În loc de argument

CAPITOLUL III

Populaţia şi aşezările

“Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul” (Nicolae Bălcescu)

1) Consideraţii istorice

Ţara Almăjului a fost una dintre cele mai vechi şi mai intense arii de populare din partea de sud a Banatului.

Cadrul natural a oferit încă din timpuri străvechi, elementele indispensabile desfăşurării vieţii omului în această parte a ţării.

Aşa de exemplu, reţeaua destul de densă a râurilor a oferit din belşug apa atât de necesară vieţii, pădurile întinse care acoperă versanţii limitrofi depresiunii au asigurat nu numai lemnul folosit pentru încălzit, pentru construcţia locuinţelor sau confecţionarea diferitelor obiecte şi unelte, ci şi un adaus de hrană (vânatul şi culesul fructelor de pădure) şi adăpost natural în vremuri de restrişte.

Solurile luncilor sau ale poienilor, mai mari sau mai mici, veneau să completeze condiţiile favorabile aşezării omului în acest teritoriu, prin oferirarea unor posibilităţi optime pentru cultivarea plantelor şi creşterea animalelor.

În concluzie, Ţara Almăjului a fost şi este o regiune de apel a populaţiei, care a favorizat dezvoltarea vieţii economice atât în vatră, cât şi la altitudine mare, omul adaptându-se în mod activ condiţiilor naturale.

Teritoriul fiind relativ restrâns, însumând doar 1144 km², a făcut ca apariţia şi dezvoltarea ulterioară a celor 15 aşezări existente aici să cunoască aceeaşi evoluţie socio-economică şi istorică.

Că actualul teritoriu al Văii Almăjului a fost locuit din cele mai vechi timpuri, stau mărturie urmele vestigiilor arheologice: vetre de sate, fortificaţii din pământ şi patră, drumuri romane sau medievale, tezaure monetare şi morminte. Alături de acestea, alte urme ale culturii şi civilizaţiei materiale ne întăresc convingerea că actualii locuitori almăjeni sunt urmaşii dacilor şi romanilor, că strămoşii noştri au cultivat de timpuriu pământul, au crescut animale şi atunci când nevoia a cerut-o au luptat cu arma în mână, alungând duşmanul care le-a ocupat pământul sau casa.

Bunăoară din perioada neolitică pe pârâul Valea Satului în partea de sud-est a Dalboşeţului a fost descoperit un ciocan din piatră şlefuită, perforat care se folosea probabil la vânătoare sau la defrişarea pădurii. Asemenea ciocane de piatră şlefuită au fost descoperite în mai toate satele almăjene.

Urme ale epocii neolitice au mai fost semnalalte prin resturi de cermaică, unelte şi monede la locul numit Cozacica-Prigor (cioburi de vase din lut, arse şi unelte din bronz)¹³, Piatra Olarului – Efimie Murgu (fragmente de ceramică aparţinând culturii Coţofeni, fragmente ceramice de culoare roşie şi neagră)¹⁴, Leu – Borlovenii Vechi (resturile unei aşezări)¹⁵, Cetate – Bănia (fragmente ceramice) şi Sălişte – Gârbovăţ (fragmente ceramice).

Urmele şi uneltele din epoca bronzului sunt şi mai numeroase fiind semnalate la Cozacica – Prigor, Leu (Borlovenii Vechi) şi Gârbovăţ, unde au fost identificate şi aşezări fortificate.

Abundenţa acestor vestigii ne arată că ţinuturile almăjene au fost locuite de o populaţie dacică, aflată în plin proces de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale, cu o puternică organizare de triburi şi uniuni de triburi capabile să-şi apere pământul natal.

Dar, cea mai semnificativă dovadă a prezenţei dacilor pe aceste meleaguri ne-o furnizează urmele unei cetăţi militare ce datează din secolele IV-II î. Hr., de la locul numit Grădişte aflat în hotarul localităţii Dalboşeţ¹⁶.

Cetatea militară Grădiştea a fost construită pe un versant al masivului împădurit Blidaru (897 m) străjuit de valea a două pâraie: Ogaşul Morarului şi Valea Satului.

Situarea acestei aşezări pe dealul Grădişte nu a fost întâmplătoare, ea avea o importantă poziţie strategică-defensivă dinspre punctul geografic Stancilova (Şopotu Nou) situat în extremitatea sudică a depresiunii¹⁷.

Cu ocazia săpăturilor de probă efectuate în vara anului 1930, sub conducerea acad. C. Daicoviciu şi Ioachim Miloia din Timişoara, s-au scos fragmente de ceramică din pastă bine cernută, amestecată cu ceramică nisipoasă şi rău arsă, precum şi de ceramică făcută la roata olarului, de culoare aurie, după aparenţă romană¹⁸.

Dacii almăjeni îşi aveau viaţa lor de cultivatori ai pământului şi de păstori încă din timpul marelui unificator al tuturor dacilor, regele Burebista, şi al unui urmaş al său, Cotiso, rege în Oltenia şi Banat în timpul căruia participă la incursiunile întreprinse în sudul Dunării în anii 29-28 î. Hr.

Dar aşezarea acestui ţinut la hotarul de sud al primului stat centralizat dac a făcut posibilă, de foarte timpuriu, intrarea triburilor dacilor almăjeni în contact cu lumea romană din sudul Dunării.

În anul 1967, la Faţa Ruşnicului, de la Eftimie Murgu (Rudăria), a fost descoperit un dinar (monedă) imperial-roman de argint, de pe vremea împăratului Vespasian (69-79 d. Hr.)¹⁹, fapt ce atestă o circulaţie monetară romană cu Dacia, încă înainte de războaiele purtate de regele Decebal cu împăratul Domiţian, apoi cu împăratul Traian.

În urma războaielor din anii 101-102 d. Hr. şi 105-106 d. Hr. dintre Decebal şi romanii conduşi de împăratul Traian, Dacia cade sub stăpânire romană.

Ţara Almăjului, ca întregul Banat, este înglobată în provincia “Dacia Romană”, aci având loc importante transformări pe plan economic, politic şi militar.

După ce au cucerit Dacia, romanii au construit sate (vigi), ferme agricole (Vilae rusticae), staţiuni termale, castre şi drumuri pentru a putea exploata bogăţiile existente aici, cât şi pentru a circula în voie şi mai ales pentru a stăpâni mai uşor teritoriul nou cucerit.

Unii cercetători au emis părerea că romanii ar fi colonizat superficial Banatul, deci şi Almăjul.

Prezenţa a numeroase urme ale existenţei stăpânirii romane în Almăj, dovedeşte faptul că aici au fost aduşi masiv colonişti romani şi împroprietăriţi veteranii liberaţi din cadrul armatei după 20-25 ani de activitate care s-au stabilit în locurile în care au servit.

Pe partea stângă a drumului ce duce spre Iablaniţa, la distanţă de 1,5km de localitatea Dalboşeţ, în punctul numit Dragomireana, se găsesc ruinele unei aşezări de tip “Villa rustica”, reşedinţă rurală întemeiată de Imperiul Roman pe domeniul agricol şi pastoral din aceste locuri (fig. 11).

Figura 11: Dragomireana

Funcţia îndeplinită de această aşezare comportă anumite discuţii.

În anul 1930 academicianul Constantin Daicoviciu afirmă că centrul administrativ şi militar al romanilor în Almăj a fost acest castru de la Dalboşeţ pe care-l descrie ca o aşezare miltară de dimensiuni mai mici (circa 100 m / 100 m) care completa linia castrelor aşezate de-a lungul drumului ce lega Ad Mediam (Mehadia) de Arcidava (Vărădia) prin Almăj.

Drumul pornea de la castrul Praetorium (aşezat lângă actualul pod Bolvaşniţa de pe şoseaua Băile Herculane – Timişoara), urca pe dealul Strajiţa, continua la Iablaniţa, Petnic, Lăpuşnicel, de aici peste dealul Ţărova la Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi, Pătaş, Prilipeţi, peste Nera, ajungea la Rudăria, de aici pe sub munte la Bănia, Gârbovăţ, Şopotu Vechi, Dalboşeţ, Şopotu Nou, pasul Stancilova, Sasca şi Vărădia²⁰. Acest drum a avut o importanţă deosebită pentru exploatarea şi valorificarea bogăţiilor acestei zone. De asemenea prezintă şi importanţă pentru circulaţia militară şi a informaţiilor (sistem poştal cursus publicus) dinspre şi spre capitala Imperiului Roman.

De la Lăpuşnicel drumul se bifurcă spre Mehadica, Domaşnea, castrul roman Ad Panonias – aflat la 30 m de dealurile Domaşnei – făcându-se astfel legătura cu drumul imperial ce venea de la Drobeta (Turnu-Severin) şi mergea la Sarmisegetusa, capitala Daciei.

În urma săpăturilor arheologice efecutate în septembrie 1968 şi continuate în octombrie 1969 de către Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca sub îndrumarea acad. Const. Daicoviciu, şef de şantier fiind prof. dr. Dumitru Protasie, s-a ajuns la concluzia că la Dragomireana ar fi ruinele unei aşezări de tip “villa rustica”, reşedinţă rurală întemeiată de Imperiul Roman pe domeniul agricol şi pastoral din aceste locuri²¹.

Istoricul Ovidiu Bozu, muzeograf în cadrul Muzeului de istorie al Banatului Montan din Reşiţa, ţinând seama de analogiile de plan, ale construcţiei cu cea din punctul “Cetate” de la Lăpuşnicel, de care o despart 30 km, ce corespund unei etape normale de călătorie (Ad Mediam – Lăpuşnicel = 30km, Lăpuşnicel – Dalboşeţ, 30km), ambele prezentând un număr mare de încăperi, largi spaţii interioare, băi, amplasate în imediata apropiere a drumului roman, pledează pentru o staţio sau masio (staţie de poştă romană) şi punct de pază. Statio reprezenta, un important oficiu al serviciului de poştă roman “cursus publicus”. Aici erau instalate posturi de beneficiari, posturi care aveau rolul de apărare, supraveghere şi control, cu atribuţii în strângerea impozitelor în natură şi în bani de la populaţia autohtonă daco-romană din zonă. Conducerea unei statio îi revenea unui beneficiarus, ofiţer în armata romană. De asemenea aceste statio constituiau o aglomerare de încăperi şi construcţii interioare cu funcţii variate: pretorium-clădire pentru adăpostul călătorilor, balneum – edificiu termal, temple, încăperi pentru personalul de deservire, grajduri, fânare, hambare, magazii, ateliere, depozite destinate grânelor – horerea.

Personalul care deservea statio era numeros şi cu diverse îndeletniciri: scribi – catarii, numerarii, soldaţi detaşaţi, sclavii destinaţi îngrijirii animalelor şi atelajelor de tracţiune, rândaşi la animale-mulones, veterinari-mulomedicii, potcovari, fierari, meşteri pentru repararea vehiculelor-carpentarii^*.

Cu excepţia materialului arheologic destinat construcţiei (cărămizi, ţigle, conducte introduse una în alta) aici frapează în mod deosebit sărăcia inventarului caracteristic unei villa rustica (cum ar fi ceramica, unelte agricole, piese din fier şi bronz, podoabe etc.) şi arată că posibilitatea de a ne afla în faţa ruinelor unei ferme romane pare a fi exclusă²². Cercetările aflate în desfăşurare sub egida Facultăţii de Istorie a Universităţii de Vest par să ateste existenţa unei mari ferme agricole, proprietatea unui nobil roman.

La circa 800m est de Dragomirea, au fost descoperite la suprafaţa solului la locul numit Şâul lui Bădescu, fragmente de ţiglă şi cărămizi romane. Tot urme romane, constând din fragmente de cărămizi, ţigle, olane au fost semnalate şi la aproximativ 500 paşi de Dragomireana spre Dalboşeţ.

În primăvara anului 1930 locuitorul Mihai Străin din Gârbovăţ, în timp ce ara a descoperit nu departe de Dragomireana, o piatră funerară romană (o stela funerară) pe care era scris cu litere latine prescurtate. Monumentul funerar era închinat unui tânăr de 20 de ani, numit “TEMAS”. El a fost donat Liceului Traian Doda din Caransebeş²³.

Existenţa acestor mărturii în apropiere de Dragomirea şi întinderea mare pe care se desfăşoară această aşezare ne îndreptăţesc să credem că neîndoios centrul militar, economic şi administrativ al lumii romane în Almăj a fost aici.

Aceste urme arheologice romane, cât şi cele întâlnite la Eftimie Murgu (sarcofage romane), Prigor (o bucată de marmură cu inscripţie romană), Bănia (tezaurul de 250 monede), Dalboşeţ-Bârz (tezaur monetar), dovedesc existenţa unor aşezări romane sub formă de sate (vigi) pe care romanii colonizaţi şi veteranii lăsaţi la vatră, le-au întemeiat, pe lângă vechile aşezări dacice de tip Grădiştea-Dalboşeţ¹³.

În perioada colonizării romane, pământul din Almăj ca cel din întreaga Dacie, a făcut parte din ager tributarius, fiind lăsat în folosinţă băştinaşilor după care plăteau impozite fiscului imperial, cu toate că unele suprafeţe erau slab productive.

Trebuind să fie aprovizionaţi funcţionarii imperiali, soldaţii şi familiile romane stabilite aici, s-a trecut la asanarea mlaşinilor din lunca Nerei, la defrişarea zăvoaielor şi la desţeleniri. Noile terenuri au fost semănate cu cereale şi devin proprietatea statului-ager publicus. Romanii au trecut ca ager publicus şi dealurile împădurite şi poienile munţilor unde erau numeroase stâne dacice.

Probabil din aceste stâne, mai târziu se grupează gospodăriile micilor sate Boina, Boiniţa şi Bârz. Satul Bârz era cunoscut în secolul al XV-lea sub numele de Berzy²⁵, nume pe care îl păstrează şi astăzi.

Începând din secolul III d. Hr. în armata romană încep să fie recrutaţi şi localnici daci şi în felul acesta ei sunt scutiţi de dări, deoarece erau încadraţi în noul sistem militar de apărare.

Treptat populaţia geto-dacică a adoptat limba, religia, obiceiurile şi modul de viaţă romane. Pentru că, în buna tradiţie romană, cuceritorii nu i-au nimicit pe autohtoni (localnici), ci au creat cadrul propice pentru integrarea acestora în viaţa economică, socială şi culturală a provinciei.

Convieţuirea populaţiei băştinaşe geto-dacice cu coloniştii şi soldaţii romani favorizează formarea populaţiei daco-romane, populaţie care va continua să trăiască şi să muncească pe aceste meleaguri.

Părăsirea Daciei de către autorităţile şi legiunile romane în anul 271 d. Hr. nu a dus şi la părăsirea sudului Banatului, deci şi Ţara Almăjului, unde Imperiul Roman şi mai apoi cel bizantin şi-au păstrat unele capete de pod. Ultimele săpături făcute la situl arheologic Dragomireana arată că această retragere a fost paşnică, deoarece zidurile nu prezintă nici urme de incendii şi nici stricăciuni. Împăraţii romani Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306-337) reuşesc să lărgească aceste capete de pod, cuceresc teritorii, refac cetăţi, printre care şi Praetorium (lângă Mehadia), unde aşează²⁶ cohorta a III-a Dalmatarom. Cum la lacul numit Comoara din hotarul Prilipeţului, lângă Dragomireana – Dalboşeţ, precum şi la castrul roman Praetorium şi Moldova Nouă s-au descoperit cărămizi cu sigla Cohortei a III-a a Dalmatarom, tragem concluzia că soldaţii romani din această cohortă aveau în pază drumul care traversează Almăjul, pentru a face legătura între Dunăre şi şoseaua imperială Drobeta-Tibiscum.

Legăturile cu malul stâng al Dunării se menţin şi în secolul al VI-lea, când împăratul Justinian (527-565 d. Hr.) restaurează unele cetăţi printre care Drobeta (Tr. Severin) şi Dierna (Orşova)²⁷.

Menţinerea legăturilor cu lumea romană, şi după părăsirea Daciei, de către populaţia daco-romană de pe meleagurile Dalboşeţului este confirmată de prezenţa unui tezaur monetar la locul numit “Moara Pitulată” din Valea Bârzului. Tezaurul a fost ascuns într-un loc situat în apropierea drumului ce străbătea Almăjul.

În anul 1928, în timp ce se lucra la construcţia unui drum local, locuitorul Nistor Ciuciuc din satul Bârz (a dat peste o grămadă de bani aşa cum este notat în “Albumul tuturor întâmplărilor parohiei ortodoxe române din Dalboşeţ”, pag. 28), a descoperit un tezaur monetar ce cuprinde piese din sec. IV (care constituie gradul tezaurului) şi trei piese din sec. II-III, care rămân în circulaţie şi au fost tezaurizate alături de celelalte monede, tocmai pentru că erau de bronz şi îşi pierduseră de mult pojghiţa de argint.

Aceste trei monede sunt un fals monetar după un denar emis de Antoniu Pius şi doi coheni din vremea lui Galienus. Tezaurul se încheie cu monede emise între anii 335-361 de către Constantin al II-lea şi Iulianus Caezar.

Piesele tezaurizate nu depăşesc anul 361, an în care împăratul Constantin al II-lea moare, iar în toamna aceluiaşi an Cezar îşi ia numele de Augustus.

Tezaurul cuprinde 74 de monede, 72 dintre ele fiind identificate. A fost păstrat la început în Muezeul Astrei din Bozovici, acum se află la Muzeul Banatului din Timişoara, fiind studiat şi făcut cunoscut în anul 1975 de către prof. univ. Nicolae Gudea, de la univ. Cluj²⁸. Preotul Nicolae Bădini a trimis două dintre monedele emise în timpul împăratului roman Constantin al II-lea, profesorului Dr. Dimitrie Cioloca pentru Muzeul Episcopiei ortodoxe Caransebeş.

Cu timpul însă legăturile cu lumea romană de dincolo de Dunăre s-au împuţinat.

Năvălirile succesive ale populaţiilor migratoare, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea nu au putut întrerupe permanenţa locuirii şi continuitatea etnică în aşezările daco-romane, romane, străromane şi româneşti, atestate pe teritoriul depresiunii Almăjului, inclusiv pe raza comunei Dalboşeţ. Istoriografia sau urmele arheologice nu ne indică o staţionare mai îndelungată a acestora, prezenţa lor făcându-se simţită doar prin pătrunderea în limba română a unor elemente noi, îndeosebi de la slavi, din a căror limbă se trag o serie de denumiri de locuri sau aşezări.

Încetând stăpânirea romană, obştile săteşti îşi recaptă treptat importanţa lor economică şi socială. Obştea sătească este identică cu un “Cnezat de vale”, ce avea o căpetenie proprie, cneazul (sau judele), care era ajutat de “oamenii buni şi bătrâni”.

Cristalizarea relaţiilor feudale timpurii începute în Transilvania se resimte şi în Almăj. Aici obştile săteşti foloseau în comun păşunile, pădurile, apele şi pământurile cultivabile. Casa, grădina cu împrejurimile, uneltele şi vitele de muncă erau proprietatea privată a fiecărei familii, ceea ce va duce la întărirea treptată a proprietăţii cnezilor şi conducătorilor militari.

În perioada aceasta¹⁹, administrativ, Almăjul făcea partea (ca tot Banatul) din organizaţia statală a voievozilor Glad şi Ahtum. În jurul anului 900, voievodul Glad trebuie să facă faţă ultimilor năvălitori, maghiarii, care după se se aşează în Câmpia Panonică, încep expansiunea spre Banat. În timpul urmaşului său, voievodul Ahtum (sec. al XI-lea), Banatul avea o situaţie economică înfloritoare dovedită de dorinţa Regatului maghiar de a o cuceri.

Banatul n-a fost ocupat în întregime de către unguri, cucerirea s-a făcut treptat, pornind din partea de nord spre sud. Partea sudică a Banatului era de mult în atenţia Regatului maghiar. Dată fiind aşezarea sa geografică, aici era graniţa cu Ţara Românească şi cu Imperiul Bizantin (în urma cuceririi ţaratului bulgar).

În părţile muntoase ale Banatului, spre deosebire de câmpie, unde a fost organizat în comitate, regii maghiari lasă neatinsă organizaţia veche a cnezatelor şi numesc un “ban” care să guverneze aceste organizaţii reunite într-o formulă teritorială aparte în “Banat”, numire luată de la slavii sudici şi întrebuinţată numai pentru teritoriile sudice. Aceasta ar fi explicaţia înfiinţării Banatului Severin pe locul unei ţări româneşti în care elementul românesc şi-a păstrat în tot cursul evului mediu o semiautonomie faţă de regatul maghiar, fapt ce s-a petrecut înainte de 1233, dată la care este amintit pentru prima dată într-un document al lui Bela al IV-lea un ban al Severinului, numit Lucas, probabil încă sub tatăl său Andrei al II-lea³⁰.

La venirea lor în Banat ungurii au găsit pe românii bănăţeni bine organizaţi în obşti săteşti libere, asociate în districte. Cele mai vechi districte româneşti autonome se aflau în Banat, între care şi districtul Almăj, ce cuprindea şi satele din Clisura Dunării.

Necesitatea de a apăra graniţa teritoriului recent cucerit şi mai ales puterea şi buna organizare a cnezatelor i-au obligat pe unguri să le menţină structura proprie şi cu numeroase drepturi. Printre altele şi acela de a judeca după dreptul românesc “jus valahicum” mult menţionat în documentele emise de cancelariile maghiare³¹.

În înţelegerea din 2 iunie 1247 dintre regele Bela al IV-lea şi cavalerii ioaniţi chemaţi să apere graniţa, s-a prevăzut printre altele ca valahii să-i ajute cu oastea lor pe aceşti cavaleri.

Dacă cnezatele româneşti nu ar fi avut o bună şi eficientă organizare militară, nu s-ar fi consemnat o astfel de prevedere, într-un act de o asemenea importanţă.

Aceste “autonomii populare străvechi se transformaseră în sec. al XV-lea, în faţa primejdiei turceşti, în autonomii militare, într-un sistem original de apărare locală a ţării de margine”, care convenea regelui maghiar căci oastea feudală se aduna greu şi uneori refuza serviciul militar. Prin această organizare nouă se consolidează o categorie socială de oameni liberi, militarii, aflători în situaţia de mijloc între nobili şi ţărani. Dintre ei numeroşi sunt cei care se ridică prin avere şi privilegii în rândurile nobilimii, unii trec în oraşe, în special în acest chip se formează oraşul Caransebeş³².

Aceşti nobili au participat la numeroasele războaie ale regatului maghiar, cu deosebire cele împotriva turcilor. Mulţi dintre ei s-au evidenţiat în lupte prin curaj, vitejie, dar şi prin cheltuielile şi pierderile materiale pe care le-au suportat.

Parte dintre ei au fost răsplătiţi cu moşii din aşa zisul domeniu regal, cu onoruri, făcându-i căpitani de cetăţi, pârcălabi, sfetnici, bani, vicebani, comiţi şi vicecomiţi etc.

De asemenea, le-au fost validate drepturile de proprietate pentru moşiile pe care le aveau şi dreptul de moştenire. Totuşi relaţiile feudale din acest loc nu au ajuns niciodată la procesul de iobagizare asemănător celui cunoscut în Transilvania. În Almăj exista o pătură nobiliară omogenă³³.

La sfârşitul secolului al XV-lea, când se afla mereu ameninţat la graniţa de sud-est de către turci, regatul feudal maghiar, din considerente militare, dar şi financiare (impunerea la diferite dări) a făcut conscripţia (recensământul) aşezărilor din Almăj.

Odată cu înregistrarea aşezărilor almăjene de către cancelaria regatului feudal maghiar, apare în aceleaşi documente şi proprietatea mare a unor cnezi localnici puternici ca Radu, Raia, Dobre, Ioan fiul lui Dragomir, apoi a lui Iacob Gârlişteanu, înnobilat de Matei Corvin al Ungariei, căruia printr-un act de danie, dat la Buda în 1484, i se recunoaşte dreptul de proprietate asupra moşiilor Gârlişte, Ruşnic, Rudăria, Prilipeţi, Isălniţa, Hernyak, Marginova şi Sălişte³⁴.

La primirea actului de donaţie au fost de faţă şi vecinii săi de moşie: Lazăr de Bozovici (Lazarus de Bohowith), George de Moceriş (Georgeis de Machorus) şi Vasile de Bănia³⁴.

Dar de primul nobil român almăjan se face amintire încă în anul 1241 când se pomeneşte un Iacob Gârlişteanu ca ban de Iaiţia în Bosnia.

Familia aceasta era foarte lăţită în Banat. Cuibul ei familial a fost în Rudăria, comună din Almăj, care în timpurile vechi s-a numit Gârlişte³⁵. De la acest sat a luat numele nobilul Gârlişteanu, deoarece, în evul mediu, când numele de familie erau mai puţin răspândite decât azi, oamenii erau frecvent numiţi după locul lor de baştină³⁶.

Familia Gârlişteanu era considerată drept “cea mai bogată şi mai puternică din Banatul de Severin”³⁷ şi urmărea permanent creşterea proprietăţilor lor prin cumpărări de sate, căsătorii sau uzurparea drepturilor ţărăneşti, paralel cu donaţiile primite de la regii maghiari, pentru actele lor de vitejie.

Istoria localităţii Dalboşeţ în evul mediu este strâns legată de istoricul acestei familii. În Almăj Gârliştenii aveau şi câteva cetăti, cum ar fi cea de la Rudăria, la locul numit “Cetate”, la Bărăvişte pe teritoriul localităţii Prigor şi cetatea regală de la Dalboşeţ, la locul numit Grădişte³⁸.

Documentar, cetatea Gradişte este menţionată pentru prima dată la începutul secolului al XV-lea, ca cetate regală. Era construită din piatră cu un turn de 4 pe 5 m, din care acum nu se mai văd decât urme de moloz³⁹. Probabil că fiind aproape de sat, locuitorii au folosit piatra la construcţia caselor. Bătrânii din Dalboşeţ şi-au transmis că se găseşte un balaur împodobit în aur care păzeşte intrarea într-o aşezare subpământeană.

Ruinele cetăţii au fost vizitate şi de istoriograful maghiar Pesty Frigyes, în anul 1878: “Pe izlazul din Dalboşeţ, la o jumătate de oră, se află movila Grădişte, pe care se găsesc rămăşiţele unor ziduri construite din piatră cioplită”.

Din istoria cetăţii Almăj ştim că “în anul 1429 se baza pe 293 de oameni ai cnezilor şi 504 ţărani liberi”⁴⁰.

Prin anul 1370 se aminteşte că un oarecare Laslo Nador, nobil, a fost pedepsit şi trecut ca “iobag regesc” pe lângă cetatea Almăj, iar adunarea Comitatului Caraş i-a judecat, în anul 1598, pe iobagii Buda şi Haal care erau locuitori din Villa Almas (satul Almăj)⁴¹.

Din toate aceste date însă nu reiese clar unde a fost cu adevărat cetatea Almăj. Csanki Deszö²² o numeşte “castra inferioară Cisdanubia Halmas”, deci o localizează vag dincoace de Dunăre. Localizarea ei a fost făcută în funcţie de părerea cercetătorului. Istoricul Liviu Smeu o aşează la Cetate (Târgovişte) lângă cimitirul catolic din Bozovici, cronicarul almăjan Coriolan Buracu pe Dealul Bărăvişte din Prigor. Aşa cum am văzut, Pesty Frigyes o situează pe dealul Grădiştea-Dalboşeţ, ipoteza lui fiind poate cea mai pertinentă, deoarece el pe baza unor documente maghiare a studiat istoria acestor locuri, aşa cum s-a desfăşurat ea în evul mediu.

Legat de existenţa cetăţii Almăj şi a comorilor pe care le ascunde, s-a transmis de la o generaţie la alta legenda ei.

În anul 1964 pădurarul Aurel Băcilă mi-a relatat legenda cetăţii Grădişte, aşa cum a auzit-o el de la un bătrân în vârstă de 101 ani din satul Zorlenţu Mare, în anul 1950 când era şeful Ocolului Silvic Căvăran.

Bătrânul a fost topograf militar şi a participat, înainte de 1900 la unele măsurători în zona Almăjului, la ordinul autorităţilor maghiare. Acesta spunea că “intrarea în cetatea Grădişte era la distanţă de 500m, mai sus pe culmea dealului Blidar şi pornea de la rădăcina unui fag gros, că abia îl puteau înconjura 3 oameni. Galeria prin care se cobora în trepte, ajungea într-un coridor larg în care se afla o uşă masivă din lemn de gorun, pe care era săpată schiţa unui labirint. Dincolo de această uşă era un balaur îmbrăcat în solzi de aur bătuţi cu pietre scumpe, care printr-un resort îşi mişca cele trei capete, ca să-i sperie pe cei nepoftiţi. De aici un coridor pornea în jos şi avea legătură printr-un tunel îngust cu cetatea Dragomireana. Prin celălălt coridor se ajungea sus în cetate, iar printr-un alt tunel îngust ce ajungea în ogaşul Pietros (Morarului), folosit în caz de primejdie. Tot în acest coridor mai erau 2 uşi prin care se ajungea în cele 2 pivniţe săpate în stânci. Una din ele adăpostea butoaie mari din lemn de stejar, pline cu lingouri şi monede din aur, iar cealaltă butoaie cu vin foarte vechi, care se îngroşase ca o marmeladă.“ Bătrânul topograf a auzit legenda de la un bătrân din Dalboşeţ, la care a fost încartiruit.

Aceeaşi legendă mi-a relatat-o şi fiica sa, Brumariu Sofia, de 74 ani, în luna iunie a anului în curs.

Numai în urma unor săpături arheologice sistematice se va putea preciza de fapt locul unde a fost cetatea Almăj.

Până la proba contrarie, datorită locului unde este situată şi numelui Grădiştea (din slavul gradu = cetate, oraş) suntem îndreptăţiţi să o considerăm aşezată pe dealul cu acelaşi nume, de lângă Dalboşeţ, pe motiv că acolo s-a presupus iniţial că ar fi urmele castrului Almăj. Ipoteza aşezării cetăţii Almăjului pe dealul Grădişte ar putea fi îndreptăţită deoarece aici a fost deja o fortificaţie dacică tip promontoriu barat şi ea ar fi o completare a cetăţilor Drencova şi Peci, de dincolo de munte. Putem avea de a face cu suprapunerea unei culturi medievale peste o cultura dacică, ca în atâtea locuri pe teritoriul României.

Indubitabil este faptul că cetatea Almăj exista la 1606, când în luna august, sub zidurile ei s-a semnat un tratat de pace, după cum ne spune cronicarul Stoica de Haţeg⁴³: “Acu turcii având alte rebelii în Persia Natolia, caută cu împăratul nostru pace a face (…) şi pace făcură, care aicea în Almăj o semnară.”

În această perioadă Almăjul şi locuitorii săi apar tot mai des în documentele regatului maghiar, ca urmare a participării lor la desele războaie, fie alături de regele maghiar fie de domnii munteni. De asemenea sunt amintiţi nobilii almăjeni cu ocazia transferului de moşii de la un stăpân la altul.

Astfel, regele Ungariei Bela al IV-lea îl numeşte pe cneazul român Iacob Gârlişteanu ban, răsplătindu-l în felul acesta pentru sprijinul pe care i l-a acordat în perioada năvălirii tătarilor în anii 1241-1243.

Iacob Gârlişteanu (primul nobil român din familia cu acest nume) îi rămâne devotat regelui, continuând luptele de ariergardă, la adăpostul cărora, acesta împreună cu întreg tezaurul Ungariei s-a putut refugia la Marea Adriatică.

La sfârşitul secolului al XIV-lea între regii maghiari şi domnii Ţării Româneşti este o permanentă luptă pentru stăpânirea Banatului de Severin; cnezii bănăţeni participă după împrejurări, când într-o tabără, când în cealaltă. Aşa au luptat alături de domnii Ţării Româneşti Basarab I, Vladislav Vlaicu, Radu I şi Dan I⁴⁴.

În anii 1390, 1395, 1396 îi găsim pe cnezii almăjeni împreună cu ţăranii lor alături de oastea domnului Mircea cel Bătrân la campaniile din Balcani împotriva turcilor.

Creşterea pericolului turcesc la Dunăre îi obligă pe regii maghiari să-i recunoască lui Mircea cel Bătrân autoritatea asupra Banatului de Severin.

După moartea domnului muntean, regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei încredinţează paza graniţei de sud, cavalerilor teutoni, începând cu anul 1429. Nicolae Redwitz, marele magistru al ordinului cavalerilor teutoni şi ban de Severin a vizitat districtele Mehadia şi Almăj, aflate sub jurisdicţia sa, în anul 1430, ocazie cu care judecă mai multe acuze ridicate contra cnezilor şi nobililor care n-au luat în seamă ordinele sale.

Interesul manifestat faţă de districtul Almăj reiese şi din provocarea ce o face la 18 iulie 1430 lui Emeric Himfi de Remetea, ca să restituie lui Dionisie din Almăj, 33 de oi, pe care le-a luat pe cale nedreaptă⁴⁵.

Întărirea rolului nobilimii almăjene în istoria Banatului îl desprindem din adunarea nobililor convocată de Iancu de Hunedoara la Caransebeş în anul 1452. Printre cei prezenţi se numără şi almăjenii Ioan de Gârlişte – Rudăria, Ioan fiul lui Dragomir proprietar al Gradiştei – Dalboşeţ, Ioan al Săliştei – Pătaş şi nobilul de marginea Bănia⁴⁶. Mulţi almăjeni şi dalboşeni au luptat sub comanda sa, la asediul Belgradului, iar în 1492, au luat parte alături de fiul său, Matei Corvin, la războiul contra turcilor în Peninsula Balcanică.

În 1501, deoarece s-a zvonit că turcii fac pregătiri să atace Muntenia, nobilul almăjan Iacob Gârlişteanu (cel de-al IV-lea Iacob al familiei Gârlişteanu) ce a ocupat timp de 13 ani (1495 – 1508) postul de ban al Banatului de Severin, trece Dunărea cu armata sa, atacă garnizoanele din Cladova, Vidin şi Nicopole, “învingând pretutindeni pe inamicii turci”⁴⁷.

Deşi nobilii români au sprijinit pe regii maghiari în războaiele purtate, cu ostaşi şi adesea cu bani, regii Ludovic cel Mare şi Sigismund de Luxemburg, supun populaţia românească din cele 8 districte privilegiate (Lugoj, Caransebeş, Mehadia, Almăj, Comiat – pe valea râului Pegonici – Caraş, Bârzava şi Ilidia) la prigoane religioase, nobilii find obligaţi a se catoliciza, altfel îşi vor pierde averile.

Nevoia de apărare a vadurilor Dunării face însă ca românii din sudul Banatului să se bucure şi în continuare de largi drepturi, confirmate de Ladislau II şi Ladislau V prin diploma de la 1457.

În acest context, în care timp de două sute de ani, Almăjul, ca district privilegiat, îşi schimbă mereu apartenenţa, fiind stăpânit, când de regii maghiari, când de domnii munteni, almăjenii fiind fie vasali ai ungurilor, fie independenţi. Aşa s-a scurs viaţa locuitorilor satului bănăţean Dalboşeţ.

Prima menţiune documentară a localităţii Dalboşeţ datează din anul 1607, când principele Ardealului, Sigismund Rakotzy, dăruieşte lui Lody Simion Horvat şi soţiei sale Boronkai Susana, nobilă din Almăj, satele Dalboşeţ, Teregova, Iablaniţa şi Şopot, pe lângă moşiile Gârbovăţ, Potoc, pe care le avea mai dinainte⁴⁸.

Atestarea documentară târzie a satelor Dalboşeţ, Gârbovăţ şi Şopot (Bozovici, Gârlişte – Rudăria, Moceriş au fost pomenite încă la 1439) nu înseamnă ca ele nu au apărut cu mult mai devreme, ci trebuie să înţelegem în primul rând desfăşurarea vieţii din aceste locuri în tipare tradiţionale, în afara amestecului autorităţilor.

Data atestărilor documentare în actele cancelariilor feudale nu are valoarea unui act de naştere a satului, ci coincide cu intrarea în circuitul juridic controlat de autorităţi (impunerea la plata dărilor).

Vechimea satului Dalboşeţ depăşeşte anul 1607, însă lipsa cunoaşterii documentelor nu ne permite să precizăm cu exactitate această vechime.

Totuşi, analizând cu atenţie anumite evenimente petrecute în districtul Almăj, din care făcea parte şi satul nostru, putem veni în sprijinul celor afirmate mai înainte. Spre exemplu, un act din anul 1452 pomeneşte cetatea de la Dragomireana ca proprietate a lui Ioan fiul lui Dragomir. Se pare că acest Dragomir a primit titlul de nobil român, afirmându-se în acţiuni militare, fiind răsplătit cu titlul şi domeniul Dragomireana, Sălişte (Şopotu Vechi) şi Grădişte-Dalboşeţ⁴⁹. Apoi în anul 1484, când regele Matei Corvin al Ungariei îi donează unui Iacob Gârlişteanu dreptul de proprietate a opt sate din Almăj “întrucât acestea au fost în posesiunea înaintaşilor săi şi el le stăpâneşte în pace”⁵⁰, la solemnitatea înobilării sale au fost prezenţi ca martori şi vecinii săi de moşie: Gheorghe de Tisoviţa, Ştefan şi Ion de Moceriş, Vasile de Bănia şi Lazăr de Bozovici. Ceea ce ce înseamnă că părţi ale actualului teritoriu al Dalboşeţului şi Şopotului erau în proprietatea bogatei familii Gârlişteanu care stăpânea şi cetatea regală Grădiştea-Dalboşeţ. Prin urmare, locuitorii satului puteau fi iobagi ai cetăţii.

Dacă nu ar fi fost aşa, Iacob Gârlişteanu nu ar fi putut fii vecin de moşie cu Gheorghe de Tisoviţa, Ion şi Ştefan de Moceriş şi nici să dea zestre aceste părţi din moşia satului fiicelor lor.

În sprijinul acestei afirmaţii vine şi faptul că, între unii membri ai acestei familii nobiliare se iscă un mare proces de moştenire, care durează peste 30 de ani.

Început în anul 1566 de Sara, Ana şi Elisabeta, fiicele răposaţilor Nicolae şi Gavrilă Gârlişteanu, procesul ajunge la banul Caransebeşului, apoi se judecă de două ori, în dieta de la Mediaş din 1576, după care se judecă personal de Ştefan Bathory, voievodul Ardealului, sfârşindu-se în anul 1598 prin hotărârea acestuia⁵⁰.

Din cuprinsul numeroaselor sentinţe date pe parcursul procesului, aflăm că gârliştenii stăpâneau în Banatul de Severin peste 20 de sate din care Gârlişte-Rudăria, Prilipeţ, Dalboşeţ, Mehadica şi Vălişoara, le deţineau cu titlu de donaţie regală, iar satele Buchin, Bucoşniţa, Zlatna, Copaci, Teregova din districtul Caransebeş, ca şi Mehadia, Csebuyak, Cruşovăţ, Pleşiva şi Pârvova din districtul Mehadia, Prigor şi Putna din Almăj, şi chiar Găvojdia de lângă Lugoj⁵⁰, erau acaparări făcute de ei în decursul timpului.

Potrivit recensământului din 1603 al districtului Caransebeş, Dalboşeţul avea ca proprietari pe Vaida Bona care plăteşte impozit pentru 2 porta, iar Vaida Gavril 1 porta, porta fiind egală cu zece case de iobagi, unitate fiscală după care trebuia să se plătească dare⁵¹.

Nobilul Vaida Bona era ginele gârliştenilor, fiind căsătorit cu Elisabeta, fata lui Gavrilă Gârlişteanu din Rudăria, de la care primise zestre o parte din moşiile satelor Dalboşeţ şi Bozovici.

Donaţia făcută lui Simion Lody la 1607, ridică semne de întrebare şi este de neînţeles, deoarece ea vine la doi ani după ce acesta este înlăturat din funcţia de ban al Lugojului şi Caransebeşului. Acest Lody este numit protacăpitan (ban) al Sebeşului şi Lugojului de generalul austriac Basta, cel ce a pus la cale asasinarea mişelească a lui Mihai Viteazul.

Momentul numirii acestuia a constituit începutul unui lung şir de suferinţe, deoarece el era şi şeful unei cete de haiduci sârbi şi tot felul de canalii demisionate din solda lui Basta, despre care generalul imperial Delgiaso zicea “Să dăm haiducilor pe lângă fapta de jaf şi soldă (bani), atunci dânşii la ordinul nostru vor măcelării şi mamele, surorile şi fraţii lor.”

Numirea unui om atât de brutal ca ban în aceste ţinuturi e o dovadă clară că generalul austriac Basta a voit să-i pedepsească pe severineni şi almăjeni pentru că aceştia, sub comanda nobilului român Nicolae Vaida, proprietar în Gârbovăţ, Dalboşeţ şi Putna, au participat alături de oastea lui Mihai Viteazul⁵² la luptele din Transilvania şi au spirijinit Unirea celor trei ţări româneşti.

Vitejia acestora a aţâţat atât ura lui Basta, încât în 1603, a pus la cale omorârea lui Nicolae Vaida şi a soţiei sale şi confiscarea tuturor proprietăţilor nobilului român.

Pentru situaţia nou creată pleacă la Cluj o delegaţie din Caransebeş care susţine, în faţa comisarilor imperiali, că “Lody nu e ocârmuitorul oraşului, ci şeful unei bande de lotri sârbi care îşi permit tot felul de crime. Se produc pagube mari, se fac crime multe, zbirii lui Lody au aprins satele vecine de unde au luat din câmp sau de pe drumuri în o jumătate de an, 500 de oameni, bărbaţi şi femei, pe care i-au vândut în sclavia turcească; fapt pentru care deputăţimea roagă îndepărtarea lui şi înlocuirea cu un comandat nou. Dar situaţia nu se schimbă⁵³.

Deoarece lupta pentru Transilvania continuă între turci şi austrieci, domnul Munteniei, Radu Şerban, dorea să aibă linişte în ţinutul românesc al Lugojului şi Caransebeşului de la hotarele sale intervine la împăratul Austriei Rudolf al II-lea şi obţine înlăturarea lui Lady din funcţia de ban⁵⁴.

Totuşi, gestul donaţiei făcute poate fi explicat prin faptul că principii Transilvaniei înlăturau prin deposedări de moşii pe acei nobili români ostili politicii lor.

La anul 1611 proprietari ai moşiei Dalboşeţ sunt amintiţi Bona Vaida, văduva lui Nicolae Vaida şi Ion Corniş paharnicul princiar, care era căsătorit cu Varvara fiica lui Nicolae Vaida. Acesta a primit drept donaţie şi parţi din moşiile satelor Prigor, Putna, Ruşnic şi Teregova, probabil drept mulţumire pentru serviciile făcute principelului Gabriel Bethlen.

Între 1690-1700 satul Dalboşeţ e amintit în documente sub denumirea Dalbocsecz, iar din 1774, odată cu extinderea teritorială, apare sub denumirea Talpoşac, la care se anexează şi alte teritorii din Almăj⁵⁵.

Probabil la teritoriul său sunt anexate “prediile” Bârz, Prislop, Boiniţa şi Boina cu sălaşele lor. Acest lucru nu este exclus, dacă ne gândim că satele Cornea, Cruşovăţ şi Cuptoare din districtul Mehadia au ca proprietăţi întinse poieni cu fâneţe la Ţărova în actualul hotar al satelor Borlovenii Noi şi Pârvova. Această situaţie cu siguranţă datează din perioada stăpânirii maghiare.

Actele oficiale din sec. al XVIII-lea atestă schimbarea numelui în Talposchetz (Talpaşeţ)⁵⁶.

Deşi nu am reuşit să identificăm până acum documente care să ne indice vreo modificare în ceea ce priveşte vatra localităţii, informaţiile primite de istoriografii Pesty Frigyes în 1878 şi Ioan Ilieşiu în 1930, de la bătrânii satului, precum şi existenţa mai spre sud a locului Sălişte, putem trage concluzia că iniţial satul a fost grupat la piciorul muntelui, pe valea pârâulu Valea Satului şi Ogaşul Morarului şi numai ulterior s-a extins spre nord, pe podul terasei a II-a a râului Nera.

Această afirmaţie e susţinută şi de denumirea localităţii, (Dâlb = loc adânc) şi de numele pârâului care o traversează, Valea Satului. Apele care străbat celelalte sate almăjene se numesc simplu: Rudăria, Şopot, Lăpuşnic etc.

Pesty Frigyes, la 1878, ne spune când descrie cetatea regală de pe dealul Grădiştea, “că tot pe dealul acesta sînt şi urmele unui drum vechi şi urmele unei aşezări omeneşti, precum şi alte semne. Poporul crede că aici sunt ascunse comori.” Tot el ne spune că localnici în vârstă povestesc că la Dalboşecz (Dalboşeţ) înainte de venirea turcilor nu existau decât 15 case din lemn, în care locuiau familii ce se chemau Budu (Budescu), Careboni Careba şi Mariu (Marin)⁵⁷.

În mod cert casele pe vremea aceea erau aşezate pe văi, ogaşe, în locuri cât mai bine ascunse, în pădurea de stejar, cer, gorun, ce cobora până aproape de lunca Nerei.

Strădaniile principilor ardeleni, la sfârşitul secolului al XVI-lea, de a scăpa de suzeranitatea turcilor printr-o apropiere de imperialii austrieci, a avur urmări asupra satelor almăjene. Astfel Sigismund Bathory a încercat prin mijloace militare să-şi asigure stăpânirea asupra ţinuturilor bănăţene neocupate de turci şi încearcă ocuparea orăşelelor şi satelor aflate sub turci.

În replică, turcii acţionează dinspre Dunăre. Astfel, paşa Eukan al Belgradului spre sfârşitul lui februarie 1598, cu vreo mie de ostaşi aleşi, din garnizoana sa, cei mai mulţi călare, au trecut la represiuni contra populaţiei din Almăj. Coboară peste culmea Blidaru, din Munţii Almăjului, pe dealul Osoina înspre valea Nerei, unde omoară, jefuiesc, iau vitele oamenilor, iau tineri şi fete şi cu pradă bogată se întorc pe acelaşi drum.

Almăjenii apucând armele şi care ce au putut, îi acupiră în strâmtorile munţilor. Uciseră două sute, îi luară prinşi, cade ucis însuşi paşa Eukan cu alte căpetenii turceşti în “Poiana Fetii” sau a Turcului din pădurile Dalboşeţului. A fost luată multă pradă, lucrurile de preţ şi toţi caii turcilor. Capul paşei a fost trimis la Alba Iulia prinţului Sigismund, care-l pune ca semn de biruinţă deasupra porţii cetăţii, pe când trupul i-a fost dus de cei care scăpaseră cu fuga⁵⁸.

La începutul secolului al XVI-lea, datorită configuraţiei sale geografice, Almăjul a ocupat un loc de seamă în istoria evenimentelor din Banatul de sud-vest.

Istoricul Francesco Griselini subliniază în scrierile sale, că Ştefan Bocskay, principele Transilvaniei, omul turcilor, a mijlocit pacea încheiată între miniştrii împăratului Rudolf al II-lea şi ambasadorul sultanului Ahmet I, iar tratatul încheiat în baza discuţiilor purtate anterior, s-a semnat în august 1606 în Almăj.

În secolele XVI-XVII se strâng relaţiile Almăjului atât cu principii Transilvaniei, cât şi cu domnii Ţării Româneşti.

Transilvania în perioada aceasta era zguduită de frământări politice, pentru putere. Pretendenţii adeseori recurgeau la ajutorul turcilor, aşa vor ajunge aceştia, temporar, stăpâni în Almăj în anii 1599, 1604, apoi în perioada 1614-1632.

Românii din sudul Banatului au avut şi remarcabile calităţi ostăseşti, nevoia i-a determinat să fie gata pentru a-şi apăra cu arma în mână pământul şi familia. În anul 1545 au fost recrutaţi din districtele Caransebeş, Mehadia şi Almăj luptători, care au participat la instalarea domnilor munteni Basarab cel Tânăr, apoi în toamna anului 1552, a lui Radu Vodă Ilie.

Însă mai importantă a fost participarea la luptele pentru aşezarea la domnie a lui Matei Basarab în anul 1632, când un detaşament bănăţean condus de Vaida Bona s-a numărat printre cei care l-au susţinut pe viitorul domn. În oastea adunată la Cornea se înrolează mulţi almăjeni din Prigor, Dalboşeţ, Putna, Bozovici şi Pătaş, unde Vaida Bona, ca ginere al Gârliştenilor (din Rudăria), avea moşii.

Odată instalat domn, Matei Basarab pe mulţi ostaşi îi aşează în Oltenia, dându-le pământ şi vatră de sat. Aşa se explică de ce în judeţele Mehedinţi, Dolj şi Gorj se găsesc sate cu denumiri ce amintesc locul de unde au plecat almăjenii aceştia, ca: Prigor, Vârtoape, Almăj, Almăjel, Şopot, Dâlbociţa, care au devenit proprietatea lui Nicolae Gârlişteanu, ban de Caransebeş, participant la luptele domnului pentru ocuparea tronului⁵⁹.

În anul 2003, prin Internet am cerut Primăriei Ilovăţ din judeţul Mehedinţi informaţii privitoare la formarea satului Dâlbociţa, aflat pe raza acestei comune. Domnul primar mi-a relatat că se ştie de la bătrânii satului că cei mai vechi locuitori sunt veniţi din Almăjul bănăţean, în vechime. Chiar domnia sa se numeşte Gheorghe Pătăşanu. De asemenea, mi-a evidenţiat similitudinile dintre graiul, portul şi folclorul existente în această zonă şi Almăj.