N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Bucureşti, 1964

„ Citadela " de Saint-Exupery. Cartea tipărită nu reprezintă versiunea definitivă: autorul n-a apucat să o stabilească. Sunt şi contradicţii şi o atmosferă pseudo-nietzscheană, care stinghereşte: Dar şi lucruri minunate. Copiez:

„Le-am urit deşteptăciunea care nu era decît de contabil."

304

,Aşa că esenţialul în luminare nu este ceara care lasă urme, ci lumina."

„Aud glasul nebunului: trebuie să dărîmăm zidurile acestea inutile şi să nivelăm scările acestea scurte care complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse numai că vor fi reguli fără măreţie."

„Căci e întotdeauna posibil să surpi templul şi să ridici piatra pentru un alt templu. (Şi celălalt nu e nici mai adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai nedrept.)"

„Oricine înjoseşte înseamnă că e josnic."

Despre prietenie: „întrucît e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai mult la un om pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi place?"

(Comentariu: dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie niveluri mai profunde. Ne doare nu mîrşăvia pe care o descoperim la celălalt - la urma urmei nu ne sinchisim de ea - ci descoperirea propriei noastre mîrşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.)

„Om este acela care poartă într-insul ceva mai mare decît el."

Despre rugăciune:... „Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un Dumnezeu care te lasă să te apropii de el nu mai e Dumnezeu. Şi nici dacă ascultă de rugăciune. Şi pentru întîia oară ghiceam că măreţia rugăciunii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urîţenia vreunui negoţ. Şi că ucenicia rugăciunii este ucenicia tăcerii." (E exagerat şi eretic, imitaţia nietzscheană e vădită, dar cuprinde gîndul exact că la rugăciune omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune.)

14 iulie 1963

Există o ură neîmpăcată împotriva binelui şi o groază adîncă şi dispreţuitoare faţă de tot ce este frumos.

într-atîta încît mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe cărturari şi farisei) că Hristos mitica şi bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că vameşii şi păcătoşii mîncau şi beau cu Hristos.

Estă o minune că Hristos cel fără de păcat se simţea ca printre ai săi în societatea ticăloşilor. Dacă stăm să ne gîndim bine, minune şi mai mare (şi care constituie încă o dovadă, dirimantă, a divinităţii Sale) este

305

că aceşti ticăloşi consimţeau să petreacă în tovărăşia neprihănirii. Cum de-au răbdat? La început, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din ei făpturi nouă. Dar la început singura explicaţie a înfrîngerii unei porniri atît de înverşunată la fiinţa omenească este că Domnul a tăcut o minune care deşi nevăzută (şi uşor trecută cu vederea) nu e mai puţin uluitoare decît celelalte toate.