În loc de argument

B) Meseriile

Un loc important în economia localităţii, după cultivarea plantelor, creşterea animalelor şi pomicultură l-au ocupat meseriile.

Acestea s-au dezvoltat în strânsă legătură cu profilul agricol al zonei, fiind: fierari, tâmplari, dulgheri, zidari, dogari, curelari, cojocari, croitori, vopsitori, brutari, măcelari, olari. Cei mai dotaţi dintre ţărani s-au specializat în practicarea unei meserii, datorită cerinţelor pieţii şi materiei prime ieftină şi la îndemână.

Legislaţia austriacă la început a îngrădit practicarea meşteşugurilor şi a comerţului de către localnici, din dorinţa de a menţine cât mai mulţi ţărani utili militarizării graniţei.

Potrivit legilor confiniului militar, puteau fi meşteşugari numai cei scutiţi de serviciul militar, prin aprobări speciale primite de la conducerea regimentului grăniceresc. Din această cauză fiecare sat şi-a avut meşteşugarii săi, care în primul rând se ocupau cu creşterea animalelor şi cu agricultura, meşteşugul fiind o ocupaţie aferentă.

De la începutul secolului al XX-lea, economia satului era înfloritoare, fapt ce duce la practicarea mai multor meserii de către un număr însemnat de meseriaşi. Pentru măiestria cu care lucrau îi vom aminti pe cei mai cunoscuţi.

Zidarii au fost cei care au construit casele, colibele (sălaşe) şi edificiile comunale, din cărămidă şi piatră. Mai cunoscuţi au fost: Badescu Iosif, Marin Gheorghe (Sfaiţu), Băcilă Iosif (Ioţa lu’ Călaie), Băcila Nicolae (Lae al mic), Pecină Iosif, Marin Nicolae, Herac Ion, Băcilă Ion (Blogoel), Voichescu Vasile, Stanec Anton, Curiţa Gheorghe, Curiţa Ionică, Curiţa Aurel, Curiţa Păun, Curiţa Filip, Serafin Gheorghe, Budescu Nicolae, Marin Gheorghe.

Dulgheri: Frenţ Dănilă, Voichescu Iosif (Mărcin).

Rotari: Baba Iosif, Câmpianu Ion, Tunea Iosif.

Dogari: Veverca Ernest, Budescu Iosif (Gecu), Câmpianu Andrei, Câmpianu Nicolae, Câmpianu Ilie.

Tâmplari (tişlări): Câmpianu Iosif (Ticu), Câmpianu Gheorghe, Popistaş Gheorghe, Băcilă Nicolae (Pogea), Băcilă Petru, Olaru Pavel, Băcilă Nistor (Pici).

Fierari (covaci): Fuicu Ion (Căvela), Pădurean Petru, Anghel Ilie, Anghel Mihai, Epure Ilie, Voichescu Nicolae (Flece), Mavrea Gheorghe.

Curelari: Fuicu Nicolae, Pecină Iosif, Câmpianu Nicolae (Ledăru). Aceştia prelucrau pieile de bovine şi porcine, pentru nevoile gospodăreşti, mai ales harnaşamente pentru cai şi “comocele” împodobite cu blană de mistreţ.

Croitorii lucrau hainele pentru bărbaţi şi femei din pânza şi stofa ţesute în casă, apoi din materialele cumpărate din prăvălii, ţesute în fabrici. Renumiţi au fost: Băcilă Iosif (Blogoel), Câmpianu Ştefan (Bebe), Străin Nicolae (Chici), Piţigane Iosif, Jarcu Ştefan, Goşa Iosif, Budescu Nistor, Iapă Augustin, Becia Dumitru.

Floarea şi Lucreţia Marsavela de la nr. 179, erau croitorese pentru haine femeieşti şi şube.

Figura 34: Bădâni din ceramică


Cojocari: Budescu Păun, Budecsu Toma, Serafin Gheorghe, Peţa Pavel, Uscatu Nicolae, Buluta Vasile, Băcilă Iosif (Budulan), Avram Pavel, Stână Iosif.

Blănari: Peţa Ion.

Opincari: Jurjescu Nicolae, Câmpianu Gheorghe.

Vopsitori: Peţa Nistor, Iapă Gheorghe.

Pantofari: Stanec Vasile, Stanec Iosif, Stanec Ion, Plestici Nelu, Badescu Nicolae.

Olari: Sporea Călin.

C) Silvicultura

Poziţia geografică a localităţii Dalboşeţ, la poalele Munţilor Almăjului, a făcut ca vatra satului bătrân sau săliştea şi moşia să fie înconjurate de păduri. De asemenea dealurile, terasele şi lunca Nerei erau acoperite cu un desiş păduroş, cu ochiuri de apă şi de mlaştini, aşa numitele “mocerişe”. Acest aspect al moşiei satului reiese din hărţile cadastrale întocmite la începutul secolului al XIX-lea.

Aşa cum arătam la începutul capitolului, din necesităţile economice mâinile harnice ale dalboşenilor, de-a lungul vremii au defrişat unele zone păduroase şi au drenat mlaştinile pentru a mări suprafeţele cultivabile cu cereale.

Conform dreptului feudal, pădurile din Almăj erau socotite proprietatea craiului sau a împăratului Austriei.

În timpul Graniţei, prin două rescripte imperiale – World Regulation din anul 1787 şi Fortinstruction din anul 1839 grănicerii au primit învoire să-şi aducă din pădure lemnul necesar construcţiilor şi de foc pentru nevoile gospodăriei. Lemnul de trebuinţă se primea gratuit, cu avizul şi în cantitatea fixată de compania respectivă.

Şeful ocolului silvic nou înfiinţat în Dalboşeţ (Dalboschetzer Försterei) în urma rescriptului din anul 1839, pentru gestionarea pădurilor din satele aparţinătoare Companiei I prin adresa 37/3.IV.1848, comunică companiei că s-au rezervat spre tăiere parcelele nr. 22-26 din pădure.

Potrivit dreptului de servitute asupra pădurilor forestiere – servitusus – grănicerii pe lângă lemnărit mai aveau libertatea de păşunat, adunat ghindă şi jir.

Întrucât ocoalele silvice, asemenea celorlalte instituţii, erau subordonate companiilor, cei ce nu respectau legile silvice erau urmăriţi şi anchetaţi tot de conducerea companiilor.

Aceştia, împreună cu şeful ocolului, fixau amenzile. În acest sens, există un proces verbal de constatare a delictului silvic şi de aplicare de amenzi din data de 26.XII.1845. Compania şi ocolul silvic Dalboşeţ aprobă ca 9 grăniceri din sat să aducă lemn de construcţie, esenţă brad, din pădurea Poneasca. Dar ei au adus o cantitate mai mare fapt pentru care au fost amendaţi cu 9 fl. 11 cr. ²⁰¹.

Pe lângă paza pădurilor, companiile, împreună cu ocoalele silvice se îngrijeau şi de ocrotirea vânatului, remunerând pe vânători pentru pieile predate. De asemenea, pădurarii erau numiţi, tot de către companie, dintre semi-invalizii clasaţi la ultima revizie militaro-sanitară. În timpul serviciului ei răspundeau atât faţă de conducerea companiei, cât şi de cea a ocolului. Ca pădurarii să nu fie corupţi, erau numiţi din alte companii.

Comanda regimentului din Caransebeş, prin adresa nr. 1492 / 20.IX.1870, comunică companiei Dalboşeţ că pădurarul Dănilă Murgu din Rudăria a ieşit sănătos din Spitalul Caransebeş (Regiments Geminde Spital) şi îşi reia serviciul²⁰².

Potrivit Regulamentului silvic din anul 1860, pe teritoriul localităţii Dalboşeţ, ca în întreaga graniţă de altfel, existau trei categorii de proprietăţi asupra pădurilor:

1) Păduri proprietate privată a fiecărui comunion grăniceresc numite “zăbrane”, cu suprafeţe cuprinse între 1 şi 3 jugări cadastrali, ele provenind din “ocupaţiuni”.

Crăcile tinere din zăbrane se tăiau la 2-3 ani pentru „frunzarul“ ce servea ca hrană oilor iarna.

În perioada CAP mare parte din zăbrane au fost distruse pentru că mulţi cetăţeni deşi nu fuseseră proprietatea lor, le-au defrişat pentru lemn de foc. Procesul acesta s-a accentuat după anul 1990.

2) Păduri comunale din apropierea satului socotite păduri de scut, care rămân în paza satului permanent.

3) Păduri erariale sau ale statului. Desfiinţându-se confiniul militar în anul 1873, teritoriul fostei graniţe militare se reîncorporează la Ungaria. Statul cedează jumătate din pădurile sale, de pe teritoriul fostei graniţe militare, familiilor grănicereşti numite şi „împădurite”, iar cealaltă jumătate rămâne statului liberă de servitute.

Proprietatea grănicerilor era compusă din: pădure, fâneţe, păşuni, teren neproductiv şi goluri de munte.

Grănicerii călăuziţi de generalul Traian Doda, fostul şef de stat major la Curtea imperială din Viena, conştienţi de însemnătatea patrimoniului forestier luat în primire, şi-au dat seama de faptul că defalcarea pe familii nu ar avea rezultatele scontate, au constituit la 19 decembrie 1879 Comunitatea de Avere a fostului regiment confiniar româno-bănăţean nr. 13 din Caransebeş.

Localitatea Dalboşeţ în cadrul Comunităţii de Avere a avut următoarea situaţie:

Localitatea Dalboşeţ	Teren productiv						Teren neproductiv		Total
	Păduri		Poieni		Păşuni
	Jug	Stj	Jug	Stj	Jug	Stj	Jug	Stj	Jug	Stj
	3840	1198	5	518	―	―	18	1588	3865	104

Principala activitate a Comunităţii de Avere era administrarea şi conservarea pădurilor reunite familiilor „împădurite”. Fiecare locuitor avea dreptul la 20 m steri lemne şi dreptul la păşunat în pădure. Comunitatea de Avere mai asigura burse pentru elevii şi studenţii merituoşi, a construit o serie de clădiri în toată zona, precum şi renumitul Hotel „Cerna” din Băile Herculane (anul 1936) unde grănicerii şi urmaşii lor beneficiau de tratament balnear în mod gratuit.

Generalului Traian Doda (care a condus Comunitatea de Avere timp de 18 ani fără a fi remunerat) la preşedinţia Comunităţii de Avere i-a urmat Ilie Curescu, care moare în 1904. Pentru postul rămas vacant a candidat Constantin Burdea, primarul oraşului Caransebeş şi colonelul pensionar Iosif Stoinel originar din Dalboşeţ. Rezultatul votului a fost în favoarea contracandidatului său.

La 22 ianuarie 1904, colonelul Stoinel este ales reprezentant al satului Dalboşeţ în Comitetul Comunităţii de Avere. Dar patru locuitori din această comună, anume: Iosif Băcilă, Păun Peţa, Vasile Serafin şi Iovan Ţunea, îi contestă alegerea pe motiv că el domiciliază în Caransebeş, oraşul ofiţerilor pensionari ai graniţei şi ca atare nu este îndreptăţit să candideze într-o comună unde nu-şi are domiciliul real.

Comisarul gubernial, prin hotărârea Nr. 291 Kb 1904, a respins contestaţia şi confirmă alegerea pe motiv căci colonelul Stoinel este trecut pe listele electorale ale satului Dalboşeţ, pentru că posedă imobile şi plăteşte impozite în această comună.

Dar cei patru contestatari fac apel, iar Ministerul de Interne unguresc cu adresa Nr. 63840, din 15 iulie 1904, admite apelul şi în consecinţă anulează alegerea, cu motivarea că colonelul în cauză, domiciliază în Caransebeş şi ca atare nu poate fi ales în Dalboşeţ.

Deşi colonelul Stoinel cere Ministrului de Interne să revină asupra hotărârii sale, arătând că el timp de 30 de ani a servit ţara, fiind distins cu înalte decoraţii pentru serviciile prestate şi pentru aceasta, aşteaptă să i se dea ce i se cuvine după dreptate. Hotărârea a rămas însă aceeaşi²⁰³.

Colonelul Iosif Stoinel s-a născut în Dalboşeţ, tatăl său era originar din localitatea Pătaş, din familia Mergea, însă intrând ginere în casă în Dalboşeţ, a luat numele de Stoinel, al soţiei sale. Codreni din Dalboşeţ în forestiera Bozovici a Comunităţii de Avere sunt amintiţi la 1880: Ilia Imbrea, Pavel Fuicu şi Petru Marşavela²⁰⁴. Apoi Pavel Câmpianu şi Ilie Badescu.

Pădurile din fosta graniţă Marga-Caransebeş-Orşova şi Almăj au fost administrate de Comunitatea de Avere până în anul 1848, când au fost naţionalizate şi trecute în proprietatea statului. Întreaga suprafaţă a pădurii din hotarul localităţii Dalboşeţ a aparţinut între 1948-1990 Ministerului Eonomiei Forestiere.

Începând cu anul 1970, Întreprinderea Forestieră Bozovici a început exploatarea masei lemnoase în valea Bârzului la gurile de exploatare Buduroni, Seleştiuţa şi Izvoarele Bârzului. Anual s-au valorificat aproximativ 80.000 m³ masă lemnoasă.

După tăiere şi sortare, lemnul exploatat s-a trimis la fabricile de lăzi şi ambalaje din satele Bozovici şi Borlovenii Noi şi în diferite oraşe din ţară. Astfel, în anul 1974, la Brăila-Chişcani, s-a livrat celuloză, la Marginea (jud. Timiş) buştean brut pentru distilare, la Tr. Severin, Caransebeş şi Deta pentru mobilă, iar în oraşele Bucureşti şi Urziceni ca lemn de foc. În cantităţi mai mici s-a exportat în Austria, Germania, Iugoslavia, URSS şi Israel²⁰⁵.

Pe arealele exploatate Ocolul Silvic Bozovici a plantat fag, brad Duglas şi molid, fapt ce a împiedicat degradarea solurilor.

În anul 2005 un grup de inimoşi urmaşi ai foştilor grăniceri au reînfiinţat Comunitatea de Avere, cu sediul în Caransebeş, cu scopul de a conserva pădurile, atâtea câte au mai rămas.