luîndu-mă de mînă, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sănit.
Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel.
Era tare frig în celula 25. lama lui '62 fusese aspră, cu troiene cît toate zilele şi urlete de crivăţ. Odobescu în Doamna Chi a]na: E tristă şi urîtă iama la ţară... Tristă şi urîtă era şi în celula numărul douăzeci şi cinci pe secţia doua.
Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem să-i aprindem între 15 Decembrie şi 1 Martie. Funinginea îmbracă totul cu un strat gros, grăsos, de negreaţă sleioasă, în continuă extensiune, adeziv. Dîrdîim de frig, ne simţim copleşiţi de murdărie - şi ne e foame. Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreniptă. Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decît un boţ mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, îngheţul în loc să neutralizeze mirosul excrementelor îl exasperează. Pîndim sosirea turtoiului ca animalele închise a căror hrană e la cheremul unui stăpîn uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi e din mălai doar copt, nefiert.
în atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o
95
luăm în tragic, între noi gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oamenii - preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti. Un mare moşier basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi alţii. Lîngă mine doarme un şofer - e chiar şoferul lui Cimpoieşu, trimis în judecată împreună cu patronul lui şi apoi osîndit la un număr înfiorător de ani. (Ca şi Cherciu, şoferul lui Alimăneşteanu, pentru că îi aducea acestuia de-ale gurii la domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, şi-a urmat stăpînul în temniţă, aşa cum scutierii îşi urmau seniorii în cruciate, la războaie ori aventuri. Amănuntele regimului de închisoare le îndură însă cu greu. E nervos şi - ca mai toţi oamenii simpli - suferă din cauza promiscuităţii, murdăriei şi lipsurilor mai dureros decît intelectualii şi membrii claselor înstărite. îl deranjează sforăiturile - „groaznice" - ale unui vecin. Cu sfiiciune mă roagă să facem schimb: să trec eu în locul lui, mai aproape de izvorul de stbrăieli şi el în locul meu. Distanţa pe care o poate realiza astfel e lipsită de orice importanţă, dar omul îşi face iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe plan neuro-psihic, o simplă deplasare de cîţiva centimetri poate contribui la procesul de liniştire. Facem schimb.
(Mi-este cu atît mai uşor cu cît am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-1 producea era atît de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încît nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare - o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfîrşeai prin a moţăi după cîteva săptămîni de convieţuire, dar numai pe apucate - asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mînca decît după mai bine de trei ani de puşcărie.)
A doua zi, spre seară, şofeail mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui dintîi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim.
Şi-n ziua următoare manevra se repetă.
Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cît de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? îi primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcînd haz de necaz. Dar unde să-i culci'? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii - imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Cîtorva nu le rămîne decît a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit - a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala - îl poftesc să treacă în locul meu. împreună
96
nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă.
în noaptea următoare adorm frînt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă ― albă şi strălucitoare ― şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii - înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care - antigravitaţional - mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă ― şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc5'.
(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scîmăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)
Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surîde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpînire de sine. Şi mai ales - e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort - să le iau drept fireşti, drept ceva ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cît se poate de comun al vieţii de obşte. Un gînd bun din partea mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogată; cînd trece, se întîmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.
Facem şi planuri de viitor, părintele - ca orice muribund autentic - fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi.
Dar nu mai trec decît puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, pînă la uşa celulei de unde, noi stînd cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele - ridicîndu-1 de pe jos -îl cară la infirmerie.
Am aflat mai firziu că a murit a doua zi.
97
- Peguy, mobilizat în August 1914: s-a dus sâ-şi ia rămas bun de la toţi prietenii şi să se împace cu toţi duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupîneasă dintr-o casă amică, părîndu-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărît să moară pentru cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia serios: a murit în Septembrie chiar, facînd exces de zel, ridicîndu-se în picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pămînt. Jos, domniile locotenent, jos... N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soţiei sale să aibă grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi revistelor care-1 interesau.
Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei.
BUGHI MAMBO RAG
... Corn are tivi plurale: coarne, cărnuri şi corni... Am aviit norocul să găsesc la optzeci si trei mai mulţi oameni care cunoşteau bine Cămaşa lui Hristos: am auzit-o povestită pe îndelete şi mai apoi în alte camere... Pa vu ga de che zo ni... îi spune Marcellus lui Demetrios... Octombrie- noiembrie 1962
Atunci mulţi se vor sminti şi
se vor vinde unii pe alţii şi se roiuri unii pe alţii.
Mat. 24. 10
în camera 44 de la Gherla, cameră de infirmerie, cunosc atmosfera exact opusă celei din tunelul 34 de la Reduit.
Ura clocoteşte, pîra se simte la ea acasă, pizma şi zavistia aici şi-au aşezat jilţurile, dracii dănţuiesc iar Belzebub joacă tontoroiul ca pe moşia lui taică-său, de cine să-i pese. Urzici,cucută, mătrăgună. La urma urmei, scrie Bergson, de ce n-am presupune o viaţă întemeiată nu pe combinaţii ale oxigenului, azotului, hidrogenului şi carbonului, ci pe combinaţii ale cobaltului spre pildă? Şi de ce n-ar fi lumi unde nu bioxidul de carbon ci amoniacul asigură fotosinteza şi rodirea?
98
Antroposofia lui Rudolf Steiner descrie în afara universului nostru armonic un altul, sincopat.
în camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neîncrederea şi bănuiala au pustiit torul, ca vipiile vînrului de stepă, dogoritor. Nu numai că oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă, nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, dar nici nu-şi mai adresează injurii. Norii apăsători ai electricităţii mîniei se izbesc de norii puhavi ai electricităţii oţâririi. O pîclă grea, uneori tulburată de zvîcnirile harţei spontane.
Fiecare bolnav este convins că ceilalţi sunt simpli simulanţi. Medicii deţinuţi semnalează caraliilor numeroasele cazuri de simulare suspectate. Asupra fiecărei gamele se lasă, rea, privirea iscoditoare şi invidioasă a celor dimprejur. Puţinele medicamente distribuite cîte unui bolnav sunt cîntărite din ochi şi cu mintea mai exact decît ar face o balanţă farmaceutică de precizie.
E faza de mlaştină de care vorbeşte Cărticica şefului de cuib.
Colonelul Marinescu, bolnav de nervi, izbucneşte de cîteva ori pe zi în plîns isteric; e considerat teatralist. Ţăranul Benea, din satul lui Blaga, e paralizat şi trebuie dus pe braţe la tinetă. Cu greu găsesc pe cineva care să-mi ajute a-1 purta pe „hoţul ăsta". Păstorel, pentru că rămîne distant, e vrăjmăşit de moarte. Pe doctorul Răileanu, savant medic ftiziolog şi biolog, ce-i drept foarte dispreţuitor de felul lui, dar şi retras, vor să-1 bată. îl scapă generalul Vătămanu, care şi el trece drept mincinos sfruntat pentru că povesteşte vînătorile de bouri la care a fost prezent.
Şeful camerei e un conştiincios şi suferă de insomnii. C înd mi se întîmplă să cobor noaptea spre tinetă, numai bocancii mei îl trezesc din aţipirea în care tocmai ajunsese după multă caznă a cădea. Mă porcăieşte şi-mi aruncă priviri încărcate de aşa ură încît mă fistîcesc: desigur că de două ori îmi scapă un bocanc din mînă - cu zgomot de cutremur şi de furtună - ceea ce îi dă perfectă dreptate în ochii tuturor.
Acuzaţiile de furt se ţin lanţ. Ni se dă o sticluţă de vreo cincizeci de grame de acid lactic şi sunt pus s-o împart celor care ţin de categoria „boli digestive" (cele mai multe cazuri sunt de t.b.c. intestinal) unde mă încadrez şi eu. Am luat de la vizetă sticluţa şi o pipetă, am mers de-a dreptul la cei zece bolnavi, am luat de la fiecare sticluţa personală, am aşezat toate douăsprezece sticluţe (inclusiv a mea) pe un pervaz şi cu pipeta am picat un număr egal de picături, îndreptînd îndelung şi meşterind pînă ce am ajuns la o egalitate aproape absolută. Sticluţa goală şi pipeta au rămas la locul unde lucrasem, iar pe celelalte (zece) le-am restituit posesorilor, mie revenindu-mi a unsprezecea.
99
După un sfert de oră se răspîndeşte zvonul că venind de la uşă am trecut pe lîngă ciubărul cu apă (nu puteam trece pe altundeva), că am luat apă şi am înlocuit acidul lactic cu apă pe care de fapt am distribuit-o, acidul reţinîndu-1 în întregime pentru mine.
Acuzaţia e fantastică - cum le place a spune personajelor lui Moliere: n-am avut răgazul să fac operaţia ce mi se atribuie şi aş fi fost văzut de toţi, surprins în flagrant delict.
N-are a face. Şeful camerei şi o serie de bănuitori de profesie subscriu. Am noroc: nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou sticluţele, vărs conţinutul în sticluţa comună, fără a turna şi conţinutul sticluţei mele. Dau şefului de cameră să guste; ceea ce face, strîmbîndu-se de acreală. Picur apoi lichidul din sticluţa mea - şi sticla comună se umple.
- Deşi proba e făcută, nu conving pe nimeni.
BUGHI MAMBO RAG
... Aş de unde, e un citat din Milion... îl aveam adversar pe Istrati Micescu şi ce să vezi... Da, blaireau, ftr-ar săjie... Von Steuben, generalul baron prusian, era cit pc-aci să fie ales rege al Statelor Unite după cîştigarea războiului de independenţă... A, da, e din Goethe: Wărte das Auge nicht sonnenliaft so konnte es die Sonne nicht erblichen... Fără unt şi cacao n-are nici un chichirez, numai că untul... Malaezia! Kuala Luinpur. Luang Prabang e a haosului... Nu, dragul meu, scuză-mă că 1e contrazic, Leghorn sunt albe, cele roşii sunt Rhode blând...
- Patima invidiei este incomparabil mai activă decît egoismul, maladie benignă. Iar virusul egalităţii ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverşunare. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decît iubirea de sine. Cioran: mai bine toţi în iad, şi cît mai afund, decît să se bucure vreunul de ceva în plus; mai bine toţi sub osîndă decît să scape careva. Setea de iad egalitar mi s-a arătat şi mie în multe celule, unde un fel de variantă a legii utilităţii finale a lui Bohm-Bavverk funcţiona fără greş: pizma stă în raport de proporţionalitate im'ersă cu mărimea diferenţei existente între unităţile care formează o colectivitate omenească.
La Dante şi la Jules Romains e altfel. în Paradisul, cei din raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea : se bucura de bucuria acelora, participă cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor în raiul mai de jos sunt pe deplin mulţumiţi. Jules Romains în Les hommes de bonne volante: prefer să locuiesc într-o cămăruţă din mansarda unui palat decît într-un salon al aceleiaşi părăginite şi devastate clădiri.
100
Societatea de altă dată o alcătuiau oamenii stăpîniţi de egoism şi minaţi de interesul propriu; fiecare se gîndea la sine şi de aceea era uşor să fii fericit într-însa. Preocupat de binele său, omului nu-i păsa de binele altuia.
(Rămînea rece faţă de nenorocirea altuia? Răspuns: 1) oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămîne în faţa nenorocirii altuia; 2) dar în faţa fericirii altuia nu va rămîne rece - ci o va pizmui de moarte, întrebuinţind orice fel de mîrşave mijloace împotriva ei - decît dacă este îndeajuns de preocupat de o posibilă realizare a fericirii proprii.)
Ţin ochii strîns închişi în camera 44: a! ce vor fi fost plimbările acelea prin Europa dinainte de primul război mondial - Eduard al VII-lea cu trabucul în colţul gurii, incognito pe aleele şi-n cafenelele de la Marienbad - şi a! (vorba lui Galsvvorthy) Bucureştii pe o zi de Septembrie cu văzduh verzui opalin; şoseaua din Pantelimon, toropită într-o zi de Cuptor, de Gustar, şi-atîtea răcoroase cîrciumi, de-o parte şi de alta; strada Armenească liniştită ca o patriarhală de Şt. O. losif, pe vreme de iarnă, sub zăpadă, şi-n sobele caselor duduie focul...
Am luat-o razna şi idilic, clişeele acestea sunt caraghioase, stereotipe... De unde însă îmi vine, stereotip de stăruitor, un proaspăt iz de sulfină, de pămînt reavăn, de pîine caldă? (Mă, îmi spune Al. Pal., după ieşirea din închisoare, tu ai devenit un semănătorist, mai rău ca Romulus Seişanu, Timoleon Pisani şi ăi de la «Universul» şi de la «Concursul Tinerimii». Mi s-a spus că autorul tău preferat e Nicolae Densusianu!)
Malmaison, celula 12
Cînd se opreşte caraliul în faţa uşii, reuşesc să ridic (foarte puţin) ochelarii negri; folosesc mîna de care el nu mă ţine strîns. N-are nici o importanţă dacă ştii sau nu în care celulă eşti repartizat, dar simt că orice reţinut sau deţinut îşi face un punct de onoare din a cunoaşte acest amănunt. Caraliul mă surprinde şi mă loveşte cu asprime. E corect: formele trebuie respectate - forma e garanţia dreptului -, ne facem datoria fiecare, suntem chit.
Desigur că celula 12 e foarte aproape de Calea Plevnei pentru că se aud cît se poate de clar clopotele bisericii situate înapoia unei grădiniţe între străzile Ştefan Furtună (General Angelescu) şi Witting.
Clopotul îşi creează un spaţiu sonor al lui - un adevărat univers. Cine se află în raza undelor sale participă la starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat provocată de orice clopot. Poe; Clopote-şopote, Clopote-
101
şopote / Clopote. Clopote. Clopote. Clopote. Forţa mîngîietoare pătninde şi în celula 12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni nu ca vietăţi numai cînd nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj al clopotelor ei.
Primul efect al încarcerării, accentuat de clopote: simţămîntul vinovăţiei. Cu toate că suntem aici în baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate generală: faţă de noi înşine, de viaţă, de oameni. Suntem nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni se aduc însă, o!, cît de vinovaţi pentru tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări, în suflet, păcatele lumii. Şi durerile animalelor: Markel, fratele stareţului Zossima: da, din pricina păcatului nostru au ajuns să se mănînce între ele şi să fie vînate.
(în islamism tot omul e ţinut să fie, o dată în viaţă, hagiu. Dacă n-a fost, moştenitorului îi revine îndeplinirea obligaţiei. Dar nu numai moştenitorul: oricine trebuie să facă pelerinajul sfînt în numele celor ce nu l-au făcut, fiecare răspunde pentru toţi.
Cam aşa şi noi.)
Jilava, februarie 1962
Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kanti nicht anders. Gott lielfe mir. Amen.i2
Cuvinte de prinţ. Altceva decît: „Ce era să fac? Am semnat."* (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.)
Cînd trec seara, după stingere, de la tineta care e în capătul celulei-runel şi străbat încăperea toată pînă la patul meu - potrivit dispoziţiei plutonierului Ungureanu e lîngă uşă - toţi ceilalţi sunt la locurile lor, culcaţi: rămîn ultimul pentru că nenorocitele mele de maţe mă silesc să prefer a nu fi grăbit. Trec aşadar ca în procesiune printre cele două rînduri de pregătiţi pentru somn şi am grijă să urez noapte bună fiecăruia în parte. Vii se răspunde cu fervoare şi amabilitate şi mă simt fericit că mă bucur de simpatie şi că procedez aşa cum se cuvine.
Desigur, ştiu că procedez bine şi prin aceasta chiar suprim binele. Existenţialiştii au aici dreptate: de vreme ce avem conştiinţa binelui pe care-1 facem, conştiinţa îl compromite iremediabil. Conştiinţa e nimicitoare, exclude candoarea, săvîrşirea senină şi nevinovată a binelui. Ea spurcă orice acţiune elegantă.
102
Au şi totuşi n-au dreptate existenţialiştii. Merg cam repede, prestidigitatori ce sunt. Conştiinţa spurcă, dar nu iremediabil. Nu suntem copii curaţi, nu suntem sfinţi. Dar nici nu suntem - hodoronc-tronc -nişte nemernici, nişte salauds. Sfinţi nu; desigur. Dar poate the next best, adică nişte impostori ai binelui.
Sfinţii sunt limita. După ei însă vin eroii şi apoi seniorii şi-n urmă iată şontîcăiesc şi îndrăzneţii binelui, cam ridicoli, cam gîfiitori, care nici ei nu-s de lepădat.
Ştim că facem binele - şi deci îl impurificăm - dar binele îl facem, nu răul. Nu