În loc de argument
) Aşezările şi administraţia
Yüklə 1,32 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Evoluţia numărului de case
- Judecătoria comunală Preşedinte – primar Membrii Supleanţi
3) Aşezările şi administraţiaAşezările prezente azi pe teritoriul satului nostru au o existenţă îndelungată şi au evoluat treptat, în condiţii social-economice diferite, ca aşezări permanente – Dalboşeţul şi aşezări semipermanente – “sălaşele”, care au generat sate. Ansamblul complex al teritoriului localităţii, alcătuit din mai multe forme de relief aşezate în trepte ce coboară de la sud spre nord, alături de condiţiile social-economice, şi-au pus amprenta atât asupra apariţiei şi dezvoltării aşezărilor, cât şi asupra caracteristicilor teritoriale, generând diferenţieri de la un sector la altul. În cuprinsul moşiei Dalboşeţ, predomină aşezările mici, formate din câteva gospodării (7-26 case) cu o populaţie de 20-70 locuitori, numiţi colibinţi. Acestea sunt satele Reşiţa Mică, Prislop, Bârz, Boiniţa şi Boina, care, până în ianuarie 1956, erau cătune ale localităţii Dalboşeţ. Pâraie sau drumuri de pământ despart aceste aşezări mici, traversând vatra lor foarte slab conturată în teritoriu. Înainte de cooperativizarea agriculturii, unele sălaşe erau construite pe parcela cea mai mare şi cu pământul cel mai bun, de la sate spre colibe existând o pendulare permanentă. În prezent la sălaşe locuiesc permanent numai cei bătrâni şi aceia care nu au case în vatra satului Dalboşeţ, ceilalţi toamna după încheierea campaniei agricole coboară în Dalboşeţ şi stau până primăvara. Acolo unde bătrânii au dispărut, colibele nu rămân singure deoarece mulţi timişoreni le-au cumpărat şi renovat. Sunt chiar şi câţiva bucureşteni. Satele Reşiţa Mică, Bârz şi Boina s-au dezvoltat în vatra râurilor cu acelaşi nume, dar cu timpul s-au extins şi pe versanţi şi interfluvii. Satele Boiniţa şi Prislop, însă, s-au dezvoltat pe culmile dealurilor şi numai câteva gospodării sunt în văi. Satul Dalboşeţ, care este şi reşedinţa comunei, s-a dezvoltat pe malul stâng al râului Nera în zona de terase şi pe conul de dejecţie al pârâului Valea Satului, ce-l străbate. Aşa cum arătam mai înainte, satul Dalboşeţ a fost pomenit în documente mai târziu (1607), dar acest fapt este irelevant pentru vechimea lui. Afirmăm acest lucru deoarece vatra satului s-a mutat mereu în cadrul hotarului de azi al satului, după cum nevoile momentului au cerut-o. Este foarte probabil că mai tot timpul, în vremea evului mediu timpuriu, satul a fost compus din mai multe “crânguri” (cătune). Amintirea acestor “crânguri” a fost păstrată de toponimia locului: Sălişte, Ogaşul Morarului, Morminţi. Din discuţiile cu localnicii, ca şi din prezenţa mai spre sud a locului numit “Sălişte”, putem trage concluzia că iniţial satul a fost grupat sub piciorul muntelui şi numai ulterior, când autorităţile austriece au dat în 1784 rezoluţia de “regularizarea satelor”, s-a extins spre nord pe podul terasei a II-a a râului Nera. Pentru mutarea satelor au fost necesare unele lucrări pregătitoare. S-a făcut o conscripţie a populaţiei, pentru a se şti câtă populaţie urma a fi strămutată şi pentru câte familii trebuiau repartizate locuri de casă (plaţul). La început locuitorii satelor s-au împotrivit mutării, pentru că ei erau născuţi şi crescuţi în locurile lor. Dar autorităţile au luat aspre măsuri pentru a-i determina să-şi construiască alte case în locurile stabilite, mergând până la dărâmarea caselor şi bordeielor celor îndărătnici (conform tradiţiei orale).
Reaşezarea satului, hotărâtă de austrieci, nu a avut doar părţi rele. Casele nou construite erau mai bune şi mai sănătoase, vatra satului a fost organizată milităreşte, cu străzi late şi drepte, trasate după un plan bine chibzuit, cu casele grupate şi făcând “fronturi” uşor de blocat la nevoie. Intrările străzilor erau închise cu “vracniţe” (garduri mobile). În punctul central s-a fixat centrul civic, cu clădirea primăriei, a conducerii companiei, a bisericii, şcolii şi casele ofiţereşti. Fiecare casă avea în spate curtea, grajdul pentru animale şi în continuare grădina. Au fost numerotate şi au primit şi numărul companiei. La început materialul de construcţie a fost lemnul sau cărămida arsă. Acoperişul era din şindrilă de fag. După anul 1836 ca materiale de construcţie s-au folosit piatra, cărămida arsă şi ţigla solzi. În paragraful 78 al constituţiei confiniare din anul 1807 se prevedea “căşile grănicereşti, cele noao, să se facă, încît e cu putinţă, din materii trainice”. Noile case aveau 1-3 camere, bucătărie, cămară şi tindă. Probabil de atunci dăinuie obiceiul ca în fundaţia casei să se zidească un cap de pasăre, monede şi un vas cu apă, pentru norocul, belşugul şi curăţenia casei. Când dulgherii (ţâmormanii) terminau scheletul acoperişului, se aşeza o ramură dintr-un pom împodobită cu un scălan (doi porumbi) şi un peşchir (prosop), ca simbol al succesului (fig. 23). Iluminatul caselor vechi se făcea cu un opaiţ cu seu, aşezat într-o nişă special făcută în perete, numită “copileţ”. Între copileţul din “sobă” (cameră) şi coşul casei, era un mic canal pentru evacuarea fumului (numit “duşnic”). Tot pentru iluminat s-a mai utilizat şi “gangea”. După 1853, aceste sisteme au fost înlocuite cu lampa cu petrol, acesta fiind adus din Ţara Românească. Conducerea companiei se îngrijea să fie casele zugrăvite obligatoriu de două ori pe an: de Sfintele Paşti şi de Sfânta Marie Mică, când e “ruga satului”. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre. Ca şi numărul populaţiei, şi cel al caselor a evoluat de-a lungul timpului, cu perioade de stagnare, creştere mai rapidă sau mai lentă şi chiar de regres. Evoluţia numărului de case
Conform cărţii funciare, în anul 1807 în Dalboşeţ erau 130 case din bârne, o biserică din piatră şi cărămidă, o şcoală din bârne, casă comunală din piatră, locuinţe pentru ofiţeri din piatră, hambar din nuiele, poligon acoperit pentru instrucţie, han din piatră, corp de gardă din piatră, gheţăria din piatră şi cărămidă. După datele ultimului recensământ din anul 2002, în Dalboşeţ sunt: 395 case, 328 gospodării, în Reşiţa Mică 12 case, Prislop 7, Bârz 26, Boiniţia 5 şi la Boina 10. Chiar dacă stricăciunile războaielor ce s-au abătut asupra dalboşenilor n-au fost puţîne, ei şi-au reconstruit iarăşi şi iarăşi casele (fig. 24). Colibele în tot acest timp au existat, deoarece drumul din sat până la locurile oamenilor erau prea lung pentru a fi făcut într-o singură zi şi a avea vreme de lucru. În ceea ce priveşte conducerea sau administraţia localităţii Dalboşeţ, ea a cunoscut aceleaşi forme ca şi toate satele almăjene. 
Figura 24: Vedere din Dalboşeţ În perioada feudalismului, sub stăpânirea regatului maghiar satul a fost condus de un cneaz, ajutat de “oameni buni şi bătrâni”, aleşi de obşte în fiecare an. Treptat, funcţia de cneaz a ajuns să se reţină în aceeaşi familie devenind ereditară. Cnezii împreună cu “bătrânii” judecau pricinile de mai mică importanţă dintre locuitori, repartizau pe familii obligaţiile pe care obştea satului le avea, încasau dările şi se îngrijeau de executarea lucrărilor comune. Cea mai importantă sarcină a lor era cea de apărare a satului şi de a recruta un anumit număr de oşteni pentru desele acţiuni militare. Pentru că în timpul cât se aflau în fruntea obştii, ei trebuiau să rezolve toate aceste sarcini, beneficiau de anumite drepturi ca acela de a avea mori şi cârciumi şi erau scutiţi în acelaşi timp de dări. Demn de amintit este că regele Ungariei, Ladislau al V-lea Postumul, la 1457 a acordat nobililor, cnezilor şi tuturor locuitorilor din districtul Almăj, o diplomă privilegiată, drept recompensă pentru vitejia cu care aceştia au apărat vadurile Dunării contra turcilor, sub comanda lui Iancu de Hunedoara, la 6 august 1456. Această diplomă a fost reconfirmată la anul 1551, de regina Isabela şi la 1609 de principele Gabriel Bathory. Cneazul, ca şef al satului, reprezenta interesele comunităţii nu numai pe plan local ci şi în relaţiile cu autorităţile străine, indiferent în ce postură se găseau acestea, de aliate sau de stăpâni, în vreme de război sau pace. Cel dintâi document în care se vorbeşte despre cnezi ca şi conducători ai satelor este cel din 1430, când marele magistru al ordinului teutonic Nicolae Redwitz, ce conducea Banatul de Severin vine în Almăj, să judece unele neînţelegeri ce au apărut între aceştia şi nobilii din zonă. Instituţia cnezială este menţinută şi în timpul stăpânirii turceşti, păstrându-se aproape aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Acum ei primesc o nouă îndatorire, anume aceea de a recruta pentru turci mercenari “martalogi” şi soldaţi cu soldă “seimeni”, pentru paza satelor, clădirilor şi pentru a lua parte la luptele de apărare a teritoriului cucerit. Cnezii mai erau obligaţi să-i descopere şi să-i aducă înapoi pe cei ascunşi de teama turcilor. Acei cnezi care-şi îndeplineau toate obligaţiile impuse de turci erau menţinuţi în funcţie printr-o diplomă de confirmare, numită “berat”. Autorităţile austriece au menţinut şi ele funcţia de cneaz, după ce au cucerit Banatul în anul 1718, ba mai mult ei au numit şi un cneaz superior peste cnezii din Almăj. Cei mai cunoscuţi obercnezi au fost Vuc Goşa din Lăpuşnicu Mare şi Dobromir Hârcila din Bănia, cel care a avut curajul să-l înfrunte pe însuşi împăratul Iosif al II-lea. Teritoriul Banatului a fost împărţit în 11 districte. Satele din Almăj, deci şi Dalboşeţul, au făcut parte din districtul Orşovei. Districtul era condus de către un prefect (Verwalter) cu 2 subprefecţi (Unterverwalter). Unul din subprefecţi îşi avea sediul la Bozovici şi se ocupa de toate problemele din Almăj. După militarizarea satelor, importanţa cnezilor în conducerea acestora a scăzut, deoarece îndatoririle lor au fost preluate de către autorităţile militare. Posibil ca acest lucru să fie urmarea afrontului adus de cnezi autorităţilor atunci când s-au împotrivit militarizării şi pentru că în ultimul război dintre austrieci şi turci (1788-1790), almăjenii au trecut de partea celor din urmă. De acum, interesele satelor erau reprezentate de bătrânii (Ortsöltesten) aleşi de locuitori şi confirmaţi de comanda companiei. Cei aleşi trebuiau să ştie pe cât posibil să scrie şi să citească, să fie cinstiţi şi foşti militari. Aceşti “bătrâni ai satului” alături de comandantul companiei rezolvau anumite probleme, precum cele legate de divizarea comunioanelor, buna funcţionare a şcolilor; de asemenea semnau bilanţul cheltuielilor şi veniturilor bisericii. În documentele vremii respective figurează şi sub denumirea de primari. În anul 1862 apare legea “Orts Bezircs und Kreise der Regiments Gemeinden”, iar în urma aplicării ei, administraţia comunelor se desparte de cea militară, respectiv de conducerea companiei Dalboşeţ. În fruntea satului se găsea consiliul popular sau “antista comunală”, formată din 10-35 membri ordinari şi 1-3 membri supleanţi, aleşi de locuitorii satului pe o perioadă de 6 ani170. Demn de menţionat este că, la alegere, fiecare comunion avea dreptul la un singur vot, acela al capului de familie. Din rândurile “antistei” se alegeau doi delegaţi, un fel de primari care, ca semn al demnităţii şi puterii lor, purtau în timpul serviciului un baston cu mâner de alamă, ce avea imprimată pajura împărătească, de care atârnau ciucuri în alb-negru. Cei doi delegaţi erau scutiţi de obligaţia de transport cu carul (forşpan), de robotă şi de încartiruirea soldaţilor171. “Antista comunală” avea o seamă de atribuţii, printre care se numărau cele de ordin economic-gospodăresc: pomicultura, creşterea şi îngrijirea animalelor, culturile cerealiere, igiena gospodăriilor şi a sătenilor, economia casnică, robota, şcoala, biserica, promovarea culturii, ajutorarea familiilor nevoiaşe, administrarea fondului funciar al comunei şi controlul veniturilor. În fiecare duminică, după slujba religioasă, aveau loc şedinţele, iar după amiază la adunarea publică “porunci”, hotărârile luate erau transmise cetăţenilor. La aceste adunări obligatoriu trebuia să participe fiecare cap de comunion. Din această perioadă s-a introdus “bătaia tobei” prin sat, ca să se anunţe ştirile sau poruncile stăpânirii172. Acest obicei se menţine până prin anii 1957-1960. Observăm că administraţia localităţii Dalboşeţ, ca de altfel a tuturor celor din Graniţă, a fost concepută ca o îmbinare între vechile forme de conducere tipic româneşti cu cele impuse de austrieci cu ocazia militarizării zonei. Ele şi-au dovedit viabilitatea şi s-au menţinut, multă vreme, până în secolul XX. În anul 1867 apare dualismul monarhic cunoscut sub numele de Imperiul austro-ungar. Ca urmare a acestei schimbări politice se produc modificări legislative şi în administraţie. Potrivit unei legi emise acum, alături de limba română în administraţie se folosea şi cea germană. Din 1871 sunt desfiinţate comunioanele şi fiecare familie putea avea o suprafaţă de pământ, de până la 150 jugăre. Pădurile de acum se împart între statul maghiar şi “comunitatea grănicerească” care va pune bazele Comunităţii de Avere, ce va avea un rol important în viaţa foştilor grăniceri mai bine de 70 de ani. Cea mai importantă dintre legile emise în această perioadă a fost cea din 1872, prin care se desfiinţează regimentul grăniceresc nr. 13, se demilitarizează populaţia şi se instituie administraţia civilă. Astfel, în anul 1873 se înfiinţează judeţul Severin, cu reşedinţa la Caransebeş. Judeţul cuprindea teritoriul fostului regiment nr. 13, precum şi satele din fosta companie Berzasca, ce aparţinuse de regimentul sârbo-bănăţean. Judeţul nou înfiinţat avea 4 preturi şi 106 comune. Primul prefect a fost Bogdan Iacob. El vizitează Almăjul, dar este întâmpinat cu multă neîncredere doarece populaţia era obişnuită cu administraţia militară austriacă, care a creat multă ordine. Se cunoaşte faptul că în luna februarie 1878, locuitorii satului Dalboşeţ au o atitudine ostilă faţă de administraţia maghiară, reprezentată de primpretorul Gheza Pekzely173. Pentru Almăj pretura era la Bozovici. La Dalboşeţ se creează notariat, de care aparţineau şi satele: Lăpuşnicu Mare, Moceriş şi Şopotu Vechi. În urma noii legi admiinstrative din 1881 judeţul (sau comitatul, cum i se mai spunea) Severin se unifică cu Caraşul şi formează un nou judeţ, Caraş-Severin cu capitala la Lugoj, în limitele administrative apropiate de cele actuale. Dalboşeţul a făcut parte din plasa Bozovici. Situaţia aceasta se va menţine până la sfârşitul primului război mondial. De la 1 decembrie 1918 şi până la desăvârşirea unificării administrative a României Mari treburile administrative ale Banatului şi Transilvaniei au fost conduse de Consiliul Dirigent de la Sibiu-Cluj şi de Marele Sfat Naţional în lumina hotărârilor de la Alba Iulia174. În această perioadă şi în cea care i-a urmat, fiecare sat avea primarul şi “antista” sa, însă evidenţa stării civile, treburile băneşti şi administrative le executa notarul pentru toate satele din cercul notarial Dalboşeţ. Notariatul funcţiona în clădirea în care a fost comanda companiei militare şi avea următoarele birouri:
În urma legii administrative din iulie 1925, comuna Dalboşeţ a făcut parte din plasa Bozovici, judeţul Caraş cu reşedinţa la Oraviţa. Primul primpretor a fost Ilie Miclău din Bozovici, urmat de notarul sârb din Dalboşeţ, Teodor Lukici. Antista localităţii Dalboşeţ, dinainte de război şi până în 1925, a fost formată din consilierii: Câmpianu Stanomir Budescu Marian Cazacu Filip Prisca Marian Johan Feigl Dumitru Iosif Cazacu Iosif Stână Pavel Feigl Alexandru Pecină Vasile Ilie Imbrea Consilieri comunali au mai fost:
Prisca Iosif Sporea Călin Budescu Nistor Stoinel Nistor Careba Gligore Uscatu Ion Băcilă Radivoi Dumitru Iacob Băcilă Ion Ciuciuc Iosif
Stoinel Nistor Cogea Petru Bâta Nistor Prâsca Alimpie Uscatu Ion Ciuciuc Iosif Prâsca Iosif Pr. Bădin Nicolae Badescu Nicolae Curiţa Nistor Badescu Maxim Câmpianu Petru Bâta Vasile Radomir Ion Radomir Pavel Baba Călin Stoinel Iosif În esenţă, organizarea administrativă începută în anul 1925, s-a menţinut până în anul 1949, când se înfiinţează raioanele în locul plaselor şi regiunile în locul judeţelor. Tot atunci s-a modificat şi întinderea teritorială a noilor unităţi înfiinţate. Raioanele erau formate din mai multe comune, care la rândul lor cuprindeau câteva sate. Dalboşeţul, ca toate celelalalte localităţi, a făcut parte la început din raionul Almăj-Mehadia (cu reşedinţa la Mehadia), din cadrul regiunii Banat. Începând cu anul 1956, raionul se scindează şi se formează raionul Bozovici cu centrul în aceeaşi comună şi Orşova cu reşedinţa în oraşul Orşova. Comunele de acum erau conduse de către un singur primar, un secretar cu atribuţii similare fostului notar şi un consiliu comunal numit sfat. De aici şi numele de Sfatul popular (nu se mai utilizează termenul de primărie). Cred că nu este lipsit de importanţă să cunoaştem pe cei care au condus, mai bine sau mai puţin bine, colectivitatea satului nostru.
Demn de menţionat este faptul că până în anul 1949, postul de primar era onorific (el nu era remunerat), la fel cel de consilier comunal. Salariaţi erau doar notarul, perceptorul (cel care încasa impozitele) şi guarzii comunali (paznicii satului şi ai câmpului) (fig. 25). Notarii (după 1949, cu denumirea de secretari) au fost în ordine următorii: Popovici Ion 1894-1902 Ristici Carol 1902-1916 Luckici Teodor 1916-1919 Câlniceanu Gheorghe 1919-1926 Bihoi Nicolae 1926-1932 Mircea Pavel 1932-1937 Fronnoffer Sigismund 1938 Secretari comunali: Marin Ion-Turcu 1950-1953 Badescu Mihai 1953-1956 Stoinel Nicolae 1956- Terba Iosif Disagă Dănilă Imbrea Mihail Iosif Funcţionari (“canţelarişti”) comunali sunt amintiţi: Pop Gheorghe Bagoy Bela Câlniceanu Gheorghe Silvaşi Zoltan Vass Bela Marisi Simion Fürstner Rudolf Novicici Mladen Incze Eduard Băcilă Ion-Faier Stoinel Simion Liniştea, ordinea publiă, paza terenurilor cultivate, a satului şi a colibelor, la Dalboşeţ, au fost asigurate de-a lungul vremii prin sistemul plăieşilor de sat, organizaţie semimilitară, formată din câţiva localnici. Modul acesta de pază era cunoscut încă de pe vremea când Almăjul era stăpânit de regatul feudal maghiar; plăieşii sunt menţionaţi într-un document din anul 1430173. La începutul secolului al XVIII-lea, Curtea din Viena a reactivat organizaţia plăieşilor, mărind numărul acestora. Pentru serviciile prestate ei se bucurau de anumite privilegii în domeniul agrar şi erau scutiţi de bir şi robotă. Plăieşii erau subordonaţi cneazului satului. 
După militarizarea Graniţei, siguranţa publică a fost asigurată de către corpul de serezani, format din localnici. Aceştia au vegheat liniştea satului până după anul 1872, când se provincializează zona de Graniţă. Locul lor este luat de către posturi de jandarmi, câte unul pentru fiecare notariat. Postul de jandarmi Dalboşeţ asigura şi paza satelor Lăpuşnicu Mare, Moceriş şi Şopotu Vechi. Era în subordinea Secţiei de jandarmi a plasei Bozovici, subordonată la rândul ei Companiei judeţene de jandarmi cu garnizoana la Oraviţa176. Sediul plăieşilor, serezanilor şi jandarmilor a fost în clădirea tip cazarmă, de la numărul 108, unde în curte este zidită şi gheţăria (fig. 26). La început jandarmii ca şi notarii erau români cu pregătire corespunzătoare. Treptat ei sunt înlocuiţi cu jandarmii ungureşti (şândarii), care erau urâţi de populaţia satului pentru comportamentul lor foarte dur şi arogant. 
După al II-lea război mondial, o dată cu instalarea regimului democrat-popular, jandarmii sunt înlocuiţi cu miliţienii. Aceştia erau oameni simpli, din popor, dar din afara localităţii Dalboşeţ. De acum şi postul de miliţie a fost mutat în clădirea fostului notariat. După revoluţia din decembrie 1989, locul miliţiei a fost luat de către poliţie (fig. 27).
Diriginta poştei era Ştefania Budescu, nemţoaică venită cu părinţii din Alsacia germană. Bătrânii îşi amintesc şi acum de “poştăriţa cu sabia la şold”. În anul 1938, potrivit “Documentelor Institutului Social Banat-Crişana”177, în Dalboşeţ nu mai era oficiu poştal. Transportul poştei oficiale şi particulare se făcea în fiecare zi de către un curier plătit de primărie. Distribuirea în comună era asigurată de guarzii comunali. Ulterior s-a reînfiinţat oficiul poştal, funcţionând până în zilele noastre. Astăzi diriginte este Goşa Anişoara, iar poştaş Giura Nicolae.
Nici un document din perioada feudalismului timpuriu, când Dalboşeţul se găsea sub stăpânirea regatului maghiar, nu ne aminteşte un mod sau altul de îngrijire a sănătăţii populaţiei. Negreşit, însă, în sat existau anumiţi bătrâni şi bătrâne care ştiau să alunge suferinţele cu leacuri preparate din rădăcina, frunzele şi florile plantelor medicinale şi din unele produse animaliere. Se foloseau: iarba somnului, zeama de mesteacăn, busuiocul cerbilor, papucul doamnei, cireaşa lupului, boaba vulpii, muşeţelul, sorocina, coada şoricelului, pătlagina, părul calului, arnica etc. Dintre preparatatele din produse animaliere amintim: untura de iepure sau cea de viezure, oloi (ulei) din păstrăvi, cheagul de ied, lapte cu salvie etc. Iată câteva reţete probate de medicina populară, care erau însoţite de anumite gesturi şi cuvinte (descântece): la umflătură iarba vântului, la vătămătură – ceai din rădăcină de cicoare, la zălezât – părul ciutei, sau spicul cerbului, la os – mămăliga de orz, la inimă – lapte cu fire de albior, la rânză (stomac) – sălăştioare, la foale – măcriş. În sat erau femei bătrâne care se pricepeau să dea ajutorul necesar celor care năşteau. Administraţia austriacă printre alte măsuri benefice vieţii locuitorilor Almăjului a adoptat şi măsura de a se îngriji de sănătoatea oamenilor, pentru a avea soldaţi apţi pentru paza graniţei şi războaiele purtate şi pentru a preveni izbucnirea epidemiilor de ciumă, holeră etc. Încă în anul 1750, în cazarma din Bozovici , a fost adus un doctor. În fiecare sat era o moaşă, care se ocupa de sănătatea femeilor, mai ales a celor însărcinate, şi de naşterea copiilor. Medicul de companie avea grijă în primul rând de personalul militar, dar, aşa cum am văzut din documente, el trebuia să asigure asistenţă medicală tuturor celor care-l solicitau, inclusiv elevilor pedepsiţi cu bătaia. Prin ordinul nr. 27581 din 11 iulie 1786, medicul de Companie era avertizat că are obligaţia de a-i vizita pe toţi bolnavii la domiciliu. Cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, protopopul Mehadiei, în Cronica Banatului, ne redă perioada când a izbucnit în Almăj o epidemie de dizenterie şi ciumă în vremea războiului austro-turc din 1788-1791. Pentru a se face faţă situaţiei, în cazarma din Bozovici a fost amenajat un spital. Fiind preot militar Stoica de Haţeg este chemat de urgenţă la Bozovici, de către colonelul Hiebel. “Eu la Bozovici cu bolnavii în spital mult lucru aveam: 5 sobe (foişoare) – mari, pline de bolnavi, îmbrăcaţi, unul lângă altul jos culcaţi, făr de aşternute, nemaifiind nici pae, nici fân de-a le aşterne. Boala dizentrii (cursura grea), păduchi albi negrisă; piept, faţa de păduchi nu să vedea. În toate zilele doi, trei morţi, apoi cu grosu, câte 10 şi 12, cu caru duceam şi-i odihneam. Cerui de la oberşteru 8 muieri din Bozovici se păptine să-i piăptine, şi-mi deăteră. Vro 10 zile peptănai, ci din ţoale iară sus eşiiau. Ce să fac? 3 cazane cerui; îmi deăteră. În 3 cuhne vatra mare eu însumi le-am spart, cazanele am aşezat, pline cu apă, foc le-am dat. Jos, în curtea casernii prăjine am pus şi începând a-i desbrăca, căpeneagu, reclu, apoi dîndu-le acestea, altele, dintr-o sobă într-alta, îi opăream şi-i curăţam, sobele des măturam. Cerui să-mi aducă cronoveţ (boabe de moleăte) de la Bogîltin, 4 cai cu sarcini aducându-mi, sobele afumam, că mare putoare era, cât nici feldcerii nu sta, ci fugea. Eu îngenunchind a-i spovedi şi cumineca, macar că mă pazeam, mulţi păduchi, acas duceam, în 3 săptămâni, opărind şi peptenind bolnavi; pre morţi petrecându-i“178. Cronicarul s-a îmbolnăvit şi el, dar a scăpat cu viaţă. Nu acelaşi noroc l-au avut preoţii din Dalboşeţ, tatăl şi fiul care au murit. Precis s-au molipsit de la bolnavii cărora le-au acordat asistenţă religioasă. Până în anul 1930 asistenţa sanitară medicală se acorda foarte greu locuitorilor satului Dalboşeţ, deoarece a fost o singură circumscripţie sanitară la Bozovici, pentru întreaga plasă, fiind condusă de un medic. Pe lângă medicul de plasă mai era şi un medic particular. Nu exista nici un spital. În urma primului război mondial în Almăj a izbucnit o epidemie de tifos. Iată cum descrie cronicarul “Albumului tuturor întâmplărilor parohiei ortodoxe din Dalboşeţ” cele petrecute atunci în sat: “În anul 1919, după bătae prin premenirea cătanelor, sau iscat un morb lipicios, aşa numit “morb Spaniol”, care încă a săcerat multe vieţi omeneşcii, au fost şi 7-8 morţi în o zi. La familia Păun Stână nr. 295, din 9 suflete, în interval de 8 zile, 8 membrii sau îngropat şi numai o fetiţă de trei ani, au rămas în familie şi bunul nostru Preot Pavel Popescu la un an de serviciu dela alegerea lui de preot în comuna noastră, de acest morb au murit” (Dalboşeţ în April 1919, Pavel Peta) Începând cu anul 1938 la Dalboşeţ se organizează circumscripţie sanitară cu dispensar şi medic permanent. Dispensarul era înzestrat cu strictul necesar. Pentru îngrijirea femeilor însărcinate, la dispensar a fost încadrată şi moaşa Goşa Maria, care avea diplomă din timpul Austro-Ungariei. În anul 1939 dispensarul este vizitat de către ministrul sănătăţii dr. Marinescu179. Interesant de amintit este faptul că în perioada imediat următoare primului război mondial, pe linie de învăţământ Almăjul aparţinea de Subrevizoratul Teregova. În fiecare an un inspector se deplasa la sfârşitul lunii septembrie – începutul lunii octombrie în şcolile din zonă să cerceteze condiţiile materiale ale învăţătorilor, starea de sănătate a elevilor, dotarea şcolii etc. În registrul cu procese verable al fostei Şcoli de 7 ani din Ravensca, găsim notate constatările vizitei efectuate în octombrie 1922, din care reiese că inspectorul în cauză a fost însoţit şi de medicul sătesc de la Dalboşeţ180. Începând cu anul 1943 de sănătatea locuitorilor din Dalboşeţ, Şopotu Vechi, Şopotu Nou, Ravensca s-au îngrijit următorii medici:
Pentru rezolvarea pricinilor mărunte dintre locuitorii satelor, prin legea din 22 august 1938, au fost create judecătoriile comunale, care mai funcţionaseră. Ele fiind de mai multe ori înfiinţate şi desfiinţate. Judecătorii comunei se bucurau de prestigiu, şedinţele se desfăşurau în perfectă ordine. Părţile erau cuvincioase în faţa instanţei. Obiectul proceselor civile constă din: prestaţii de lucrări, despăgubiri pentru pagube cauzate în câmp, împrumut de bani, restituiri de bunuri împrumutate, restituiri de arvună, datorii din vânzări. Pentru că legea avea o lacună şi anume martorii nu depuneau mărturie sub prestare de jurământ, depoziţiile lor nu se puteau lua în considerare ca dovezi sigure. Potrivit art. 6 din Codul de Procedură Civilă Regele Carol al II-lea “înaintea judecătoriilor comunale părţile se vor înfăţişa în persoană şi numai ele singure îşi pot sprijini pretenţiile”181. Sentinţa se da cu formula “Se va executa” şi în termen de cel mult o săptămână din ziua când sentinţa a rămas definitivă, partea reintra în drepturile sale. La Dalboşeţ Judecătoria comunală avea următoarea componenţă:
În anii 1938-1939 judecătorii au dezbătut 45 procese civile, nici unul penal. Potrivit articolului 8 din lege, judecarea cauzelor avea loc la o săptămână de la înregistrarea reclamaţiei, la sediul primăriei, duminica. Din cauza evenimentelor petrecute în timpul celui de-al II-lea război mondial, judecătoriile comunale şi-au încetat activitatea. Începând cu 1 aprilie 1948 a luat naştere în Dalboşeţ judecătoria populară rurală cu 1 judecător şi 2 asesori din popor, transformată ulterior în Comisia de împăciuire care a fiinţat până în anul 1968. În cadrul comisiei o activitate meritorie a avut învăţătorul Frâncu Pavel. În prezent localitatea Dalboşeţ este administrată de către primarul Fuicu Vasile, ajutat de către viceprimarul Râncu Ilie şi cei 11 consilieri:
Atribuţiile complexe ale primăriei sunt îndeplinite în mare măsură de secretarul ei, ing. Mihail Iosif Imbrea. Yüklə 1,32 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
