În loc de argument

Figura 12: Cazarma turcească

Reputatul folclorist Emil Petrovici în lucrarea “Folclor din Valea Almăjului” în 1938 arăta că “denumirea de Dalboşeţ este o formă creată de administraţia austriacă şi utilizată ulterior de oficialitatea românească. Forma literară românească ar trebui să fie Dâlboceţ”⁶⁰. De fapt în grai local se pronunţă nu Dalboşeţ ci Dâlboceţ. Iar în însemnările de pe cărţile vechi bisericeşti tot timpul este notat Dâlboceţi.

Cred că nu este lipsit de importanţă să arătăm că stabilirea almăjenilor în Oltenia, ţinut învecinat cu districtele bănăţene, mai are şi o altă explicaţie, aceea a extinderii stăpânirii turceşti asupra acestor ţinuturi.

Până în anul 1658 când la 14 septembrie Acaţius Borceai, fost ban al Lugojului, Caransebeşului şi Almăjului, desemnat mai înainte de turci ca succesor la conducerea Transilvaniei, în locul lui Gheorghe Rakotzy II, semnează pactul cu trimişii marelui vizir Köaruliy, în numele dietei Transilvaniei. Jafurile turcilor, schingiuirile, violurile, răpirea copiilor, au dus la pustiirea satelor almăjene.

Fuga în masă a satelor fie spre munţi, fie în Ţara Românească vecină, le asigură almăjenilor un adăpost vremelnic sau pentru totdeauna.

Pactul semnat a fost apoi sancţionat şi de împăratul Leopold I al Austriei, în anul 1664, prin care a fost cedat Lugojul, Caransebeşul şi Almăjul la turci. Începând cu acest an în istoria Banatului de Sud încetează autonomia districtelor, turcii le ocupă şi le stăpânesc până în anul 1688.

Ca organizaţii administrative distincte se păstrează şi sub turci, ei doar le reorganizează.

În Almăj, în timpul ocupaţiei turceşti, conducerea o avea un agă (ofiţer) ce îşi avea reşedinţa la Bozovici. El avea în subordine ofiţerii şi unităţile turceşti de la Dalboşeţ, Rudăria şi Stancilova unde, din interese militare, au zidit cazărmi, amenajate şi folosite apoi de austrieci în perioada stăpânirii lor în Almăj (fig. 12).

Ţăranul almăjan, de acum, dă mai multe dări către turci: “caragiul” sau jumătate din produsele pământului, “ispinjelul” sau darea după locul de casă, “araciul”, darea ca să nu fie dus în robie şi vândut ca sclav şi robota cu carul, în război şi în pace. În afară de aceste dări, almăjenii mai trebuiau să dea nutreţ pentru calul spahiului şi lemne pentru casă, apoi miere, poame, legume şi câte altele pentru bucătărie.

Dările erau predate de cneji (obări, chinezi = primarii satului) serdarului turc (şeful cancelariei) iar acesta le ducea la agia din Bozovici şi le preda zapciului însărcinat cu strângerea lor. Evidenţa dărilor provenite din sate era ţinută în registre speciale numite “defter”.

Obligativitatea dării către sultan venea pe baza principiului turcesc că “este al sultanului tot pământul acela, unde a călcat potcoavele calului său şi unde sultanul şi-a pus capul spre odihnă”⁶¹.

Almăjul, în perioada ocupaţiei turceşti (1658-1688) cade sub jurisdicţia beiului de la Orşova. În felul acesta îi găsim pe almăjeni ca robotari la întărirea cetăţii Orşova şi la aprovizionarea trupelor turceşti cantonate aici şi la Mehadia.

Reforma administrativă şi fiscală turcească introdusă de vizirul Mustafa Köpröli şi desăvârşită de vizirul Romi, întăreşte în continuare pe ţarani în seşiile lor, în dauna vechilor proprietari maghiari nobili şi nenobili sau români înobilaţi. Îi investesc chiar cu dreptul de moştenire şi de vânzare-cumpărare, loturile de pământ devenind în felul acesta posesiuni familiale.

Însă pentru almăjeni, reformele turceşti n-au însemnat mare lucru, fiindcă, în esenţă, forma de asuprire a rămas aceeaşi, schimbându-se doar stăpânul. Privit totuşi în ansamblu, regimul turcesc este considerat mai uman decât cel maghiar⁶².

În comparaţie cu restul Banatului, putem spune că districtul Almăjului se bucură încă de o oarecare autonomie şi numeroase libertăţi, afirmaţie dovedită de însemnările călătorului turc Evilia Celebi, care spunea la 1660 că “este locuit de tineri voinici şi fete frumoase, că locuitorii satelor sunt supuşi ai voievodului ardelean şi atacă corăbiile turceşti ce circulă pe Dunăre şi pe negustorii care treceau pe drumul Orşova-Caransebeş”. Acesta îi mai acuză pe almăjeni că nu au respectat înţelegerea încheiată⁶³ la Orşova după 1552, când Banatul de câmpie este organizat în paşalâcul Timişoarei.

Această situaţie nu se datora unor privilegii emanate de bunăvoinţa noii puteri feudale turceşti, ci datorită mai ales configuraţiei geografice specifice, ce a ferit Almăjul de cele mai multe ori în istorie de distrugeri, jafuri şi împilări de tot felul. La acestea se mai adaugă şi faptul că districtele, ca diviziuni administrative, erau unităţi politice intrate în obişnuinţa poporului, dovedindu-şi în timp viabilitatea lor economică şi socială.

După anul 1688 districtele apar foarte rar în documente, cu excepţia defterului de la 1662 şi conscripţia lui Marsigli.

În anul 1690, Marsigli întocmeşte conscripţia aşezărilor bănăţene, după ce călătoreşte între anii 1682-1690 prin aceste ţinuturi. Conscripţia este unul din rarele documente turceşti rămase, cu privire la toponimia Banatului. Este amintit “Districtus Halmos” cu satele: Bovics, Teria, Putna, Prigor, Ruderia, Dalboşetz, Lăpuănik, Şopot, Bandia, Gârbovăţ, Moceriş, Pătaşu, Borloveni⁶⁴.

Locuitorii satului Dalboşeţ, ca toţi ceilalţi almăjeni, şi în perioada stăpânirii turceşti continuă să trăiască în aşezările lor, grupate în mijlocul pădurii la poalele muntelui, ocupându-se cu agricultura, creşterea animalelor şi pomicultura.

Dacă în vreme ce întregul Banat era teatrul de luptă între turci şi austrieci, Almăjul îşi păstrează la început o oarecare autonomie şi se bucură de linişte, privirile beligeranţilor încep să se îndrepte din ce în ce mai des spre acest district.

Turcii aveau nevoie să-şi aprovizioneze cu cele necesare trupele staţionate în Orşova, Mehadia şi Clisura Dunării, iar austriecii căutau locul potrivit pentru adăpost şi de regrupare a armatelor măcinate în luptele cu aceştia.

Generalul austriac Veterani, care după ce eliberează regiunea Severinului de sub ocupaţia turcească şi o trece sub oblăduirea împăratului de la Viena, fiind informat despre poziţia strategică a Almăjului şi de situaţia economică bună de aici, a refuzat să mai restituie foştilor proprietari refugiaţi în alte locuri, moşiile avute.

Ca semn de stăpânire îl aşează aici pe generalul Iacob Sernbach în fruntea oastei împărăteşti, începând cu anul 1688.

Domnul muntean Şerban Cantacuzino în anul 1678 şi apoi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cer Austriei să cedeze Ţării Româneşti ţinutul bănăţean cu cetăţile Lipova, Lugoj, Caransebeş, Mehadia şi Almăjul. Ei îşi motivează cererea prin aceea că în Oltenia sunt vechi sate de almăjeni veniţi aici în vremea domnului Matei Basarab şi mai înainte, care îşi revendică fostele proprietăţi din Almăj, pierdute în urma unor împrejurări vitrege⁶⁵.

Venirea şi instalarea austriecilor între 1688-1699, în Almăj, a făcut ca turcii, stăpânii de până acum şi aliaţii lor curuţii lui Emeric Tökaly, să plece cu multă pradă, lăsând satele pustii. Almăjenii se răzbună, distrugând întăriturile turceşti de la Groşi (Şopotu Nou) şi Rădutu (Lăpuşnicu Mare)⁶⁶, omorând garnizoanele lor.

Pe fruntea dealului Faţa Otnogei din apropiere de satul Bârz, turcii aveau un post de observaţie (un “decag”), construit din lemne groase de gorun, unde stăteau permanent doi soldaţi. De teama răzbunării almăjenilor, soldaţii îşi iau caii şi lucrurile şi încearcă să se retragă spre pădure. Dar ei nu pleacă cu mâna goală, ci iau de la o colibă o tânără femeie şi cei doi copii ai săi.

Bărbatul femeii prinzând de veste îşi ia câţiva bârzeni şi îi urmăresc prin pădure. Când ajung aproape de ei aruncă barda cu care era înarmat şi-i retează mâna cu care turcul ţinea calul. Acesta de durere se prăvăleşte la pământ iar femeia întoarce calul spre grupul salvator. Celălalt turc scapă cu fuga. De atunci ogaşul de la coliba lui Buran se cheamă Ogaşul Turcului⁶⁷.

Cruzimea şi nelegiuirile mercenarilor “curuţi” unguri, refugiaţi sub scutul turcesc, este foarte bine reliefată de cuvintele Prinţului Eugen de Savoya, când paşa Mehmed i-a predat cetatea Timişoarei la 18 octombrie 1716. Acesta cere prinţului îngăduinţa de a permite şi aliaţilor săi curuţi să plece.

Pentru a-şi exprima cât mai fidel gândirea, acesta a răspuns în limba sa italiană: “La canalia puo andare, dove vuole” (canalia se poate duce, unde vrea); Dr. Antoniu Marchescu – Grănicerii bănăţeni (pag. 48).

După alungarea trupelor otomane, austriecii caută pe orice cale să menţină Almăjul sub ocupaţia lor, masând aici înseninate efective sub comanda locotent-colonelului Ianowitz.

Între timp generalul Veterani se pregăteşte să ajungă la Dunăre, de unde să pornească asupra Belgradului şi a altor cetăţi, aflate încă în mâna turcilor. El urmăreşte în acelaşi timp să împiedice trecerea flotei turceşti pe Dunăre, de aceea îi cere lui Ianowitz să-i trimită muniţie, provizii alimentare şi să fie pregătit să reîmprospăteze trupele.

Deşi era în plin dezgheţ, cu pâraiele umflate, cu drumurile din munţi pline cu zăpadă şi desfundate, almăjenii au trebuit, în anul 1692, să transporte cu carele şi căruţele peste culmea Rudăria: 5 tunuri, făină şi alte produse rechiziţionate cu forţa de la populaţia sărăcită în perioada aşa numitului război lung (1688-1699). În acelaşi timp i-au obligat să-şi aducă propriile vite, jefuite de armata imperială⁶⁸.

După pacea de la Karlowitz din 29 ianuarie 1699 Dalboşeţul împreună cu toate satele din Almăj, rămâne definitiv în stăpânirea împăratului de la Viena, stăpânire care va dura cu mici întreruperi până în anul 1918.

Cumplite au fost cele îndurate de populaţie în perioada cuprinsă între 1688-1718, deoarece în repetate rânduri Almăjul, Craina şi Clisura Dunării au fost ocupate când de turci, când de austrieci.

În anul 1716 se porneşte un nou război între cele două armate. În urma războiului Austria cucereşte definitiv Banatul, iar prin pacea din 21 iulie 1718, ocupă Oltenia şi ţinutul Craina din Serbia.

Comportarea mai aspră a autorităţilor austriece decât cea a turcilor şi obligaţiile mai numeroase i-au determinat pe locuitorii Banatului să spună adesea, aşa cum zicea şi cronicarul ardelean Cseri, că au “schimbat jugul de lemn al turcului cu cel de fier al împăratului”. Mai mult, în următorul război, desfăşurat în anii 1738-1739, almăjenii luptă alături de turci ca seimeni, contra armatelor imperiale. Seimenii erau localnici bănăţeni care s-au angajat cu “sâmbrie” în armata turcească. Deşi nu se cunosc documente, sigur printre ei au fost şi dalboşeni.

Alţi ţărani din zona muntoasă se răscoală, aşa cum a fost cazul celor din satele almăjene şi zona Orşova, iar nu puţini, pentru a scăpa, de toţi care-i asupreau, iau drumul munţilor, asociindu-se în cete de lotri (haiduci). În iunie 1737, un funcţionar superior austriac împreună cu armatele generalului Soldy au promis locuitorilor scutirea de dări pentru cei fugiţi şi distribuirea de loturi celor fără pământ⁶⁹.

Faptul că nu toţi locuitorii au dat crezare acestor promisiuni, este dovedit de existenţa a numeroase cete de „lotri“, prin pădurile Almăjului. Aceşti haiduci, pe care stăpânirea îi numea bandiţi de codru sau tâlhari, în sufletul poporului erau priviţi ca binefăcători şi ocrotitori, pentru că ei noaptea atacau sediile autorităţilor din comune, ciocnindu-se chiar cu soldaţii austrieci de aici⁷⁰.

Un vechi cântec bătrânesc zice:
“Bată-te vântul răchită

Să te văd iar înflorită,

Să-mi pun cureaua la flintă

Şi s-o spăl, de-i ruginită,

Să mă duc prin codrul verde

Şi potera nu mă vede.“

(culeasă de la Câmpianu Maria-Bebe în anul 1959)

Mişcarea haiducească din Almăj, răzvrătirea şi trecerea de partea turcilor, în această perioadă, face parte din lupta de rezistenţă împotriva instalării administraţiei austriece⁷¹. Un înalt funcţionar imperial împreună cu generalul Soldy primesc însărcinarea să potolească răzvrătirea, mai ales în satul Bănia, care era centrul răscoalei, să aresteze pe vinovaţi.

Răscoala este reprimată crunt, multe sate sunt incendiate, numeroşi ţărani ucişi sau fugăriţi prin păduri. Au fost ucişi şi preoţi⁷². Almăjenii au fost pedepsiţi de ostaşii generalului Nisemeuschi Astfel în timp de iarnă bătrâni neputincioşi, mame, soţii şi copii fără căpătâi, au fost lăsaţi pradă foamei şi gerului cumplit. (A. Marchescu, op. cit., pag. 65).

Pentru preîntâmpinarea viitoarelor răscoale ale românilor bănăţeni, administraţia habsburgică a trebuit să ţină seama de cauzele arătate în adunarea cnezilor din anul 1741, de la Cornea.

La adunare participă şi dalboşeni alături de ceilalţi almăjeni. Ei se dezvinovăţesc faţă de funcţionarii imperiali din Timişoara, pentru că în războiul din 1737-1739, au luptat alături de turci.

Domnii i-au întrebat: “Căci voi sfântului steag cu cruce n-aţi fost credincioşi, iară steagului fără cruce v-aţi închinat şi aţi slujit?” Ei au răspuns: “Steagurile cu sfânta cruce trei ani toate bucatele şi verdeţurile câmpului nostru ni le-au mâncat şi grea foame am răbdat, în pădure coajă de cer am mâncat. Iară viind steag fără cruce, adunând sate, împărţind bucate şi seimeni cu simbrie care au vrut s-au pus, iară mai tare pentru foame.”⁷³

Chiar paşa Mustafa în anul 1738, văzând satele înfometate, a adus pâine din Valahia (Ţara Românească) şi o împărţea oamenilor de pomană⁷⁴.

Stăpânirea austriacă auzind aceasta, a fost nevoită să aducă cereale de la Viena, pentru a ameliora starea precară a Banatului⁷⁵, decimat de lupte, răscoale, de reprimările armatei la care s-au mai adăugat foametea cumplită şi ciuma.

Aşa cum arătam mai înainte, în urma păcii de la Karlowitz din 29 ianuarie 1699, Dalboşeţul ca întreg Almăjul rămâne în stăpânirea Austriei, fiind separat de Ungaria, administrat ca provincie autonomă şi fiind declarat domeniu al coroanei habsburgice, sub administraţia militară austriacă, condusă de contele Claudiu Florimund Mercy⁷⁶.

Mercy a făcut dovada unui excelent spirit de administrator întemeiat atât pe cunoaşterea profundă a politicii generale a monarhiei, cât şi pe aplicarea acesteia la cazul concret al Banatului. De aceea se poate afirma cu deplin temei că Mercy a fost, poate cu excepţia lui Iosif de Brigido, guvernatorul care şi-a pus amprenta în mod decisiv pe destinele Banatului imperial.

Banatul a fost împărţit în 12 districte, iar acestea în circumscripţii. Dalboşeţul este încorporat la districtul Orşovei şi Mehadiei, cu sediul la Orşova.

Pentru că ţăranii nu erau proprietarii pământului pe care îl munceau, ci numai arendaşi, autorităţile militare efectuează în anul 1717 primul recensământ (conscripţie) al gospodăriilor din Almăj, cu scopul fixării dărilor, a robetei, cât şi pentru a şti exact posibilitatea cantonării trupelor aici.

Din această conscripţie aflăm că la Dalboşeţ în anul 1718, erau doar 15 case.

Această situaţie este urmarea stăpânirii turceşti şi mai ales a ultimului război. Jafurile turcilor au distrus tot ceea ce harnicul popor almăjan a construit. În popor se spunea că “Pe unde trece Turcul, nu creşte frunza nici fânul”. Satele au fost adesea depopulate, iar cele rămase aveau puţine case.

În urma păcii de la Belgrad din anul 1739, Curtea imperială de la Viena şi administraţia provinciei de la Timişoara, doreau să extindă organizaţia militară existentă între Mureş şi Tisa, în părţile Almăjului şi până la Dunăre. În acest scop se efectuează o nouă conscripţie în anul 1749, din care cunoaştem că numărul caselor în Dalboşeţ a ajuns la 52, ceea ce înseamnă că într-o perioadă de 31 de ani, numărul caselor creşte cu 37. Această creştere s-a făcut probabil din strămutarea locuitorilor din sălaşele de pe culmile dealurilor, în vatra satului, pentru a uşura încasarea dărilor şi a îngrădi posibilitatea adăpostirii lotrilor.

Împăratul de la Viena a pus acum mai multă ordine în administrarea zonei, pentru că populaţia almăjană în urma răscoalei din anii 1737-1739 nu a mai suportat atâtea abuzuri, la care se adaugă dorinţa autorităţilor de a atrage locuitorii în formaţiuni ostăşeşti necesare apărării teritoriului şi păstrării ordinii interne.

Acum, atât în sudul Banatului cât şi în rest, se construiesc drumuri, cetăţi, cazărmi, se drenează mlaştini (în lunca Nerei) prin munca localnicilor care erau obligaţi să aprovizioneze garnizoanele cu alimente, furaje şi lemn.

Dalboşenii, ca toţi ceilalţi almăjeni, cu mâna sau cu carul participă la ridicarea construcţiilor din Mehadia, Orşova, Ada-Kaleh şi din propriul sat.

În anul 1718, conducerea districtului Orşova-Almăj înaintează administraţiei provinciale din Timişoara “Conspectul almăjenilor” care au lucrat la fortificaţiile de la Orşova-Veche şi Ada-Kaleh. Doi ani mai târziu aceeaşi administraţie a dispus ca toate comunele din districtul Almăj să pună la dispoziţia inginerului-locotenent Kiena, oamenii necesari pentru lucrările de refacere a drumului Mehadia-Bozovici pe porţiunea Borloveni-Pătaş⁷⁷.

După ocuparea Banatului de austrieci, românii s-au văzut angrenaţi treptat şi în acţiuni militare. Imperiul habsburgic avea mare nevoie de ostaşi, mai ales pentru paza frontierei cu imperiul turcesc, dar şi pentru asigurarea ordinii în teritoriu. Se folosesc toate metodele posibile pentru recrutarea localnicilor, chiar şi aceea a “prinderii”, adică recrutarea forţată (cu arcanul) aşa cum reiese dintr-un raport al Oficiului administrativ din Orşova în care, la 6 martie 1743, se menţionează “că a dat ordin obercnezilor să prindă recruţi”⁷⁸.

Prin patenta imperială din 1 ianuarie 1723, se organizează sistemul de panduri care asigurau paza de-a lungul Dunării, în rândul acestora au fost almăjeni din toate satele. Fiecare familie de panduri se bucura de scutire de dări timp de 1 an, primea pământ de muncit şi annual 50kg de sare.

Mai târziu aceleaşi necesităţi i-a determinat pe habsburgi ca la 15 noiembrie 1753 să reactiveze unităţile semi-militare de “plăieşi”, recrutaţi dintre cei mai buni şi de încredere localnici⁷⁹. Ei erau împărţiţi: în plăieşii de hotar, care făceau legătura cu organizaţia similară din “zona Mehadia, la punctul “Crucea drumului la Borlovenii Noi – Pârvova – Lăpuşnicel şi plăieşii de sat care erau paznicii sau guarzii satului respectiv, ai terenurilor cultivate şi-ai sălaşelor locuite în permanenţă. Ei aveau soldă în bani şi tot bani li se plăteau şi pentru hrană când erau de serviciu. Aveau o uniformă frumoasă, menită să impresioneze. În timpul serviciului umblau călare, caii fiind proprietatea lor. Erau înzestraţi cu sabie şi pistol, iar pentru serviciile prestate au fost scutiţi de dări şi robotă. Ulterior, plăieşii au avut şi sarcina de cordon sanitar, pentru a împiedica răspândirea bolilor molipsitoare la oameni şi animale, precum şi împiedicarea contrabandei mai ales cu sare.

Unităţi de plăieşi au fost folosite pentru paza graniţei încă de pe vremea regatului feudal maghiar aşa cum apare într-un document din anul 1430⁸⁰.

Pentru cazarea plăieşilor în timpul instruirii şi al serviciului, împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) a dispus construirea unei cazărmi la Bozovici. Acest mare edificiu a fost construit între anii 1745-1750 prin robota satelor almăjene. Cazarma era construită în stilul arhitectural nemţesc, cu numeroase camere pentru soldaţi şi familiile ofiţerilor, bucătării, pivniţe, fântâni, grajduri pentru cai şi o frumoasă capelă rotundă.

Instituţia plăieşilor a fost premergătoare celei militaro-grănicereşti, introdusă în Almăj în anul 1773⁸¹.

Crearea în Almăj a unei instituţii militate grănicereşti permanente, prin militarizarea satelor, s-a socotit absolut necesară. Înfăptuirea acestui deziderat s-a realizat începând cu anul 1754, când apare legea “Militörgrenzrecht”, care cuprinde atât legiuiri de drept comun cât şi privat⁸².

Grănicerii militari nu primesc remuneraţie bănească pentru serviciul prestat împăratului în timp de pace, ci anumite privilegii în domeniul agrar. Astfel s-au legiferat cele 24 de jugăre de pământ date “în folosinţă veşnică” pentru fioecare comunion sau gospodărie grănicerească (deşi pământul era folosit de ţărani, atât în timpul stăpânirii regatului feudal maghiar, cât şi al turcilor) precum şi menţinerea în continuare a religiei ortodoxe pentru toţi locuitorii Almăjului.

La 12 noiembrie 1774 colonelul Papilla, comandantul, raportează că prin înlocuirea plăieşilor cu grănicerii înrolaţi au fost făcute economii, în 6 luni, în sumă de 697 florinţi şi 4 cr.⁸³

Recrutarea tinerilor grăniceri, cât şi chemarea sub arme a celorlalţi se făcea de acum cu uşurinţă, deoarece ei erau interesaţi să-şi apere familia, gospodăria proprie, pământul de jafurile şi distrugerile duşmanilor.

De asemenea şi răscoalele sau mutaţiile prin fuga satelor în anumite împrejurări politice puteau fi semnalate din vreme şi împiedicate.

Prin legea din 1754, preoţii erau scutiţi de serviciul militar şi de plata robotei. În schimb robota rămâne obligatorie pentru toţi ţăranii.

Militarizarea populaţiei din sudul Banatului începuse în anul 1768 prin înfiinţarea unui batalion de grăniceri, pe linia Orşova-Caransebeş până la Marga, iar în anul 1773 au fost încorporate în unitatea militară de graniţă şi locuitorii din Craina, Almăj şi Clisura Dunării.

Înfiinţarea batalionului de grăniceri s-a realizat de către locotent-colonelul baron Paul Dominic von Papilla, român născut la Arad, potrivit instrucţiunilor din 18 aprilie date de însuşi împăratul Iosif al II-lea.

La început locuitorii acestor ţinuturi s-au împotrivit cu multă dârzenie militarizării, refuzând să facă parte din regiment, lucru ce-l determină pe împărat să efectueze o vizită în 17-18 mai 1773 în Almăj.

Almăjenii, în frunte cu obercneazul Dobromir Hârcila din Bănia şi cnezii celorlalte sate, l-au primit pe împărat la Bozovici în faţa cazărmii şi hotărârea lor curajoasă de a se împotrivi militarizării a fost exprimată categoric: Nu vom, nu, măcar două porţii să plătim, dară militari nicidecum.⁸⁴

Această îndârjire trebuie pusă pe seama situaţiei grele în care se găseau satele almăjene, secătuite în urma luptelor cu turcii, însângerate după înăbuşirea răscoalei antihabsburgice şi a exploatării crunte a autorităţilor.

Însuşi împăratul Iosif al II-lea a rămas surprins de starea jalnică a satelor almăjene, în care locuitorii trăiau în colibe mizerabile (Jurnal de călătorie)

Dr. Szentkelary Jenö în lucrarea Szaz ev Delmögyororzag ijabltortineteböl pag. 144 nota:

“Populaţia n-a avut atâta răgaz, ca să-şi poată reclădi casele arse, ci e silită să petreacă iarna în colibe mizerabile şi crapă ca dobitoacele, de foame şi frig, şi totuşi, n-are odihnă. Dimpotrivă, i se ordonă să taie lemne, să ardă var şi mii de stânjeni de cărămidă, să aducă lemn de construcţie sau alţii câte 100.000 de şindrilă. Districtele Caransebeş, Orşova, Almăj, Lugoj, Vârşeţ şi Palanka-Nouă au ajuns la sapă de lemn.”

Problema militarizării satelor almăjene a fost totuşi rezolvată de locotenent-colonelul Papilla, acţiunea încheindu-se în anul 1775, pentru că aşa o cereau interesele Imperiului habsburgic. Organizarea militaro-grănicerească a fost varianta cea mai potrivită a momentului respectiv. Odată cu militarizarea viaţa satelor almăjene cunoaşte o nouă organizare şi dezvoltare economico-socială, care-şi va pune amprenta pe evoluţia lor ulterioară, amprentă resimţită chiar şi în zilele noastre, prin topografia gospodăriilor, a bucătăriei, a curăţeniei etc. Baza structurii social-economice a Graniţei a fost comunionul sau comunitatea familială a membrilor dintr-o gospodărie.

În anul 1775 s-a contopit batalionul românesc de la Jupalnic cu cel ilir, formând regimentul româno-ilir nr. 13 cu sediul la Biserica Albă.

La comanda noului regiment a fost numit acelaşi comandant Papilla.

Regimentul a fost structurat în 16 companii, două dintre ele cu un efectiv de 566 soldaţi apţi şi 446 soldaţi socotiţi semi-invalizi, la Bozovici şi cealaltă la Prigor cu 766 soldaţi.

De compania de la Bozovici aparţineau satele: Prilipeţi, Lăpuşnic, Moceriş, Dalboşeţ, Şopot, Gârbovăţ şi Bănia, iar de cea de la Prigor: Putna, Borloveni, Pătaş şi Rudăria⁸⁵.

În conscripţia grănicerească din anul 1788, a Regimentului valaho-ilir aflăm că la Compania Bozovici din care, aşa cum am văzut, făcea parte şi Dalboşeţul, comandant era căpitan Andreas Merzich; locotenent major Iohan Gözgeny; sublocotenent Paul Balogh; plutonier Cristian Reinhard; caporali Iancu Vedrilă şi Iancu Bologa (la paza statului major), Nicolae Aldescu din Bozovici; Suţca Măceanu, Adam Herbuţa, Bănia; Radu Plestici, Moceriş; Stoian Bulmeş, Lăpuşnic; furieri: Pau Pojanu, Moceriş: Novac Albu, Bănia; toboşari: Vinu Cracosin, Bănia; Ispas Iovescu, Bozovici; gornist Martin Merenţa, Bozovici; fruntaşi: Ioan Şuşanu, Bănia; Iancu Surulescu, Gârbovăţ; Constantin Baderca, Şopot (transferat la paza statului major); Ioan Nedelcu, Ilie Berbentea, Şopot; Iancu Băcilă, Petru Orza, Stanomir Băcilă, Dalboşeţ (transferat la statul major); Stanomir Caragea, Moceriş; Roman Goşa, Lăpuşnic (transferat la paza statului major); Ioan Miloi, Ioan Matei, Bozovici; dulgheri: Gherman Pista, Bănia şi Obreţco Iosif Bozovici.

Soldaţii grăniceri din Dalboşeţ: primii amintiţi sunt Wehla Goscha (Vela Goşa) şi Stepan Stoinel (Ştefan Stoinel), apoi: Adam Covaci (nr. 1); Ilie Marin (nr. 2); Lupu Marin (nr. 4); Iancu Uscatu (nr. 7); Crăciun Fuicu (nr. 13); Ilie Ţunea (nr. 15); Craia Liuba (nr. 24); Păun Olaru (nr. 33, transferat pentru preluarea vitelor destinate tăierii pentru consum); Păun Iacobescu nr. 34 şi Ilie Serafin nr. 43, Ioan Stână nr. 18; Simion Curita nr. 53; Ilie Piţican nr. 57; Ilie Băluţă nr. 63; Stanomir Stoinel nr. 71; Gheorghe Băcilă nr. 74; Vuc Budinescu 79, Blagoie Uscat nr. 87; Martin Popistaş nr. 104; Lăpădat Marinescu nr. 105; Pau Barbu nr. 111; Medru Boboloş nr. 124; Marin Vlădulescu nr. 135; Petru Stână nr. 48 (decedat la 24 martie 1788); Gherghina Marsavela nr. 78 (transferat la rezerva de artilerie a regiunii, decedat la 24 martie 1788); Iancu Covaci nr. 3; Ioan Trăilă nr. 58 şi Crăciun Buluta nr. 64 (fig. 13).

Deoarece teritoriul de activitate al Regimentului româno-ilir era mult prea întins, creând astfel greutăţi în organizarea şi administrarea lui, la 1 noiembrie 1838 s-a hotărât scindarea acestuia în două: cel ilir a rămas cu sediul la Biserica Albă, iar cel românesc numit Regimentul confiniar româno-bănăţean Nr. 13, cu reşedinţa la Caransebeş, cu 12 companii cu oameni recrutaţi din cele 94 de sate grănicereşti, înşirate din Almăj-Orşova, până în jurul Caransebeşului.

De acum în Almăj se înfiinţează o nouă companie şi se redistribuie satele la cele două existente de la militarizare.

Compania I cu sediul la Dalboşeţ avea în subordine ostaşii grăniceri din satele: Dalboşeţ, Şopotu Vechi, Moceriş, Lăpuşnic, Şopotu-Nou (întemeiat în anul 1828 prin strămutarea forţată a 50 de familii din Şopotu Vechi) şi Ravenska.

Conducerea companiei era asigurată de comandantul de companie care avea grad de căpitan sau maior, ajutat de un locotenent, care îşi aveau locuinţele în Dalboşeţ. În afară de aceştia, la companie se mai găseau: 2 plutonieri, 12 caporali, 12 fruntaşi. Tot la sediul companiei se mai aflau de regulă, un medic, un silvicultor, învăţătorul şcolii naţionale, 1 gornist, 2 toboşari, 2 dulgheri, 100 soldaţi, 20 puşcaşi şi 3 ordonanţe, totalizându-se un efectiv de 218 militari (Arhivele Statului Caransebeş, fond Compania Dalboşeţ, U. 265/1850).

Ţăranul-grănicer îşi exercita atribuţiile militare numai jumătate de an, restul timpului era lăsat să-şi lucreze ţarina, de unde îşi câştiga cele necesare traiului.

Postura aceasta de militari a grănicerilor a implicat atât obligaţiile, avantajele, uniforme şi hrana şi drepturi băneşti, când îşi făceau serviciul militar obligatoriu în graniţă, la cordon şi alte slujbe milităreşti. Ei primeau 4 creitari pe zi, suma putând fi trecută la scăderea din bir sau li se plătea în numerar; iar familiei i se iertau 12 zloţi / an, din bir.

În aşa numita “Limitaţie” era prevăzută hrana la care avea dreptul grănicerul când era în tabără şi în perioada serviciului la cordon. Erau prevăzute proviziile necesare pentru o săptămână: carne de vită, oaie sau viţel, făină de grâu pentru chifle etc.⁸⁶

Mondirul şi echipamentul militar le primeau fără plată de la regiment şi îi reveneau gratuit grănicerului când se înapoia acasă.

Când grănicerul rămânea în zona companiei, mondirul (uniforma) trebuia confecţionat în casă sau cumpărat de la magazie. El primea gratuit doar cipici, curele cătăneşti, armătura şi “muniţionul”. Uniforma grănicerilor era formată din: un “ciaco” (căciulă), o tunică de culoare brun închis, un laibăr alb, pantaloni albaştri şi ghete cu şireturi⁸⁷.