N. Steinhardt Jurnalul fericirii


avem parte de curăţia sfinţilor, tot facem însă ceva care ne scoate din rândurile



Yüklə 3,47 Mb.
səhifə13/52
tarix15.01.2019
ölçüsü3,47 Mb.
#97322
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   52
avem parte de curăţia sfinţilor, tot facem însă ceva care ne scoate din rândurile ticăloşilor. Există cred - între Ies salauds pe de o parte şi cei din celula treizeci şi patru (şi alţi impostori ai binelui) pe de alta - o deosebire.

E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decît zăduful unde se frămîntă fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai întodeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrîngerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i sade bine dacă lîu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-1 reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire.

- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - pînă la dirimanta probă contrară ― are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie ― putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osîndesc...

E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe

103

care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie ! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul Ol şi calificativul mare!)

E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun mo­ralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-1 voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind... ). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la loan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vînzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea ― boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi - dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decît stîngace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpînului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavaleml din La Mancha le spune celor dm circiumă că sunt castelani Iară s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mîşchin, cînd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? îi e milă şi înşine de cel care şi-a uitat (în mînie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

- Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale" însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

104

Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Arma Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere."

BUGH1 MAMBO RAG

Locuitorii din Besancon ştiţi cum se numesc? Dar din Charleville? Şi din Monaco?... Nu pentru că i-am fost ministru, dar să ştiţi că Ferdinand n-a fost mitingul drept care aţi vrut dumneavoastră sâ-1 daţi. A fost un botanist de KenmSr. un bun poliglot, cunoştea ebraica, era teolog şi numismat... Crr^ tâ la Einsiedeln, da, Fecioara neagră e la mînăstirea din Einsiedeln... bisotins ii cheamă, iar cei din Charleville, carolopolitains; din Mvinico. monegaşti... da, îi plăceau ţigănci le. E în Baudelairc: Horloge! dieu sinistre, efftayant. impassible. . veţi recunoaşte că n-a fost prostul inventat de dumneavoastră; cu ofiţerii de ordonanţă se purta, generos: iacă, povestea frate/e meu: jiecare primea o ţigară de foi şi un pol de aur... Ei, văd că nu ştiţi, prihor în engleză e robin, iar pitulicea e wren, dar să te vedem pe dumneata dacă ştii mesteacăn pe franţuzeşte... Şi Măria, cit aţi fost de nedrepţi cu ea. Ii spune Marcellus lui Demetrios...

1966

în L'Otage. Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-1 confirmă, sfredelitor.

Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă cînd lumea afecţiunii şi încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei."



Se prea poate ca şi în lumea veche mîngiietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfirşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atîtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile ei temeiuri: ura, invidia şi bănuiala.

Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pîrjolul.

Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize, iar evoluţia e creatoare.

105

Dovadă: cine s-a gîndit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Fată că totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile - cum numeşte Camus problema pusă de Copernic şi Galiteu, heliocentrismul ori geocentrismul - sunt gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspîndirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare.

Avem, noi, alte griji.

Şi printre ele chinuitoarea problemă a bănuielii prefăcută în boală endemică.

(Duhamel se întreba prin 1928 de ce durează atît de mult o masă la un restaurant din Moscova; şi se mira aflînd motivul: efectuarea operaţiilor de înregistrare şi control contabil pentru fiecare fel de mîncare. In cea mai apreciabilă măsură aceasta e şi cauza încetinelii şi scumpetei în sistemul economic socialist.)

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele sau în persoană ― printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

Dînd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le rînduieşte în cuprinsul creaţiei: purtînd aproapelui dragoste şi acordîndu-i încredere, face din el o Persoană, altceva decît un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atît de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în şmecher.

Corolar: cînd însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntîrziata, neşovăitoarea luare de măsuri - stîrpirea.

BUGHI MAMBO RAG

...Era pasionala, ce-i drept e drept. Dar şi cit era de frumoasă şi de măreaţă... şi cit ii datorează România Mare nu mai ştie nimeni... Da, Stere şi Marghiloman-^rau oameni subţiri şi inteligenţi, dar ştii că adevăraţii eroi au fost dincolo,, au fost mămăligarii şi idealiştii conduşi de nătingul dumneavoastră de Fcrdinand şi de stricata dumneavoastră de Măria... Stilului lui Rimbaud ştii cum ii zice? dar al

106

lui Giraudoux? Campania franceză în Italia contra Austriecilor, în 1859? Prin armistiţiul de la Vil/afranca şi pacea de la Ziirich... Da, bouleau, asta era uşor, arţarul însă cum e?... O clipă n-a pierdut curajul, nădejdea... tot timpul, şi apoi la Paris la tratativele de pace - cine, de nu ea?...

- Texte biblice referitoare la teza: creştinismul este o religie a curajului:

- de nenumărate ori îndemnul christic: îndrăzneşte fiule, îndrăzneşte fiică (Mat. 9, 2, 9, 22; Marcu 10, 49; Luca 8, 48), îndrăzniţi (Maieu 6, 50; Ioan 16, 33);

- încurajările Nu te Teme (Marcu 5, 36; Luca I, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeţi (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimîntaţi (Marcu 16, 6);

- pe lista celor sortiţi iezerului de foc, cine figurează primii? „Fricoşii (Apoc. 21, 8); şi certarea: Pentru ce sunteţi fricoşi?" (Marcu 4, 40) ;

- şi mai ales dezvăluirea marelui secret: „împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă, şi cei ce se silesc pun mîna pe ea" (Mat. 11, 12) ;

(în alte versiuni: se ia cu năvală şi năvălitorii pun mîna pe ea. Biblia engleză veche vorbeşte de violenţă şi oameni violenţi, cea nouă afirmă că e siluită şi luată cu forţa. La forţă se referă şi Francezii. Germanii dau echivalentul Gewalt, dar în continuare întrebuinţează un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)

Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) şi poate duce războiul nevăzut (Nicodim Aghioritul); e bun ostaş al lui Hristos lisus (II 77/??. 2, 3) încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, coiful mîntuirii, sabia Duhului.

O religie mărturisită prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fără să vă înfricoşaţi întru nimic... căci vouă vi s-a dămit... nu numai să credeţi întru El, ci să pătimiţi întru El, ducînd aceeaşi luptă...)

Ce zice Pavel? Nu mă voi temei (Evr. 13, 6) Dar loan? In iubire nu este frică ci iubirea adevărată alungă frica. (Epist. l. 4, 18)

- Dreptul constituţional a fost din facultate materia mea preferată. Nesăţios şi doritor de a merge de-a dreptul la esenţe, m-am întrebat care e taina finală a disciplinei îndrăgite de la început. (M-au ajutat mult să mă îndrăgostesc: Manole, a cărui teorie era că dacă nu putem trăi în camera lorzilor şi printre capete încoronate şi oamenii mari ai istoriei, măcar să ne apropiem de ei prin dreptul constituţional; şi I. V. Gruia, profesorul meu de drept public din anul întîi, căruia aveam sa-i răspund şi să-1 răsplătesc în 1945 cu o atît de urîtă purtare.)

107

Orice ştiinţă are taina ei de bază, ce poate fi surprinsă în momente de criză. A dreptului constituţional, abia după anii de închisoare şi după botez ajung să înţeleg că e curajul fizic în faţa morţii.

Dreptul constituţional - oricît de savante ar fi celelalte definiţii -cred că e ştiinţa garantării libertăţii. (Definiţie arbitrară? Arbitrare sunt şi axiomele.) Şi libertatea nu o poate garanta pînă la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic. Curtea de justiţie constituţională de la Karlsruhe, închipuită de spiritul juridic german (altul decît al lui Ihering pentru care dreptul nu era numai ştiinţa înaltă ci şi putere vie), s-a dovedit în 1932 o amăgire. Procedura mexicană de (impara, care a sedus pe atîţi jurişti, e şi ea o tencuială. (Ce dovadă mai bună decît ca aparţine unei ţări în care s-a dat următorul decret prezidenţial: Art. 1 -Nimeni nu poate fi general dacă n-a fost în prealabil soldat cel puţin un an. Art. 2 - Ministrul nostru secretar de stat la Război este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentului decret.) Dar înalta Curte franceză de Casaţie a putut ea împiedica lovitura de stat de la 2 Decembrie 1851?

Şi lucrurile nu se pot petrece altfel cu orice constituţie, procedură sau curte de justiţie. Nu se poate, fiindcă există experienţa Michelson-Morley.

Experienţa fizicienilor Michelson şi Morley a dovedit în chip hotărit că dinlăuntrul unui sistem închis nu se pot face observaţii asupra mişcărilor absolute ale acelui sistem deoarece observatorul, aflîndu-se şi el în interiorul sistemului, e prins, deci antrenat, în mişcarea absolută a acestuia. Aşadar, nu poate „ieşi" dintr-însul ca să-1 observe „din afară" şi să emită constatări obiective cu valoare ne-relativă.

în domeniul dreptului public Lucrurile se petrec aidoma. Fiecare ordine politică îşi are un „an zero"" al ei; de la care începe şi respectivul sistem legal. O instanţă judecătorească făurită în cadail unei orinduiri politice nu are putinţa de a „ieşi" din sistemul juridic creat de ordinea politică şi de a se suprapune acesteia pentru a o sancţiona cu autoritatea ei de simplă creatură. Controlul juridic al constituţionalităţii legilor nu poate funcţiona decît de la anul zero pînă la următorul an zero, niciodată n-a ştiut să împiedice ivirea unei noi ere politice: piere odată cu toată seria matematică ajunsă la limita ei. O curte de casaţie şi justiţie ţine de sistemul juridic respectiv, închis ca o galaxie. Ea poate aprecia valabilitatea legilor obişnuite ale orînduirii din punctul de vedere al conformării lor cu principiile regimului, dar îi este tot atît de imposibil să înfrîngă axiomele regimului pe cît îi este observatorului să constate mişcarea absolută a sistemului din care face parte şi care-1 poartă cu el.

Ce rămîne pînă la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul sii:ui? Numai unul: curajul fizic al indivizilor. Şi regina Victoria şi

108
regele Eduard VII - daţi drept pilde de monarhi constituţionali - au încercat să înlăture din funcţia de prim-ministru persoane pe care nu le agreau. Solidaritatea de nezdruncinat a partidelor politice i-a pus, cu multă politeţă, în poziţie de şah-mat.

Acestea au fost cazuri cînd se cerea numai fermitate. In altele, mai grave, garantul care nu dă greş este doar curajul fizic în faţa morţii. Aceasta e taina finală a dreptului constituţional, spre care m-au dus Manole şi I. V. Gruia, şi mi-a confirmat-o, tîrziu, credinţa creştină.

Marile spirite au aflat adevărul acesta (elementar, se cere însă atenţie) de mult. Spre pildă:

Descartes: Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul.

Henry de Montherlant: Curaj! Ne întoarcem mereu la cuvîntul acesta: curaj!

Saint-Just: împrejurările nu sunt dificile decît pentru cei ce se dau înapoi în faţa mormîntului lor.

Fr. Rauh: Oricare ar fi morala socială, nu trebuie oare să fii curajos?

Cui zice că iubeşte libertatea ar trebui să i se poată aplica vorbele pronunţate de o actriţă franceză din secolul XVIII (Sophie Arnould) în prezenţa căreia un bătrîn general (nu auzea bine) repeta întrebător cuvîntul rostit de ea: cum'? frică?... Actriţa către un valet: adă repede un dicţionar, am folosit un cuvînt de care domnul general n-a auzit.

Cel mai clar e însă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot.

(Corneille o fi fost grandilocvent şi melodramatic, dar drept constituţional ştia.)

- Deviza revoluţiei franceze (rămasă şi a republicii), aşa cum o cunoaşte astăzi lumea (libertate, egalitate, fraternitate) este falsă şi trunchiată. Deviza integrală a revoluţiei era alta - şi deosebirea este ca de la cer la pămînt: libertate, egalitate, fraternitate sau moarte.

Cele două cuvinte escamotate reprezintă deplorabila mutaţie intervenită de la curaj şi un sentiment tragic şi eroic al existenţei la birocratica formulare a unui vag principiu de dragul căruia nimeni nu-i gata să-şi pună pielea la saramură. Drumul, zice Peguy, e mereu de la mistică la politică.

Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluţia franceză a fost o catastrofă; libertate, egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu totul şi cu torul altceva, un gam-aiulers barthian: e o hotărîre în faţa căreia orice adversar se înclină, admirativ, cu deosebit respect.

- Se poate să fie scepticii mai eleganţi şi mai atrăgători decît ,/anaticii", dar cînd izbucneşte ciuma la Bordeaux, primarul - pe nume Michel Eyquem de Montaigne -pleacă din oraş; la Milano, în 1576, in

109

aceeaşi situaţie şi cam în aceeaşi perioadă, arhiepiscopul, Sf. Carol Boromeu,
Yüklə 3,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   52




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin