N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

1970

Observaţia lui Kenneth Clark (în Crvitisation), că în primele veacuri ale erei noastre creştinismul punea accentul în artă pe reprezentarea Bunului Păstor (un tînăr frumos purtînd pe umeri un miel), a învierii, a înălţării, adică pe a subiectelor dătătoare de nădejde, capabile să îmbie şi să liniştească, de natură să atragă prozeliţi cît mai mulţi. Abia mai tîrziu a îndrăznit arta să apuce pe calea realismului şi - oprindu-se acum în special asupra Răstignirii, Calvarului şi a martirilor- să mărturisească adevărata condiţie a omului în lumea aceasta, lume a suferinţii, nedreptăţii şi absurdului.

1950

Manole despre principialitate: Să-ţi dau eu un exemplu de principialitate. Cînd, după ce a fost graţiat, Dreyfus s-a înapoiat de la insula Dracului, primul lui gînd a fost să se ducă să-i mulţumească lui

302

Clemenceau. Desigur. Ştii ce-a făcut Clemenceau? A refuzat să-i întindă mîna. îl dispreţuia fiindcă primise să fie graţiat în loc de a răbda pînă ce va fi fost rejudecat, achitat şi reabilitat. ,Arăta a negustor de creioane."* (Tigrul către Jean Martet.)

Şi o altă pildă, din tabăra cealaltă: colonelul Henry care s-a sinucis cînd a văzut că cei mai mulţi prieteni îl părăsesc deoarece au înţeles că se folosise de un act fals.

Dar să ştii că în hulitul veac al XlX-lea - pe care nici eu nu-1 iubesc, dar faţă de ce a urmat... - mai toţi erau cumsecade. Chambord a fost şi el un om de onoare. încăpăţînarea lui e condamnabilă (pentru că şi-a lipsit ţara de binefacerile unei monarhii), dar e cinstită, inspiră un adînc respect. Pentm a nu-şi călca idealul, renunţă la tron. I-ar fi venit uşor să primească restauraţia şi apoi să impună regimul personal. N-ar fi izbutit, dar putea să încerce. N-a vrut să profite de situaţie; a spus deschis şi a repetat cu insistenţă ce vrea şi ce va face. Ţinea să fie primit aşa cum e. Nu inducea pe nimeni în eroare, scrupulozitatea lui era desăvîrşită. Un pretendent care este implorat să revie pe tron, un principe pe care toată lumea îl aşteaptă şi care constant refuză deoarece nu-i permite conştiinţa să fie monarh constituţional poate fi acuzat de lipsă de inteligenţă. Acuzaţie gravă, ce nu-i atinge însă moralitatea. Se poate spune că Chambord a fost lipsit de patriotism. Acuzaţie şi mai gravă, care n-ar trebui să piardă din vedere că pentm el era patriotică atitudinea pe care o luase, lui aşa i se părea, aşa era convins că trebuie să procedeze. Chambord inspiră ciuda, totodată şi consideraţiunea. Avea cui să semene, era cinstit ca bunicul lui, Carol al X-lea. Royer-Collard care-1 combătuse îi spunea totuşi lui Victor Hugo: Carol al X-lea a fost un rege om cumsecade. Cînd în 1832 s-a aflat că ducesa de Berry, văduva principelui asasinat de Louvel în 1820 şi mama lui Chambord, o napolitană stricată şi care provocase un început de revoltă în Vendeea împotriva lui Ludovic-Filip, e însărcinată, Carol al X-lea deîndată a hotărît să nu-i încredinţeze mai departe creşterea vlăstarului regal. Degeaba l-au trimis legitimiştii pe Chateaubriand la Praga să caute să-1 înduplece, să o scuze pe ducesa, să prezinte pruncul pe care-1 purta în pîntece ca pe „copilul Vendeeii". Om cumsecade, pe Carol al X-lea nu-1 impresionau formulele neroade. După cum, lăsînd modestia la o parte, nici pe mine nu mă dau gata prostiile solemne şi gogoriţele pretenţioase ale presei din Sărindar.

303

1971

Mişcarea „Gay Christianity" din Statele Unite mi se pare un pleo­nasm, după cum Manole spunea că termenul „guvernul autoritar" e un pleonasm. („Că ce fel de guvern e acela fără autoritate?"') Creştinismul e religia fericirii, nu are nevoie de adaosul „gay", care-i implicat in numele însuşi al religiei învierii şi transfigurării, a bunei vestiri. O veste bună ce altceva poate produce decît bucurie'?

— Vae victis.

Huxley: suntem pedepsiţi pentru că am fost pedepsiţi.

Maria-Antoinetta către doamna Campan: suntem pedepsiţi pentru nenorocirile noastre.

Şi Evanghelia ştie să fie aspră: celui ce n-are (n-are credinţă, nădejde, fapte bune, rost pe lume) şi puţinul pe care-1 are (şi nu-1 rodeşte) i se va lua.

— Nu vrem să admitem că există şi taine, asta-i nenorocirea. Dostoievski: Ce-i taina? Torul e taină, prietene, taina lui Dumnezeu

e pretutindeni... Cît de bine e pe acest pămînt, dragul meu... Şi că există şi taine, cu atit mai bine.

- Divinitatea şi credinţa sunt parametri ineluctabili, de care nu te descotoroseşti în veac. Obţii numai, cum spune Huxley, transferări. Ştiinţa în zilele noastre n-a desfiinţat teologia, a înlocuit-o.

Dostoievski o ştia de mult:, A trăi fără Dumnezeu nu-i decît chin... Omul nu poate trai fără a îngenunchea... Dacă-1 alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toţii, nu atei."

- lată că o dată cel puţin iudaismul a rupt registrele contabile şi le-a azvîrlit foile nebuneşte în văzduh. Rabi Nahman din Braţlav: n-avem nevoie de nimic altceva decît de niţică viată dulce.