai degrabă ca un punct de plecare al unei noi conştiinţe de „a fi Biserică”.

Prin urmare, Biserica latino-americană nu doar a aplicat conciliul la realitatea din acest continent, ci l-a reinterpretat, realizând o „punere în practică creativă” a conciliului din perspectiva săracilor: solidaritatea cu omul de astăzi devine solidaritate cu cei săraci, se face o „opţiune preferenţială pentru cei săraci”, aşa cum se va exprima documentul Conferinţei episcopale de la Puebla, din Mexic (1979): Biserica care trăieşte această solidaritate şi această opţiune se numeşte Biserica celor săraci, iar teologia care însoţeşte această evoluţie şi acest proces este teologia eliberării²⁷⁶.

Documentul final de la Puebla poate fi considerat, din mai multe privinţe, un pas înainte: este subliniată combaterea violenţei, angajarea pentru ca persoana umană să fie eliberată total de sărăcie, rezultatul capitalismului liberal, de marxismul ateu, de viziunea reductivă asupra omului (doar socială, economică şi politică, uitându-se componenta religioasă şi spirituală); a fost reevaluată religiozitatea indigenă şi populară; s-a făcut o opţiune preferenţială pentru „indigeni, ţărani, muncitori, emarginaţi, […] şi femeile care sunt cele mai marginalizate”²⁷⁷.

Teologia eliberării²⁷⁸ începe să ia contur înainte de Conferinţa de la Medellín, şi inspiră anumite documente, dar la Medellín, chiar dacă nu se foloseşte niciodată expresia „teologia eliberării”, deşi s-a utilizat foarte mult conceptul de „eliberare”, a fost influenţat noul proiect teologic la scară continentală: „Putem să afirmăm că ideea de eliberare şi teologia eliberării şi-au asumat un statut eclezial la conferinţa de la Medellín”²⁷⁹.

Contribuţia adusă de teologia eliberării este multiplă. Referitor la metodologia folosită, teologia eliberării subliniază necesitatea unei spiritualităţi de angajare pentru aproapele: „metodologia noastră este spiritualitatea noastră”, a afirmat teologul peruvian Gustavo Gutiérrez²⁸⁰.

În sectorul cristologic, teologia eliberării a devenit promotoarea unui creştinism al „urmării lui Cristos”, care priveşte la Isus, deoarece predică Împărăţia lui Dumnezeu, dar o şi anunţă ca fiind deja prezentă; este vorba despre o urmare a lui Cristos în sensul de „a crea Împărăţia”: punerea în practică a valorilor creştine este expresia adevăratei ortodoxii, mai mult, devine instrument de verificare a ortodoxiei şi a doxologiei.

În sectorul ecleziologic, este modificată perspectiva din care Biserica trebuie să se relaţionează cu lumea: nu cu lumea matură a secularizării (după expresia lui Bonhoeffer), nu cu lumea caracterizată de progres (aşa cum este ecleziologia lui Hans Küng), ci cu lumea sărăciei şi a nedreptăţii, iar acest lucru aduce o concretizare istorică a mântuirii, al cărei semn şi instrument este Biserica. Ecleziologia eliberării vede Biserica ca pe un „instrument al eliberării integrale”, şi prin aceasta vrea să depăşească reducţionismul supranatural (care limitează mântuirea doar la sfera supranaturală), reducţionismul ecleziocentric (care identifică Biserica cu Împărăţia) şi reducţionismul escatologic (pentru care mântuirea are doar un caracter escatologic, prezentul nefiind important).

Dacă teologia occidentală se confruntă cu problema secularizării societăţii şi încearcă să răspundă acesteia în termeni potriviţi la întrebările „există Dumnezeu?”, sau „cine este Dumnezeu?”, teologia eliberării pune o altfel de întrebare: „unde este Dumnezeu?”. Teologul Gustavo Gutiérrez şi-a intitulat una dintre cărţile sale Cum să vorbeşti despre Dumnezeu la Ayacucho? (1990), acest orăşel din Anzi fiind caracterizat de sărăcie extremă şi de acte de violenţă, simbol al plăgilor sociale care afectează Lumea a Treia. Prin urmare, teologia eliberării îşi pune întrebarea: „cum poate fi recunoscut Dumnezeu care intervine în istoria umanităţii?” Răspunsul său este că „prezenţa lui Dumnezeu este acolo unde se realizează Împărăţia sa”²⁸¹.

Semnificaţia şi interpretările teologiei eliberării s-au dovedit a fi de multe ori prea angajante doar la nivel social, unele alegeri fiind considerate de unii teologi exagerate şi pripite²⁸². Vaticanul a dispus de două ori clarificarea conceptului şi a metodelor de punere în practică a teologiei eliberării, prin publicarea a două instrucţiuni. Prima, intitulată Instrucţiune asupra unor aspecte ale „teologiei eliberării” (1984), conţine un avertisment autoritar din partea Bisericii faţă de căderile ideologice la care este expus conţinutul acestei teologii atât de militante. A doua, Instrucţiune asupra libertăţii creştine şi a eliberării (1986), pune în evidenţă, în mod pozitiv, principalele aspecte teoretice şi practice ale acestei tematici. Partea pozitivă din a doua instrucţiune constă în faptul că, sub influenţa evidentă a mişcării teologice şi pastorale a teologiei eliberării, instrucţiunea nu se limitează doar la discursul despre libertatea creştină, ci se extinde şi la aspectul eliberării, adică la condiţiile concrete în care libertatea se exercită şi la procesele necesare – istorice, sociale şi culturale – care trebuie puse în practică, pentru ca discursul despre libertate să fie credibil şi coerent²⁸³.

Controversele pe această temă nu s-au încheiat, iar procesul de clarificare este în curs de desfăşurare; în general, se doreşte o teologie a eliberării responsabilă şi echilibrată²⁸⁴.

Cea de-a patra Conferinţă a episcopilor latino-americani, desfăşurată la Santo Domingo (Republica Dominicană), în 1992, a urmat aceeaşi linie pastorală a conferinţelor precedente: „Să facem al nostru strigătul săracilor. Să ne asumăm cu reînnoită ardoare opţiunea evanghelică preferenţială pentru cei săraci, în continuitate cu Medellín şi Pueblo”. De asemenea, la Santo Domingo s-a pus accent pe valorile tradiţionale ale continentului latino-american.

Aceste eforturi ale Bisericii, mai ales cel de implicare la nivel social, au fost însoţite şi de sacrificii umane: la 24 martie 1980, arhiepiscopul din San Salvador, Oscar Romero, care condamnase cu tărie de mai multe ori violarea drepturilor umane fundamentale, dispariţia cetăţenilor, torturile şi execuţiile sumare, clima de violenţă şi de represiune, a fost ucis în timp ce ridica Sf. Ostie la Liturghia solemnă din catedrală. Cu puţine minute înainte, la predică, afirmase: „Acest sacrificiu [al Euharistiei] să ne dea curajul de a oferi trupul nostru pentru dreptate şi pace…”²⁸⁵.

În noaptea dintre 15-16 noiembrie 1989, tot în San Salvador, au fost ucişi de „echipele morţii” şase iezuiţi, profesori ai Universităţii Central-Americane, ce se ocupau cu educaţia a 40 000 de copii săraci din şcolile populare, şi cu predicarea exerciţiilor spirituale. Responsabilii masacrului au fost puşi în libertate, la scurt timp după reţinerea lor, fiind apropiaţi de politica guvernanţilor.

În Peru, doi misionari franciscani conventuali de origine poloneză au fost ucişi de membrii unei grupări teroriste de inspiraţie marxistă, „Drumul roşu”, doar pentru faptul că încercau să îi ajute pe indigenii din Anzi.

Monseniorul Romero, cei şase iezuiţi sunt doar unele dintre cazurile cele mai cunoscute ale unei adevărate persecuţii care şi astăzi e prezentă în acest continent, chiar dacă ţările sunt majoritar catolice, iar la conducerea lor există guverne aşa-zis democratice (între 1979 şi 1989, numai în El Salvador au fost ucişi 18 preoţi, un episcop, şase surori, un seminarist şi aproape 200 de catehişti).

Pentru această perioadă dificilă prin care a trecut Biserica din America Latină, teologia eliberării s-a dovedit a fi un proiect teologic ce a făcut o alegere clară, pentru cei săraci, şi a încercat să dea un răspuns valabil nu doar pentru America Latină, ci şi pentru toată Lumea a Treia. Această alegere nu poate să admită alte alternative, aşa cum se exprima teologul salvadorian Jon Sobrino, comentând asasinarea celor şase iezuiţi: „Eliberarea este în relaţie cu opresiunea […]. Până când va dura opresiunea – şi toate statisticile arată că în America Latină este cea mai mare sărăcie – teologia eliberării este necesară şi urgentă. Este singura teologie care apară săracii din această lume – cel puţin singura ce o face cu o seriozitate absolută”²⁸⁶.