În loc de argument

4) Caracteristici hidrografice

Reprezentată prin pânza de ape freatice, izvoare şi râuri cu caracter permanent sau temporar, reţeaua hidrografică, ca toate celelalte elemente geografice, îşi pune amprenta şi ea pe peisajul comunei Dalboşeţ, fiind la rândul ei influenţată de majoritatea factorilor mediului geografic: relief, climă, vegetaţie, precum şi activitatea antropică (umană).

Natura petrografică a dealurilor şi luncilor, precum şi cantitatea importantă de precipitaţii favorizează formarea pânzelor de ape subterane.

Aceste pânze de ape freatice se găsesc la adâncime de 2-10m. Pentru calităţile lor, dintre care gradul ridicat de filtrare (limpezimea) chimismul uniform, mineralizarea cu valori sub 200mg/litru⁸, pânzele de apă sunt amenajate sub formă de fântâni pentru alimentarea oamenilor şi animalelor.

Reţeaua hidrografică de suprafaţă este alcătuită din torenţi, pâraie şi râuri. Torenţii se formează pe pantele repezi şi sunt seci în cea mai mare parte a anului. În timpul ploilor torenţiale şi al topirii bruşte a zăpezii, au viituri violente de scurtă durată. Ele contribuie la degradarea terenurilor pentru că spală solurile terenurilor lipsite de vegetaţie, sau iarna în timpul ploilor, a terenurilor arabile neacoperite cu zăpadă.

Pârâiele sunt numeroase pe teritoriul comunei şi sunt afluente râurilor Nera, Şopot şi Bârz.

Datorită condiţiilor climatice, obârşiei şi bazinului hidrografic situat în majoritate pe dealuri, pârâiele au caracter semipermanent.

Vara, dar mai ales în perioadele cu secetă îndelungată, seacă complet, albia prezentând porţiuni mai adânci în care apa bălteşte. La vărsarea lor în Nera pâraiele depun materialele erodate şi transportate, dând naştere la conuri de dejecţie. Un astfel de con a construit şi pârâul Valea Satului înainte de vărsarea în Nera pe care s-a dezvoltat o parte din vatra satului Dalboşeţ.

Cele mai importante pâraie de pe teritoriul localităţii sunt: Dalboşeţul Sec, care îşi scurge apele printre Dealul Şopotului şi Dealul Mare şi se varsă în râul Nera.

Cel mai important pârâu este pârâul Valea Satului, care străbate satul Dalboşeţ pe direcţia sud-nord; izvorăşte de sub culmea Blidaru, apoi se uneşte cu ogaşul Morarului şi după ce se scurge pe o lungime de circa 4km se varsă în râul Nera.

Alte pâraie mai sunt Stiubei, Reşita, Băleuţ, Bârz, Boiniţa şi Boina.

Acestor ape cu caracter semipermanent li se adaugă şi ogaşele rezultate din râpele formate de torenţi, ale căror denumiri sunt legate de numele proprietarului pe moşia căruia se află: ogaşul Morarului, Ogaşul Mercii, Ogaşul lui Trăilan, Ogaşul Cărăbonilor.

Alături de acestea, pe teritoriul comunei se găsesc şi câteva râuri mai mici, cu regim permanent, care sunt tributare râului Nera, principala arteră colectoare din depresiunea Almăjului (fig. 7).

Râul Nera izvorăşte de sub vârful Piatra Goznei (Semenic) la o altitudine de 1390m. Până la vărsarea în Dunăre se scurge pe o lungime de 125km şi primeşte afluenţi de pe o suprafaţă de 1400 km². Panta înregistrată se înscrie cu o valoare de 12,5m. În sectorul comunei Dalboşeţ se scurge pe o lungime de 16 km, cu o pantă de doar 2 m (între extremităţile comunei), ceea ce îi imprimă un curs leneş, sinuos cu o albie minoră de 10-20m. Panta redusă ca urmare a slabei energii a reliefului din vatră, determină viteza scăzută favorizând formarea de coturi, despletiri în braţe moarte şi acumulări sub formă de mici grinduri şi ostroave sau schimbări ale cursului. Schimbarea albiei se observă şi din existenţa mai multor loturi de pământ ale dalboşenilor pe malul drept al Nerei şi mai ales din toponimul Daiaparte (fig. 8). Acumulările de materiale sunt însă de scurtă durată, la prima viitură ele sunt transportate mai departe.

Figura 7

Alimentarea unităţilor hidrografice se asigură în proporţie de 10-35% din pânzele de ape subterane, iar restul din ploi şi zăpezi cu urmări în variaţiile de nivel şi debit⁹. Fiind organisme mici, râurile din această zonă sunt influenţate de regimul termic al mediului înconjurător, care determină reducerea debitului în pieroada de iarnă şi intensifică pierderile prin evaporaţie în perioada de vară.

D

Figura 8: Râul Nera
urata medie a fenomenului de îngheţ se menţine între 50-80 de zile, şi se manifestă prin gheaţă la mal, curgeri de sloiuri şi rar prin pod de gheaţă.

În regimul scurgerii se înregistrează diferenţieri de la o lună la alta şi mai ales pe anotimpuri.

Vara, ca urmare a alimentării în special din pânza freatică, scurgerea este mică mai ales la sfârşitul sezonului când rezervele sunt epuizate în parte. Dar în timpul ploilor torenţiale se înregistrează viiturile cunoscute sub numele de “apele mari de vară”.

Toamna, datorită celui de-al doilea maxim de precipitaţii înregistrate în această zona, scurgerea creşte.

În sezonul de iarnă debitele sunt mici, sunt aşa-numitele ape mici de iarnă. Topirea bruscă a zăpezii sau ploile pot declanşa însă viiturile de iarnă.

Primăvara, rezerva de apă acumulată iarna în zăpadă produce o creştere a scurgerii. La sfârşitul perioadei adăugându-se şi ploaia de primăvară, se produc “apele mari de primăvară”.

În istoria satului se cunosc patru asemenea “ape mari de primăvară” şi anume: în 3 noiembrie 1827, 13/14 iunie 1910, 21 martie 1941 şi 19 octombrie 1955.

În timpul inundaţiilor catastrofale din iunie 1910, rămase în popor sub numele de “potop” sau “ponou”, pârâul Valea Satului şi celelalte au ieşit năvalnic din matcă, înecând vite şi 10 oameni, luând cu ele case şi grajduri şi au distrus întreaga recoltă. Însemnări despre acest cataclism nemaintâlnit vreodată, se află pe cărţile vechi bisericeşti, în calendarele sătenilor, în actele oficiale ale Primăriei, dar mai ales în memoria bătrânilor satului.

Impresionaţi de drama oamenilor, sinistraţilor almăjeni, le-au fost trimise ajutoare nu numai de guvernul de la Budapesta, ci şi de cel din Bucureşti şi Banca Naţională a României.

Totuşi, scuregerea medie lunară cea mai ridicată se înregistrează în lunile aprilie-mai, iar cea mai scăzută în august-septembrie.

I. Uyvari în 1972 încadrează râul Nera împreună cu afluenţii săi, tipului carpatic-vestic cu debite medii de 7,82 m³ / secundă. Caracterele prezentate pentru râul Nera sunt valabile în general şi pentru afluenţii săi.

Primul afluent pe care Nera îl primeşte în raza comunei Dalboşeţ este râul Şopot. Izvorăşte de la o altitudine de 600 m din culmea Crucea Cănită sub forma a două pâraie, Şopotu Lung şi Şopotu Scurt, care se unesc apoi. Singurul său afluent mai important este pârâul Nasovăţ. Are un bazin hidrografic de 40 km² şi o lungime de 14 km. Curge aproximativ pe direcţia sud-nord, traversând satul Şopotu Vechi.

Cel de-al doilea afluent este râul Bârz cu izvoarele la mare altitudine, circa 800m, în culmea Blidaru. Se scurge pe o lungime de 14 km şi drenează apele de pe o suprafaţă de 79 km². Are numeroşi afluenţi pe dreapta cât şi pe stânga sub forma unor ogaşe. Se remarcă Ogaşul Izvorului şi valea Seleşului.

Ultimul afluent pe care îl primeşte Nera pe teritoriul Dalboşeţului este râul Boina. Izvorăşte din culmea Pleşiva, de sub vârful Rujeţul şi curge pe o lungime de 6 km. În valea sa s-a dezvoltat satul Boina.

Se observă că reţeaua hidrografică de suprafaţă urmăreşte în linii mari configuraţia reliefului, adică dirijarea apelor de pe rama muntoasă către fundul depresiunii spre râul Nera sau spre Dunăre, cum este cazul pârâului Oreaviţa din sudul comunei; Munţii Almăjului constituind cumpăna între cele două bazine hidrografice, al Dunării şi al Nerei.

Resursele hidrologice ale comunei sunt valorificate pentru alimentarea cu apă a populaţiei şi animalelor, la punerea în funcţiune a morilor săteşti şi cazanelor de ţuică.

Debitul râului Nera a fost cu mult mai mare, înainte de a fi captate 3 dintre ivoarele sale şi dirijate spre Bârzava, pentru nevoile industriale din oraşul Reşiţa.

În jurnalul de călătorie al Împăratului Iosif al II-lea în Valea Almăjului, în zilele de 17-18 mai 1773, găsim următoarea însemnare: “Râul Nera ar putea fi navigabil pentru plute. Funcţionarul silvic din Bozovici a propus de altfel administraţiei ca să se transporte anual 15.000 stânjeni de lemn la Novopalanca, pe apă.”

O caracteristică a apelor din această zonă este lipsa aproape completă a poluării, pentru că având izvoarele în apropiere nu traversează nici o zona industrială şi nici un oraş.

5) Solurile

Formarea şi evoluţia solurilor din arealul comunei Dalboşeţ este rezultatul conlucrării în timp a factorilor fizico-geografici, care au acţionat asupra lor. Cu toată diversitatea factorilor fizico-geografici, la care se adaugă şi activitatea omului, învelişul de sol se înfăţişează destul de uniform sub raportul tipurilor. Învelişul de soluri din cuprinsul comunei reflectă, în general, legea zonalităţii verticale a solurilor.

Astfel, în Munţii Almăjului altitudinea lor redusă şi clima relativ blândă au favorizat formarea unui înveliş de sol în care predomină solurile brune, aflate în diferite stadii de dezvoltare, specifice etajului montan inferior. În vatra depresiunii solurile brune şi brune podzolite apar asociate cu podzoluri argiloase.

Din analiza hărţii solurilor elaborată de DEAPC Timişoara pentru nevoile Ocolului Silvic Bozovici, se constată că în arealul comunei Dalboşeţ se întâlnesc următoarele tipuri de soluri (fig. 9):

1) Solurile brune (tipice) de pădure, ocupă aproximativ 34% din suprafaţa teritoriului. Apar atât în zona piemonturilor joase (Dealul Viilor, Şopot, Băleuţ) cât şi în lunca înaltă a râului Şopot şi sub forma a două areale pe terasa a II-a.

2) Solurile brune acide de pădure reprezintă 29% din suprafaţa totală. Se întâlnesc pe culmile şi versanţii montani ca Năsovăţ, Blidaru, Poiana Mare, Popova, Streneacul Boinii şi Culmea Teiului.

Sunt soluri formate pe roci cristaline sub făgete pure cu activitate biologică relativ intensă.

Figura 9

3) Solurile brune podzolite dezvoltate pe dealurile piemontane cu văi adânci închise de versanţi cu pante mari, şi o vegetaţie lemnoasă.

4) Solurile brune podzolite, argiloase.

La limita dintre terase şi piemonturi aspectul solurilor podzolice se schimbă din cauza pantelor mai accentuate şi a drenajului de suprafaţă mai activ, trecând în soluri brune şi brune podzolite. Fertilitatea acestor soluri este mai ridicată, ceea ce constituie un fapt pozitiv pentru sectorul agricol, care deţine aici suprafeţele cele mai întinse.

Alături de vegetaţia forestieră se dezvoltă şi fâneţe. Se întâlnesc pe dealurile Băleuţ, Vârtoapele Mari, Bârz şi Şăst.

În afara tipurilor de sol menţionate, pe teritoriul comunei Dalboşeţ apar suprafeţe restrânse cu soluri rendzine, eurobaziomuri şi şmolniţele. În lungul râurilor apar solurile luncilor, soluri aluviale şi aluviuni. Solurile aluviale sunt soluri incomplet dezvoltate, slab dezvoltate sau bine dezvoltate, dar relativ tinere, stadiul de evoluţie fiind legat şi de depărtarea faţă de albia minoră.

Ca urmare a posibilităţilor de aprovizionare cu apă şi a conţinutului de substanţe nutritive, solurile aluviale fac ca luncile să fie cele mai bune terenuri de cultură a porumbului şi legumelor.

Aşa cum arătam mai sus, solurile din arealul comunei Dalboşeţ apar mozaicate, ceea ce face ca şi vegetaţia să fie variată.

Pe culmile Munţilor Almăjului unde predomină solurile brune tipice şi brune de pădure acide, s-au instalat pădurile de fag şi pădurile de fag în amestec cu alte specii, care dau producţii ridicate la hectar.

În zona piemonturilor se întâlnesc soluri brune de pădure tipice, soluri brune podzolite, soluri brune podzolite asociate cu cele argiloase şi pe areale restrânse, cu smolniţele, situaţie reflectată şi în modul de utilizare a terenurilor. Aici, alături de păşunile şi fâneţele naturale, apar livezi de pomi (pruni şi meri), şi culturi cerealiere, cartofi şi plante de nutreţ.

În cadrul teraselor predomină solurile brune şi brune podzolite, care sunt utilizate pentru culturile de cereale, cartofi şi plante furajere. Pentru ridicarea gradului lor de fertilitate li se aplică îngrăşăminte organice, chimice şi pe unele suprafeţe amendamente calcaroase.

Teritoriul comunei Dalboşeţ însumând o suprafaţă restrânsă, nu sunt diferenţieri mari în învelişul de sol de la un sat la altul, ceea ce face ca şi plantele cultivate pe ele să fie aceleaşi.

Întrucât în unele sectoare, ca urmare a precipităţiilor sub formă de averse apar fenomene de spălare şi erodare a solurilor, se impun măsuri pentru combaterea acestora mai ales în zona montană.

6) Flora şi fauna

Figura 10

Condiţiile de relief, climă, sol şi hidrografice din arealul comunei Dalboşeţ se reflectă în configuraţia vegetaţiei, aceasta etajându-se normal în altitudine, începând cu esenţele moi care însoţesc văile, continuând apoi cu pădurile amestecate de fag, ulm, tei, jugastru, cireş sălbatic, carpen etc. şi terminând cu pădurile de fag cu poieni sau făgete pure de pe culmile cele mai înalte ale Munţilor Almăjului. Aceste păduri se încadrează în subetajul pădurilor de fag situat între subetajul de răşinoase (boreal) şi subetajul gorunetelor pure de dealuri. În formarea actualului covor vegetal pe lângă factorii naturali, un rol important i-a revenit şi factorului uman (omului), alături de formaţiunile naturale găsind şi formaţiuni secundare. Odinioară suprafeţele ocupate de pădurile de gorun, cer, paltin erau mul mai extinse, locul lor fiind luat treptat pe interfluviile plate de terenurile agricole. Acţiunea aceasta de despădurire a început după anul 1850, odată cu creşterea numărului populaţiei, când s-a simţit atât nevoia lemnului de construcţie şi foc, cât şi a terenurilor de cultură şi a continuat până aproape de zilele noastre.

Clima blândă, cantitatea apreciabilă de precipitaţii şi repartiţia lor anuală, expunerea versanţilor, altitudinea redusă, vânturile slabe, creează cadrul prielnic dezvoltării mai multor formaţiuni vegetale care contribuie în mare măsură la realizarea echilibrului natural al acestei zone.

Nota specifică a vegetaţiei o formează însă întinsele păduri de fag, în sectorul înalt şi păşunile şi fâneţele în sectorul inferior al depresiunii (fig. 10). În perimetrul comunei Dalboşeţ formaţiunile vegatele permit delimitarea următoarelor componente:

1. Vegetaţia forestieră, care ocupă pantele Munţilor Almăjului şi se extinde şi asupra părţilor superioare ale piemonturilor. Ea însumează o suprafaţă de 4005 ha (după evidenţa Primăriei Dalboşeţ). Cea mai mare răspândire o au pădurile de fag, alcătuite de obicei din stratul arborilor şi stratul inferior (de la sol) şi ocupă culmea Teiului, Blidaru, Pucioasa, Nasovăţ, Frasinului, Cracu Mare, Tâlva Nucului şi culmea Sicheviţa.

Stratul arborilor este sărac în specii, fagul (Fagus silvatica) este specia predominantă, cu un areal foarte întins, de la 250m în valea Bârzului, până la 899 m pe Vârful Blidaru. Se pare că specia fagului a emigrat din sud, deoarece într-o perioadă imediat post glaciară a fost foarte puţin răspândit, după cum arată analizele polinice din turbăriile Semenicului. El a luat locul molidului şi pinului care în perioada interglaciară au fost masiv răspândite¹⁰.

Vegetaţia zonală primară – făgetele – ocupă toate formele de relief cu excepţia firului văilor, fiind fixată pe soluri profunde fertile (brune de pădure). Pe solurile scheletice sau superficiale se formează alte asociaţii de fag, tot cu floră de mull, dar mai puţin productive. Stratul de arbuşti este slab reprezentat şi apare mai ales în sectoarele de luminişuri.

Printre puţinele specii de arbuşti întâlnite se găseşte socul roşu, vornicelul, lemnul câinesc, cornul, sângerul, murul, scoruşul, salcie căprească.

Caracteristic pentru pădurile de fag de pe culmile joase este dezvoltarea stratului ierbaceu ca urmare a unei luminozităţi sporite şi a precipitaţiilor abundente. Acesta are o compoziţie floristică simplă. Astfel, se întâlnesc plante din grupa etimeroidelor: fraga, ghiocelul, brebenelul, brânduşe, vioreaua, vinăriţa, lăcrămioară, ceapa ciorii şi ciperacee. Alături de acestea mai apar graminee, firuţa de pădure, păiuşul şi ferigile. Grupul cel mai reprezentativ de plante îl formează aşa numita floră de mull, constituită din multe dicotiledonate (geofite, mesofite şi sciofite), bine adaptate la mediul interior al pădurii. Dintre speciile mai importante se întâlnesc: vinăriţa, rodul pământului, trepădătoarea, piperul lupului, urzica moartă galbenă şi cucuta de pădure.

În arealul pădurilor de fag montan, pe versanţii culmii Săliştiuţa şi Buduroni, apar izolat şi unele pete de răşinoase tinere ca o consecinţă a plantaţiilor făcute în urma exploatărilor de acum 35-40 de ani.

Pădurile amestecate ocupă culmile muntoase joase, dar mai ales unele piemonturi înalte ca Streneacul Boina, dealul Bârz, Cerului, Poloamele Mari. Sunt alcătuite din specii de paltin, jugastru, tei, cireşul păsăresc. În proportţii mai mici, cu caracter răzleţ apar cerul, gârniţa, gorunul. Aceste specii înainte ocupau suprafeţe mult extinse însă prin defrişările întreprinse mai ales începând cu anul 1936, când Comunitatea de Avere, trecând printr-o criză financiară, a acordat firmei „Larosch” din Oradea exploatarea gorunului din pădurile Ocolului Silvic Bozovici, care gestiona şi pădurile satului nostru. După colectivizarea agriculturii a urmat o perioadă când pădurile amestecate au fost iarăşi defrişate necontrolat.

Până pe la anul 1800, pădurile amestecate coborau până pe podul terasei a doua a râului Nera. În anul 1935, la coliba lui Grancea încă mai trăia un stejar, „gros cât un dulap”. El a fost lovit de un trăsnet. Ca el au mai fost şi alţii care aveau diametrul 80-90 cm. (Informaţie primită de la Uscatu Maria de 84 de ani)

Dintr-o altă informaţie culeasă de la Sofia Brumariu, de 74 de ani, am aflat că ea are o masă mică, cum se folosea înainte pentru mâncat, făcută dintr-o singură scândură de stejar, tăiat de pe dealul Osoina. Ea a primit masa de la mătuşa sa, maica Loisa lui Durac. Informaţiile sunt susţinute de existenţa în aceste locuri, a solurilor specifice acestor păduri.

Stratul arbustiv aici este mult mai numeros ca în cazul pădurilor de fag. Astfel se întâlnesc: alunul turcesc, cornul, caprifoiul, mur, salcie căprească, sângerul, socul negru, socul roşu, lemnul câinesc, scoruşul.

Stratul ierbaceu al pădurilor amestecate este alcătuit din măcrişul iepuresc, laptele cucului etc. Alături de păduri pe piemonturi apar pajişti secundare cu diferite ierburi.

II. Vegetaţia ierboasă ocupă o suprafaţă de aproximativ 1915 ha, pe culmile domoale ale dealurilor şi la marginea pădurilor. Dintre speciile naturale ale acestor formaţiuni este prezent un număr de graminee, dicotiledonate, purtătoare de flori viu colorate reprezentate prin leguminoase ca trifoiul şi lucerna, sulfina, coada şoricelului, clopoţei, păiuşul roşu, ceapa ciorii şi prin compozee ca păpădia.

Păşunatul intens a dus la reducerea unor specii sau chiar la distrugerea şi dispariţia lor.

III. Vegetaţia zăvoaielor din imediata apropiere a râului Nera şi a principalilor afluenţi este formată din specii iubitoare de apă şi rezistente la îngheţurile târzii de primăvară şi la cele timpurii de toamnă. În alcătuirea zăvoaielor intră asociaţii de sălcete, plopişuri şi răchitişuri. Dintre speciile mai importante amintim: salcea, aninul şi răchitişuri. Unele dintre aceste specii sunt rezultatul intervenţiei omului în scopul consolidării malurilor.

În zona malurilor mlăştinoase se găsesc numeroase specii de plante, ca: rogozul, limba, săgeata apelor şi potbalul. În cadrul formaţiunilor forestiere îşi fac apariţia şi unele specii de tip mediteranean cum sunt plantele agăţătoare curpenul şi iedera.

Omul acestor locuri a ştiut să valorifice vegetaţia din cele mai vechi timpuri. Pădurile au fost folosite ca lemn de construcţie şi pentru încălzitul locuinţelor, iar în timpurile mai noi, ca lemn industrial iar păşunile şi fâneţele, pentru creşterea animalelor; fructele de pădure: murele, măceşele, porumbarul şi coarnele pentru hrană sau ca mijloc de valorificare.

De asemenea, se recoltează unele plante medicinale ierboase ca: pătlagina, coada şoricelului, sunătoarea, muşeţelul, păpădia, menta şi mătasea de porumb.

Se mai recoltează şi plante medicinale sub formă de flori: de soc, salcâm, tei, păducel ş.a.

Ca şi vegetaţia, fauna depresiunii Almăjului este variată.

Aşezarea geografică, diversitatea formelor de relief, clima şi evoluţia peisajului influenţează şi îşi pun amprenta asupra eterogenităţii, componenţei şi repartiţiei elementelor faunistice din cadrul acestei zone.

Datorită faptului că animalele, spre deosebire de plante, nu sunt fixe, nu le putem încadra strict în compartimentele de vegetaţie.

Caracteristic este faptul că o parte dintre speciile care trăiesc aici fac unele deplasări, îndeosebi pentru hrană. Aşa de pildă, lupul şi mistreţul coboară din Munţii Almăjului spre dealuri şi zăvoaie. Pendulările au caracter sezonier şi au loc mai ales iarna, iar primăvara revin în pădurile de foioase care oferă o hrană bogată şi variată în tot timpul verii.

Fauna pădurilor de fag este reprezentată prin mamifere, insecte, reptile şi păsări. Dintre mamifere se întâlnesc frecvent: lupul, căprioara, vulpea, mistreţul, viezurele, jderul de pădure, veveriţa şi şoarecele.

Dintre speciile ocrotite de lege, se numără pisica sălbatică, ursul brun şi cerbul, care apar spontan.

Până la mijlocul secolului trecut, cerbul popula intens Munţii Almăjului şi Semenicului. A urmat apoi o perioadă de dispariţie, dar în ultimul timp se duce o campanie de repopulare în întreaga zonă.

Fauna mamiferelor rozătoare este prezentă prin şoarecele gulerat, şoarecele scormonitor şi şoarecele de câmp. Dintre reptile se întâlnesc vipera comună, cu varietatea ei neagrră, şopârla de munte şi rar pe Munţii Almăjului, exemplare de viperă cu corn.

Amfibiile cele mai reprezentative sunt: broasca brună, tritonii de munte şi salamandra.

În zona joasă a depresiunii se întâlnesc rozătoare mici: şoarecele de câmp, şoarecele de mişină, şobolanul cenuşiu, popândăul, hârciogul, cârtiţa şi răpitoare mici, dihorul şi nevăstuica.

Batracienii sunt reprezentaţi de broasca râioasă, broasca de lac şi brotăcelul.

Dintre reptile se întâlnesc: şopârle, guşterul, şarpele de casă şi şarpele de apă.

Ornitofauna este şi ea bogată. O pasăre caracteristică este ierunca care face parte din aceeaşi familie cu cocoşul de munte şi de mesteacăn, fiind tot sedentară, dar, spre deosebire de trecut ea se întâlneşte tot mai rar.

Dintre locuitorii obişnuiţi ai acestor zone sunt: ciocănitoarea de munte, buha, huhurezul, alunarul, forfecuţa, sturzul, sticletele, privighetoarea, rândunica şi gaiţa.

Rar se întâlneşte corbul, dar mai des mierla şi piţigoiul. Nelipsite sunt vrăbiile şi ciorile de câmp. Apar chiar şi unele păsări de baltă (raţe sălbatice şi gâşte sălbatice) care fie că iernează aici (în iernile blânde), fie că sunt în trecere prin zonă.

O pasăre mult întâlnită de primăvara până toamna este barza.

Lumea insectelor este extrem de numeroasă. Ierburile sunt pline de cosaşi, greieri, păianjeni, viespi, fluturi, furnici, albine, licurici şi gândaci.

Ihtiofauna din această zonă constă dintr-un număr redus de specii. Se întâlnesc cleanul, mreana, scobarul, obleţul, câra şi chiar fâsa mare, ocrotită de lege.

După viiturile de primăvara se văd şi exemplare de păstrăvi indigeni, aduse din cursul superior al Nerei.

Din punct de vedere cinegetic, fauna se valorifică în scopuri comestibile (iepurele, mistreţul), pentru blănuri (vulpea, dihorul) sau pentru stârpirea unor animale dăunătoare ce produc pagube culturilor şi animalelor domestice, cum sunt lupul şi mistreţul.