În loc de argument

Figura 13: Soldaţi grăniceri

În perioada activităţii militare de 10 ani, grănicerii-soldaţi făceau instrucţia militară în cazărmi sau pe câmpul de instrucţie din afara satului, în duminici şi sărbători: manevrele militare împreună cu toate cele trei companii, sub observaţia comandei regimentului, slujba la cordon, potera contra răufăcătorilor şi paza. După perioada de 10 ani, grănicerii erau chemaţi numai temporar la campanii, făcând parte din rezerva militară.

Constituţia confiniară din 1807, apoi cea din 1850, stabilesc că bărbaţii trecuţi de 50 ani şi apţi de a purta armele, alcătuiesc partea sedentară a companiilor şi se numesc “glotaşi”⁸⁸. În timp de pace, aceşti “glotaşi” au luat parte activă la treburile obsteşti, în consiile de ajutorare a şcolilor naţionale, în cele de judecată a pricinilor familiale, în activitatea spirituală a bisericilor.

Pentru că localităţile ce aparţineau de compania Dalboşeţ aveau populaţie românească, ofiţerul de canton era român, ca să se poată înţelege mai bine cu locuitorii. Aşa găsim aici pe căpitanul Orăşean, oberleitnantul Dimitri Cepeşu, Alexandru Otnaga. Pentru lucrările de interes civil şi militar efectuate în timp de pace se recrutau braţe de muncă de la toate companiile regimentului, aşa cum reiese din ordinul regimentului din Caransebeş (Regiments Befehl) nr. 2743 din 29.III.1859, către compania din Dalboşeţ.

“Pentru exerciţiul compartimentului de pionieri (Pionier-dienstes), care se va desfăşura timp de 8 zile, adică de la 7 până 14 aprilie a.c. inclusiv, la Sadova Veche sub conducerea domnului maior Scherawitza, trebuie ca fiecare din cele 8 companii terestre (Land-Companien), de la Dalboşeţ până la Cornea, să designeze trei bărbaţi, printre care un dulgher. Iar compania Prigor şi un subofiţer, cu toţii aparţinând batalionului de câmp Feld Batalion. Aceştia să fie prezenţi miercuri, 6 aprilie după masa la Sadova Veche. Dulgherii vor avea asupra lor topoare bune şi cât se poate şi ferăstrău. Pe timpul celor 8 zile de exerciţiu (Ubung) echipajul se va întreţine “pro erario” (de regiment).”. Dalboşeţ, nr. 662/133 din 31.III.1859. Semnat indescifrbil, mp. Colonel.

Compania nr. 1 Dalboşeţ, avea în subordine punctele de adăpost pentru grănicerii de la cordon şi traseele patrulelor de la:

- Lăpuşnic – poiana Scoc, cu “postul de adăpost şi trifurcările: spre vest, trecerea spre satele din pusta cărăşană Potoc-Socolar; spre nord, drumul oierilor poiana Lizvar-Licovacia la postul de cordon fix de la Gura Golâmbului.

- Moceriş – Capu Goruneţu – Cârja Morii – Valea Ducinului, cu “postul de adăpost”; pe vechiul drum roman Calea Mare – Ochiul Beiului – Cheile Nerei – spre Sasca, cu limita companiei din Slatina.

- Şopotu Vechi – drumul oierilor prin muntele Blidaru – Poiana Fetei, cu „postul de adăpost“; Tâlva Znamănului, cu limita cordonului sud-dunărean Orşova.

(L. Smeu, Almăjul grăniceresc, pag. 68)

Fiecare post de cordon, avea un efectiv de 12 grăniceri, care patrulau în echipaje de 2-4 persoane. Serviciul la aceste puncte se făcea până la 8 zile, în tot timpul anului. Executarea serviciului la cordonul din munţi, fiind foarte grea, depăşirea acestui termen se făcea doar atunci când grănicerul era pedepsit. La “postul de adăpost” se schimbau patrulele, se odihneau cei ieşiţi din serviciu, se pregătea hrana.

Conducerea postului o avea un ofiţer sau subofiţer, iar a patrulelor un gradat. Grănicerii care efectuau slujba la aceste posturi, erau recrutaţi din satele respective pentru că ei cunoşteau bine traseul, potecile şi trecătorile.

Grănicerii aflaţi în posturile de pază de pe cordon erau obligaţi să vegheze ziua şi noaptea, iar la ivirea unui pericol ei dădeau semnalele de alarmă stabilite, în urma cărora întreaga populaţie bărbătească din zona respectivă trebuia să ajungă la cordon, la locurile dinainte cunoscute.

Timp de un secol cele 3 companii militare, prin cele 7 posturi de cordon, au împiedicat pătrunderea răufăcătorilor, care ar fi tulburat viaţa paşnică a locuitorilor.

Compania I Dalboşeţ cuprindea potrivit conscripţiei anilor 1836-1842 o suprafaţă de 302,603 km² şi o populaţie de 5227 suflete, repartizate astfel:

• 
  Satul Dalboşeţ 1577 suflete;
  
• 
  Satul Moceriş 922 suflete;
  
• 
  Satul Lăpuşnicu Mare 1568 suflete;
  
• 
  Satul Şopotu Vechi 913 suflete;
  
• 
  Satul Şopotu Nou 247 suflete;
  

Comandamentul regimentului, după anul 1774, a construit o cazarmă militară, solidă care s-a păstrat până în zilele noastre în centrul satului. Clădirea cuprindea 2 pivniţe, 9 camere, 2 bucătării, magazie, fântână şi un frumos parc cu platani, tei şi paltini (fig. 14).

Figura 14: Cazarma companiei nr. 1 Dalboşeţ



Figura 15: Casă ofiţerească

Ulterior clădirea a fost sediul Ocolului silvic Dalboşeţ, iar în prezent aici îşi desfăşoară activitatea Centrul de Sănătate şi Punctul de Informare Rurală.

De asemenea, pentru cazarea gradaţilor companiei se construiesc 5 case ofiţereşti trainice din piatră şi cărămidă arsă, acoperite cu ţiglă solz, o cancelarie pentru conducere şi un han. Hanul era construit pe locul unde se află casa lui Balog Bela (fig. 15). Hanul dispunea de 7 camere, 2 pivniţe, grajd pentru cai şi magazii pentru nutreţuri.

Istoriograful maghiar Fenyes Elek ne spune că numai construcţia ospătăriei hanului a costat 100 florini. El ne mai spune că în anul 1794 savantul german, contele Johan Conturius von Hafmannseg, botanist din Brovenschweig, soseşte la 10 iulie în Dalboşeţ şi este găzduit la acest han⁸⁹.

În fiecare sat militarizat s-a construit câte un hambar în care se depozita porumbul de pe cele 20-30 jugăre care erau proprietatea comunei şi care se lucrau în dijmă (în parte) de către comunioanele cu mai mulţi membri, apoi o varniţă cu var-pastă, pentru nevoile instituţiilor şi ale particularilor.

În Dalboşeţ, Bozovici şi Prigor au fost construite şi câte o gheţărie pentru păstrarea cărnii şi a untului care se distribuiau soldaţilor aflaţi în post la cordon.

Clădirea gheţăriei împreună cu cele 5 case grănicereşti şi încă o clădire ce a aparţinut companiei, la desfiinţarea confiniului militar în anul 1872, au fost cumpărate de către ţăranul Călin Vuiescu. Ele s-au păstrat în stare de folosinţă până în zilele noastre.

În cele 3 case ofiţereşti din faţa cazărmii astăzi locuiesc familiile Marisescu, Sandu şi Câmpianu. În celelalte două, familia Marin Dalibor şi Mondoc Păun.

Pentru siguranţa publică a satelor militarizate, se înfiinţează corpul de serezani (jandarmi), aceştia având îndefinitiv atribuţii similare pandurilor şi plăieşilor. Recrutarea lor se efectua de către comandantul companiei respective, iar grănicerii înrolaţi trebuiau să fie cei mai buni, devotaţi, curajoşi, plini de abnegaţie, şi cu o bună condiţie fizică⁹⁰. Serezanii au fost organizaţi în subunităţi, iar comandanţii lor aveau şi ei o ierarhie militară şi erau subordonaţi autorităţilor militare de companie şi regiment. Gradele pe care le primeau serezanii erau de sub-başa (fruntaş), vice başa (caporal) şi başa-major (plutonier), ei fiind remuneraţi “după grad”.

Erau echipaţi în portul lor naţional, umblau pe cai, iar ca armament aveau: o puşcă, 2 pistoale şi un hangher, iar ca muniţie 20 cartuşe pentru puşcă şi 10 cartuşe pentru pistol⁹¹. Din anul 1859 comandant al corpului de serezani al Regimentului de graniţă nr. 13 a fost maiorul Marcu Rotariu din Prigor.

Unul dintre cei mai reprezentativi serezani din cadrul Companiei I Dalboşeţ, a fost Ion Budescu din comunionul de la nr. 92. Pentru că locuitorii satelor din Almăj îi numeau panduri pe serezani, nume păstrat de la soldaţii sistemului de pază a graniţei înfiinţat în 1723, înlocuit ulterior cu plăieşii, familia lui Ion Budescu a primit ca nume de sat şi pe acela de Panduru. Acest fapt este cunoscut şi în sate ca Iablaniţa, Globu Craiova, Lăpuşnicel etc.

Serezanul Ion Budescu Panduru s-a bucurat de multă vază în sat. El a avut 15 copii, având la un moment dat comunionul cu cel mai mare număr de membri. Ulterior din acest comunion s-au desprins alte câteva, prin diviziune.

În anul 1853, Ion Budescu a participat alături de Grigore Trailovici din Iablaniţa, sublocotenentul Ion Adamescu din Bozovici, maiorul Marcu Rotaru din Prigor şi alţi serezani din Graniţă, la dezgroparea coroanei şi insignelor regilor maghiari, ascunse de generalul Bem în apropiere de Orşova.

De asemenea a făcut parte din detaşamentul care însoţea compania de onoare a Regimentului nr. 13 din Caransebeş care a însoţit preţiosul tezaur, transportat la Budapesta pe Dunăre cu vasul Albrecht în septembrie 1853⁹². Necesitatea de a avea în graniţă o bază militară, economică şi politică, a determinat Curtea de la Viena să elaboreze Constituţia confiniară din 7 august 1807. Satele militarizate s-au condus după această Constituţie, care era de fapt legea fundamentală a Graniţei Militare, până în anul 1872, când această formă de organizare s-a desfiinţat. Legea s-a aplicat cu mare stricteţe şi a fost completată în 1850 cu o nouă constituţie.

În versiunea românească Constituţia aceasta a apărut cu litere chirilice în august 1808, la Buda, cu titlul Legi sau orânduieli fundamentale pentru graniţa milităricească⁹³. Potrivit acestei constituţii grănicerii-ţărani erau obligaţi “să facă slujba militărească în vreme de pace şi de tabără, în ţară şi afară de ţară, după îndreptarea înaltelor porunci Chesaro-Crăieştii Măriri şi a ajuta întru cele de lipsă spre ţinerea Graniţei din lăuntru.”

Pentru aceasta stăpânesc pământurile sale cele pre drept pentru sine şi pentru următorii lor, ca o adevărată şi de-a pururea moştenire folositoare⁹⁴.

Capitolul I prevedea “Despre dreptul în bunurile nemişcătoare”, sau stătătoare, adică: casa de locuit, grădina de lângă casă şi pământurile sau “moşia”. Suprafaţa locului de casă şi a grădinii, totalizau un jugăr cadastral, echivalentul a 1600 stânjeni pătraţi sau 5775 metri pătraţi. Moşia cuprindea 24 jugăre cadastrale, dintre care 18 jugăre ca arătură şi 6 ca loc necultivat (fâneţe, zăbrane).

Capitolul II vorbeşte “Despre dreptul grănicerilor de a se deprinde în meşteşuguri, în neguţătorii şi în ştiinţe”. Grănicerul avea dreptul să facă comerţ cu vite şi alte bunuri din gospodăria comunionului, dar să nu sufere din această îndeletnicire slujba împărătească şi bunul mers al comunionului. Cu aprobarea comandei militare, ei pot să vândă chiar turcilor produse şi vite, dar să respecte legile sanitare şi vamale. Nu pot să fie însă meseriaşi decât cei inapţi de serviciul militar.

Legea aprobă fiilor de grăniceri chiar dreptul la învăţături mai înalte, îndeosebi la “tagma preoţiei.”

Capitolul III scrie despre “Împărtăşirea căşii”, precizând amănunţit modul de organizare a comuniolului. Fiecare gospodărie sau comunion este condus de bărbatul cel mai în vârstă, numit după lege “pater familias”, căruia toţi membrii comunionului sunt obligaţi să-i dea ascultare şi să-l stimeze. La rândul său el trebuia să menţină disciplina, ordinea şi curăţenia în familie, putând chiar să aplice pedepse celor nesupuşi.

Capul comunionului era ales de toţi membrii familiei şi nu putea fi înlocuit, decât dacă “i se află vină de pedeapsă” pentru greşale mari şi numai cu aprobarea companiei. Atât el, cât şi soţia lui “mater familias”, care-l ajută în gospodărirea comunionului trebuie să cunoască carte. Toţi membrii comunionului au drepturi egale asupra veniturilor de la pământ şi vite sau de la alte produse.

Capitolul IV scria “Despre şerbirea militărească a grănicerilor”, subliniiindu-se că nu toţi bărbaţii sunt luaţi la arme, o parte rămânând la munca câmpului.

Capitolul V vorbeşte “Despre lucrul împărăţesc şi sătesc al grănicerilor”. A fost evitat cuvântul “robotă” şi s-a stabilit obligaţia fiecărui comunion de a presta o zi de muncă cu braţul şi o jumătate de zi cu trăgătorii, pentru fiecare jugăr de pământ. Au fost fixate inclusiv numărul de ore de muncă şi de pauză pe zi.⁽⁹⁵⁾

Capitolul VI stabileşte “Birul pentru pământuri”, în funcţie de clasa pământului (calitate). De bir erau scutite grădina casei şi cea de legume, viile până la 6 ani, păşunile, şesiile cancelariştilor, precum şi cei aşezaţi vremelnic în Graniţă.

Capitolul VII şi ultimul reglementează “Birul industrial şi al scutirii”. Acesta se referea la negustorii şi meşteşugarii înscrişi în bresle şi care trebuiau să plătească “darea în bani sau birul”.

Pentru că în Almăj, meşteşugarii îşi practicau meseria, dar în acelaşi timp îşi lucrau şi pământul, aici nu au fost asociaţii sub formă de bresle.

În anul 1850, ca urmare a evenimentelor petrecute în anii 1848-1849, autorităţile imperiale emit noi legi grănicereşti cuprinse în “Constituţia confiniară” din anul 1850. Aceasta avea tot 7 capitole, cu 70 de paragrafe şi stabilea hotărârile generale, drepturile şi obligaţiile grănicerilor, posibilitatea de a practica o meserie, artă sau ştiinţe.

Una dintre cele mai însemnate prevederei ale noii constituţii este aceea că de acum se poate folosi limba română în toate instituţiile din provincii.

Cât despre bunuri, acestea trec în “proprietate absolută şi pot fi lăsate moştenitorilor legali”.

Cu privire la comunioane era stipulată prevederea că atunci când unul este puternic şi ca număr de membri şi ca stare materială, prin învoirea tuturor bărbaţilor care au împlinit 18 ani, se poate face separarea unui grup de membri şi întemeierea unuia nou care să-şi aleagă şi conducătorul.

Fetele puteau pleca din comunion prin căsătorie, fără a mai avea vreun drept pentru munca prestată aici. Ele primeau doar zestrea, iar nunta ţinea doar o zi, ca să nu se facă mari cheltuieli familiei de unde pleca.

Grănicerul de astă dată era obligat să presteze doar lucrul sătesc. Timp de mai bine de o sută de ani dalboşenii, ca de altfel şi locuitorii satelor din sudul Banatului, au făcut parte din unităţi militare conduse de generali şi ofiţeri austrieci.

Din documentele vremii cunoaştem numele a puţini ostaşi – grăniceri din Dalboşeţ şi anume, doar a celor care au participat la războaie, s-au distins în lupte, au fost răniţi sau au decedat.

Grănicerii almăjeni luptă pentru prima dată în anul 1788, în timpul războiului austro-ruso-turc, când regimentul este amplasat pe linia Topleţ-Orşova. În ziua de 9 februarie 1788, generalul baron von Pappila a primit ordin din partea mareşalului conte Wetensteben să intre cu armata în Orşova şi să declare război paşei de Vidin. În luptă Papilla îşi pierde aproape toţi soldaţii, el însuşi este salvat de grănicerii călări “fiii lotrilor din Valea Almăjului”.

Grănicerii participă efectiv la luptele cu turcii din codrii Rudăriei, Stancilova şi Brecelcova⁹⁶. Iată cum descrie aceste evenimente protopopul Mehadiei Nicolae Stoica de Haţeg:

“La luptele care au avut loc în Munţii Rudăriei a participat Batalionul I grăniceresc de 1000 capete, cu grăniceri din Bozovici, Dalboşeţ, Lăpuşnicu Mare, care peste Rudăria sus în munte la Pregheda au ieşit, de unde străji, pichete până la Teiul Maşului spre Jupalnic au pus pentru a-i opri pe turci. Noi fiind pe întindere mare, mulţime de călăreţi turci în marş ne-au lovit cu puşti şi cu pistoale. Apoi cu săbiile goale începură a tăia. Noi fiind în pădure, am, mai vârtos văzând cum taie, junghie şi ia capul căpitanilor. Am scăpat la o călicică. În data de 17/18 august seara la Pregheda ordin veni ca spre Stancilova la Fântâna Porcului să ne ducem şi pe 18 august, avangarda lui Iancu Cociaşu din Rudăria nainte mergea, îndărăt căuta.

Pe deasupra Băniei, Gârbovăţ în Şopot, pruni încărcaţi, sate fugite, nima. Militarii unii se abat, alţii îi bat, prindea găini, răţe, gâşti, prune lua. Adiutantu, maioru cu săbiile, ofiţerii cu bâtele da. În Dălboceţ mâncarăm ceva şi iară marş. Hălmăjenii câte unu, doi, 3, şi câte 5 inşi jos la margine hodinea, că nu mai pot, ei vor veni. Trecând noi apa Bârzu, însărarăm; eşind sus, halt, noaptea. Mie îm dedase reghiment – tamburu Mitru Nedelcovici, capelmaistor Huboişti, găini, răţe, gâşte multe, tăiate din Şopot pre cai să le duc. Aicea noaptea le luară şi-n loc de a-mi da şi mie ceva şi trasta ce aveam, cu brânză, slănină mi-au furat-o de rămaşi flămând. Hălmăjenii mai toţi îndărăt rămasără, nu veniră şi clisurcănii fugea”⁹⁷.

În septembrie 1788, Iusuf paşa cucereşte Almăjul, dar este obligat să se retragă în urma atacurilor haiducilor din Valea Nerei, care în felul acesta îi apărară pe almăjeni de turcii invadatori⁹⁸. În anul următor, companiile din Bozovici şi Prigor, puse sub comanda căpitanului Andrei Merzici, zdrobesc cetele turceşti în împrejurimile Mehadiei. Încheierea păcii de la Sistov din anul 1791, pune capăt incursiunilor turceşti în Almăj.

Între anii 1793-1814 în timpul războiului Austriei cu Franţa împăratului Napoleon Bonaparte, toată partea bărbătească cu vârste între 17-40 de ani, cuprinsă în batalionul I de linie al Regimentului de Grăniceri nr. 13, participă la luptele de pe Rin până în 1793, distingându-se mai ales în apărarea cetăţii Weissenburg. Aici au luptat în cadrul corpului de armată aflat sub comanda arhiducelui Carol I⁹⁹.

Semi-invalizii, tinerii şi bătrânii trebuiau să lucreze pământul şi să facă gardă la cordonul grăniceresc al Almăjului.

Din însemnările cronicarului protopop Nicolae Stoica de Haţeg şi cele rămase pe cărţile religioase ale bisericilor din Bozovici, Prigor, Dalboşeţ, Pârvova, Domaşnea aflăm despre luptele purtate de grănicerii bănăţeni, începând cu anul 1796, pe fronturile de luptă din Italia.

Neîntrecuţi în bogăţia faptelor almăjenii participă, între 15-17 septembrie 1796, alături de croaţi şi austrieci, sub conducerea generalului Robet, la bătălia de la Arcole unde batalioanele IV şi V din Regimentul româno-bănăţean s-au acoperit de glorie¹⁰⁰.

Însuşi generalul Bonaparte, apreciind calităţile militare ale românilor, ar fi afirmat (…) daţi-mi câteva batalioane din aceşti români şi voi bate cu ei toată Europa¹⁰⁰.

Se mai spune despre acest eveniment o altă variantă, că Napoleon de la punctul său de comandă a întrebat pe unul din generalii săi: “Cine sunt aceşti soldaţi?” Ar fi primit un răspuns suprinzător: “Nu sunt echipaţi la fel cu duşmanii noştri, vorbesc o altă limbă, asemănătoare cu cea italiană, dar nu sunt italieni, sunt curajoşi şi luptă foarte bine.”¹⁰¹

În 14-15 ianuarie 1797, în bătălia de la Rivoli, tot alături de croaţi şi austrieci, luptând sub comanda generalului Vukasovitz, grănicerii bănăţeni, printre care şi dalboşeni s-au acoperit de glorie. Vitejia, curajul şi dârzenia lor se evidenţiază şi-n bătălia de la Marengo din zilele de 14-15 iunie 1800, în cadrul unei armate de 14.000 de ostaşi, în fruntea cărora era generalul Auffenberg¹⁰².

Începutul secolului al XIX-lea îi găseşte pe almăjeni în toiul bătăliei de la Ulm, din 18 septembrie 1805 în armata de 30.000 de oameni a generalului Mack, împreună cu grănicerii români de la Orlat şi Năsăud.

La 2 decembrie 1805 când se desfăşoară celebra “bătălie”, a celor trei împăraţi, de la Austerlitz, ei vor fi încadraţi celor 15 batalioane comandate de ducele Ferdinand.

În decursul anului 1809, grănicerii bănăţeni, deci şi cei din Almăj au luptat la Wagram, în zilele de 5-6 august, în cadrul unităţilor austriece comandate de generalul Francisc Graf de Kolleredo, care-i cunoştea pe almăjeni, pentru că inspectase companiile din Prigor şi Bozovici în anii 1798-1799 şi în anul 1800 (Circulara nr. 15, Mehadia, la 8 iunie 1800).

Francezii le-au pricinuit mari pierderi, de aceea regimentul româno-bănăţean s-a reîntors la Caransebeş pentru refacere. După atâţia ani de marşuri lungi şi lupte grele prin Europa, almăjenii au putut să-şi revadă satul, casa şi familia.

Odihna binemeritată a acestor bravi luptători a fost însă de scurtă durată, deoarece în anul 1812, neastâmpăratul împărat francez Napoleon Bonaparte, în fruntea unei armate de 600.000 de soldaţi, atacă Rusia. În trupele sale avea un corp de oaste austriac, aşa încât companiile de grăniceri militari din Almăj au fost iarăşi mobilizate.

Însemnarea de pe o carte bisericească de la Bozovici ne spune: “La anul 1812, 20 iulie au plecat toţi ostaşii noştri, auzind că va fi nepretenul nostru ruşii. Când am scris nu s-o do izăflat pricina, ştirea mergerii încotro.

Aşa mă a îndemnat a scris întru acest sfânt şi dumnezeiesc Mineu, ca cine va ceti, de mine după moartea mea aminte să-şi aducă.” În Bozovici, 2 august 1812, Alimpe Cizmariu, diacon şi învăţatoriu, fiind de faţă şi Georgie Jurchescu, m.p. iconom Gefraiter.

Corpul de oaste austriac având în componenţa sa Batalionul I, al Regimentului Nr. 13 Caransebeşan, din care făceau parte şi almăjenii reîncorporaţi, este folosit ca trupe de pază în Boemia¹⁰³.

Între 16 şi 19 octombrie 1813, companiile din Almăj au luptat la Leipzig în divizia generalului Rupprecht, principe de coroană al Bavariei, alături de regimentul grăniceresc din Orlat. În această aşa numită “Bătălie a popoarelor” comanda generală i-a revenit prinţului Carol Schwartzenberg, iar împăratul Napoleon este înfrânt.

Viaţa soldaţiilor de pe front era grea din cauza situaţiei de pe câmpurile de luptă, a marşurilor lungi şi epuizante, precum şi a hranei insuficiente, a lipsei apei potabile, a îmbrăcăminţii şi încălţămintei, dar mai ales a dorului de casă.

Nici cei rămaşi acasă nu aveau condiţii de trai mai bune. Absenţa îndelungată a celor dragi, lipsa braţelor de muncă ale bărbaţilor le-au obligat pe femei să se ocupe de întreaga gospodărie¹⁰⁴.

În timpul acesta satele au mai fost bântuite de secetă, foamete şi nenumărate boli molipsitoare, aşa cum s-a întâmplat între 1788-1791 când a izbucnit o cumplită epidemie de dezinterie. Cazarma din Bozovici a fost transformată în spital, unde mureau zilnic şi câte 10-12 persoane¹⁰⁵. O altă durere a satelor era aceea că un număr foarte mare de grăniceri au fost grav răniţi sau luaţi prizonieri. Nu mic a fost numărul celor daţi dispăruţi.

Războaiele împotriva francezilor cereau noi eforturi umane, financiare şi materiale care trebuiau suportate de populaţia şi aşa sărăcită. Se cunoaşte faptul că s-au înmulţit cererile de ajutor ale populaţiei grănicereşti adresate autorităţilor militare şi imposibilitatea de a-şi plăti la timp impozitele.

Arhivele păstrează o serie de documente, prin care comanda Regimentului din Caransebeş somează pe comandantul companiei Dalboşeţ să plătească datoriile pe care le avea faţă de stat.

Pentru că se încorporau noi efective de tineri şi vârstnici, împotrivirea la mobilizare îmbracă diferite forme: nesupunurea la încorporare, dezertarea şi chiar automutilarea.

Dacă în zilele noastre plecarea în armată era un lucru obişnuit, întrucât, “abia după ce ai făcut armata devii bărbat cu adevărat”, în vremea de care ne ocupăm lucrurile erau privite în alt mod. Recrutarea cătanelor era de multe ori forţată, momentul plecării era emoţionant şi plin de semnificaţii. Tinerii acelor timpuri ieşeau pentru prima dată din Almăj. Contactul cu o lume străină “la vorbă şi la port”, depărtarea de locurile natale şi de cei dragi erau deosebit de stresante şi greu de suportat.

Întrucât în majoritate ei erau neştiutori de carte, comunicarea cu cei de acasă era anevoioasă. La toate acestea se mai adaugă faptul că ei jurau credinţă împăratului într-o limbă pe care nu o înţelegeau; a te lega prin jurământ să aperi o ţară care nu era a ta, a fi străin într-o lume străină, îi marca profund pe cei care trăiau această experienţă.

În ajunul plecării se făcea jocul catanelor, unde tinerii recrutaţi îşi luau rămas bun de la fete şi feciori, de la rude.

Cătanele supravegheate de autorităţi erau însoţite de părinţi, bunici, neveste şi fraţi până la ieşirea din sat. Dacă recrutarea lăsa speranţa întoarcerii, încorporarea şi plecarea, aşa cum am văzut la numeroasele războaie, erau privite ca momente cu adevărat tragice.

Preocuparea familiei faţă de cei care plecau era foarte mare. Mamele, bunicile sau soţiile, făceau rugăciuni în biserică, în speranţa creştinească că Dumnezeu îi va proteja în timpul lungilor marşuri, dar mai ales în vârtejul luptelor. Pe lângă aceste rugăciuni, la ieşirea din casă se desfăşura un adevărat ritual. Deasupra uşii două persoane ţineau o sabie şi o coasă, printre care grănicerul ostaş trecea. Buna bătrână sau mama, în momentul trecerii, spunea: “vei trece prin foc şi sabie, iar cea care vine cu coasa (moartea) nu te va lua cu ea” (informaţie culeasă de la Maria Câmpeanu Bebe, în anul 1958)

Un alt moment deosebit legat de plecarea la război era şi acela al confecţionării unei cămăşi, numită “cămaşa ciumii”.

Înaintea plecării pe front 7 mame, complet goale şi fără să vorbească între ele se închideau într-o cameră şi meliţau cânepile, pieptănau fuiorul, torceau firele, urzeau, croiau şi coseau o cămaşă. Toate aceste operaţii trebuiau făcute într-o singură noapte, până la ivitul zorilor.

Cămaşa odată terminată era aşezată pe o masă, unde ardeau mai multe lumânări. Una din femei punea jar şi tămâie într-o cană de pământ şi înconjura masa, numind: “să fie pomană această cămaşă lui’ Muma ciuma”. Apoi cămaşa era tăiată în atâtea bucăţi câţi soldaţi plecau la luptă.

Femeile în tot timpul lucrului nu pronunţau nici un cuvânt, pentru “a nu rupe vraja”. Singura care vorbea, atunci când numea de pomană, era cea mai bătrână dintre ele.

Fiecare ostaş avea asupra lui o bucată de pânză, din această cămaşă şi o păstra în mare secret. (Informaţie culeasă în martie 2007, de la Feigl Natalia de 76 de ani)

Nu ştim dacă cei care purtau cu ei “cămaşa ciumii” s-au mai întors sau nu acasă. Ceea ce ştim este că foarte mulţi au plecat şi nu au mai venit niciodată în Dalboşeţ, fiind îngropaţi în locuri străine.

Cei dragi lor nu au putut să facă altceva decât să le aşeze în cimitir câte o cruce, unde mamele să-i poată jeli:

“Munţilor cu stăni de piatră

N-aţi făcut izvor de apă,

Iar acum când lumea plânge

Aţi făcut izvor de sânge.

Cobori, Doamne, pe pământ

Să vezi mamele cum plâng

Mamele după fiuţi

Fetele după drăguţi

Copilaşii după taţi

Nevestele după bărbaţi.”
În timpul războaielor împotriva francezilor mulţi grăniceri bănăţeni află despre ideile de libertate ale revoluţiei franceze şi îşi doresc tot mai pregnant eliberarea de sub Austria şi unirea cu România.

După înfrângerea armatelor franceze la Waterloo şi exilarea împăratului Napoleon Bonaparte pe insula Sfânta Elena prin hotărârile Congresului de la Viena din anul 1815, se pune capăt războaielor care au zguduit Europa, mai bine de două decenii.

Pentru Almăj a urmat o perioadă relativ liniştită până în anul 1848.

În cursul anului 1817, Almăjul primeşte vizita împăratului Francisc I şi a împărătesei Carolina, care călătoreau de la Mehadia spre Oraviţa. Au fost cazaţi în cazarma din Bozovici.

În timpul evenimentelor revoluţiei din anii 1848-1849 singurul teritoriu din Banat unde nu au avut loc mişcări împotriva Curţii de la Viena, a fost Graniţa militară românească cuprinsă între Marga- Caransebeş-Orşova şi Almăj.

Această situaţie a fost urmarea faptului că promisiunile unor reforme agrare în folosul ţăranilor, nu i-a interesat pe grăniceri, deoarece prin Constituţia din 1807 ei au fost împroprietăriţi cu câte 24 jugăre pentru fiecare gospodărie.

În al II-lea rând îl Almăj nu existau proprietăţi mari ale unor nobili, deci nu a fost vorba despre o exploatare a ţărănimii, favorizată de către autorităţi ca în alte părţi ale Banatului. La Vărădia în pusta Oraviţei, de exemplu, sârbul Baici stăpânea 65% din terenul cultivabil, el şi-a anexat chiar şi vechea mânăstire de acolo cu domeniul ei¹⁰⁶.

La toate acestea se mai adaugă faptul că începând cu anul 1767, Graniţa se afla numai sub ordinele Curţii din Viena, ca atare problema maghiarizării populaţiei româneşti nu s-a pus încă.

Totuşi în perioada anilor 1848-1849 satele almăjene militarizate n-au rămas în afara evenimentelor, deoarece Imperiul habsburgic era confruntat cu mişcări revoluţionare izbucnite pretutindeni: Viena, Ungaria, Transilvania, nordul Italiei. Aşa că, în primăvara anului 1848, cele trei companii grănicereşti din Almăj (Bozovici, Prigor şi Dalboşeţ) au fost puse în stare de luptă şi trimise să înăbuşe multiplele revolte din imperiu. La început militarii almăjeni au fost trimişi în nordul Italiei, unde Austria stăpânea Lombardia şi Veneţia.

Primul batalion al Regimentului româno-bănăţean nr. 13, format din 6 companii, între care şi cele trei din Almăj, s-a adunat la Orşova. Comandanţii companiilor respective au fost:

• 
  Compania I Dalboşeţ, căpitan Francisc Diamatschek;
  
• 
  Compania a II-a Bozovici, căpitan Ion Ciosa;
  
• 
  Compania a III-a Prigor, căpitan Iosef Sonklar.
  

Fiecare companie avea un efectiv de 215 soldaţi.

De la Orşova batalionul a mărşaluit până la Drencova, unde s-au îmbarcat pe vapor, în ziua de 13 aprilie 1848. Batalionul a ajuns pe pământul Italiei în 5 mai, fixându-li-se garnizoana în oraşul Gorrizia. După ce, la 20 mai, a sosit şi batalionul II, întregul regiment a intrat în luna iunie, în luptă, pe linia de asediu a Veneţiei, unde rămân pe poziţie, până în ianuarie 1849. Lupte înverşunate s-au dat în sectorul oraşului Verona.

Din cauza pierderilor umane mari, primul batalion a ieşit din linia întâi şi s-a stabilit pentru refacere la Ferrara. Aici primeşte noi forţe, prin venirea a 860 de soldaţi din Almăj şi din împrejurimile Mehadiei şi Orşovei¹⁰⁷.

Din totalul de 1313 soldaţi cât număra Batalionul I la plecarea în Italia, în martie 1849 mai erau doar 497. Cea mai decimată a fost compania I Dalboşeţ, care mai avea doar 73 de soldaţi¹⁰⁸. După ce au participat la luptele din diferite sectoare ale Italiei, în 12 noiembrie 1851 batalionul I s-a reîntors la Orşova.

Pe parcursul evenimentelor din Italia, din compania Dalboşeţ au fost decoraţi, printre alţii, puşcaşul Petru Peţa (Dalboşeţ) şi căpitanul Alimpe Chera (Lăpuşnic) cu medalia de argint clasa I.

Între numeroşii morţi ai acestei companii, au fost mulţi dalboşeni, şopoteni, lăpuşniceni. Documentele îi amintesc doar pe Pau Prisca (Dalboşeţ) şi Ianăş Ţunea (Şopotu Vechi).

La întoarcerea lor din Italia grănicerii au adus cu ei şi tablouri cu peisaje din Veneţia, care se mai găsesc şi astăzi în casele unor dalboşeni. (Prisca Gheorghe-Boghe) De asemenea, numai în satele grănicereşti la cutie se spune “şcătulă” (cuvânt italienesc).

În timp ce soldaţii activi erau angrenaţi în luptele din Italia, pentru apărarea Almăjului erau folosiţi cei trecuţi de 50 de ani, aşa numiţii “auxiliari” şi tinereul neinstruit încă, cu vârste cuprinse între 18-20 ani. Ei au trebuit să facă faţă înfiltrărilor neaşteptate ale unui grup răzleţ de sârbi înarmaţi.

“În noaptea de 14 spre 15 august 1848, un detaşament sârbesc, alcătuit din vreo 75 oameni, bine înarmaţi, conduşi de un comerciant falit, pe nume Radoiko au pătruns în Şopotu Vechi, venind de la Berzasca. Locuitorii luaţi prin surprindere, înspăimântaţi în urma ameninţărilor că satul va fi incendiat, dar mai ales datorită celor spuse că în urma lor vine trupa de 3000 de oameni, n-au opus nici o rezistenţă.”

Fiind înştiinţat în aceeaşi noapte, căpitanul Raxorak de la compania Dalboşeţ trimite imediat în ajutorul şopotenilor o trupă de circa 400 “glotaşi”, înarmaţi cu coase, furci, sape şi câteva puşti¹⁰⁹.

Văzându-i, sârbii s-au pregătit să incendieze totul. Ca să cruţe agoniseala oamenilor, căpitanul Raxorak nu atacă ci se retrage spre Pârvova, lăsând populaţia almăjană să se descurce cum va putea. În vreme ce sârbii lui Radoiko colindau prin satele golite de oameni, furând ce aceştia n-au putut ascunde sau lua cu ei în refugiile din pădure, trupe grănicereşti înarmate s-au îndreptat dinspre Pârvova către Almăj. Ca orice tâlhar, Radoiko şi oamenii lui au fugit spre Boşneac (Moldova Nouă).

Generalul Appel a trimis în apărarea Almăjului armata din Caransebeş, condusă de colonelul Gerlic, oprind astfel o nouă pătrundere a sârbilor în zonă¹¹⁰.

Din altă informaţie se spune că la Dalboşeţ sârbii au sechestrat casieria companiei. Câţiva grăniceri au pactizat cu aceştia şi au făcut prizonier pe căpitan, care a scăpat cu greutate, fiind ajutat de un grup de ostaşi credincioşi¹¹¹.

La 12 mai 1849, un detaşament din armata revoluţionarilor unguri, care era în trecere de la Vârşeţ spre Mehadia, a intrat în Almăj, forţând Corpul de armată ardelean (imperialii) venit în ajutorul “glotaşilor“ almăjeni, să se retragă spre Pârvova, fără să desfăşoare lupte. Cu toate acestea populaţia înspăimântată s-a refugiat iarăşi la sălaşele din munte.

Generalul Iosif Bem, comandantul truperlor maghiare, şi-a stabilit cartierul pentru odihnă în cazarma din Dalboşeţ, unde stă 3 zile, ceea ce îl determină pe comandantul companiei Constantin Ivaskovici să se refugieze cu banii companiei în Ţara Românească. El se reîntoarce doar după ce revoluţia maghiară este înfrântă¹¹².

În continuare generalul Bem a acţionat contra corpului ardelean de armată (imperialii), care s-a stabilit pe linia dealurilor Ţerova, regrupaţi ca să intervină împotriva armatelor revoluţionare maghiare aflate în Almăj. Ca urmare a acţiunilor de luptă conduse direct de către Bem, corpul ardelean este nevoit să părăsească definitiv linia de întărire de la Ţerova-Pârvova, retrăgându-se în Oltenia la Cerneţi.

În acest timp Orşova a fost ocupată de ungurii revoluţionari, unde generalul Iosif Bem, silit de împrejurări, îngroapă coroana şi insignele regilor maghiari¹¹³.

În intervalul anilor 1815-1849 se remarcă încadrarea la conducerea celor trei companii din Almăj cu ofiţeri localnici, ce absolviseră şcoala trivială din Bozovici şi cea de cadeţi din Viena. La compania din Dalboşeţ sunt numiţi Marcu Rotariu, Ruja Petru din Prigor şi Iosif Marin din Dalboşeţ¹¹⁴.

Între anii 1853-1856 în urma conflictului politic dintre Turcia şi Rusia s-a ajuns la aşa numitul război al Crimeii.

Austria participă mai mult diplomatic şi caută să profite de acest conflict. Pentru a preîntâmpina ocuparea Ţării Româneşti de către Rusia, având asentimentul Turciei şi Prusiei, Curtea din Viena trimite Regimentul româno-banatic nr. 13 Caransebeş în această ţară. Cele trei companii din Almăj, încadrate Batalionului I, s-au stabilit în oraşele Galaţi, Brăila, Ploieşti şi Craiova, pe perioada iulie 1854-noiembrie 1855, după care regimentul este readus la Caransebeş. Cu acest prilej au fost decoraţi mai mulţi soldaţi. Din Dalboşeţ este amintit Gheorghe Uscatu¹¹⁵. Pentru bănăţeni această deplasare a constituit un prilej fericit de a-i cunoaşte pe fraţii lor munteni şi idealurile lor de unitate.

Ultima campanie la care au luat parte grănicerii almăjeni a fost în timpul războiului austro-prusac din anul 1866. Vitejia lor în luptele de la Lippa, Sadova şi Königgraze a fost subliniată în ordinele de zi ale arhiducelui Ernest, comandantul suprem al trupelor operative de pe front¹¹⁶.

Regimentul grăniceresc româno-bănăţean a participat la numeroasele războaie pe care Austria le-a purtat de-a lungul vremii. Cu acest prilej s-au afirmat în domeniul militar soldaţi, ofiţeri şi ofiţeri superiori din Almăj. Ei au fost citaţi în ordinele de zi ale armatei austriece. Şapte ofiţeri superiori au fost avansaţi chiar la gradul de general: Alexandru Guran – Borlovenii Vechi, Traian Doda – Prilipeţi, Nicolae Aron – Lăpuşnicu Mare, Dănilă Mătărângă – Bănia, Traian Băcilă – Dalboşeţ, Ion Iovescu – Bozovici şi Dumitru Craia – Rudăria.

Din comunioanele de ţărani grăniceri ai companiei Dalboşeţ sunt amintiţi şi ofiţerii: Iosif Marin, Iancu Băcilă, Iosif Băcilă, Ion Marcu, Gheorghe Uscatu, Ilie Popistaş din Dalboşeţ, Iosif Baba şi Iordan Ţunea din Şopotu Vechi¹¹⁷. Marea majoritate a acestor ofiţeri nu şi-au părăsit satul, deşi au slujit şi în alte locuri şi au colindat ţinuturi îndepărtate cu ocazia participării la diversele acţiuni militare. Ei şi-au însuşit de-a lungul timpului cunoştinţe economice şi culturale pe care le-au pus în practică în propriile gospodării, contribuind astfel la ridicarea nivelului socio-economic şi de cultură al satului natal.

La 8 iunie 1871 apare legea de provincializare a regiunii grănicereşti, iar la 9 iunie 1872 regimentul româno-bănăţean nr. 13 se dizolvă şi se reorganizează regimetnul nr. 43 Caransebeş¹¹⁸.

Concomitent, s-a sfârşit şi administraţia austriacă, prin abrogarea tuturor legilor grănicereşti şi a regiunii confiniului militar aflat în legătură directă cu Viena. Zona a fost preluată de către Ungaria, ca urmare a instalării noii forme de guvernare – dualismul austro-ungar, creat în 1867. Desfiinţarea graniţei militare a încheiat o îndelungată şi crucială etapă din viaţa românilor foşti militarizaţi.

Dacă militarizarea, acceptată iniţial prin constrângere de către locuitorii Almăjului, a generat unele împotriviri, treptat ea a devenit un mod de trai normal care, cu toate sacrificiile provocate, a avut o influenţă benefică asupra desfăşurării vieţii pe aceste meleaguri.

La început, prin pedepse deosebit de aspre, s-a introdus o severă disciplină nu numai militară, ci şi familială, în muncă şi comportarea oamenilor. Autorităţile au introdus reguli precise pentru localnici, de la naştere şi până la moarte. Bătrânii obişnuiau să spună şi după aproape 75 de ani de la desfiinţarea graniţei că “Nu se putea mişca nici o frunză fără să ştie şi să aprobe comandantul militar al companiei”. Vizavi de cele afirmate mai sus, populaţia Almăjului primeşte cu ostilitate noile autorităţi maghiare şi regretă administraţia austriacă.

Bunicul meu, Mihai Orza din satul Globu Craiova, mereu îmi spunea oftând “Rânduieli ca la austrieci n-o să mai fie niciodată”.

Această stare de lucruri nu trebuie pusă pe seama faptului că populaţia acestei zone nu-şi dorea libertatea şi nu era conştientă de unitatea de neam cu fraţii lor din România nou formată prin Unirea din 24 ianuarie 1859. Ea poate fi explicată prin aceea că, grănicerii erau obişnuiţi cu o conducere fermă, dar mai puţin brutală, faţă de cea maghiară nou instaurată.

Perioada 1872-1918 a fost una dintre cele mai odioase, pentru oamenii acestor locuri, puşi în faţa unor samavolnicii fără precedent: înlocuirea în şcoală şi biserică a limbii române cu limba maghiară, înlăturarea treptată a românilor din administraţia satelor, maghiarizarea numelor localităţilor şi a celor de botez în registrele de stare civilă, ceea ce nu au făcut nici turcii şi nici austriecii.

Desfiinţarea graniţei militare a dus şi la transformarea relaţiilor de proprietate. Legile nou introduse reduceau suprafaţa proprietăţii de bază a comunionului de la 24 jugăre, drept pentru care grănicerii ţărani au dat atâtea jertfe, pe câmpurile de luptă din Italia, Germania, Boemia, la doar 6 jugăre.

Acestea de acum puteau fi vândute sau ipotecate, lucru neadmis atâta timp cât a fost Graniţa. Acest fapt va duce în deceniile următoare la fărămiţarea proprietăţii şi la sărăcirea multor familii.

Militarizarea Graniţei, îndrăznesc să spun fără teamă că greşesc, a însemnat pentru satele Banatului Montan, ceea ce au însemnat legile şi formele de organizare impuse de Napoleon Bonaparte, legi care au modernizat şi schimbat faţa Europei.

Succesele armatei române şi declararea independenţei de stat a României, ca urmare a războiului cu turcii din 1877-1878 au avut un puternic ecou în rândurile almăjenilor care, îndrumaţi de învăţătorii şi preoţii lor, au colectat ajutoare materiale şi băneşti pentru susţinerea frontului. Preotul Nicolae Câmpianu din Dalboşeţ, împreună cu preoţii din Prilipeţi, Bănia şi Prigor adună şi trimit în ţară suma de 86,70 florini şi 20 franci¹¹⁹.

După anul 1900, statul maghiar a devenit şi mai intolerant şi a adoptat măsuri din ce în ce mai aspre faţă de români. Începând cu anul 1913 se maghiarizează numele satelor, dealurilor, munţilor şi drumurilor. Dalboşeţul de acum se numea Dalbosfalva.

Pentru păstrarea ordinii şi a liniştei publice au fost înlocuiţi serezanii români cu jandarmii maghiari, şândarii cum îi numeau dalboşenii. Aceştia au impus localnicilor tot felul de restricţii, printre care şi aceea că începând cu ora 9 seara, până dimineaţa nu mai aveau voie să circule prin sat. Ei patrulau însoţiţi de câini lupi şi pe cei care încălcau regulamentul impus îi amendau sau îi obligau să taie lemne pentru postul lor.

Până şi melodiile care se cântau la hore şi baluri erau controlate. Dacă li se părea că sunt cu iz patriotic, întrerupeau cântecul lăutarilor şi împrăştiau mulţimea. “Aşa s-a întâmplat atunci când contingentul (leatul) anului 1906, şi-a organizat petrecerea de rămas bun de la cei dragi. Alaiul tinerilor însoţit de muzicanţi mergea jucând brâul dalboşenilor “contra tact” şi-i cinsteau cu rachiu din ploscă pe cei întâlniţi în cale. La un moment dat tinerii au cerut lăutarilor să cânte o doină de jale lucru care i-a înfuriat pe jandarmi. Ei le-au rupt lăutarilor arcuşurile şi au interzis continuarea petrecerii, sub ameninţarea că toţi cei prezenţi vor fi tăiaţi cu săbiile”¹²⁰. Faţă de comportarea aceasta brutală nu puţini au fost cei care s-au împotrivit autorităţilor maghiare.

În anul 1910, la 19 mai, când în Almăj îşi desfăşura campania electorală dr. Aurel Vlad, candidatul Partidului Naţional Român, toate satele i-au făcut o călduroasă primire. La Dalboşeţ tinerii au legat cu lanţuri intrarea pe podul dinspre Lăpuşnicu Mare, ca să împiedice venirea contra candidatului său Constantin Burdea, mare maghiarofil.

Călăreţi îmbrăcaţi cu frumoase costume populare, cu caii împodobiţi cu flori şi panglici tricolore îl aşteptau pe dr. Aurel Vlad la intersecţia drumului care vine de la Prilipeţi. La toate geamurile caselor erau scoase procoviţi şi ghivece cu flori. Toţi cei prezenţi la întrunirea din faţa bisericii, după ce candidatul lor şi-a prezentat programul, s-au prins în horă şi cântau:
“Să trăiască domnul Vlad,

Că-i român adevărat.

Dar, tu Burdeo ce-ai făcut?

Pădurile ni le-ai vândut.”¹²¹
În urma falsificării rezultatului alegerilor Constantin Burdea, candidatul guvernului maghiar, iese învingător. Acesta era urât de populaţia din zonă pentru că, pe lângă faptul că era primarul şi şeful poliţiei oraşului Caransebeş şi Preşedinte al Comunităţii de Avere, a primit din partea guvernului dreptul de achiziţionare a prunelor din Almăj şi Craina.

Al doilea deceniu al secolului XX debutează cu ascuţirea nemulţumirlor populaţiei din Almăj faţă de stăpânirea maghiară, dar şi cu acutizarea contraindicaţiilor dintre marile puteri ale Europei, care urmăreau o reîmpărţire a lumii şi a sferelor de influenţă.

Cu excepţia statelor neutre, celelalte state ale Europei s-au grupat în două blocuri politico-militare: “Tripla Alianţă” şi “Tripla Înţelegere” (Antanta).