În loc de argument

CAPITOLUL IV

Economia comunei

“Un om harnic nu moare în lumea aceasta, oricât ar fi de rea. (Ion Agârbiceanu)"

A) Agricultura

Apărute ca aşezări agricole, satele comunei Dalboşeţ şi-au păstrat până în prezent acest profil economic.

Situarea lor în Valea Depresiunii Almăjului, pe văile de la poalele muntelui, le-a permis o extindere continuă a suprafeţei agricole în detrimentul pădurilor.

Astfel la întemeierea sa, satul Dalboşeţ şi cătunele Bârz, Boiniţa şi Boina erau înconjurate de păduri, fapt dovedit şi de toponimia silvestră ce apare în denumirea locurilor înconjurătoare – Dealul Cerului (pădure cu ceroni), Stu (pădure de tei).

Configuraţia moşiei satului cu zona montană şi de dealuri la care se adaugă terasele şi lunca râului Nera, au favorizat dezvoltarea pădurilor cu numeroase poieni, fâneţe şi păşuni care au permis desfăşurarea unei activităţi de creştere a animalelor, a pomiculutirii şi a cultivării plantelor.

Insuficienţa pământului bun pentru cultivarea cerealelor, cât şi perfecţionarea tehnicii agricole şi creşterea numărului de locuitori ai satului au impus, ca o necessitate, despădurirea unor suprafeţe ce au trecut în circuitul agricol.

Populaţia şi-a mărit neîncetat terenurile agricole în dauna pădurilor şi zăvoaielor, realitate consemnată şi de Împăratul Austriei Iosif al II-lea, când, în călătoria sa prin Banat (1773), a vizitat Almăjul, venind de la Biserica Albă la compania militară de la Bozovici. A consemnat printre altele în jurnalul său “că pădurile sunt distruse prin păşunatul oilor şi caprelor şi prin tăiatul frunzei pentru animale”¹⁸³.

Modul de utilizare şi de proprietate a pământului a cunoscut şi în localitatea Dalboşeţ toate etapele istorice: cea prefeudală, cu lucrarea în comun, ca pe vremea dacilor, mai apoi repartizarea anuală pe familii a terenurilor arabile de către cnezi. Apoi în perioada stăpânirii maghiare obştea satului, cu pământurile sale, ajunge în stăpânirea unor nobili almăjeni din familia Gârlişteanu sau înrudiţi cu aceasta. În urma acestei stăpâniri locuitorii, din oameni liberi, au devenit iobagi, trebuind să trudească pe moşia devenită nobiliară şi să plătească porţia (impozit).

Începând cu anul 1658, după ce turcii şi-au întins stăpânirea şi în teritoriul montan din sudul Banatului, deci şi în Dalboşeţ, sultanul a stabilit că tot pământul este proprietatea sa. Nobilii n-au mai fost recunoscuţi ca proprietari ai pământului, ei intrând treptat în rândurile ţăranilor, iar alţii au rămas în Ardeal unde s-au refugiat de teama stăpânirii turceşti.

Dalboşenii au continuat să lucreze pământul, dar au plătit numeroase dări noilor stăpâni.

Fiind angrenat în mai multe războaie cu Austria şi cu unele popoare în Asia, Imperiul turcesc, dorind să-şi atragă populaţia bănăţeană de partea sa, în anul 1690, dă un decret de lege, o “iradea” prin care recunoaşte proprietatea deplină a ţăranilor asupra pământului pe care-l folosiseră şi până atunci.

Măsura de împroprietărire a dat rezultate, căci în războiul dintre turci şi austrieci (1738-1739), populaţia s-a ridicat împotriva Imperiului habsburgic, alăturându-se otomanilor. Această atitudine a fost determinată şi de faptul că austriecii, după ocuparea Banatului în anul 1718, au anulat “iradea”-ua şi au stabilit şi ei, cum făcuseră şi turcii la ocuparea teritoriului, că tot pământul este proprietatea împăratului¹⁸⁴.

Trecerea locuitorilor de partea turcilor s-a datorat şi impozitelor mari, precum şi abuzurilor funcţionarilor austrieci, corupţi şi dornici de o cât mai rapidă îmbogăţire. Regimul acesta de proprietate a fost menţinut timp îndelungat rămânând în vigoare mulţi ani şi după 1773, când satele din Almăj au fost militarizate.

Pământul locuitorului devenit ostaş-grănicer era considerat “feudă militară” cu dreptul ca acesta să-l deţină, să-l folosească, dar să nu-l înstrăineze, să nu-l împartă, pentru că numai o gospodărie puternică economic putea să susţină pe acel membru din familie devenit militar cu îndatorirea de a participa la paza de hotar şi la desele războaie ale împăratului.

Din necesităţi militare sarcinile impuse locuitorilor s-au înmulţit şi majorat. Pentru o bună cunoaştere a situaţiei din Almăj, Curtea de la Viena a efectuat mai multe conscripţii (recensăminte) ale populaţiei şi animalelor. În cursul anului 1780, s-au demarat lucrările pentru măsurarea pământului sau “întâiul mapierung”¹⁸⁵.

Lucrările de măsurare a pământului şi pentru întocmirea cadastrului, cu unele întreruperi provocate de războaiele austro-turce, au continuat mai mulţi ani. Odată terminate măsurătorile în anul 1807, s-a întocmit Cartea Funciară, punându-se în felul acesta în concordanţă realitatea funciară cu scriptele autorităţilor.

Toate actele de proprietate de după aceea, până în prezent se bazează pe această Carte funduară sau, cum s-a numit mai târziu, funciară. Ea cuprindea: a) Foaia imobilelor; b) Foaia de proprietate; c) Foaia de sarcini.

Cartea funciară, întocmită pentru fiecare sat grăniceresc din Almăj, era însoţită şi de harta lui funciară. Cărţile funciare aveau în prima pagină descrierea topografică a comunei, enumerarea clădirilor statului şi cele particulare, conspectul familiilor din sat, cu numerele de case şi descrierea hotarului satului. Urma apoi, pagina individuală a fiecărui comunion (familie), în ordine numerică, după numărul de case. Aceasta cuprindea numărul de casă, numele de familie, descrierea exactă a fiecărui imobil, vecinătăţile, locul în care era situat, ramura de cultură şi întinderea. La sfârşitul paginilor familiale, erau trecute sesiile parohiale, păşunea sătească şi pământul statului.

Pentru mai multă siguranţă în păstrarea actelor Cărţii funciare, după 1855 fiecare comunion (familie) a primit o copie după actul oficial¹⁸⁴. Cărţile funciare ale satelor, din Almăj, au fost păstrate la judecătoria din Bozovici până în septembrie 1944, când, din păcate, au fost arse odată cu cazarma în timpul luptelor de aici. Au fost salvate doar hărţile topografice.

În anul 1774, când s-a făcut recensământul animalelor şi s-au măsurat grădinile, la Dalboşeţ situaţia se prezenta astfel:

Număr de	Vite cornute			Cai		Oi şi capre	Porci	Jugăre arabile
Case	De tracţiune	Vaci	Peste 1 an	De tracţiune	Pentru prăşilă peste 1 an
126	146	88	76	72	25	800	367	13-12

(După G. Popiţi, “Date şi documente bănăţene”)
Analizând situaţia de fapt a satului Dalboşeţ în anul militarizării putem observa unele modificări ale condiţiilor social-economice.

Dacă la primul recensământ sau conscripţie a gospodăriilor în Almăj, efectuată în anul 1718, Dalboşeţul avea înregistrate doar 15 case, în anul 1774 numărul acestora a ajuns la 126, asta însemnând că fiecărei gospodării îi reveneau peste 3 capete vite mari, 7 oi, 2-3 porci. Dar pământ arabil, doar 13-12 jugăre, deci mai puţin de 18 jugăre cât vor primi în urma prevederilor constituţiei din 1807. Prin această constituţie se stabileşte dreptul fiecărei familii de a avea ca moşie 24 jugăre de pământ, din care 18 jugăre arabil şi restul de 6 jugăre, păşuni şi fâneţe.

Noua Constituţie din anul 1850, acordă dreptul de proprietate absolută asupra pământului deţinut şi transmiterea lui moştenitorilor legali. De asemenea, se trec în proprietatea comunelor toate păşunile folosite până atunci şi dreptul tuturor grănicerilor de a le folosi pentru vitele lor.

Înlesnirile acordate grănicerilor prin cele două constituţii confiniare, cea din 1807 şi cea din 1850 au avut urmări benefice pentru dezvoltarea economică a Almăjului.

În ce priveşte modul de utilizare a pământului, încă de la începutul organizării militate a satelor almăjene, autorităţile au stabilit o seamă de reguli menite să asigure o cât mai bună îngrijire a acestuia.

În acest sens, s-au emis la companii diferite ordine spre aplicare în satele din componenţa lor.

Cărturarul – protopop al Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg, trimite satelor următorul îndemn: “La tot lucrul pământului care de care mai bărbat să se îndemne: gloatele să trăiască. Vite aveţi: gunoi, bucluc, iarna pe locuri, pre nivi. În grădini: grâu, bucate sămănaţi. Mulţi aţi văzut cum lucră nemţii, franţuzii, sârbii, grădinile îşi direagă. Legumi: păsui, mazăre, ceapă, ai, salată, varză, crumperi, chel, morcovi, napi, pătrunjel, piparcă, de tot felul de fierturi să aibă gloatele… Asta-i porunca.”

Măsurile impuse pentru organizarea vieţii economice şi sociale de către Curtea din Viena nu au fost aplicate pe un fond gol, aici exista o veche tradiţie a cultivării plantelor şi creşterii animalelor cât şi hărnicia proverbială a dalboşenilor.

Făcând analiza fondului funciar al comunei Dalboşeţ rezultă că suprafaţa totală cuprinsă în perimetrul cadastral este de 8639 ha. Repartizat pe sate, se constată că satul Dalboşeţ deţine 5318 ha, adică 61,4%, iar Şopotul Vechi 3337 ha, respectiv 38,5% din suprafaţa totală a comunei.

În ceea ce priveşte repartizarea pe categorii de teren, situaţia se prezintă astfel:

Categoria de teren

I. Agricol – 1637 ha din care:

- Arabil 803

- Păşuni 224

- Fâneţe 525

- Livezi 85

- Vii 0

II. Neagricol 3681 ha din care:

- Păduri 1722

- Păşuni împădurite 1576

- Păduri – zăbran - 144

- Teren cu ape 32

- Căi comunicaţie 100

- Construcţii şi curţi 36

- Teren neproductiv 71

Total localitate: 5318 ha
Prin urmare, putem afirma că păşunile şi fâneţele deţin 749 ha (45,75%) şi prezintă un vast areal de răspândire în zona piemontană şi în Munţii Almăjului. Sunt depăşite, ca extindere (803 ha, 49,05%) de terenul araibl care înglobează lunca Nerei, terasele şi porţiuni din dealurile de joasă altitudine.

Întinderea mare a păşunilor şi fâneţelor se explică şi prin aceea că locuitorii Dalboşeţului, ca de altfel toţi cei din zona de Graniţă, au continuat şi după introducerea Cărţii Funciare să ocupe pământ din clinurile de lângă pământurile lor, de pe lângă râuri, coaste, dar mai ales au curăţat desişul păduros de pe lângă poienile unde îşi aveau sălaşele. Pământurile acestea împreună cu poienile purtau numele de “ocupaţiuni” şi constituiau proprietate privată sau familială, iar “izlazurile comunale” formau proprietatea comunităţii săteşti. Prin anul 1889 se pune o oarecare ordine în privinţa acestor “ocupaţiuni”, ele sunt măsurate şi întabulate pe numele ocupantului¹⁸⁷. De atunci asemenea poieni primesc şi numele ocupantului (proprietarului): Poiana Uscatului, Poiana lui Tâcnej, Treamul Mercii, Poiana Mare, Cracul Jarcului etc.

Structura terenului agricol a permis locuitorilor localităţii Dalboşeţ ca din cele mai vechi timpuri să îmbine cele două ocupaţii principale: cultura plantelor şi creşterea animalelor.

Dacă aruncăm o privire pe documentele vremii observăm că la început locuitorii satului Dalboşeţ, ca toţi ceilalţi din Ţara Almăjului în evul mediu, plantau cu precădere meiul, după care a urmat secara. La acesta din urmă se foloseau atât seminţele pentru făină, din care se cocea “turta” (pâinea), dar mai ales paiele cu care se acopereau casele. De asemenea se cultiva grâu, ovăz şi orz.

Începând cu secolul al XVII-lea se introduce porumbul, cultura acestuia înlocuind în totalitate pe cea a meiului. În lexicul almăjean, amintirea meiului se mai păstrează, doar prin termenii “mălai” şi “coleşă”¹⁸⁸.

Ca sistem de lucru al pământului la început a fost practicat asolamentul prin alternarea culturilor şi îmbogăţirea solului prin gunoire. Apoi s-a trecut în secolul al XIX-lea la sistemul trienal, iar în zilele noastre la folosirea îngrăşămintelor chimice.

Sistemul trienal se practică şi în zilele noastre: pe o parcelă se seamănă grâu de primăvara; pe a doua porumb, iar pe cea de a treia grâu de toamnă, peste care primăvara se seamănă trifoi sau lucernă. După ce se seceră grâul de toamnă de pe acest teren se obţine “o coasă-două de trifoi sau lucernă”. Iarna pe acest lot se împrăştie gunoiul de grajd. În anul următor, de pe acest lot se recoltează 3-4 coase de trifoi sau lucernă.

Mulţi ţărani lasă anumite parcele să se “odihnească”, semănând lucernă, care rezistă 5-6 ani. După trifoi sau lucernă (după ţelină) se seamănă întâi porumb apoi grâu.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a folosit plugul de lemn, după care a pătruns plugul cu brăzdar de fier, în două variante: plugul “într-o brazdă” şi cel “în două brazde”. Mai târziu se introduce plugul pentru “săpat” şi “îngropat”. Cu el se efectuează şi azi “prăşitul, muşuroitul şi scosul cartofilor”.

Pentru mărunţitul pământului (grăpat), la început s-a folosit grapa cu dinţi din lemn, apoi cea din lemn, dar cu dinţii din fier. În zilele noastre cel mai mult se folosesc grapele din fier şi discurile.

Grâul, lucerna şi trifoiul se semănau cu mâna de către “un om priceput”. Apoi apar mici maşini portabile cu vârtelniţă care împrăştie uniform sămânţa.

Porumbul se seamănă singur sau mai ales împreună cu dovleci (duleţi) şi fasole, în trei moduri: “într-o brazdă”, “şiruit” şi cu “duda”.

În zona noastră a Almăjului, secerişul cerealelor începe la sfârşitul lui iulie, începutul lui august. Spicele secerate se legau în snopi şi se clădeau în “picine” sau “stoguri”, apoi snopii erau transportaţi acasă în “şupă”, unde erau bătuţi cu maiul sau pe terenul unde era situată ‘aria de treierat” cu caii sau mai târziu cu batoza.

La sfârşitul lui septembrie începe culesul porumbului. Ştiucleţii curăţaţi de “ghiji” se transportau acasă şi se depozitau în pod, iar “scălanii” (cei legaţi perechi) afară pe prăjină la uscat mai repede.

Cocenii (tuleii) erau lăsaţi în “stupuri” pe câmp, ca să se usuce, apoi se depozitau în grădina casei sau la colibă, iarna fiind folosiţi în hrana animalelor.

Ponderea pe care porumblul o deţine din totdeauna între plantele cultivate se explică prin aceea că porumbul era alimentul de bază în hrana populaţiei comunei, cât şi faptului că este folosit în hrana porcinelor, bovinelor şi păsărilor. Din “făina de cucuruz” se prepară “coleşa şi mălaiul”, copt în “tăstul de băgic”.

În vechime, făina de grâu se folosea doar la sărbători mari, pentru pâine şi pentru “meşpais” (cozonac), colaci, “croafne” (gogoşi), “scoverzi” (clătite) şi plăcintă. În datinele rituale (pomene, aşteptarea ursitorilor, nunţi) colacii şi turtele se făceau numai din făină de grâu, pentru că pe bobul de grâu este tipărit “Chipul Domnului Isus”.

Ţăranul almăjan mânca dimineaţa “coleşă” cu brânză şi lapte, eventual şi cu ceapă, ori “coleşă” cu “pecmez” (magium de prune), la prânz “zamă de crumperi” (cartofi), “păsui” (fasole) fiert numai cu zarzavaturi, sau zamă de carne (papricaş), gătită din legume cu “aimpren” (rântaş) şi slănină. La cină se mânca coleşă caldă cu lapte, tăiţei laţi “seci” (gătiţi ca şi macaroanele).

Primăvara se mânca “zamă” de “drăgăvei”, urzici ori lobodă în care se puneau ouă.

Chiar circulau versurile:

“Urzica, bucată nouă,

O mâncă domnii cu ouă,

Iar săracii cu făină,

Şi cu clisă gea bătrână”¹⁸⁹.
Vara se găteau “legume”, denumirea era dată fiecărei fierturi de: varză, fasole verde, cartofi noi, în care se punea ceapă, morcovi, roşii (părădaisă). Iarna meniul era format din “mâncare” de crumperi, fasole sau varză acră cu carne de porc afumată sau “friptă” din untură.

În zilele de sărbători, masa era bogată, fiind compusă din: supă de carne cu tăiţei făcuţi în casă, sarmale (sarme”), friptură de miel, pasăre sau porc cu garnitură de cartofi, fasole ori varză călită “pârjâtă”.

Ca desert se făcea meşpais, plăcintă (păturată) cu brânză dulce, brânză sărată sau “pecmez”. Se serveau de asemenea clătite, gogoşi, găluşte cu prune.

Astăzi mesele sunt precedate de tot felul de salate şi se încheie cu prăjituri (pocărăi) şi torte din cele mai diferite.

O mâncare specifică Almăjului, care nu se prepară zilnic, este “în cigane”. Într-o “cigane” (cratiţă din aluminiu cu coadă), se pune untură ori “zăicin” (ulei) şi se prăjesc bucăţi mici de carne sau slănină. Uneori se prăjesc bucăţi de slănină direct, lângă care se adaugă bucăţele de “şonci” (jambon afumat), cârnaţi sau carne. Apoi se adaugă brânza care se rumeneşte pe ambele părţi şi în final ouăle. Mâncarea se consumă numai cu mămăligă caldă. În Almăj spre deosebire de alte zone ale ţării, mămăliga se prepară fără sare. În schimb brânza este sărată (mai ales cea de oaie “cu găuri”)¹⁹⁰.

În nici o gospodărie, fie ea mică sau mare, nu lipsea cânepa, firul său fiind folosit la ţesutul pânzei în casă. Inul s-a cultivat foarte puţin, deşi are fibra mai fină.

“Cânepiştea” era un loc bun. În terenul arat, grăpat şi apoi bine mărunţit cu sapa, se semăna cânepa, după ploaie. Cânepa de vară se recolta numai în floare în luna august. Cea de toamnă era culeasă în septembrie când seminţele sunt coapte. Cânepa legată în “mănunchi” (snop) se punea în “topilă” (lângă Nera, fiecare familie avea o groapă cu nămol pe fund). După o săptămână, “mănunchii” se scot şi se spală în apa râului, după care se duc acasă şi se pun la uscat. După 2-3 zile se zdrobesc cu “meliţa” simplă. Rămân tulpinele de cânepă zdrobite (“pozdările”) care cad şi firele curate de cânepă. Prin pieptănare se separă fuiorul de câlţi. Câlţii se foloseau pentru ţesutul sacilor şi al “strujacului”, care umplut cu “ghiji” de cucuruz, slujea drept saltea în pat. Din firele de fuior se ţesea pânza subţire din care se confecţionau hainele pentru membrii comunionului şi unele piese pentru uniforma grănicerului – soldat, lenjeria de pat, feţe de masă, poneve pentru acoperit patul şi ştergare.

Recoltarea cânepii de toamnă cunoaşte câteva etape deosebite. Mănunchiurile de cânepă se clădeau în picioare, mai multe la un loc în stupi ca şi tuleii (cocenii). După o săptămână de uscare, vârfurile se frecau pe o poneavă (cearşaf) ca să cadă seminţele. Ele se vânturau şi se păstrau pentru primăvara următoare. Apoi tulpinile erau supuse aceloraşi operaţiuni ca şi cele ale cânepei de vară.

Fiecare familie avea mecanismele şi uneltele necesare prelucrării fibrelor de cânepă: meliţa, piepteni, furca de tors, vârtelniţa, sucala, ţevile şi războiul de ţesut cu anexele sale – brâglele, tălpiţele, spata, şuveica, sulurile, fuşeii (jorgile).

Instalaţiile pentru prelucrarea materialelor textile şi a lânii sunt cunoscute din timpuri străvechi. Ele s-au perfecţionat de-a lungul vremii. De la războiul de ţesut vertical se trece, la cel orizontal, iar de la furca cu fus, la furca cu roată acţionată cu pedală de picior. Dalboşencele îşi cumpărau aceste furci de la meşterii cehi (“pemii”) de la Ravenska. Scărmănatul, piptănatul şi urzitul firelor de cânepă şi lână se făceau la “clacă” de către mai multe femei.

După primul război mondial urzitul firelor de cânepă este înlocuit cu cele de bumbac. Firele de cânepă se folosesc doar la bătut. Treptat firele de bumbac înlocuiesc în totalitate pe cele de cânepă. Trecându-se de la portul tradiţional la cel orăşenesc, cultura cânepii a dispărut din satul nostru.

Locuitorii mai cultivau legume şi zarzavaturi, atât cât era necesar pentru fiecare familie, în grădina casei sau la luncă. Doar câteva familii au cultivat suprafeţe mai mari pentru a comercializa în sat sau la târgul de marţea de la Bozovici. Grădinari renumiţi au fost Călin Baba şi Ghiţă Uscatu.

Cultura legumelor întâmpină greutăţi datorită faptului că în depresiune se înregistrează brume târzii de primăvaă (chiar în 5 mai) şi brume timpurii de toamnă (10-11 septembrie).

Produsele legumicole se păstrează în “podrum” (pivniţă) sau în “spais” (cămară). Fasolea se pune în carliţă sau “cotăriţă” (coş) şi se ţine în podul casei.

De grinzile podului sau ale cămării se atârnă cununile de ceapă şi usturoi (ai), legăturile cu beţe de mărar.

În butoaie sau borcane de sticlă se murează gogonele, castraveţi şi ardei (piparcă). Pentru iarnă, nelipsit este butoiul cu varză acră, în care se pun boabe de “cucuruz” (ca să fie varza galbenă la culoare), beţe de mărar şi rădăcini de hrean (“irian”) pentru o bună consevare. Vasul cu varză are un robinet de lemn (“slăvină”) prin care se “pro-întoarce” moarea de două trei ori, să nu se strice. Tot pe aici se “scoace” moarea folosită la acritul ciorbelor şi la “zama îngroşată” fiartă cu puţină varză acră, slănină cu rânduri afumată şi cârnaţi special făcuţi “sângerete”.

Cartoful a fost cultivat în fiecare gospodărie în două variante, cel alb şi cel roşu. Solurile din arealul comunei nu sunt chiar favorabile acestei culturi, dar prin lucrări speciale: prăşitul de 2-3 ori şi aplicarea îngrăşămintelor naturale iar astăzi cele azotoase, a făcut ca producţiile să fie din ce în ce mai mari.

O subramură a agriculturii comunei, din cele mai vechi timpuri o constituie pomicultura. Expunerea favorabilă a versanţilor spre sud-vest şi sud-est, lipsa vânturilor puternice şi a curenţilor reci, datorită adăpostului oferit de culmile montane înconjurătoare explică răspândirea mare a pomilor fructiferi.

Trebuie să amintim totuşi că vântul violent “Coşava” şi brumele târzii din unele primăveri pot pricinui stricăciuni culturilor.

Livezile cu pruni şi meri se înşiruiau pe pantele dealurilor Ştiubei, Osoină, Băleuţ, Bârz, Prisloape la altitudini cuprinse între 260-315 m, dar “moşâile” cu pruni urcă şi pe înălţimile mai mari ale Munţilor Almăjului (la 750m), acolo unde găsesc condiţii pedoclimatice şi de relief favorabile sau apar răzleţ în vatra depresiunii şi pe văi.

Înainte de cooperativizarea comunei prunii deţineau cele mai mari suprafeţe, atât în masiv (între 25-100 ari) cât şi răzleţi, urmaţi de meri, cireşi şi nuci. Între anii 1960-1989 prunii indigeni au fost neglijaţi sau chiar defrişaţi pe suprafeţe mari şi înlocuiţi cu plantaţii în masiv cu soiuri altoite. Dar aceştia nu au rezistat mulţi ani, nepriindu-le condiţiile locale. Un fapt îmbucurător este acela că după 1990 foarte mulţi gospodari şi-au plantat un număr mare de pruni, meri etc.

Prunele au constituit marea bogăţie a almăjenilor. Atât prunele, cât şi “pecmezul” (marmelada), apoi “răchia de prune” almăjană, erau achiziţionate de negustorii din Viena şi Budapesta, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ea fiind vestită la mari depărtări. De asemenea, ţuică şi prune se mai vindeau la târgurile din centrele miniere Moldova Nouă şi Anina, sau erau transportate la fel ca merele, perele şi nucile în satele din sud-vestul Câmpiei Banatului unde erau preschimbate pe cereale sau pe bani.

Potrivit statisticii Preturii Bozovici, în anul 1943 la Dalboşeţ funcţionau 6 cazane pentru fiert ţuica: 3 în “vamă” în sat şi câte unul la Bârz şi Boina. În 1938 însăşi Primăria îşi construieste propriul cazan.

Proprietarul cazanului primea 3 litri de ţuică pentru o fiertură de borhot (“comină”), restul de 30-35 litri rămâneau gospodarului.

Deşi prunii nu erau altoiţi şi nici nu li se aplica vreun tratament special împotriva dăunătorilor sau tăieri pentru rod şi formarea coroanei, în anii cu rod bogat prunii mari şi sănătoşi puteau da peste un cazan (aproximativ 150kg) de prune (fig. 28).

Figura 28: Anul 1928, bogat în prune

Datorită recoltelor în salturi, în funcţie de anii cu sau fără rod, multe familii nu aveau vase (căzi) suficiente pentru depozitarea prunelor, fiind nevoite să vândă fructele la speculanţi la preţuri scăzute.

Situaţia cea mai grea a ţăranului dalboşean, ca a tuturor almăjenilor şi crăinenţilor, legate de valorificarea prunelor s-a înregistrat după anul 1900, când administraţia maghiară concesionează dreptul de achiziţionare a prunelor din Almăj şi Craina lui Constantin Burdea din Caransebeş. Acesta instalează la Bozovici, Dalboşeţ şi Prigor fabrici mari pentru prepararea ţuicii¹⁹¹. De acum ţăranilor li se interzice categoric fabricarea şi comercializarea liberă pe piaţă a ţuicii sau prunelor, singurul venit aducător de bani pe care-l mai aveau.

La fiecare centru de colectare a prunelor s-au amenajat câte cinci bazine betonate, cu o capacitate de 5 vagoane. Aceste bazine la Dalboşeţ, au fost construite lângă Nera, la podul dinspre Lăpuşnicul Mare, ele fiind folosite şi de CAP cât a fiinţat acesta.

Sătenii care doşeau prunele pentru nevoi casnice, erau urmăriţi de jandarmi, garda financiară ori oamenii lui Burdea şi puşi ulterior să plătească amenzi.

Preţul la care erau achiziţionate prunele era derizoriu, 1kg de prune costa cât o cutie de chibrituri.

Cu toate măsurile de restricţie, dalboşenii reuşeau să mai dosească o parte din recoltă şi făceau ţuica “cu oala” la colibe şi pe ascuns, peste dealurile Lăpuşnicului o duceau şi o vindeau la Anina.

Între cele două războaie mondiale statul majora continuu impozitele pe “moşâie” şi aplica taxe tot mai mari pe toată cantitatea de ţuică produsă, indiferent dacă aceasta se vindea sau se consuma în casă¹⁹².

Toate acestea au făcut ca în anul 1930 producătorii de ţuică din Dalboşeţ, să se afilieze la Sindicatul prunarilor din judeţul Caraş, cu sediul în satul Rudăria, condus de învăţătorul Olimpius Rădulea. Ţăranii Iosif Stână şi Nistor Curiţa au fost aleşi membri în comitetul de conducere.

Pe pantele dealurilor cu expunere spre soare, locuitorii au plantat şi vii cu soiuri nealtoite, care nu necesitau îngrijiri speciale. Suprafeţele cu vii nu au însumat decât 11 ha. Aproape fiecare familie avea un mic teren plantat cu vie pentru a-şi produce vin, pentru nevoile personale şi consumul fizic. În timpul CAP-ului toate aceste vii au fost distruse.

Faptul că în arealul localităţii Dalboşeţ mai mult de jumătate din suprafaţa agricolă a satului şi peste 1/3 din cea totală este acoperită cu păşuni şi fâneţe (749 ha) explică dezvoltarea şi marea importanţă pe care a avut-o şi o are creşterea animalelor în economia comunei. Practicarea creşterii animalelor în Ţara Almăjului încă din zorii istoriei este dovedită de termenii de origine traco-dacică legaţi de această ocupaţie, ca: baci, ţarc, strungă, stână, străghiaţă, brânză, zăr, zară şi urdă.

Aşa acum arătam la începutul capitolului de economie, la primul recensământ din 1774, atunci când satul a fost militarizat numărul animalelor era destul de mare pentru numărul de comunioane (familii) ţinând cont de luptele şi atacurile turcilor asupra locuitorilor din Almăj. Următorul recensământ efectuat după 17 ani, în decembrie 1791, ne arată că populaţia satului număra 751 locuitori. Aceştia creşteau 51 de cai, 144 de boi, 156 vaci şi viţei, 1062 oi şi capre, 312 porci şi 71 stupi.

Dacă comparăm datele celor două recensămînturi observăm că în intervalul dintre ele, deşi numărul locuitorilor a crescut în Dalboşeţ, numărul bovinelor a scăzut cu 10 capete, cel al cailor cu 46 capete, al porcilor cu 55 capete, cel al oilor şi caprelor creşte cu 262 capete. Acum pentru prima dată sunt menţionaţi şi stupii.

Diminuarea numărului unor categorii de animale poate fi explicată numai prin aceea că în timpul războiului austro-turc din anii 1788-1789 satul a suferit pagube şi jafuri. Oile şi caprele fiind animale mici au putut fi mai uşor ascunse în desişul pădurilor.

După această perioadă, mai ales începând cu anul 1815, numărul animalelor creşte simţitor, fapt ce va genera şi mărirea cantităţii de carne, lapte, unt şi brânză, determinând creşterea nivelului de trai şi crearea în acelaşi timp a unui excedent de produse destinate vânzării. Animalele vii şi produsele animaliere, fiind în aceste vremuri pentru familiile care nu aveau moşii cu pruni, singurele surse de venituri băneşti.

În Almăj a fost stabilit în anul 1850 un târg săptămânal la Bozovici, în fiecare zi de marţi. În afară de aceste târguri, s-au instituit şi patru bâlciuri anuale. Acestea erau: primul în prima zi de luni şi marţi din săptămâna Paştilor; al doilea luni şi marţi înainte de Înălţarea Domnului (Ispas) al treilea luni şi marţi din săptămâna dinainte de Vinerea Mare (Cuvioasa Paraschiva) şi ultimul luni şi marţi în săptămâna Crăciunului. Din aceste târguri îşi făceau aprovizionarea cu produse textile, articole casnice, încălţăminte etc. atât locuitorii satelor cât şi trupa de grăniceri din compania I Dalboşeţ.

Dar produsele lactate, fructele, ţuica şi animalele se mai vindeau şi în târgurile trimestriale şi anuale din Oraviţa, Cacova, Sasca, Moldova Nouă, Vârşeţ şi Orşova. Vitele almăjenilor erau adunate şi de negustori străini, care le transportau spre ţările din apus, fie pe uscat prin Oraviţa la Vârşeţ şi mai departe la Budapesta, fie prin Moldova Veche cu vaporul la Viena.

Bovinele erau îngrijite individual acasă în sat sau “la colibă” în cătunele Reşiţa Mică, Bârz, Boina, Boiniţa şi Prisloape. Dintre animale, creşterea oilor a avut o pondere însemnată în viaţa economică a satului.

În funcţie de numărul oilor, văratul se desfăşoară individual sau prin ortăcire la strungile de la Saicu, Năsâpişti, Poiana Mare, Poiana Uscatului şi Treamul Mercii. Pâlcurile cuprindeau 180-200 oi, ortăcirea familiilor este făcută fie pe criterii de rudenie, fie pe cele de vecinătate sau prietenie. Între 23 aprilie şi 1 mai este perioada organizării „pâlcului“ şi a pregătirii „săciurilor” şi colibei la stână.

Înainte de a urca oile la stână, urcare ce are loc de obicei în jurul datei de 1 mai, ortacii poartă discuţii cu privire la regulile tradiţionale care se respectă la stână, cantitatea de făină şi sare ce se cuvine pentru fiecare oaie, de asemenea modul de a se face “brânza păcurărească”, adică cea comună, care se împarte de Anul Nou. La împărţitul “brânzei păcurăreşti” se fierbe ţuică, se frige brânză (se prăjeşte) şi se face coleşă din făină de cucuruz nou. În timpul mesei se discută şi se face bilanţul produselor, întâmplărilor şi necazurilor din timpul verii. Tot acum sunt despăgubiţi acei ortaci care au avut “pagube”, adică le-au murit oi sau le-au mâncat lupii.

Până la urcatul oilor la munte, fiecare familie se străduieşte să îngrijească oile cât mai bine hrănindu-le pe lângă iarbă cu uruială, sfeclă, boabe, cartofi, ca să aibă mult lapte la măsurătoare.

În ziua de 23 aprilie, la Sf. Gheorghe, fiecare familie mulge oile (şi vacile) ca să verifice cam ce cantitate de lapte va avea. Această evaluare are un anumit ritual: se pun ramuri verzi de pomi la poartă şi uşa grajdului, împotriva duhurilor rele. Cu o zi înainte se coace un colac din făină de grâu, mare şi împletit. În dimineata de Sf. Gheorghe după ce gospodina a muls oile, sub una dintre ele se aşează colacul, fiind ţinut într-o parte de un copil, iar în cealaltă de alt copil. Unul spune “cucu”, iar celălalt răspunde “rascucu”. După ce s-a “răscucăit” de trei ori animalul, copiii trag cu forţă, ca fiecare să rupă bucata cea mai mare. Aceste bucăţi se mănâncă cu laptele proaspăt muls, după ce gospodina “le-a numit” să fie în “sănătatea mărvilor şi a gloacelor”.

Tot în această zi se ung ugerele vacilor de lapte şi ale oilor cu untură şi leuştean pentru ca să nu poată vrăjitoarele să ia laptele, iar în fereastră se pun spini, ca strigoii să nu poată lua mana de la vaci, puterea vitelor şi a oamenilor.

Din desfăşurarea acestui obicei şi a urării se vede importanţa pe care oile şi celelalte animale au avut-o de-a lungul vremii în viaţa dalboşenilor.

Măsuratul oilor (smâlţul) se derulează în mod festiv de întreaga comunitate a satului, pentru că şi cei care nu au oi participă ca invitaţi ai proprietarilor de oi.

În această competiţie se măsoară cantitatea de lapte colectată de la oile fiecărui ortac şi se stabileşte cantitatea de lapte cuvenită fiecăruia pe timpul verii şi numărul de zile la “umblat” (păzit oile la păşune). Laptele muls de fiecare ortac se adună într-o “cumpănă”, şi se măsoară cu “bârcul”. Bârcul este un băţ făţuit pe 4 laturi, pe care sunt marcate, prin crestături, unităţile de măsură a laptelui: găleata, cu subdiviziunea ei, oca (fig. 29).

Capacitatea găleţii variază de la o stână la alta, între 10 oca şi 8 oca (1 ocă = 1,5 litri). Ortacul cu cele mai multe “oche” este declarat baci şi are primul rând de brânză.


Figura 29: Măsuratul laptelui

Nu întotdeauna cel cu oi mai multe are şi laptele cel mai mult. Cantitatea de lapte pe cap de oaie, demonstrează cum şi-au îngrijit ortacii animalele şi este mândria fiecăruia.

În ziua măsuratului la stână se prepară “zama” într-un cazan mare. Fiecare proprietar de oi aduce: o jumătate de miel, 10 ouă, 1kg slănină şi ceapă, din care se fierbe un papricaş delicios. Cine a gustat din această mâncare nu o uită niciodată. De acasă se aduc miei fripţi, umpluţi cu drob, prăjituri şi ţuică. După ce s-a terminat mulsul şi măsuratul laptelui, baciul anunţă ordinea în care se ia laptele şi se “umblă”. Urmează ospăţul şi jocul în sunetul muzicii. Spre seară tot alaiul coboară în sat cu caşul pe prăjină, păcurarii “chiciţi” (împodobiţi) cu frunză verde, iar femeile cu “brenta” (coş de spate) în spate acoperită de frumoase “peşchire” (prosoape); petrecerea continuă la casa baciului (fig. 30).

Figura 30: La stână

La stână pe lângă rândaşul care este la “umblat” şi cel care ia laptele, mai este şi păcurariul de “uric”, adică un păstor plătit pe tot timpul verii. Din laptele de la stână se prepară doar caş şi urdă. De la vaci se face şi unt prin baterea smântânii în “bădâni”.

Localnicii aveau şi cunoştinţe de medicină veterinară populară. În tratarea animalelor se foloseau de intervenţii chirurgicale simple (le inerbau cu spânz “iarba oii”, ori le slobozeau sânge) şi de efectele plantelor medicinale (romaniţă, coada şoricelului, sunătoare, arnică, rostopastă).

După 15 august (Sfântă Marie Mare) oile coborau acasă, la sălaş şi erau păstorite fie individual, dar mai ales în “ciopor” (în grup), pe mirişti, în livezi şi porumbişti. În timpul iernii oile sunt hrănite cu fân, trifoi, sfeclă în amestec cu uruială şi rar cu frunză. În trecut fiecare familie avea clăi cu braţuri de frunză uscată de ceroni, gorun, tei etc.

Figura 31: La munca agricolă, în 1959

În afară de bovine în sat s-au crescut şi se cresc cai, porci, păsări, albine. Era o mândrie să ai caii cei mai mari şi cei mai puternici la căruţă. Ei erau împodobiţi cu “comoce” la care se punea blană de mistreţ şi clopote la gât. În serile de vară când se întorceau oamenii de la lucru în sat era o adevărată simfonie (fig. 31).

Economia localităţii Dalboşeţ a avut de suferit în timpul primului război mondial, ca urmare a rechiziţionării alimentelor (în anul 1916, întreaga recoltă a fost rechiziţionată), animalelor şi atelajelor de tracţiune pentru front, a împuţinării braţelor de muncă dar şi din cauza impozitelor apăsătoare. La toate acestea s-au adăugat creşterea inflaţiei, la unele produse preţurile cresc cu 100%, chiar mai mult, precum şi anii secetoşi.

Dintr-o însemnare făcută în “Albumul tuturor întâmplărilor parohiei ortodoxe române din Dalboşeţ” aflăm: “Se notifică faptul că din vremea bătăii până în present, sau făcut aşa o scumpătace în lume şi aşa a scăzut valoarea banilor. O vacă care costa la 100 florini, au ajuns la 1000 florini, o pereche de boi de la 200 fl. la 20.000 fl., o oaie de la 2 fl. la 200 fl., 1 metru de cucuruz care costa 60 cruieri a ajuns la 50 fl., o paclă de bumbac care costa 2 fl. se vinge cu 1200 fl., aşa lucrurile toate 100-200% mai sus.”

Sau “În 1928 de însăminat că au fost un an de tot slab, din Mai 4 luni nu a plouat nicicum, aşa că tot chimpu sau uscat, parte de holde de cucuruz au rămas nesăpace şi locuri de tot pustii aşa că vitele slăbite de foame dări impozite grele, scumpătace mare aşa au ajuns metru de cucuruz 180-200 lei” (transcris exact ca în notificare).

Aşa cum am văzut din aceste însemnări anii care au urmat după terminarea războiului au fost cu multe greutăţi, dar prin hărnicia, cumpătarea şi răbdarea lor, dalboşenii şi-au refăcut treptat gospodăriile.

Cu toate că prin defrişări şi ocupaţiuni continuă să crească suprafaţa agricolă, în sat s-au menţinut gospodăriile mici şi mijlocii, numărul gospodăriilor de peste 15 ha fiind foarte redus. Cele mai mari gospodării cu suprafeţe cuprinse între 15-20 ha le-au deţinut Marsavela Ilie-Trăilan şi Budescu Ion-Bogatu. Doar Budescu Iosif (Chichirez) de la nr. 128 avea 25 ha, dar în proporţie de doar 15% era teren arabil, restul era păşune, zăbran şi livezi.

Reforma agrară din anul 1921, nu rezolvă această situaţie din cauză că, în Almăj, nu a existat marea proprietate ca în zona de pustă. În Dalboşeţ s-au putut împroprietării doar 21 familii sărace cu suprafeţe de 18 jugăre, din proprietatea comunei. Dar şi această suprafaţă este micşorată în anul 1936, când 10 jugăre trec iarăşi în proprietatea primăriei pentru întreţinerea reproducătorilor comunali.

Faptul că pământul deţinut de familiile de ţărani almăjeni este insuficient şi de calitate inferioară reiese şi din raportul înaintat de Pretura plasei Bozovici către Prefectura judeţului Caraş, la 25 ianuarie 1935, în care se arăta că toate cele 16 localităţi ale Almăjului deţin izlazuri de proastă calitate, fiind formate din terenuri accidentate şi râpe, cerînd ca prin înţelegere cu Casa Pădurilor şi a Comunităţii de Avere să se facă schimburi de terenuri.

Comunele care simţeau imperios nevoia izlazurilor erau Bozovici, Lăpuşnicu Mare, Prigor, Pătaş şi Dalboşeţ¹⁹³.

În anii 1938-1940 în raza Ocolului Silvic Bozovici s-au ocupat de către sătenii din Bozovici, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Lăpuşnicu Mare, Putna, Ravenska, Şopotu Vechi şi Şopotu Nou, 738 de jugare. Pentru soluţionarea ocupaţiilor la Judecătoria din Bozovici s-au deschis 316 procese¹⁹⁴, fapt ce ne demonstrează că nevoia almăjenilor de pământ nu a fost rezolvată de reforma agrară din anul 1921.

În perioada interbelică agricultura comunei nu satisfăcea nevoile de hrană ale tuturor locuitorilor pentru că dotarea cu maşini şi unelte agricole era încă necorespunzătoare şi se lucra după aceleaşi metode învechite. Arătura se făcea cu animalele de tracţiune, semănatul cu mâna, treieratul pentru mulţi se făcea încă în arie, fapt ce a dus la obţinerea unor recolte mici la ha.

La menţinerea unui nivel scăzut al economiei gospodăriilor ţărăneşti au contribuit şi impozitele ridicate în raport cu veniturile obţinute.

Cei care aveau pământ puţin şi slab productiv, luau terenuri în arendă (“în parte”) de la cei mai înstăriţi şi din sesiile parohiale, sau lucrau ca “stânjenari” în pădurile UDR, mai ales iarna şi primăvara, aşa cum au fost Ion Tudor, Ion Aurelia, Ion Eţa (Flăca), Ion Iosif (Flaca), Ion Orbulescu (Răcănel), Orbulescu Pavel, la: Gura Golâmbului, Lisovacea, Draispiţ, Bocşa etc. Munca la pădure nu era uşoară deoarece toate lucrările se făceau manual, fapt relatat şi în folclorul timpului:

“Vai, săracu, stânjenaru

Cât de greu câştigă banul

Plouă, ninge, viscoleşte

Stânjenaru lemn clădeşte.”

Vara stânjenarii mergeau în pusta Caraşului (la Vrani, Vrăniuţ) la seceratul grâului, iar toamna la culesul porumbului, fiind retribuiţi cu cereale. Nevoile de cereale pentru hrana familiilor şi animalelor se completau cu porumb şi făină albă, aduse din zona Oraviţa sau chiar de pe piaţa de la Turnu Severin.

Figura 32: Fabrica de sticlă

Căruţaşi ca Budescu Iosif-Gecu, Băcilă Piţu-Antănaz, Budescu Iosif, Budescu Păun, Băcilă Petru (Faier), băteau drumul lung până la Oraviţa şi Oltenia (Cetate, Calafat, Şimian) unde duceau vase (butoaie) cu brânză, fructe şi ţuică şi aduceau porumb şi făină albă de grâu, făcute la morile de foc. Unii ţărani s-au angajat ca mineri la minele din Anina sau la distilăria Valea Minişului.

O altă parte a locuitorilor lucrau la fabrica de sticlă amplasată în partea de nord a Dalboşeţului la locul numit “la făbrică”. Unii lucrau direct în procesul de producţie alături de cei 150-200 meşteri germani şi slovaci specializaţi în ţara lor în meşteşugul fabricării sticlei. Alţii adunau cuarţul (băuţa) din albia râului Nera, Moceriş, Şopot sau tăiau nuiele de răchită folosite la îngrăditul damigenelor. Permanent 50-60 căruţaşi aduceau un sortiment din materia primă venită din Austria în gara CFR Iablaniţa şi cărau produsele finite spre pieţele de desfacere (fig. 32).

Fabrica producea: sticle pentru lampă (coşuri) şi felinare (lămpaşuri), corpuri de iluminat cu petrol, pahare, felurite căni, farfurii, ligheane, damigene etc. Până astăzi unele familii mai păstrează asemenea obiecte.

Construcţia fabricii a început în anul 1908, sub conducerea fraţilor Hanicska, cu capital austriac, german şi maghiar. Primarul de atunci, Vasile Serafin-Tuca, le pune la dispoziţie din proprietatea comunei, terenul necesar.

În anul 1921, mare parte din acţiunile fabricii sunt cumpărate de Wiedell, directorul Băncii Creditul Bănăţean din Lugoj.

Mai deţineau acţiuni şi unii învăţători, preoţi, meseriaşi, chiar şi ţărani înstăriţi din localităţile almăjene.

În anul 1927, fabrica falimentează ca urmare a aplicării legii de naţionalizare a întreprinderilor cu capital străin şi concurenţei exercitate de fabrica de sticlă din Mediaş, care prin Franţ Spravel din Bozovici, amenajase un depozit-prăvălie pentru produse din sticlă¹⁹⁵.

Trebuie însă subliniat că la cauzele enumerate s-a adăugat încă una care a grăbit închiderea porţilor fabricii şi anume: ţăranii cărăuşi, inconsţienţi că la fabricarea sticlei se folosesc şi anumite tipuri de materie primă aduse din străinătate, încărcau căruţele în gara CFR Iablaniţa apoi le descărcau, pentru a-şi proteja caii, în apa Craiova la Petnic sau Globu Craiova şi le reîncărcau la Prilipeţi cu nisip din albia Nerei¹⁹⁶.

Unii meşteri s-au căsătorit în sat şi nu s-au mai întors în Germania, aşa cum a fost Iohan Hamzi, care s-a reprofilat pe confecţionarea măştilor pentru “maimuci” şi a periilor din păr de porc¹⁹⁷.

Până la inundaţiile din 1910, la confluenţa pârâului Bârz cu Nera, a funcţionat o maşină Bagher pentru spălat aur, sub controlul profesorului Wilhem Venatos, din Magdeburg, care se ocupase şi de unele prospecţiuni aurifere în zonă. Ulterior maşina trece în posesia germanului Carol Wolf, căsătorit în Dalboşeţ (fig. 33).

Figura 33: Exploatarea aurului cu maşina Bagher

La Muzeul aurului din oraşul Brad, jud. Hunedoara, se găsesc expuse mostre de aur sub formă de granule, recoltate din albia râului Nera, cât şi în foiţe provenind de la mina Slătinic Bozovici.

Germanul Wolf împreună cu Petru Cogea au înfiinţat o fabrică de ţiglă care, însă, a funcţionat doar o scurtă perioadă de timp.

Inginerul Florea Maios, din Bucureşti, a posedat în perimetrul comunei două concesiuni a câte 18 ha teren cu zăcăminte de lignit, bogat în substanţe smoloase (gudron), pe care le-a cumpărat de la firma Max Ulrich şi Johani. Cărbunele de aici a fost exploatat şi transportat cu căruţele la gara CFR Anina, până la primul război mondial, după care activitatea nu s-a mai reluat, aşa că aceste exploatări nu au îmbunătăţit situaţia economică a localităţii. Acest lucru s-a datorat şi drumurilor proaste şi lungi până la linia ferată. O gură de mină din timpul acestor exploatări există la Ostru, în apropierea cătunului Bârz, care s-a păstrat până prin anul 1960, de unde pe lângă lignit se extrăgea şi mică în plăci mari. Pentru exploatarea zăcămintelor de mică a solicitat drept de exploatare şi un profesor ceho-slovac, Soces din Praga, în anul 1938¹⁹⁸.

După perioada de reconstrucţie au urmat ani mai buni. Gospodăriile au început să se întărească prin creşterea numărului de vite şi a intrării pe rod a livezilor de pruni plantaţi în anii anteriori.

Fiecare gospodărie avea după anul 1930, 4-5 oi, cel puţin o vacă, dar multe gospodării aveau 15-20 oi, 2-3 vaci cu lapte, 1-2 cai sau 2 boi, ca dovadă este şi înfiinţarea unei lăptării care prelucra laptele colectat din Dalboşeţ şi satele din jur.

În anul 1938 (după datele Institutului Banat-Crişana) localitatea Dalboşeţ avea un şeptel format din 77 cabaline, puţine de rasă superioară, predominând calul mărunt de rasă ţărănească, 537 bovine, mai ales din rasa Simmenthal, 2397 oi de rasă turcană şi 717 porci.

Începând cu anul 1939 lăptăria este concurată de către “Fromageria Almăj” cu capital german a lui Arpad Frenda din Bozovici. Având susţinerea aşa-zisului “grup etnic german din Banat”, fabrica sa va fi înzestrată cu: aparatură modernă, motoare Diesel, căldări centrifuge, frigorifere etc. Din anul 1942 şi până după război la Dalboşeţ rămâne numai un centru pentru colectarea laptelui¹⁹⁹.

În timpul luptelor din septembrie 1944, această minune tehnică a acelor vremuri este distrusă de incendiu. Până în 1973 laptele colectat din Valea Almăjului se prelucra la Fabrica de lactate din Prilipeţi, apoi până în anul 2000 la fabrica de prelucrare a laptelui Bozovici.

Crescând şi suprafeţele cultivate cu cereale şi perfecţionându-se tehnica agricolă, producţiile de grâu la ha au crescut şi astfel Gheorghe Iapă aduce în sat de la Budapesta o batoză pusă în mişcare de o locomobilă cu aburi de 7 atmosfere, acţionată cu paie şi lemne. Treieratul se făcea în sistemul “în vamă”, adică la 100kg de grâu, ţăranul dădea 7kg vamă. Coproprietari erau Iapă Gheorghe cu ¼, Stoinel David şi Câmpianu Nistor (Pecu) ¼, Prisca Iosif ¼ şi învăţătorul Budescu Petru-Dăghiţă ¼. Batoza era însoţită şi de un selector de grâu şi unul pentru trifoi proprietate exclusivă a lui Gheorghe Iapă. Toate acestea au fost naţionalizate în anul 1948.

Deşi în comună în anul 1938 s-a recoltat cea mai mare cantitate de grâu din Valea Almăjului, 40 vagoane (revenind 600kg pe familie) şi funcţionau 3 brutării, puţini erau cei care mâncau pâine albă, sortimentele cele mai căutate erau “chifelii” (cornurile) şi “jemişcele” (pânici) mămăliga continua să fie alimentul consumat zilnic. Brutării aveau Feigl Moriţ, Feigl Sandor şi Câmpianu Nistor-Pecu (în limba slavă, pecar = brutar). Majoritatea sătenilor îşi preparau pâinea în gospodăria personală din făină făcuta la moara de apă.

De timpuriu, înainte de anul 1718, dalboşenii înlocuiesc “râşniţa” pentru zdrobitul boabelor, cu morile cu ciutură acţionate de apă. Aceste mori erau construite pe apa râurilor Valea Satului, Reşiţa Mică, Bârz şi Boina, de către comunioane, de unde şi denumirea unora dintre ele după numele comunionului: Marineasa, Curiţoanea, Svaiţu, Coşariu, Bâtuleasa, Răcăneaua, Stovana etc. După desfiinţarea comunioanelor, morile funcţionează în sistemul “la rând”, fiecare număr de casă având rând la una din mori. Atunci când cineva îşi vindea casa îi dădea noului proprietar şi rândul la moară sau alţii având rând la mai multe mori le vindeau separat. Rândul era considerat intervalul de la 6 dimineaţa până la ora 18 seara, ca rând de zi şi rândul de noapte de la ora 18 la 6 dimineaţa.

Ca să macini la rândul altcuiva, trebuia să ai încuviinţarea acestuia. Rândul de moară se dădea chiar zestre fetelor; aşa se face că oameni din Dalboşeţ, aveau rând la moara de la gura ogaşului, la Moceriş. Pe uşile multor mori se mai poate citi şi astăzi numele rândaşilor de-a lungul timpului.

La anul 1874 în Dalboşeţ, după registrele de cadastru, exista un număr de 22 mori. Astăzi multe din ele nu mai funcţionează, iar celelalte au fost reamenajate. Morile au fost construite prin soluţii tehnice arhaice. Construcţia propriu-zisă la început a fost ridicată din grinzi de fag, îmbinate la un capăt prin “cheutoare” dreaptă sau din grinzi rotunde. Acoperişul era format din şindrilă (“şângilă”) prinsă pe lăteţi (“lăceţi”). Roata morii are 12 cupe scobite rotund şi încastrate în butucul masiv prin care trece axul²⁰⁰.

Captarea apei se face prin iaz. De aici pleacă, prin trunchiul de copac gol pe dinăuntru (azi prin conductă de beton sau fier), apa care la ieşire este dirijată de un dop de lemn moale, scobit la mijloc (“găleţeaua”). Fiecare rândaş are găleţeaua acasă şi o aduce când este “de rând” la moară.

Axul morii învârte piatra alergătoare deasupra pietrei fixe. Boabele din coş coboară într-o “postăviţă”, de unde pică pe un orificiu între cele două roţi, după cum se mişcă piciorul ciocanelor pe roata alergătoare. Când zgrunţurozitatea pietrelor ce fac făina se toceşte, ele se “bat” (refac) cu nişte ciocane speciale. La un rând se macină între 15-20 măsuri (o măsură = 15 kg).

Astăzi în gospodăriile locuitorilor sunt multe mori care funcţionează pe bază de curent electric, dar marea lor majoritate folosesc tot pietrele pentru strivirea grăunţelor.

La vărsarea pârâului Dalboşeţul Sec în râul Nera era “moara 209” în vamă, care era proprietatea lui Dănilă Berbentea, Lae Budescu, Nistor Dumitru, Gheorghe Iapă, David Stoinel şi Iosif Prisca. Cei care măcinau la această moară, mai ales vara când debitul celorlalte ape era mic, dădeau vamă o anumită cantitate de boabe.

Moara împreună cu gaterul au fost construite în anul 1815, fiind amintite de Pesty Frigyes în anul 1878. La desfiinţarea graniţei militare au fost cumpărate de către un grup de dalboşeni. În aceeaşi clădire cu moara funcţiona şi un gater (firiz) pentru tăiat scânduri, grinzi, lăteţi etc. aşa cum reiese din Memoriul adresat de către coproprietarii morii Primpretorului plasei Bozovici, în anul 1920.

“Primpretorul din plasa Bozovici în Decizul Nr. 1912/1920 a hotărât ca iazul nostru de sub podul Nergănului din Dalboşeţ să fie rupt, decizul acesta fiind înnoit prin D-l subprefect al judeţului Caraş-Severin sub Nr. 8815/920.

Pentru această decizie nu există altă motivaţie decât aceea că moara noastră împiedică cursul normal al apei în dreptul podului.

Contestăm această decizie din următoarele motive:

1) Utilizarea apei de către moara noastră se încadrează în prevederile legale, şi, deşi funcţionează de ani de zile, nu au existat până acum nici un fel de plângeri. Referitor la barajul morii şi la utilizarea apei nu există motive de demolare.

2) Nici motivul că apa iasă din matcă şi inundă pământurile din jur, provocând pagube, nu poate fi invocat. Aceste motive nu stau în picioare deoarece exploatarea apei a continuat din vremea lui Reild. Dacă sunt plângeri împotriva noastră pe motiv de pagube provocate, o decizie în instanţă ne poate obliga doar la plata despăgubirilor. Împotriva noastră, fără nici o supărare, singura plângere este aceea că toate pagubele pe care le provoacă Nera în cele 4 districte, sunt cauzate de noi. Astfel de plângere nu poate fi luată în considerare de nici o instanţă.

Referitor la plângerea menţionată rugăm să se ia în considerare următoarele.

Pe apa Nerei, traversând de la Dalboşeţ la Lăpuşnic, există de când omul ţine minte, un pod de lemn cu margini de piatră. Pe partea dreaptă a podului, perpendicular sub pod, funcţionează barajul nostru. Subliniem că şi inundaţiile din 1910 au afectat în foarte mică măsură podul şi barajul, deoarece ambele se află în aval. Problemele au apărut mai târziu, după ce în 1911 a fost reconstruit podul, ocazie cu care s-a înlocuit piatra de râu cu piatră de construcţii pentru capul podului, iar albia de sub pod a fost umplută cu pietriş. Rezultatul acestei lucrări a fost că la creşterea debitului structura a slăbit. Şi azi se vede că în dreptul podului şi a barajului nostru, cursul apei ocoleşte podul şi barajul datorită structurii podului. Dorim doar să subliniem acest lucru, fără să tragem la răspundere autorităţile responsabile.

Se adaugă la acestea împrejurarea că pârâurile Lăpuşnic şi Şopot se varsă în Nera, de asemenea toţi torenţii care vin din pădure, de pe dealuri, cu aluviunile pe care le aduc, încarcă albia râului Nera şi îi afectează cursul. Devierile cursului râului provocate de factorii arătaţi sunt vizibile atât în lungul cât şi în latul albiei, pe distanţe de mai mulţi kilometri, lucruri care sunt puse în seama barajului nostru.

Lăsând toate acestea la o parte, moara şi gaterul nostru sunt singurele în zonă care, pe tot parcursul anului asigură nevoile de măcinat din zonă şi împrejurimi. Acum, că moara noastră a intrat în reparaţii, au şi apărut probleme serioase privind lipsa de făină şi furaje pentru locuitori, neexistând alte surse de aprovizionare. Dacă podul peste Nera ar fi reconstruit ca înainte, cu pietre de râu la capete, s-ar rezolva problema barajului şi a morii noastre.

Rugăm din motive de circulaţie şi de interes comunitar să se revină asupra deciziei referitoare la podul peste Nera între Dalboşeţ şi Lăpuşnic şi ca în mod legal moara şi barajul nostru să poată funcţiona, prin anularea deciziei, deoarece, datorită motivelor arătate, nu noi suntem cauza pagubelor, nu noi am intervenit în albia râului, în tăierea pădurilor.

Anexăm semnăturile noastre şi ne exprimăm în continuare respectul profund.”